$$$

 CALISTRAT HOGAȘ – scriitorul „singurătăţii munţilor”

  

Motto:

 „Ca în foarte multe lucruri, e şi în literatură un soi de mojicie. Ei bine află, iubite cetitorule, că, spre marea dumitale mirare, nu mă sfiesc a-ţi face cunoscut, că, în literatură, sunt cam mojic; şi aceasta nu din pricina alcătuirii mele sufleteşti, ci numai din împrejurări care nu atârnă de voinţa mea. Nu ştiu dacă dumneata pui sau nu mănuşi când faci literatură, eu însă, care n-am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon, am redat oamenii şi lucrurile, aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult mai sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba şi, cu acelaşi deliciu, cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de mrene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari, fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă…“ 

                                              Calistrat Hogaş

In ziua de 19 aprilie 2023, se împlinesc 176 de ani de la naşterea lui Calistrat Hogaş, cel mai important exponent al literaturii de călătorie din ţara noastră. Pentru Hogaş călătoriile au însemnat însăşi viaţa, fiindcă iubea drumurile lungi, în zone muntoase, cu multe peripeţii şi pline de farmecul priveliştilor. El a considerat că peisajele autentice sunt refuzate celor care evită să le cunoască prin efortul fizic adecvat, fiindcă o drumeţie veritabilă se deosebeşte fundamental de orice călătorie la bordul unui vehicul.

Calistrat Hogaş a descris în pagini de o rarisimă frumuseţe peisajul natural al ţării noastre, pe care l-a receptat cu maximă atenţie şi trezire a simţurilor, iar lucrarea sa de căpătâi, ”Pe drumuri de munte” relevă un „Creangă trecut prin cultură“, după cum îl numește Tudor Vianu, un Hogaș uneori greu de urmărit, însă, de cele mai multe ori, genial povestitor și observator, cu o admirație continuă, aproape obsesivă, pentru natură și foarte apropiat dorinței multora dintre noi de a călători prin peisaje de munte decupate din basme.

Calistrat Dimitriu, după numele la naştere, s-a născut la 21 aprilie 1847, la Tecuci, tatăl său, Gheorghe Dimitriu, fiind protopop de Tecuci, iar mama sa, Mărioara, provenea dintr-o familie boierească. Familia Dimitriu avea nu mai puţin de 12 copii. Se spune că învăţătorul din sat, Gheorghe Nicolau, a insistat ca numele de familie al copilului să fie schimbat cu cel al bunicului după tată – sub pretextul că într-o bună zi, va ajunge un om important şi nu trebuie să poarte un nume obişnuit pe care să-l întâlneşti la oricine -, astfel că învăţătorul a reuşit să-l convingă pe protopop să-i pună fiului său numele de Hogaş.

Tatăl său şi-a dorit pentru el să urmeze calea preoţiei, dar micul Calistrat avea alte planuri. Primul său învăţător pe care l-a avut a fost Ioniţă Hrisanti, care era şi dascălul bisericii, însă Calistrat nu a vrut să studieze cu el, spunând că nu vrea să devină preot, ci să „înveţe carte”. În anul 1859 a absolvit, ”foarte bine”, şcoala primară din Tecuci, apoi este înscris la Academia Mihăleană, unde devine bursier. Aici este coleg cu nume sonore precum A.D. Xenopol, Vasile Conta sau Alexandru Lambrior.

Având în vedere extrem de numeroasa sa familie, tânărul urmăreşte independenţa financiară, astfel că, încă din vremea liceului, acorda meditaţii colegilor mai slabi la învăţătură dar scria şi poezii.

Apoi, Calistrat Hogaş este admis la Facultatea de Litere din Iaşi, ca student bursier.

După absolvire, devine profesor la gimnaziul proaspăt înfiinţat în Piatra-Neamţ, unde se şi căsătoreşte cu Elena Gheorghiu, fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț, cea care, în perioada 1871 – 1882 avea să-i dăruiască nu mai puţin de opt copii.

În anul 1874, Calistrat Hogaş debutează literar cu poezia „Legenda lăcrămioarei”, în ziarul local „Corespondenția provincială”.

În anul 1878, intră în conflict cu autorităţile din învăţământ şi este obligat să se mute la Tecuci, unde devine profesor de istorie și geografie la gimnaziul real comunal. La scurtă vreme, gimnaziul din Piatra Neamţ avea să fie desfiinţat.

 În anul 1880 devine profesor la Școala Normală ”Vasile Lupu” din Iaşi. În această perioadă, invitat fiind în casa unei rude a Veronicăi Micle, îl cunoaşte pe Ion Creangă.

