EMILE ZOLA
Émile Édouard Charles Antoine Zola ( 2 aprilie 1840 – 29 septembrie 1902) a fost un romancier francez, jurnalist, cel mai cunoscut autor de literatură al școlii naturaliste, și contributor important la dezvoltarea naturalismului.A fost o figură majoră în liberalizarea politică a Franței și în exonerarea ofițerului de armată Alfred Dreyfus, acuzat și condamnat în mod fals, ceea ce este rezumat în renumita sa opinie din ziar, intitulată „J'Accuse...!” Zola a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură în 1901 și 1902.
Zola s-a născut la Paris în 1840 din părinții François Zola (inițial Francesco Zolla) și Émilie Aubert. Tatăl său era un inginer italian cu oarecare ascendență grecească, care s-a născut la Veneția în 1795 și a construit barajul Zola din Aix-en-Provence, iar mama lui era franceză. Familia s-a mutat în Aix-en-Provence, în sud-est, când Émile avea trei ani. În 1845, Zola, în vârstă de cinci ani, a fost molestat sexual de un băiat mai mare. Doi ani mai târziu, în 1847, tatăl său a murit, lăsându-și mama cu o pensie mică. În 1852, Zola a intrat la Colegiul Bourbon ca student intern. Mai târziu s-a plâns de alimentația proastă și de agresiune în școală.
În 1858, familia Zola s-a mutat la Paris, unde prietenul din copilărie al lui Émile, Paul Cézanne, i s-a alăturat curând. Zola a început să scrie în stil romantic. Mama lui văduvă plănuise o carieră de drept pentru Émile, dar el a picat examenul de bacalaureat de două ori.
Înainte de descoperirea sa ca scriitor, Zola a lucrat pentru un salariu minim ca funcționar într-o firmă de transport maritim și apoi în departamentul de vânzări pentru editura Hachette. De asemenea, a scris recenzii literare și de artă pentru ziare. Ca jurnalist politic, Zola nu și-a ascuns antipatia față de Napoleon al III-lea, care candidase cu succes la funcția de președinte în temeiul constituției celei de-a doua republici franceze, doar pentru a folosi această funcție ca trambulină pentru lovitura de stat care l-a făcut împărat.
În 1862, Zola a fost naturalizată ca cetățean francez. În 1865, a cunoscut-o pe Éléonore-Alexandrine Meley, care se numea Gabrielle, croitoreasă. S-au căsătorit la 31 mai 1870. Împreună au avut grijă de mama lui Zola. Ea a rămas alături de el toată viața și a jucat un rol esențial în promovarea operei sale. Căsătoria a rămas fără copii. Alexandrine Zola avusese un copil înainte să îl întâlnească pe Zola, la care renunţase, pentru că nu reuşise să aibă grijă de el. Când i-a mărturisit acest lucru lui Zola după căsătorie, au plecat să o caute pe fată, dar aceasta murise la scurt timp după naștere.
În 1888, i s-a dat un aparat de fotografiat, dar a început să-l folosească abia în 1895 și a atins un nivel de expertiză aproape profesional. Tot în 1888, Alexandrine a angajat-o pe Jeanne Rozerot, o croitoreasă în vârstă de 21 de ani, care urma să locuiască cu ei în casa lor din Médan. Zola, în vârstă de 48 de ani, s-a îndrăgostit de Jeanne și a avut doi copii cu ea: Denise în 1889 și Jacques în 1891. După ce Jeanne a părăsit Médan, Zola a continuat să o sprijine și să o viziteze pe ea și pe copiii lor. În noiembrie 1891 Alexandrine a descoperit aventura, dar căsătoria lor a durat până la moartea lui Zola. Discordia a fost parțial vindecată, ceea ce i-a permis lui Zola să aibă un rol din ce în ce mai activ în viața copiilor. După moartea lui Zola, copiii au primit numele lui drept nume de familie legal.
În primii săi ani, Zola a scris numeroase povestiri și eseuri, patru piese de teatru și trei romane. Printre cărțile sale timpurii a fost „Contes à Ninon”, publicată în 1864. Odată cu publicarea sordidului său roman autobiografic „La Confession de Claude” (1865) atrăgând atenția poliției, Hachette l-a concediat pe Zola. Romanul său „Les Mystères de Marseille” a apărut ca un serial în 1867. El a fost, de asemenea, un critic agresiv, articolele sale despre literatură și artă aparând în jurnalul lui Villemessant, L'Événement. După primul său roman major, „Thérèse Raquin” (1867), Zola a început seria numită „Les Rougon-Macquart”.
