$$$

 Moinestiul este „altă lume: în piaţa mare sau pe terase, oamenii aspirau la modernizare. În acest liniştit târguşor de provincie, petrolul şi saxonii au stârnit o mică revoluţie. Oraşul se schimba şi mulţi poftesc la el” (Tristan Tzara) 

Astazi se împlinesc 129 de ani de la nașterea lui Tristan Tzara (născut la 16 aprilie 1896, în Moinești ca Samuel Rosenstock) – poet și eseist evreu român stabilit ulterior în Franța, unde a trăit pînă la sfârșitul vieții, cofondator al mișcării culturale dadaiste și unul dintre interpreții de autoritate universală ai avangardei literar-artistice a secolului XX, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură.

În anul 1912, pe vremea cînd era încă în liceu, fonda revista „Simbolul”, împreună cu pictorul Marcel Iancu, cu prozatorul și poetul Ion Vinea, sub oblăduirea lui Alexandru Macedonski și ajutorul unuia dintre cei mai importanți pictori români ai vremii, Iosif Iser. Mișcarea dadaistă, născută în timpul primului Război Mondial, își are originea în orașul elvețian Zürich, acolo unde Tristan Tzara ajunge în toamna anului 1915, alăturându-se unui grup de tineri intelectuali împreună cu care pune bazele planurilor noului curent literar-artistic intitulat „Dada”: „noi ne-am săturat de academiile cubiste şi futuriste, laboratoare de idei despre formă. Să răcnească fiecare, avem înaintea noastră mult de distrus, de negat. Măturaţi, curăţaţi!”. În acest sens, Richard Huelsenbeck îl numea „barbar, autor al propriului stil”, în timp ce François Buot menționa despre „incandescentele manifeste dada, azvârlite în obrazul unei lumi în ruină, tânărul prins în vâltoarea anilor nebuni, teoreticianul suprarealismului victorios şi antifascistul de la tribunele manifestaţiilor dintre cele două războaie.”

Noul curent reprezenta o amplă mișcare îndreptată împotriva cruzimii și atrocităților războiului, împotriva rutinei din viață, gîndire și arte, dezvoltată cu precădere între anii 1916 – 1923 la Cabaret Voltaire, un mic stabiliment de pe strada Spiegelgasse, numărul 1, o locație existentă și astăzi: „ Sunt împotriva sistemelor, cel mai acceptabil dintre sisteme este acela de a nu avea, din principiu, nici unul”, „Avem nevoie de opere puternice, drepte, precise şi pentru totdeauna neînţelese. Logica înseamnă complicaţie, logica este întotdeauna falsă. Ea a tras de firele noţiunilor, cuvinte,în aparenţa lor formală, către capete, centre iluzorii”, „proclamăm opoziţia tuturor puterilor cosmice la această blenoragie a unui soare putred ieşit din uzinele gândirii filosofice, luptă înverşunată cu toate mijloacele dezgustului dadaist”.

„Pentru poezie, dadaismul a însemnat, prin acțiunea sa destructivă, o spargere a cadrelor tradiționale stânjenitoare, sugerând necesitatea lărgirii universului ei specific (pînă la contaminarea și confuzia cu alte genuri – de exemplu sinteza poezie-pictură încercată la revista avangardistă «75 HP» de Victor Brauner și Ilarie Voronca – pictopoezia – care nu era de fapt decît o autohtonizare a colajului cubist plastico-literar al lui Max Ernst). Relativiști pînă la nihilism, închinători ai dinamicii absolute, ei au încercat imposibilul, eșuînd romantic, într-un ținut aflat încă în preajma genezelor”, scria într-un comentariu profesorul universitar Ion Pop, teoretician al avangardei literare, poet, critic și istoric literar.

„Prin Tristan Tzara, moineșteanul universal, noi am dat un cap de mișcare literară și artistică internaționale. Dadaismul, poate cel mai interesant moment literar din câte s-au înregistrat vreodată – ca să nu exagerăm, declarînd Dada o școală literară – a fost opera unui român”, scria într-un studiu literar amplu, criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu.

$$$

 Francisco de Goya a decedat pe 16 aprilie 1828...