Calistrat Hogaş a continuat în toată această perioadă să scrie, însă succesul său literar s-a lăsat îndelung aşteptat, fără ca acest lucru să-l deranjeze.

În anul 1881, revine la Piatra-Neamț, ca director al gimnaziului reînfințat şi tot atunci îl cunoaşte pe revizorul școlar I.L. Caragiale.

La 3 iulie 1882, Hogaş a debutat și ca prozator în revista locală „Asachi”, cu fragmente din volumul „Amintiri dintr-o călătorie”. Crezul său literar a apărut chiar la începutul unui scurt fragment intitulat „Amintiri din copilărie”: „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor… Cu atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…“

După câţiva ani încep din nou şicanele autorităţilor la adresa sa, drept urmare este obligat să se mute la Alexandria, unde este numit director al gimanziului.

În anul 1891, însuşi regele Carol I îi recunoaşte lui Hogaş realizările extraordinare din domeniul educației, conferindu-i profesorului Medalia „Răsplata muncii pentru învățământ”, clasa I.

În perioada 1891 – 1899, este director la gimnaziul din Roman, şi profesor la Seminarul Teologic din acelaşi oraş, unde Marele Mitropolit Visarion Puiu, pe atunci elev seminarist, îi face un portret memorabil în cartea autobiografică „Însemnări din viața mea”, descriindu-l pe Hogaş ca un „dascăl, ce transforma ora de română într-o veritabilă sărbătoare”.

 A devenit apoi profesor și ”subdirector” la liceul internat din Iași.

Hogaş a continuat activitatea sa literară, iar după ce l-a cunoscut pe Garabet Ibrăileanu, în anul 1907, s-a lăsat înduplecat de acesta, debutând în revista „Viața Românească”, unde a început şi a continuat să-și publice însemnările de călătorie.

Lunga activitate didactică i se va reflecta în opera literară, multe din scrierile sale adresându-se tinerilor.

În anul 1912, se pensionează, în acelaşi an fiind publicată cea mai cunoscută creație a sa, „Pe drumuri de munte”. Interesant este că din cauza numeroaselor greşeli de tipar, tot tirajul volumului este dat la topit.

Deşi şi-a încetat oficial calitatea de dascăl, fiind extrem de iubit și apreciat de elevi, este rugat să continue să predea, şi chiar la această vârstă înaintată, fascina prin prospețimea sa, prin dinamismul orelor de clasă și prin dragostea imensă pe care o arăta elevilor săi.

În povestirea „Spre mânăstiri” din volumul „Pe drumuri de munte” (1912), Hogaş relatează trecerea sa pe la Cetatea Neamţului, din oraşul Târgu Neamţ, aflat pe valea unui pârâu limpede ce scânteia sub lumina soarelui. Hogaş spune că „Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemişcată şi gânditoare pare că vestita Cetate a Neamţului, cetatea lui Ştefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute”. Aici a stat Hogaş, la umbra unui mesteacăn, pentru a se odihni şi a-şi sătura „ochii şi sufletul de această măreaţă privelişte”.

În 1914 apare ediţia a doua a volumului „Pe drumuri de munte”, care este însă mistuită integral de un incendiu.

În anul 1915, una din fiicele sale se îmbolnăveşte grav, iar el, îndurerat, se retrage la Piatra-Neamț, în casa care aparţinea soției, unde începe, la rându-i, să fie măcinat de o boală cumplită.

Fica sa, Sidonia, avea să mărturisească aerul zilelor de final ale tatălui său: „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi de vineri (25 august 1917), îl găsesc pe tata stând în ogradă, departe de ceilalți, cu privirea pierdută în asfințitul roșu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu, că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui În Munții Neamțului şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniștit, că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârșitul de după câteva ore. /…/ În lipsa mea, spuse surorii mele: «Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra (unde locuiau Elena, soția şi o altă fiică, Cecilia), să nu daţi de ştire de asta; să mă îngropați cât se poate de simplu şi numai cu un singur preot».”

 La 28 august 1917, aflându-se la Roman, Calistrat Hogaş trece la cele veşnice, la vârsta de 70 de ani, ca urmare a unui enfizem pulmonar.

El a fost înmormântat, la 30 august, la cimitirul din Roman, într-un sicriu care a fost cioplit dintr-un brad sădit chiar de el în tinereţe.

Slujba a fost oficiată de un singur preot, așa cum și-a dorit, iar Cleopatrei și Sidoniei, fiicele sale, le rămăsese de împlinit ultima dorință a părintelui lor, de a-l duce acasă, la Piatra Neamț.