La Paris, Zola și-a menținut prietenia cu Cézanne, care i-a pictat un portret cu un alt prieten din Aix-en-Provence, scriitorul Paul Alexis, intitulat „Paul Alexis citindu-l pe Zola”.
Mai mult de jumătate dintre romanele lui Zola au făcut parte din ciclul de douăzeci de volume „Les Rougon-Macquart”, care detaliază istoria unei singure familii sub domnia lui Napoléon al III-lea. Spre deosebire de Balzac, care în plină carieră literară și-a resintetizat opera în „La Comédie Humaine”, Zola se gândise încă de la început, la vârsta de 28 de ani, la aspectul complet al seriei. Amplasat în Al Doilea Imperiu al Franței, în contextul Parisului în schimbare, seria urmărește influența mediului și a violenței ereditare, care a devenit a doua influență a alcoolului și a prostituției în timpul celui de-al val al Revoluției Industriale. Serialul examinează două ramuri ale familiei - respectabilul (adică, legitimul) Rougon și nerespectatorul (ilegitimul) Macquarts - pe parcursul a cinci generații.
În prefața primului roman al seriei, Zola afirmă: „Vreau să explic cum o familie, un grup mic de oameni obișnuiți, se comportă în societate, în timp ce se extinde prin nașterea a zece, douăzeci de indivizi, care la prima vedere par profund diferiți, dar cărora li se arată prin analiză că sunt strâns legați unul de celălalt. temperamentele și mediile, firul care duce matematic de la un om la altul.”
Deși Zola și Cézanne erau prieteni din copilărie, ei au experimentat o ceartă mai târziu în viață din cauza descrierii ficționale de către Zola a lui Cézanne și a vieții boeme a pictorilor din romanul lui Zola „LŒuvre” (Capodopera, 1886).
Din 1877, odată cu publicarea „L'Assommoir””, Émile Zola a devenit bogat; era mai bine plătit decât Victor Hugo, de exemplu. Deoarece „L'Assommoir” a avut un astfel de succes, Zola a putut să-și renegocieze contractul cu editorul său Georges Charpentier pentru a primi mai mult de 14% redevențe și drepturile exclusive de publicare în serial în presă. Ulterior, vânzările „L'Assommoir” au fost chiar depășite de cele ale „Nana” (1880) și „La Débâcle” (1892). El a devenit o figură în rândul burgheziei literare și a organizat dineuri culturale cu Guy de Maupassant, Joris-Karl Huysmans și alți scriitori la vila sa luxoasă (în valoare de 300.000 de franci) din Médan, lângă Paris, după 1880. În ciuda faptului că a fost nominalizat de mai multe ori, Zola nu a fost niciodată als în Academia Franței.
Producția lui Zola a inclus și romane despre populație („Fécondité”) și muncă („Travail)”, o serie de piese de teatru și mai multe volume de critică. A scris în fiecare zi timp de aproximativ 30 de ani și și-a luat ca motto „Nulla dies sine linea” (Nici o zi fără un rând).
Autoproclamat lider al naturalismului francez, lucrările lui Zola au inspirat opere precum cele ale lui Gustave Charpentier, în special al lui „Louise” în anii 1890. Lucrările sale au fost inspirate de conceptul de ereditate și mediu (Claude Bernard și Hippolyte Taine) și de realismul lui Balzac și Flaubert. De asemenea, a oferit libretul mai multor opere de Alfred Bruneau, printre care „Messidor” (1897) și „L'Ouragan” (1901); câteva dintre celelalte opere ale lui Bruneau sunt adaptate după scrisul lui Zola. Acestea au oferit o alternativă franceză la „verismo italian”.
El este considerat a fi o influență semnificativă asupra acelor scriitori care sunt creditați cu crearea așa-zisului nou jurnalism: Wolfe, Capote, Thompson, Mailer, Didion, Talese și alții. Tom Wolfe a scris că scopul său în a scrie ficțiune a fost să documenteze societatea contemporană în tradiția lui John Steinbeck, Charles Dickens și Émile Zola.
Afacerea Dreyfus
Căpitanul Alfred Dreyfus a fost un ofițer de artilerie franco-evreu în armata franceză. În septembrie 1894, serviciile de informații franceze au descoperit că cineva transmitea secrete militare Ambasadei Germaniei. Ofițerii superiori au început să-l suspecteze pe Dreyfus, deși nu existau dovezi directe ale vreunei fapte greșite. Dreyfus a fost judecat la curtea marțială, condamnat pentru trădare și trimis pe Insula Diavolului din Guyana Franceză.