Francisco de Goya s-a născut pe 30 martie 1746 într-un mic sat din Aragon, în nordul Spaniei, fiind fiul lui José Benito de Goya y Franque și al Graciei de Lucientes y Salvador. Copilul a urmat școala la iezuiți, apoi a intrat ucenic în atelierul pictorului José Luzán Martinez. Spre sfârșitul anului 1769 tânărul a plecat la Roma, unde va rămâne până în iunie 1771, obține o bursă din partea Academiei din Parma, iar la întoarcerea în Spania deține deja certificatul de maestru.

Artistul s-a stabilit apoi la Zaragoza și a primit misiunea de a decora Palatul Sobradiel, iar trei ani mai târziu a devenit membru al echipei de pictori care pregătea proiectele de goblenuri destinate palatelor regale, însă în scurtă vreme a început să picteze singur. În 1773 s-a căsătorit cu Josefa, sora artistului Francisco Bayeu, cu care va avea un singur fiu, Antonio Juan Ramon Carlos, născut pe 29 august 1774.

În anul 1781 pictează altarul bisericii San Francesco el Grande și doi ani mai târziu realizează portretul contelui Floridablanca, care, încântat de talentul lui, i-l prezintă lui Don Luis, tânărul frate al regelui Carol al III-lea al Spaniei. Acesta din urmă îi oferă pictorului o comandă amplă pentru executarea portretelor întregii familii regale. Începând din 1785, Francisco de Goya devine preferatul principelui Osuna, care îi cere să execute mai multe lucrări, devenind, alături de rege, cel mai mare patron al artistului, iar un an mai târziu Goya devine pictor oficial al Curții Regale, primind o rentă de 15.000 reali pe an.

În 1792, artistul se îmbolnăvește de o maladie necunoscută în urma căreia rămâne complet surd, dar continuă să creeze în continuare, deși trăiește izolat de lume, mai ales după moartea soției sale. În 1824, deziluzionat de evenimentele politice din Spania și afectat de depresie din cauza suferințelor sale, părăsește țara, merge mai întâi la Paris, apoi se stabilește la Bordeaux, unde este îngrijit de Leocadia Weiss, o femeie cu 35 de ani mai tânără decât el care îi era rudă îndepărtată și despre care s-a spus că ar fi avut o relație de dragoste cu bătrânul artist.

În primăvara anului 1825 Francisco de Goya s-a îmbolnăvit grav, iar trei ani mai târziu, pe 16 aprilie 1828, a murit la Bordeaux, fără a-i lăsa niciun ban femeii care avusese grijă de el în ultima perioadă a vieții. Rămășițele artistului au fost repatriate în Spania mult mai târziu, la sfârșitul Primului Război Mondial.

Surse:

Jeanine Baticle, Goya: Painter of Terrible Splendor, 1994

Pierre Gassier și Juliet Wilson, The Life and Complete Work of Francisco Goya, 1971

$$$

 Domnul şi doamna Smith trag la un hotel, pentru week-end. Cum ajung, doamna Smith cheamă manichiurista, pedichiurista, coafeza, iar domnul Smith, înţelegând că are două-trei ore libere, pe loc se duce la bordelul anex.

Îl întâmpină madama:

– Domnule Smith, ce onoare! Avem pentru dv. franţuzoaice stilate, o sută de dolari.

– N-am o sută de dolari.

– Avem pentru dv. italience temperamentale, cincizeci de dolari.

– N-am cincizeci de dolari.

– Avem pentru dv. rusoaice blonde, zece dolari.

– N-am zece dolari.

– Avem pentru dv. negrese exotice, cinci dolari.

– N-am cinci dolari.

– Da’ cât aveţi?

– N-am decât doi dolari.

– Deviza casei noastre este să satisfacem clientul la orice preţ. Pentru doi dolari, eu sunt la dispoziţia dv.!

Peste douăzeci de ani, domnul şi doamna Smith trag la acelaşi hotel. Cum ajung, doamna Smith cheamă manichiurista, pedichiurista, coafeza, iar domnul Smith, înţelegând că are două-trei ore libere, pe loc se duce la bordelul anex.

Îl întâmpină madama:

– Domnule Cohen, ce surpriză! Aşteptaţi un moment!

Deschide o uşă şi strigă:

– Johnny!

Intră un găligan.

– Permiteţi-mi, zice madama, să fac prezentările. Domnule Smith, acesta este Johnny, fiul dv. Johnny, acesta este domnul Smith, tăticul tău.