După mai multe formalități, în octombrie 1917, rămăşiţele sale au fost deshumate, iar trupul așezat într-un sicriu de zinc și transportat la Piatra Neamț, în condițiile în care România se afla în plin război. La 8 octombrie, Calistrat Hogaş avea să fie reînhumat în cimitirul Borzoghean, la poalele Petricicăi.

 „Pe drumuri de munte” este republicată în anul 1921, postum, de această dată în două volume, ultimul – cel intitulat „În Munţii Neamţului” – fiind prefațat de Mihail Sadoveanu, care avea să scrie şi prima recenzie cu adevărat importantă a operei lui Hogaş.

În anul 1922, lui Calistrat Hogaş, căruia în 1915 îi fusese refuzat premiul Academiei în valoare de 5000 lei, i se conferă postum primul premiu iniţiat de Societatea Scriitorilor Români, în baza unui raport redactat de Liviu Rebreanu.

La 12 iunie 1939, rămasă singura locatară a fostei gospodării a familiei, Sidonia deschide spre vizitare o cameră amenajată muzeal şi îşi oferă serviciile de ghid autorizat, tuturor celor care îi trec pragul. Mărturiile vremii o descriu pe aceasta ca moştenitoare a dragostei tatălui pentru necuvântătoare, ea trăind înconjurată de zeci de pisici pentru a căror hrană îşi cheltuia aproape toate veniturile, în ceea ce o privea fiind o vegetariană convinsă.

În anul 1967, Sidonia a donat statului casa părintească pentru a fi restaurată şi a pentru a se organiza aici un muzeu memorial. Tot ea a oferit, spre achiziţie, în două rânduri, Muzeului Judeţean de Istorie, obiecte şi manuscrise care alcătuiesc astăzi fondul muzeistic majoritar existent în expoziţia memorială.

$$$

 Podul " REGELE CAROL I"

Podul ”Regele Carol I” de la Cernavodă, construit și proiectat de inginerul Anghel Saligny a fost inaugurat la 14 septembrie 1895, fiind la acea vreme, cel mai lung pod (4.088 m) din Europa Continentală și al treilea pod din lume.

Podul ”Regele Carol I” (redenumit mai apoi Podul ”Anghel Saligny”, pentru a-l onora pe Anghel Saligny) a fost construit între anii 1890 și 1895. pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța.

Podul este înscris în Lista Monumentelor Istorice sub denumirea Podul Carol I cu statuile „Dorobanții”, cu Cod LMI : CT-II-m-A-02872.

Primul tronson al căii ferate spre litoralul Mării Negre a fost cel dintre Constanța și Cernavodă, realizat în 1860, înainte ca Dobrogea să fie cedată României. După războiul de independență și alipirea Dobrogei, în 1879, a început construcția tronsonului București – Ciulnița – Fetești. Legătura celor două tronsoane necesita realizarea unor poduri peste Dunăre și Brațul Borcea.

Inițial, guvernul român a inițiat două concursuri internaționale pentru proiectarea și executarea podurilor. Suprastructura podului de peste Dunăre a fost proiectată de Gustave Eiffel a cărui firmă de antrepriză executase recent, sub coordonarea inginerului Émile Nouguier podurile metalice ale căii ferate Ploiești – Predeal. Neajungându-se însă la un acord, guvernul român a întrerupt tratativele cu firmele de antrepriză a lui Gustave Eiffel și a încredințat proiectarea și realizarea podurilor Direcției Generale a Căilor Ferate Române.

Aceste tratative au dus totuși la legenda că suprastructura metalică a podului peste Dunăre, executată în Franța a fost utilizată pentru podul Faidherbe din orașul Saint-Louis din Senegal, executat în aceeași perioadă. Deși analize recente efectuate de specialiști francezi au demonstrat că această legendă este falsă, ea este periodic reprodusă în ghidurile și relatările turistice despre Senegal.

Legătura feroviară dintre Fetești și Cernavodă are o lungime de 21 km. și cuprinde podurile peste Brațul Borcea și peste Dunăre. Începerea lucrărilor de execuție a avut loc la 26 noiembrie 1890 în prezența regelui Carol I. Colectivul de proiectare și de execuție a fost condus de ing, Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă.

Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri și alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri.

Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală.

Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur.

La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanți. Dorobanții și stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), o parte din contravaloarea lor fiind suportată de ambasada franceză de la București, ca un dar în cinstea regelui Carol I. Pilet a realizat mai întâi cinci modele diferite în miniatură, iar regele însuși a ales modelul care a fost realizat pentru pod. Statuile au fost turnate în trei bucăți la Lyon și mai apoi îmbinate la fața locului. Dorobanțul de pe partea nordică poartă semnătura autorului, alături de anul realizării (1895).