Lt. Col. Georges Picquart a dat peste dovezi care au implicat un alt ofițer, Ferdinand Walsin Esterhazy, și și-a informat superiorii. În loc să se treacă la eliberarea lui Dreyfus, a fost luată decizia de a-l proteja pe Esterhazy și de a se asigura că verdictul inițial nu a fost anulat. Maiorul Hubert-Joseph Henry a falsificat documente care au făcut să pară că Dreyfus ar fi vinovat, în timp ce Picquart a fost redistribuit la serviciu în Africa. Totuși, constatările lui Picquart au fost comunicate de avocatul său senatorului Auguste Scheurer-Kestner, care a preluat cazul, la început discret și apoi din ce în ce mai public. Între timp, familia lui Dreyfus și familia străină a lui Esterhazy și creditorii au adus alte dovezi. Sub presiune, statul major a aranjat ca în perioada 10-11 ianuarie 1898 să aibă loc o curte marțială închisă, la care Esterhazy a fost judecat cu ușile închise și achitat. Picquart a fost reținut sub acuzația de încălcare a secretului profesional.
Ca răspuns, Zola și-a riscat cariera și nu numai, iar la 13 ianuarie 1898 a publicat „J'Accuse...!” pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore. Ziarul era condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau, care au decis că povestea controversată va fi sub forma unei scrisori deschise către președintele, Félix Faure. „J'Acuse” a lui Zola...! a acuzat cele mai înalte niveluri ale armatei franceze de obstrucție a justiției și antisemitism prin condamnarea pe nedrept a lui Alfred Dreyfus la închisoare pe viață pe Insula Diavolului. Intenția lui Zola a fost ca el să fie urmărit penal pentru calomnie, astfel încât noile dovezi în sprijinul lui Dreyfus să fie făcute publice.
Cazul, cunoscut sub numele de afacerea Dreyfus, a împărțit profund Franța între armata reacționară și Biserica Catolică, pe de o parte, și societatea burgheză mai liberală, pe de altă parte. Ramificațiile au continuat mulți ani. La aniversarea a 100 de ani de la articolul lui Zola, cotidianul catolic din Franța, La Croix, și-a cerut scuze pentru editorialele sale antisemite din timpul afacerii Dreyfus. Întrucât Zola era un important gânditor francez și o persoană publică, scrisoarea sa a constituit un punct de cotitură major în afacere.
Zola a fost judecat pentru calomnie la 7 februarie 1898 și a fost condamnat la 23 februarie și i s-a luat Legiunea de Onoare. Prima hotărâre a fost anulată în aprilie din cauza unui aspect tehnic, dar a fost introdus un nou proces împotriva lui Zola, care a fost deschis pe 18 iulie. La sfatul avocatului său, Zola a fugit în Anglia mai degrabă decât să aștepte încheierea procesului (la care a fost din nou condamnat). Fără să fi avut timp măcar să-și împacheteze câteva haine, a ajuns la Victoria Station pe 19 iulie, începutul unei scurte și nefericite reședințe în Marea Britanie. Zola a scris o carte despre exilul său în Anglia: „Pages d'exil” (Note din exil).
Zola a vizitat locații istorice, inclusiv un sediu al Bisericii Angliei la Westminster Abbey. După ce a stat inițial la hotelul Grosvenor, Victoria, Zola a mers la hotelul Oatlands Park din Weybridge și la scurt timp după aceea a închiriat o casă locală numită Penn, unde i s-a alăturat familia pentru vară. La sfârșitul lunii august, s-au mutat într-o altă casă din Addlestone, numită Summerfield. La începutul lunii octombrie, familia s-a mutat la Londra, iar apoi soția și copiii lui s-au întors în Franța pentru ca copiii să-și poată relua școala. După aceea, Zola a trăit singură la Queen's Hotel, Norwood. A rămas în Upper Norwood din octombrie 1898 până în iunie 1899.
În Franța, diviziunile furioase din cauza afacerii Dreyfus au continuat. Faptul falsificării maiorului Henry a fost descoperit și admis în august 1898, iar guvernul a trimis hotărârea Curții Marțiale inițială a lui Dreyfus Curții Supreme pentru revizuire luna următoare, în privința obiecțiilor Statului Major General. Opt luni mai târziu, la 3 iunie 1899, Curtea Supremă a anulat verdictul inițial și a dispus o nouă curte marțială militară. În aceeași lună, Zola s-a întors din exilul său în Anglia. Totuși, anti-Dreyfusarzii nu s-au dat bătuți, iar la 9 septembrie 1899 Dreyfus a fost din nou condamnat.
