CAROL CEL MARE
Împăratul medieval Carol cel Mare (742-814) a fost regele francilor, cuceritorul Savoiei, fondatorul Sfântului Imperiu Roman şi unul dintre cei mai vestiţi conducători din istoria europeană. Carol s-a născut în 742, probabil lângă oraşul Aachen (Aix-la-Chapelle), care a devenit mai târziu capitala sa. Tatăl lui era Pepin cel Scurt, iar bunicul Carol Martel, marele conducător franc a cărui victorie din 732, de la Tours, a zădărnicit intenţiile arabilor de a cuceri Franţa.
În 751, Pepin fusese proclamat regele francilor, şi astfel se sfârşise fragila dinastie merovingiană. A fondat o nouă dinastie, cunoscută azi sub numele de dinastia carolingiană, după numele lui Carol. În 768, Pepin a murit, şi regatul franc s-a împărţit între Carol şi fratele său, Carloman. Din fericire pentru Carol şi pentru unitatea francilor, Carloman a murit pe neaşteptate în 771. Iar Carol, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, a devenit unicul conducător al regatului franc, care era deja cel mai puternic stat din vestul Europei.
La urcarea lui Carol pe tron, statul franc cuprindea în principal Franţa, Belgia şi Elveţia de azi, plus o mare parte din Olanda şi Germania. În scurt timp el a pornit o campanie militară în scopul cuceririi unor noi teritorii. Văduva lui Carloman şi copiii se refugiaseră în regatul lombard din nordul Italiei. În jurul anului 774, ca urmare a înfrângerii lombarzilor, Italia de nord a fost asimilată de imperiul său, deşi abia după alte patru invazii a reuşit să-şi consolideze domnia. Văduva lui Carloman şi copiii au căzut în mâna lui Carol cel Mare şi nu au mai fost văzuţi niciodată.
Poate că cea mai importantă şi mai dificilă acţiune a constituit-o cucerirea Saxoniei, o mare regiune din nordul Germaniei. Au fost necesare nu mai puţin de optsprezece campanii, prima în 772, iar ultima în 804. Războiul avea să fie atât de înverşunat şi sângeros şi din considerente de ordin religios. Saxonii erau păgâni, şi Carol cel Mare a insistat ca toţi supuşii săi să se convertească la creştinism. Cei care au refuzat să se boteze sau au revenit mai târziu la păgânism, au fost ucişi. Se pare că aproape o pătrime din populaţia Saxoniei a pierit în acea perioadă.
Carol a purtat campanii în sudul Germaniei şi sud-vestul Franţei pentru a-şi consolida stăpânirea asupra acelor regiuni. De asemenea, s-a angajat într-o serie de războaie împotriva avarilor care-i ameninţau frontierele estice ale imperiului. Avarii erau un popor asiatic înrudit cu hunii şi stăpâneau un mare teritoriu, ocupat azi de Ungaria şi Iugoslavia. În cele din urmă, Carol i-a înfrânt decisiv pe avari. Deşi ţinuturile din estul Saxoniei şi Bavariei au fost ocupate de franci, alte state care recunoşteau suveranitatea francilor s-au format în zona estică a Germaniei şi Croaţiei de azi.
Carol cel Mare a încercat să-şi întărească şi frontiera sudică. În 778, el a invadat Spania. Deşi acţiunea nu a fost încununată de succes, Carol a reuşit totuşi să fondeze în nordul Spaniei un stat de graniţă, cunoscut sub numele de Marca Spaniolă, care îi recunoştea suveranitatea.
Ca urmare a numeroaselor războaie câştigate (francii au luptat în cincizeci şi patru de campanii în timpul domniei sale), Carol cel Mare a reuşit să unească aproape întreaga Europă de Vest sub sceptrul său. În perioada sa de glorie, imperiul cuprindea teritoriile de azi ale Franţei, Germaniei, Elveţiei, Austriei şi Ţărilor de Jos, plus o mare parte din Italia şi diverse zone de frontieră. De la căderea Imperiului Roman, Europa nu mai fusese inclusă într-un singur stat.