După cinci ani, în data de 15/26 septembrie 1985 a fost inaugurat cel mai mare complex de poduri din Europa acelor vremuri și al treilea ca lungime din lume. Realizarea podului de la Cernavodă a însemnat extinderea la o construcție de mari proporții a două noutăți pe plan tehnic: utilizarea oțelului turnat (moale) în locul celui pudlat și a sistemului de grindă cu zăbrele în consolă (grindă Gerber), foarte avantajos din punct de vedere economic și al rezistenței materialelor în cazul structurilor cu deschideri mari. Podul are cinci deschideri, cea centrală de 190 m. Peste deschiderea a doua a podului, lungă de 140 m, se întinde o grilă cu zăbrele, având două console (brațe de câte 50 m) care se prelungesc peste pilele podului, la dreapta și la stânga deschiderii. Pe deschiderea din mijloc s-a montat o grindă de numai 90 m, deoarece aceasta se poate sprijini pe cele două console, una din dreapta deschiderii a doua și cealaltă din stânga deschiderii a patra. În felul acesta se acoperă întreaga deschidere centrală de 190 m. Înălțimea maximă a grinzilor cu console este de 32 m (deasupra pilelor). Viaductul de acces la pod are 15 deschideri a 60,85 m în total 913 m. Podul a fost înălțat deasupra apelor mari cu 30 m pentru a permite trei deschideri de câte 140 m, precum și un viaduct cu trei deschideri de 50 m spre Fetești și cu opt deschideri de 50 m spre Cernavodă. Pentru a se da scurgere apelor de inundație peste balta Iezerului s-a mai executat un viaduct cu 34 deschideri de 42,80 m (total 1455 m), care a fost desființat în anul 1969 în urma desecării bălții și înlocuit cu un terasament derambleu. Cele trei părți ale complexului de poduri însumau 4088 m. Pentru lucrările de la Borcea, boltă și viaducte, s-au executat 19000 m³ săpături cu aer comprimat, s-au folosit 610 t oțel la chesoane, circa 62850 m³ zidărie, 9554 t oțel moale, 310 t oțel pudlat. Terasamentele au însumat 3 mil. m³, iar pereurile 200000 m². Proba de rezistență a podului s-a făcut în ziua inaugurării cu un convoi de 15 locomotive, circulând cu o viteză de 80 km/h. După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării și s-a celebrat serviciul religios. În acest timp, Anghel Saligny a stat alături de șefii echipelor de muncitori care lucraseră la execuția podului, într-o șalupă sub pod, aceasta pentru a garanta rezistența podului. Podul de la Cernavodă, dublat astăzi de un sistem de poduri combinate, construit, evident, tot de ingineri români, rămâne cel mai important simbol al ingineriei românești din perioada de început, examenul său de maturitate.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Podul_Regele_Carol_I

Prezentare grafică și colaj foto: Arh. Cireșica Micu

$$$

 SECRETELE PODULUI de la CERNAVODĂ, 

opera tânărului inginer 

ANGHEL SALIGNY 

În anul 1890, un tânăr inginer de doar 35 de ani, Anghel Saligny, a îngenuncheat Dunărea prin proiectarea şi execuţia podului ce mai apoi i-a purtat numele. Opera lui Saligny a fost inaugurată în 1895 şi a costat 35 milioane de lei aur. Iniţial, construcţia s-a numit Podul Regele Carol I, apoi Podul Anghel Saligny. 

Iniţial, guvernul român a iniţiat două concursuri internaţionale pentru proiectarea şi executarea podurilor. 

În ciuda tuturor discuţiilor purtate, niciunul dintre reprezentanţii de peste hotare nu au avut proiecte convingătoare pentru autorităţile române. 

Guvernul român a încredinţat proiectarea şi realizarea podurilor Direcţiei Generale a Căilor Ferate Române, sub conducerea ing. Anghel Saligny, care avea doar 34 de ani. 

În octombrie 1890 au început lucrările la podul Dunărea, la Cernavodă. El a fost proiectat la 30 de metri deasupra Dunării, pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai înalte catarge. Podul are o formă zveltă, bare dantelate, iar conturul general este armonios. 

Şi astăzi, este considerat a fi unul din cele mai frumoase poduri metalice din lume. 

La capătul podului dinspre Cernavodă a fost ridicat un fascinant monument din bronz reprezentând doi dorobanţi, în memoria eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă. 