Se uită Johnny de sus:

– Ăsta-i tatăl meu? Aşa mic? Aşa urât? Aşa sfrijit? 

– Tinere, răspunde domnul Smith fără a-şi pierde cumpătul, nu te obrăznici. Că, dacă în urmă cu douăzeci de ani aş fi avut cu trei dolari mai mult, acum erai negru!

$$$

 TEORIA CHIBRITULUI - ORIGINEA EXPRESIEI

Teoria chibritului este o expresie cu o puternică amprentă autohtonă, trădează ceva din firea românului, din care nu lipseşte o componentă balcanică puternică, asociată, de cele mai multe ori, cu superficialitatea, inconsistenţa, indiferenţa, băşcălia, zeflemeaua, relativizarea valorilor, o expresie izvorâtă, poate, şi dintr-un fel de “dolce farniente” (“dulce trândăvie”) sau din plăcerea vorbei şi mai puţin a faptelor.

Sensul expresiei “a face teoria chibritului” este: “multă vorbă pentru nimic”, “teorie de dragul teoriei”, “pledoarie pentru nimic”, dădăceală, mermeleală, abureală, un fel de a te afla în treabă etc.

Iată câteva exemple/ contexte din mass-media, în care este utilizată această expresie: politicianul X “a făcut teoria chibritului şi a sărit din lac în puţ”, “Am văzut (n.n. în Parlament) un veritabil personaj caragialesc, care ne-a făcut teoria chibritului câteva minute bune despre poziţia partidului domniei sale pe marginea temei moţiunii cu pricina”, “Pe mine nu mă interesează teoria chibritului, pe mine mă interesează să avem un Guvern…”, Y, acuzat de trafic de influenţă, “explică teoria chibritului – n-am făcut trafic de influenţă, am acţionat ca o pilă pozitivă”, “Teoria chibritului în relații. Să vorbim despre nimic” etc.

Originea expresiei “Teoria chibritului”

Dacă sensul expresiei “teoria chibritului” este, în general, cunoscut, puţini ştiu care este originea acesteia. Într-o carte intitulată “Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut”, autorul Mircea Vulcănescu, filosof, filolog, publicist, sociolog, din prima jumătate a secolului trecut, povesteşte diverse episoade semnificative pentru personalitatea profesorului său, filosoful Nae Ionescu, printre care şi episodul cu “teoria chibritului”.

Nae Ionescu, ale cărui opere au fost interzise în perioada comunismului, a fost profesor universitar şi mentor pentru multe dintre personalităţile excepţionale ale culturii române, printre acestea numărându-se, alături de Mircea Vulcănescu, şi Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Tuţea etc.

Problema “individualismului” şi “teoria chibritului”

Mircea Vulcănescu relatează cum, în 1925, în revista “Gândirea” a fost publicat un articol intitulat “Individualismul englez – cuvânt introductiv la o traducere din Herbert Spencer, “Individul împotriva statului”, semnat de Nae Ionescu, iar Dimitrie Gusti (şi el filosof şi profesor universitar), în cadrul unei dezbateri, i-a cerut lui Nae Ionescu să-şi expună părerea în legătură cu tema “individualismului” şi a “Individului împotriva statului”.

Răspunsul lui Nae Ionescu a venit prompt, luând o mină foarte serioasă, în timp ce deschidea o cutie de chibrituri luată de pe masă: “Ce e un individ? Iată, cutia asta de chibrituri. Dacă luăm din ea un singur chibrit, de pildă…”. Şi a continuat, serios, teoretizarea despre chibrit, în hazul, abia stăpânit, al auditorului […]

“Această cutie de chibrit – a continuat Nae Ionescu – are 4 părți: partea din stânga, partea din dreapta, partea de jos, partea de sus. Înăuntrul chibritului se află.. 1.. 2..3 ..4 ..5 …6 … 50 de bețe de chibrit. Chibritul are trei părți, partea de sus, partea de mijloc și partea de jos. Partea de sus a chibritului are la rândul ei trei părți: partea de sus a părții de sus, partea de mijloc a părții de sus și partea de jos a părții de sus. Partea de mijloc a chibritului are și ea trei părți: partea de sus a părții de mijloc, partea de mijloc a părții de mijloc, partea de jos a părții de mijloc, partea de jos are si ea partea de sus a părții de jos, partea de mijloc a părții de jos si partea de jos a părții de jos a chibritului.”