Pe parcursul domniei sale, Carol cel Mare a menţinut o strânsă alianţă politică cu papalitatea. Dar, în relaţia dintre cei doi, personalitatea proeminentă era el, nu papa.
Cel mai important eveniment din timpul domniei lui Carol cel Mare s-a petrecut la Roma, în ziua de Crăciun a anului 800, când papa Leon al III-lea l-a încoronat pe Carol şi l-a proclamat împăratul romanilor. Aceasta însemna că devenise succesorul de drept al lui Augustus Caesar.
De fapt, ar fi ridicol să se afirme că imperiul lui Carol cel Mare reprezenta o restaurare a Romei imperiale. În primul rând, teritoriul stăpânit de cele două imperii era destul de diferit. Imperiul lui Carol cel Mare, oricât ar fi fost de întins, includea doar jumătate din suprafaţa Imperiului Roman de Apus. Regiunea comună a ambelor imperii era reprezentată de Belgia, Franţa, Elveţia şi nordul Italiei.
Dar Anglia, Spania, sudul Italiei şi Africa de Nord, care făcuseră parte din Imperiul Roman, se aflau în afara dominaţiei lui Carol cel Mare, în timp ce Germania, care constituia o importantă regiune din domeniul său, nu se aflase niciodată sub stăpânire romană. În al doilea rând, Carol cel Mare nu era roman nici din naştere, nici prin atitudine sau cultură. Francii reprezentau un trib teutonic, şi limba maternă a lui Carol cel Mare era un vechi dialect germanic, deşi învăţase să vorbească latineşte.
Carol a trăit în Europa de Nord, mai ales în Germania, şi a vizitat Italia doar de patru ori. Capitala imperiului său nu se afla la Roma, ci la Aachen, în Germania de azi, nu departe de graniţa cu Olanda şi Belgia.
Dar abilitatea politică a lui Carol nu şi-a mai spus cuvântul atunci când s-a pus problema succesiunii la tron. Deşi şi-a petrecut toată viaţa luptând pentru a unifica o mare parte a Europei de vest, s-a gândit ca la moartea lui să împartă imperiul între cei trei fii ai săi. O asemenea situaţie ar fi generat în mod sigur numeroase războaie. Dar cei doi fii mai mari au murit înaintea tatălui lor.
Prin urmare, Ludovic cel Sfânt a moştenit intact imperiul la moartea lui Carol cel Mare, survenită la Aachen, în 814. Însă nici Ludovic nu s-a dovedit mai inspirat decât tatăl său în problema succesiunii, căci şi el a dorit să împartă imperiul între cei doi fii ai săi. După câteva confruntări, fiii lui Ludovic au semnat până la urmă Tratatul de la Verdun (în 843), prin care imperiul franc s-a divizat în trei regiuni.
Prima cuprindea o mare parte din Franţa de azi, a doua acoperea o zonă întinsă din Germania, iar a treia includea atât nordul Italiei, cât şi o fâşie lată ce se întindea de-a lungul frontierei franco-germane.
Desigur, există unii care apreciază în mai mare măsură decât mine influenţa exercitată de Carol cel Mare.
S-a spus că a restaurat imperiul roman; că a unit vestul Europei; că a stabilit un model pentru istoria Europei occidentale; că a păzit vestul Europei de ameninţări externe; că a trasat în mare hotarele Franţei, Germaniei şi Italiei; că a răspândit creştinismul şi că încoronarea sa de către papă a pregătit terenul îndelungatei lupte dintre monarhie şi Biserică în Europa. Dar, după părerea mea, aceste afirmaţii sunt exagerate. În primul rând, aşa-numitul Sfânt Imperiu Roman nu a reprezentat o restaurare a Imperiului Roman în totalitate, ci mai degrabă o continuare a regatului franc pe care l-a moştenit Carol cel Mare.
Unificarea Europei de Vest ar fi fost mult mai semnificativă dacă ar fi reuşit într-adevăr s-o realizeze. Însă imperiul lui Carol cel Mare s-a destrămat la treizeci de ani de la moartea sa şi nu s-a mai reunificat niciodată.
