Pe o colină arsă de soare și uitare, Iubirea a fost răstignită.
N-a strigat, n-a blestemat, n-a fugit. A tăcut. Și-a lăsat mâinile întinse, ca să îmbrățișeze o lume care nu înțelegea.
„Tată, iartă-i...” – și astfel, iertarea s-a făcut drum, chiar prin cuiele bătute în carne vie.
Setea Lui nu era doar trupească. Îi era sete de noi. Și-n loc de apă, i s-a dat oțet – semn că omul încă nu știa să iubească.
Coroana de spini nu L-a încoronat cu slavă, ci cu durere.
Sulita nu i-a adus sfârșitul, ci a deschis o rană din care curge, și astăzi, mântuire.
La picioarele crucii, o Mamă zdrobită de suferință nu plânge doar pe Fiul ei – plânge tot ce e curat și sfânt în lume.
Alături, o femeie cu inima frântă – Maria Magdalena – își lasă lacrimile pe pământul care a gustat sângele Vieții.
Și undeva, într-un colț de singurătate, un suflet se rupe: Iuda. Se aprinde târziu lumina căinței.
Târziu, prea târziu, își vede greșeala. Iar durerea lui nu mai poate fi mântuire, ci doar ecoul unui gest făcut cu mâinile tremurânde de regret.
Remușcarea lui nu mai poate schimba ce s-a frânt.
El a vândut Iubirea. Dar Iubirea nu se cumpără, nu se vinde. Iubirea se jertfește.
Acolo, pe lemnul greu, Iisus nu moare.
El seamănă iertare în pământul nostru uscat.
Și din moarte, răsare Viața.
___❤️___
Dinu Mary