Dreyfus a cerut rejudecare, dar guvernul a contracarat oferindu-i lui Dreyfus o grațiere (mai degrabă decât exonerare), care să-i permită să fie liber, cu condiția să recunoască că este vinovat. Deși în mod clar nu era vinovat, a ales să accepte grațierea. Mai târziu în aceeași lună, în ciuda condamnării lui Zola, a fost adoptat un proiect de lege de amnistie, care acoperă „toate actele penale sau contravenții legate de afacerea Dreyfus sau care au fost incluse într-o urmărire penală pentru unul dintre aceste fapte”, care îi exonera pe Zola și Picquart, dar și pe toți cei care au inventat probe împotriva lui Dreyfus. Dreyfus a fost în cele din urmă exonerat complet de Curtea Supremă în 1906.
Zola a spus despre afacere: „Adevărul este în marș și nimic nu îl va opri.” Articolul lui Zola din 1898 este văzut pe scară largă în Franța ca fiind cea mai proeminentă manifestare a noii puteri a intelectualilor (scriitori, artiști, academicieni) în formarea opiniei publice, a mass-media și a statului.
La 18 august 1887, cotidianul francez Le Figaro a publicat „Manifestul celor cinci” la scurt timp după lansarea „La Terre”. Printre semnatari se numărau Paul Bonnetain, J. H. Rosny, Lucien Descaves, Paul Margueritte și Gustave Guiches, care au dezaprobat cu tărie lipsa de echilibru atât a moralei, cât și a esteticii în descrierea revoluției din carte. Manifestul îl acuza pe Zola că „a coborât standardul naturalismului, că a asigurat vânzări mari prin obscenități deliberate, că este un ipohondriac morbid și impotent, incapabil să aibă o viziune sănătoasă și sănătoasă asupra omenirii. Ei s-au referit liber la slăbiciunile fiziologice ale lui Zola și și-au exprimat cea mai mare groază față de cruzimea lui „La Terre.”
Zola a murit la 29 septembrie 1902 prin otrăvire cu monoxid de carbon cauzată de un coș de fum ventilat necorespunzător. La înmormântarea sa din 5 octombrie au participat mii de oameni. Alfred Dreyfus a promis inițial că nu va participa la înmormântare, dar a primit permisiunea văduvei lui Zola și a participat. La momentul morții sale, Zola tocmai terminase un roman, „Vérité”, despre procesul Dreyfus. O continuare, „Justice”, fusese planificată, dar nu a fost finalizată.
Dușmanii săi au fost învinuiți pentru moartea lui din cauza atentatelor anterioare asupra vieții sale, dar nimic nu a putut fi dovedit în acel moment. Expresii de simpatie au sosit de peste tot în Franța. Timp de o săptămână vestibulul casei sale a fost aglomerat cu scriitori de seamă, oameni de știință, artiști și politicieni care au venit să-și înscrie numele în registrul mortuar. Pe de altă parte, dușmanii lui Zola au folosit ocazia pentru a sărbători într-o veselie răutăcioasă. Scriind în L'Intransigeant, Henri Rochefort a susținut că Zola s-a sinucis, descoperind că Dreyfus este vinovat.
Zola a fost înmormântat inițial în Cimetière de Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la doar cinci ani și nouă luni de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în Panthéon, unde împarte o criptă cu Victor Hugo și Alexandre Dumas. Ceremonia a fost întreruptă de o tentativă de asasinat asupra lui Alfred Dreyfus de către Louis Grégori, un jurnalist nemulțumit și admirator al lui Édouard Drumont, care, într-un duel l-a rănit pe Dreyfus la braț prin împușcare. Grégori a fost achitat de tribunalul parizian, care i-a acceptat apărarea, precum că nu intenționase să-l omoare pe Dreyfus, ci doar să-l sperie
O investigație din 1953 a jurnalistului Jean Bedel publicată în ziarul Libération sub titlul „Zola a fost asasinat?” a ridicat ideea că moartea lui Zola ar fi putut fi mai degrabă o crimă decât un accident. Se bazează pe dezvăluirea farmacistului normand Pierre Hacquin, căruia i s-a spus de către coșarul Henri Buronfosse că a blocat intenționat coșul de fum al apartamentului lui Zola din Paris. Istoricul literar Alain Pagès crede că este probabil adevărat, iar strănepoatele lui Zola, Brigitte Émile-Zola și Martine Le Blond-Zola, coroborează această explicație a otrăvirii lui Zola cu monoxid de carbon. După cum se relatează în L'Orient-Le Jour, Brigitte Émile-Zola povestește că bunicul ei Jacques Émile-Zola, fiul lui Émile Zola, i-a spus la vârsta de opt ani că, în 1952, un bărbat a venit la el acasă pentru a-i oferi informații despre moartea tatălui său. Bărbatul fusese cu un prieten pe moarte, care mărturisise că a luat bani pentru a astupa hornul lui Emile Zola.