Frontierele actuale ale Franţei, Germaniei şi Italiei nu au avut, practic, nici o legătură cu Carol cel Mare sau cu Ludovic cel Sfânt. Graniţa nordică a Italiei urmăreşte, în mare parte, hotarul geografic al Alpilor. Graniţa franco-germană respectă o barieră lingvistică care, la rândul ei, se suprapune, în linii mari, peste hotarul nordic al vechiului Imperiu Roman.
De asemenea, mi se pare nejustificat să-i atribuim lui Carol cel Mare meritul răspândirii creştinismului. Religia creştină se propagase către nord, în Europa, cu multe secole înaintea domniei lui Carol cel Mare şi a continuat să se răspândească veacuri de-a rândul după aceea. În afară de faptul că acea convertire forţată a saxonilor a fost deplorabilă, ea s-a dovedit inutilă.
Anglo-saxonii din Anglia au fost convertiţi la creştinism fără să fie masacraţi, iar secolele următoare popoarele scandinave au ajuns să fie convertite, de asemenea, mai degrabă prin convingere decât prin forţă.
Cum rămâne cu afirmaţia că victoriile militare ale lui Carol cel Mare au reuşit să salveze Europa de ameninţările externe? Pe parcursul secolului al IX-lea, coastele de nord şi de est ale Europei au fost supuse unor atacuri devastatoare din partea vikingilor şi nordicilor. În acel timp, călăreţii maghiari au invadat Europa dinspre est, musulmanii au hărţuit în permanenţă sudul continentului. Prin urmare, epoca lui Carol cel Mare a reprezeintat ultima perioadă de stabilitate din istoria Europei.
Lupta pentru supremaţie între autorităţile civile şi biserică a fost o trăsătură dominantă a istoriei europene, chiar şi în regiuni care nu făceau parte din imperiul carolingian. O asemenea luptă corespundea aspiraţiilor bisericii medievale şi ar fi avut loc (deşi poate într-o formă uşor diferită) şi în absenţa lui Carol cel Mare. Încoronarea sa la Roma a fost un eveniment interesant, dar în nici un caz un factor crucial în lupta care a urmat.
Dacă-l comparăm pe Carol cel Mare cu Sui Wendi, personalitatea împăratului chinez pare mult mai proeminentă. Unificarea Chinei realizată de Sui Wendi a dăinuit mai mult, în timp ce unificarea Europei de vest realizată de Carol cel Mare nu a durat nici o generaţie.
Deşi europenii au exagerat întrucâtva importanţa lui Carol cel Mare, influenţa lui pe termen scurt a fost cu adevărat deosebit de însemnată. A distrus statul lombard şi a cucerit Saxonia. Mulţi oameni au murit în războaiele purtate de el. Ca rezultate pozitive, pe vremea domniei sale s-a produs o scurtă renaştere culturală (care a încetat însă la scurt timp după moartea sa).
Au existat, de asemenea, diverse consecinţe pe termen lung. Timp de secole după Carol cel Mare, împăraţii germani au încercat să cucerească nordul Italiei. Fără exemplul lui Carol cel Mare, probabil că nu ar fi acordat o atenţie atât de mare Italiei şi şi-ar fi concentrat eforturile în direcţia extinderii spre nord sau est. Este, de asemenea, adevărat că Sfântul Imperiu Roman, fondat de Carol cel Mare, a reuşit să dăinuie până la începutul secolului al XlX-lea. (Deşi perioade destul de lungi puterea Sfântului Imperiu Roman era redusă, iar micile state germane îşi disputau supremaţia.)
Dar cea mai însemnată realizare a lui Carol cel Mare a fost, poate, subjugarea Saxoniei, care a circumscris acea importantă regiune civilizaţiei europene. A fost o realizare similară cu cucerirea Galiei de către Iulius Caesar, deşi nu la fel, având în vedere suprafaţa incomparabil mai mică a Saxonei.