Disertaţia a continuat cel puţin 15 minute, în aceeaşi manieră extrem de serioasă:

“Ce este definitoriu, propriu-zis, pentru un lucru? Ce interesează şi ce nu interesează?

Eu am un chibrit pe care-l aprind. Acest chibrit, înainte de a-l aprinde, este compus dintr-o bucată de lemn și dintr-o substanță oarecare, care-i formează capătul, ce se aprinde. Eu pot să aprind acest chibrit. Am aprins chibritul, chibritul a ars, eu am iarăsi tot un chibrit în mâna, dar nu mai am un chibrit nears, am un chibrit ars, ceva s-a schimbat în chibritul acesta. Un om își schimbă toate elementele în decurs de șapte ani şi el rămâne nu numai tot om, dar rămâne acelaşi om.

Care este deosebirea între un caz şi celălalt? Este că un chibrit neaprins reprezintă o anumită stare de echilibru, în care intră anumite substanţe. Dumneavoastră știți ce intră, de pildă, în lemn? În lemn trebuie să intre neapărat oxigen, hidrogen, carbon și azot. Acestea sunt cele patru substante organice fundamentale. În momentul în care am aprins chibritul și a ars, formula de echilibru pe care o reprezintă lemnul nu mai subzistă. Am rupt acest echilibru, am introdus altă formă de echilibru: cărbunele s-a transformat în bioxid de carbon, forma a devenit alta, oxigenul s-a degajat, hidrogenul nu știu ce a devenit ș.a.m.d.

Vasăzică, chibritul n-a mai rămas tot el; omul se schimbă şi rămâne tot el. De ce? Pentru că formula de echilibru rămâne aceeaşi: eu am înlocuit celulele mele, dar celulele mele epiteliale sau muschiulare au fost înlocuite cu acelaşi fel de celule. Este, propriu-zis, aceeaşi structură generală a corpului, în cazul omului, cu celule primenite, şi nu mai este aceeaşi structură în cazul chibritului pe care l-am ars.”

O proiecţie lirică a “disertaţiei” lui Nae Ionescu

Influenţat, probabil, de expunerea (ironică, desigur) a lui Nae Ionescu, despre “teoria chibritului”, după mai mult de un secol, Nichita Stănescu, poetul neo-modernist, scrie o poezie cu titlul “Puşca”, aparent doar o proiecţie/ adaptare ludică a “disertaţiei” filosofului, în realitate, o tentativă de a pune în prim plan cuvântul “jucat”, “teatral” sau un fel de defazare intre înţeles şi formă, o iluzie a ieşirii din timp şi din logica lucrurilor, o încercare de supunere a sensului:

“Puşca este alcătuită din trei părţi:”/ partea de sus,/ partea de mijloc,/ şi partea de jos./ Partea de sus este compusă din:/ partea de sus a părţii de sus/ partea de mijloc a părţii de sus şi/ partea de jos a părţii de sus./ Partea de mijloc este compusă din:/ partea de sus a părţii de mijloc/ partea de mijloc a părţii de mijloc şi/ partea de jos a părţii de mijloc./ Partea de jos este compusă din:/ partea de sus a părţii de jos/ partea de mijloc a părţii de jos şi/ partea de jos a părţii de jos. Foc!” (Nichita Stănescu, “Puşca”).

$$$

 TUCIDIDE

„Tucidide a fost un atenian din perioada clasică, care a început o carieră politică de succes în slujba orașului său ca strateg. Un eșec militar i-a adus o sentință de exil, a profitat de ocazie pentru a relata evenimentele la care a participat sau la care a fost spectator.

Rezultatul a fost o lucrare magistrală: „Războiul Peloponesian”, care, pentru prima dată, a analizat viața politică într-un mod rațional și analitic, fără referire la zei sau orice altceva.

Prin aceasta, Tucidide poate fi considerat primul istoric adevărat, chiar dacă obiectul său de studiu se referă la un eveniment actual arzător și nu la trecut...” (André Larané)

O privire pătrunzătoare asupra democrației ateniene

Născut în anul 1200 î.Hr., într-o familie bogată a aristocrației ateniene, Tucidide a aparținut generației care a urmat celei a lui Sofocle. În tinerețe, el a asistat la înflorirea Atenei sub conducerea lui Pericle, cu 30 de ani mai mare decât el.