Dorobanţii şi stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), iar o parte din contravaloarea lor a fost suportată de Ambasada Franţei, în cinstea regelui Carol I. Statuile au fost turnate în trei bucăţi la Lyon, fiind apoi îmbinate la faţa locului. Dorobanţul de pe partea nordică poartă semnătura autorului, alături de anul realizării (1895). 

Podul peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri şi se afla la 30 metri peste nivelul apelor mari ale Dunării. 

Podul peste braţul Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri şi un viaduct cu 11 deschideri de 50 metri. Cu rampele de acces, cei 4087, 95 metri de poduri formau la acea vreme cel mai lung pod din România şi al doilea ca lungime din Europa. 

Se spune că salvatorul Constanei, Horia Agarici, în timpul unei lupte aeriene cu avioanele inamice, a avut curajul să treacă cu avionul său pe sub podul de la Cernavodă.

 

Nitul de argint 

Inaugurarea podurilor a avut loc în septembrie 1895, la festivitate participând şi Carol I. Un tren special cu oficialităţi a plecat din Gara de Nord din Bucureşti la ora 9.05 şi a sosit la Feteşti la ora 12.30. 

După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios, trenul de încercare format din 15 locomotive a trecut pe pod cu o viteza de 60 km/h, într-un zgomot infernal produs de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre şi de muzica fanfarei. A urmat un al doilea tren, cu o viteză de 80 km/h. În tot acest timp, Anghel Saligny a stat sub pod pe o şalupă, alături de muncitori, pentru a garanta rezistenţa lui. 

Lascăr Catargiu, prim –ministru, i s-a adresat atunci lui Carol I:

„Măria Ta! Cu ostaşii ţării ai învins în câmpiile Bulgariei, iar cu meşterii ţării ai îngenuncheat Dunărea“. 

În timpul Primului Război Mondial, în 1917, tronsonul de peste Borcea a fost minat de trupele române în retragere, pentru a împiedica avansarea în Muntenia a trupelor germano-bulgare, scrie wikipedia.org. 

Reconstrucţia podului s-a făcut în 1921. Podul a fost folosit timp de aproape un secol până în 1987 când s-a construit unul nou.

$$$

 ANGHEL SALIGNY inginer și pedagog.

Andrei Mihai DRĂGULIN 

Astăzi trebuie să celebrăm 170 de ani de la nașterea lui Anghel Saligny - poate cel mai de seamă reprezentant al tehnicii românești în plan mondial. A fost, pe rând - sau deodată - inginer constructor, pedagog, academician ori chiar ministru. A fost un pionier principal al științei construcțiilor metalice și de beton propunând, de cele mai multe ori, solutii inovatoare - în special în ceea ce privea construcția și proiectarea podurilor. Un adevărat vizionar pentru România, a cărui muncă încă a rămas moștenire. De numele său se leagă o serie de realizări remarcabile, după cum vom observa. 

1️⃣. Anghel Saligny provine dintr-o familie hughenotă de origine franceză, refugiată odată cu edictul de la Nantes în Olanda. Cu timpul, Alfred Rudolph de Saligny - tatăl lui Anghel Saligny - se instalează în Focșani. 

2️⃣. Saligny s-a născut la 19 aprilie 1854 în comuna Șerbănești, județul Tecuci (Galați). A plecat la Berlin, unde va studia la Școala Tehnică Superioară din Charlottenburg, unde îi va avea ca îndrumători pe celebrii ingineri Schwedler - profesorul de poduri și Franzius - profesorul de construcții hidraulice. Aici, a lucrat la construcția căii ferate Cottbus - Frankfurt pe Oder. 

3️⃣. Atât de mult a iubit România încât, atunci când i s-a propus să rămână în Germania - ca profesor la Politehnica din Dresda, el a răspuns: "Deşi familia mea s-a născut din apele Loirei şi pe urmă a pribegit prin lume, noi am fost întotdeauna loiali, aşa că dacă o ţară ne-a dat azil şi ne-a recunoscut drept fiii ei, noi n-o putem trăda". 

4️⃣. Întors în țară în 1875, la doar 22 de ani - trasează aleile de pe șoseaua Kiseleff, ca angajat al serviciului de poduri și șosele. Văzând potențialul din Saligny, Gheorghe Duca (*membru fondator al Societății Politehnice) îl ajută și îndrumă la construcția căii ferate Ploiești - Predeal (1877/1879). Tot Anghel Saligny este cel care a proiectat liniile ferate Adjud - Târgu Ocna, Bârlad - Vaslui - Iași. 

6️⃣. Următorii 40 de ani sunt plini de glorie pentru inginerul Anghel Saligny. A început prin construcția Podurilor de Fier de la Brăila și Galați. Între 1891 - 1895 a fost șeful lucrărilor podului de peste Dunăre, Fetești - Cernavodă, fiind, probabil, cea mai de seamă lucrare a sa. La momentul acela, "Podul de la Cernavodă", sau "Podul Anghel Saligny", era cel mai lung din Europa, și al treilea din lume - cu o lungime de peste 4 kilometri. 

7️⃣. În timp ce se inaugura Podul de la Cernavodă cu efectuarea verificării aferente, Anghel Saligny, împreună cu o parte din muncitori, se aflau sub pod, într-o șalupă - pentru a dovedi și garanta rezistența acestuia. 

8️⃣. Imediat după construcția Podului de la Cernavodă, Anghel Saligny a devenit directorul general al Căilor Ferate, instituție pe care a condus-o timp de 16 ani. Între 1901 și 1909, Anghel Saligny a fost șeful lucrărilor de modernizare a portului din Constanța. A introdus, în premieră pentru România, piloții și radierele din beton armat în construcțiile portuare. A proiectat atât silozurile de cereale, cât și stația de petrol. 

9️⃣. Înainte de intrarea României în Primul Război Mondial (1915), a fost directorul Direcției Generale a Munițiilor din cadrul Ministerului de Război, funcție pe care a ocupat-o un singur an. 

1️⃣0️⃣. Anghel Saligny a devenit membru titular al Academiei Române în 1897, ca mai apoi, în 1907, să devină Președinte al Academiei Române, până în 1910. Se stinge din viață la 17 iunie 1925, în reședința sa din București, lăsând României mult mai mult decât răsplata morală pentru adăpostirea familiei acestuia în caz de răstriște. 

Anghel Saligny a revoluționat România în adevăratul sens al cuvântului. A industrializat-o, a condus-o spre progres. I-a lăsat șosele, poduri ori construcții ce au să dăinuie pentru veacuri. Un om de o adevărată valoare morală și intelectuală. Un titan al panteonului cultural românesc.

📸 sursa foto: Romfilatelia. 🙏

✍ text realizat de Andrei Mihai Drăgulin, fondatorul "Academiei de Cultură"

$$$

 Ultimele cuvinte ale scriitorului pasionat de drumeţii montane, Calistrat Hogaş, au reprezentat de fapt o dorinţă, una care i-a fost îndeplinită de fiica sa, Sidonia 

 S-au scurs 178 de ani de la naşterea lui Calistrat Hogaş, cel mai important reprezentatnt al literaturii de călătorie din ţară, scriitor care ne-a purtat „Pe drumuri de munte“. Îi plăcea nespus să plece pribeag în lungi drumeţii, pe cărări de munte sau prin codri, pe jos sau călare pe „Pisicuţa“, iapa cumpărată la Piatra Neamţ de la un geambaş, povestindu-ne apoi ce minunăţii văzuse „În Munţii Neamţului“.  

  Cel pe care criticii l-au numit „amantului nestrămutat al marilor privelişti ale naturii” a văzut lumina zilei pe 19 aprilie 1847, la Tecuci, în familia preotului Gheorghe Dimitriu, numele Hogaş fiind pus de învăţătorul său, la înscrierea la şcoală. Peste ani, avea să devină un profesor renumit la Roman, Iaşi şi Piatra Neamţ. În acest ultim oraş se află, în casa în care a locuit, şi singurul muzeu dedicat scriitorului. Cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la naştere, muzeografii au realizat o serie de activităţi. Invitaţi au fost liceenii de la colegiul ce-i poartă numele şi de la o şcoală generală. Au fost ateliere de educaţie muzeală intitulate „Lumea lui Hogaş“. În cadrul acestora s-a citit, fiind prezentate şi câteva ceasuri valoroase, care au aparţinut scriitorului (unul de buzunar Longines, un ceas de trăsură şi un ceas muzical realizat pe la finalul anilor 1700). 

   Poate că puţini sunt cei care ştiu că ziua de 19 aprilie are o dublă semnificaţie pentru istoria familiei Hogaş. Prima este cea legată de naşterea lui Calistrat, care era astfel descris: „Încă din faşă, căpos, bălan şi rău, aşa de rău şi neîmpăcat că biata maică-sa, scoasă din fire odată, îi făcu vânt cu covăţică cu tot, de pe prichiciul geamului, drept în omăt: «Să-l iee cine-o vrea, mie nu-mi mai trebuie... că tare-i rău şi hărţăgos»“.  