În urma războaielor persane, orașul a devenit o putere imperială și a dominat lumea greacă prin flota sa, resursele sale financiare, dar și prestigiul artiștilor, gânditorilor și poeților săi. Nu mai puțin de două sute de orașe îi jură loialitate și îi plătesc tribut ca membri ai Ligii Delian.

Modernitatea ateniană a atras profesori itineranți pe care Aristotel i-a desemnat mai târziu drept sofiști (de la sophia, „înțelepciunea”). Liderul lor este Protagoras. Ei învață virtuțile așteptate de la un politician: să știe să analizeze o situație și să știe să-și facă concetățenii să asculte rațiunea, inteligenţă plus elocvenţă. Platon, mai târziu, le-a reproșat că se ocupă de mijloace și ignoră scopurile acțiunii. 

În mod firesc dornic să urmeze o carieră în politică, tânărul Tucidide a fost, fără îndoială, sensibil la învățăturile sofiștilor. Dar poate că ascultă și învățătura lui Socrate, cu zece ani mai mare decât el. În orice caz, este plin de admirație pentru strategul Pericle, a cărui inteligență analitică și elocvență sunt incontestabile și care demonstrează și o viziune foarte clară asupra destinului orașului său. 

Dar toate lucrurile bune se termină. În anul 400 î.Hr., a izbucnit un mare război între orașele grecești, unele unite în jurul Atenei, altele în jurul Spartei (sau Lacedaemon). Mai mult, o epidemie de tifos face ravagii în oraș (o va lua însuși Pericle). Tucidide a intrat în război alături de Pericle.

Ales strateg în 424 din cauza legăturilor sale cu Tracia, unde familia sa deținea mari moșii, Tucidide a fost însărcinat să conducă o primă campanie militară, dar aceasta s-a încheiat foarte prost: nu a reușit să împiedice capturarea Amphipolisului de către spartani și a fost condamnat la exil.

Un adevărat istoric, atent la calitatea surselor

Forțat să nu acționeze în Tracia până la întoarcerea sa la Atena în 404, el s-a angajat să povestească marile evenimente care au zguduit lumea greacă. Nu este jurnalism strict vorbind, pentru că, deși este preocupat de fapte și își folosește averea pentru a călători și a-i întâlni pe protagoniștii războiului, este și mai hotărât să înțeleagă sensul ascuns și coerența acestuia.

Acest lucru îl face să sorteze faptele și să le ordoneze cu cea mai mare rigoare. Complet opusul Wikipedia, de exemplu! Pentru a ajuta cititorul să înțeleagă intențiile protagoniștilor, le pune în gură discursuri fictive, făcându-i să spună ceea ce trebuie să fi gândit și ar fi putut să spună, dar pe care nu le-au spus de fapt niciodată: „În ceea ce privește discursurile pe care unii le-au ținut în ajunul despărțirii sau în timpul ostilităților, a fost greu să dau textul exact, atât pentru cei care mi le-au raportat, cât și personal. sursă le-am oferit vorbitorilor cuvintele care mi s-au părut cele mai potrivite diverselor situații în care se aflau, străduindu-mă totodată să respecte cât mai mult spiritul cuvintelor pe care le-au spus efectiv” (traducere de Denis Roussel, ediția La Pléiade, 1964).

Tucidide îi atribuie lui Pericle în special un discurs celebru în care omul de stat definește democrația. Acest discurs este încă o referință în cercurile politice europene: „Statul democratic trebuie să se străduiască să slujească majoritatea, să asigure egalitatea tuturor în fața legii, să extragă libertatea cetățenilor din libertatea publică. El trebuie să vină în ajutorul celor slabi și să pună în prim-plan meritul. Echilibrul armonios între interesele statului și interesele indivizilor care îl compun, asigură, protejând, prin dezvoltarea intelectuală, artistică și economică individuală, statul politic, economic și intelectual. egoismul și individul, grație Constituției, împotriva arbitrariului statului”.

Încă din primele pagini ale operei sale, Tucidide își expune metoda, pe care niciun istoric contemporan nu ar nega-o: „În ceea ce privește acțiunile realizate în timpul acestui război, am evitat să-mi iau informațiile de la prima persoană care vine și să mă bazez pe impresiile mele personale. Atât în ceea ce privește faptele la care am asistat eu însumi, cât și cele care mi-au fost raportate de ceilalți, am realizat cu fiecare ocazie cele mai scrupuloase verificări posibile, în fiecare caz în care s-a constatat că martorii aceluiași eveniment au dat relatări discordante, variind în funcție de simpatiile pe care le simțeau pentru una sau cealaltă parte sau după memoria lor”.