  Apoi, pe 19 aprilie , dar în 1976, se stingea din viaţă la Piatra Neamţ, la vârsta de 94 de ani, Sidonia, fiica scriitorului, o foarte apreciată profesoară de muzică, pian şi cor. Ea a fost cea care şi-a vegheat tatăl până în clipa morţii, ulterior făcând demersurile ca locuinţa aflată acum în centrul oraşului să devină muzeu.  

  „Sidonie, să mă duci la Piatră!“ Profesorul a decedat acum aproape 105 ani, pe 28 august 1917, la Roman, în casa altei fiice, Cleopatra, chinuit fiind de o afecţiune gravă, emfizem. Cu trei zile înainte de deces, Hogaş, stând în ograda casei, a corectat un manuscris al cărţii „În Munţii Neamţului“. Sidonia avea să scrie despre ultimele clipe ale vieţii şi care au fost ultimele sale cuvinte, de fapt, o dorinţă:  

  „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi (vineri, 25 august 1917) îl găsii stând în ogradă, departe de ceilalţi, cu privirea pierdută în asfinţitul roşu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui «În Munţii Neamţului» şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniştit că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârşitul de după câteva ore“.  

  Avea să consemneze că tatăl îi spusese celeilalte surori, Cleopatra, că i-a fost dat să moară în casa ei şi că dorea să fie înmormântat simplu, cu un singur preot, iar soţia, Elena şi cealaltă fiică, Cecilia, rămase la Piatra Neamţ să nu fie înştiinţate. Cel mai probabil din pricina situaţiei din Moldova, în condiţiile Primului Război Mondial. Cât despre clipele sfârşitului, iată ce-a mai scris Sidonia Hogaş: „Spre ziuă îmi spuse într-un pripit şi prea uşor suflu: «Sidonie, să mă duci la Piatră!». Fură ultimele cuvinte ce mai pronunţă. Respiraţia îi era liniştită şi uşoară, din ce în ce mai uşoară şi mai liniştită. (...) Privi pe rând, pătrunzător şi sigur, încă o dată spre zările de azur, apoi fruntea aceea o sprijini (...) un uşor suflu; mâna mea stângă în dreptul inimii simţii ca o prea uşoară zbatere de puişor în găoace, apoi ... nimic“.  

  A fost înmormântat, la Roman, pe 30 august. Dar ultima dorinţă nu-i fusese îndeplinită. Tot Sidonia s-a ocupat de acest lucru, după multe formalităţi şi discuţii cu autorităţile militare. A fost dezgropat sicriul şi pus în altul de zinc şi transportat cu trenul, într-un vagon mortuar, la Piatra Neamţ. Ceremonia de reînhumare a avut loc la Cimitirul Eternitatea, pe 8 octombrie 1917. 

Adevarul.ro

$$$

 CELEBRITĂȚI CARE S-AU SINUCIS

Multe celebritati prefera sinuciderea unei vieti de om simplu Ce nume te poate aduce in pragul sinuciderii si care sunt motivele pentru care vrei sa te sinucizi sunt lucruri greu de inteles, chiar si pentru cei mai mari cercatatori in psihologie si sociologie. Literatura a tratat tema sinuciderii dintotdeauna. Sa ne aminitim de Anna Karenina a lui Tolstoi, de opera lui Shakespeare “Romeo si Julieta”, de Ana din “Ion” a lui Rebreanu. Multe celebritati au ales sa se sinucida si au ramas in istorie pentru gestul lor de a-si lua lua viata. Motivele sunt diferite, de la neputinta de a accepta o boala incurabila la imposibilitatea de adaptare a artistului (vedetei) la viata obisnuita a individului din marea masa a omenirii. In majotitatea cazurilor, gestul sinuciderii a fost urmarea unei profunde depresii sau excitatiei date de anumite substante halucinogene. Si maniera de a se sinucida este diferita. Unii s-au otravit, altii s-au spanzurat, altii s-au impuscat si nu se opresc aici modalitatile alese de sinucigasi pentru a-si lua viata. O lista a celebritatilor care au avut tentative de sinucideri: Halle Berry, actrita. Drew Carey, comedian, actor. Robert Van Winkle, aka Vanilla Ice, cantaret. Drew Barrymore, actrita. Gary Coleman, actor. Brigitte Bardot, actrita. Johnny Cash, cantaret de muzica country. Walt Disney, producator de film, scriitor, regizor. Eminem, aka Marshall Mathers, rapper. Kim Mathers, fosta sotie a lui Eminem. F. Scott Fitzgerald, scriitor. Judy Garland, actrita. Billy Joel, musician, cantaret. John McCain, potential Presedinte al USA. Mindy McCready, cantareata de muzica country. Sinead O’Connor, musiciana, cantareata. Yoko Ono, artist, musiciana, sotia lui John Lennon. Ozzy Osbourne, solist si intemeietorul celebrei formatii Black Sabbath. Lee Harvey Oswald, asasinul lui John F. Kennedy. Edgar Allan Poe, scriitor. Lou Reed, musician. Donna Summer, cantareata. Elizabeth Taylor, actrita. Tina Turner, cantareata. Sid Vicious, basist la Sex Pistols. Hank Williams, Jr., cantaret, fiul lui Hank Williams, Sr.. Owen Wilson, actor.

Sunt si celebritati care au infaptuit actul sinuciderii:

Kurt Cobain, muzician și cântăreț în Nirvana.

Ernest Hemingway, scriitor.

Margaux Hemingway, actriță, fiica cea mare a lui Ernest Hemingway.

Terry L. Long, Pittsburgh Steelers offensive lineman.

Marilyn Monroe, actriță.

Sylvia Plath, poetă.

Freddie Prinze, actor, tatăl lui Freddie Prinze, Jr.

Anne Sexton, poetă.

Hunter S. Thompson, journalist și autor.

Vincent van Gogh, artist, pictor.

Virginia Woolf, scriitoare.

Dalida, cântăreață.

David Strickland, actor.

Nero, am politic roman.

Brutus, om politic roman.

Friedrich Alfred Krupp, industriaș.

Justin Fashanu, fotbalist britanic.

Reinaldo Arenas, poet cubanez.

Diane Arbus, fotografă celebră.

Adolf Hitler şi soția lui Eva Braun.

Iuda, personaj biblic.

Sigmud Freud, medic neuropsihiatru.

$$$

 #Ou_de_Paste:

1. Oul pascal simbolizează mormântul lui Iisus, care s-a deschis la Înviere.

2. În Evul Mediu, seniorul oferea ouă tuturor slujitorilor săi. Se spune că regele Edward I al Angliei a fiert şi a învelit în foiţă de aur 450 ouă pe care le-a dăruit supuşilor.

3. De fapt, vopsitul ouălelor este un obicei mult mai vechi. Primul de acest fel este – se pare – un ou de struţ punic din sec. IV-III î.Hr., descoperit la Cartagina.

4. e lângă culoarea roşie cu care sunt vopsite ouăle, galbenul reprezintă iluminarea şi înţelepciunea, verdele - tinereţea şi inocenţa, portocaliul – forţa şi perseverenţa, iar albastrul – puritetea şi credinţa. 

5. In religia ortodoxă, tradiţia pictării ouălor se numeşte „Pysanka”. Ea îşi are originea în Ucraina şi presupune utilizarea de coloranţi şi ceară. Primele vopsele de ouă au fost realizate folosind materiale naturale: petale de flori, sucuri, coji de ceapă, scoarţă de copac…

6. În epoca medievală Paştele presupunea aruncarea unui ou în biserici. Obiceiul începea cu preotul care arunca un ou fiert tare către un băiat din cor. Cel care îl prindea îl arunca apoi altuia, şi aşa mai departe. Cel care prindea oul când ceasul bătea miezul nopţii câştiga şi păstra oul.

7. Bulgarii încing mici bătăi cu ouăle. În unele locuri, după slujba de Înviere, aceste ouă se sparg de pereţii bisericii.

8. În Marea Britanie este realizat un ou-ceasornic acoperit cu diamante. La fiecare oră, un cocoş în miniatură apărea în vârf, bătea din aripi şi cânta. A fost vândut în 2007 pentru 9 milioane de lire. 

9. Sunt celebre oule Faberge, bijuterii create de Peter Carl Faberge pentru familia imperială rusa. Au fost făcute între 1884-1916 şi se estimează că astăzi ar mai exista putin peste 50 ouă.

10. Locuitorii comunei franceze Haux nu sunt prea mult preocupaţi de ouăle colorate, ci de omletă În a doua zi de Paşte, fiecare familie sparge ouă, apoi se adună toţi în piaţa principală, unde acestea sunt ameste-cate şi prăjite într-o tigaie gigantică. De obicei se adună peste 4500 ouă, iar omleta ajunge la peste 1000 persoane, fiind servită la prânz, cină şi la micul dejunn de a doua zi. 

11. În unele locuri din Germania este împodobit un brad cu cochilii de ouă, cărora li se scoate conţinutul prin două găuri mici făcute la capete, apoi sunt uscate, vopsite şi atârnate în brad.

12. Italia a realizat cel mai înalt ou de ciocolată de Paşte în 2011. Acesta avea o înălţime de 10,39 m şi cântărea 7200 Kg: era mai înalt decât o girafă şi mai greu decât un elefant.