Această capacitate de sinteză înseamnă că Tucidide este considerat astăzi primul istoric demn de acest nume, Herodot fiind mai mult un călător și geograf chiar dacă ne-a lăsat cuvântul „Istorie” .

Grecii înșiși au ignorat mai mult sau mai puțin opera lui Tucidide. În plus, ei nu au perceput niciodată, ca el, evenimentele din 431 până la 404 î.Hr. î.Hr. ca făcând parte dintr-un singur conflict (Tucidide se află în postura unui contemporan care ar fi povestit evenimentele din 1914 până în 1945 sub titlul Războiul Mondial). 

Romanii clasici, cum ar fi Cicero și europenii renascentiști, l-au ignorat, de asemenea, deoarece a pătat imaginea curată a Atenei și a eroilor săi. De către anglo-saxoni, în primul rând de către gânditorul politic David Hume (1711-1776), a fost redescoperit și ridicat la locul cuvenit.

Războiul Peloponeziac, o „invenție” a lui Tucidide

Tucidide arată cum Atena, o putere hegemonică, este condusă să ducă război împotriva orașelor rivale, conduse de Sparta și îngrijorată de orgoliul său (excesul). Acesta este ceea ce politologul Graham Allison a numit „Capcana lui Thucydides”. Narațiunea sa se termină brusc la mijlocul anului douăzeci și unu (410), poate din cauza morții sale. Restul ne este cunoscut prin relatarea complementară a unui martor indirect, nu mai puțin ilustru, Xenofon. Acesta din urmă, după ce a condus expediția celor Zece Mii în inima Persiei, a scris diverse lucrări, inclusiv „Helleiniques”, care relatează istoria Greciei în timpul jumătate de secol care urmează povestirii lui Tucidide, din 411 până în 362 î.Hr. î.Hr.

$$$

 TIBERIU BREDICEANU

„Muzica este literatura inimii, ea începe acolo unde se sfârseste vorbirea”.(Alphonse de Lamartine)

Tiberiu Brediceanu este un renumit compozitor si folclorist român din familia daruita cu har a Bredicenilor din Lugoj.

Tatal sau, Coriolan Brediceanu, „n-a fost numai «un bronz», ci si un simbol. Om de Drept, Brediceanu parea coborât recent dintre coloanele romane si ratacit într-un veac dezordonat, oscilant, în prefacere”.

A urmat „Gimnaziul Greco-Catolic de Baieti” din Beius si Facultatea de Drept la Universitatea din Budapesta. A fost unul dintre cei mai de seama avocati ai timpului, chemat sa apere cele mai dificile procese, a fost si avocatul Parintelui Vasile Lucaciu.

În calitate de membru al Partidului National Român si reprezentant în Dieta din Budapesta, a aparat constant drepturile românilor din Transilvania. Pentru promovarea culturii românilor, Coriolan Brediceanu a facut parte din diferite asociatii culturale ale timpului – „era un nucleu de viata, în jurul caruia s-a polarizat întreaga activitate a Lugojului, timp de peste trei decenii”.

În versuri neuitate, folclorul local îi retine importanta: „Nu-i român ca banatanu, / Banatan ca lugojanu, / Lugojan ca Brediceanu!”.

Ca si parintele, copiii sai vor fi oameni iesiti din comun, prin profesie si stapânirea unei culturi de largi dimensiuni, rod al adâncimii lecturilor de natura umanista. Caius si Tiberiu vor urma Facultatea de Drept; Caius a participat la Marea Unire de la Alba Iulia – 1918 -, a fost notar al istoricei sedinte din Sala Unirii. Dupa Unire, a fost delegat al României la „Conferinta de Pace” de la Paris si, în anii imediat urmatori, ambasador al României la Rio de Janiero, Viena si Vatican. Tiberiu va deveni compozitor, iar sora lor, Cornelia, va alege Medicina – este cunoscuta si pretuita sotie a lui Lucian Blaga.

Despre Banat, Goga spunea ca e „o tara a sentimentului artistic, unde cântecul e la el acasa”. Tiberiu Brediceanu îsi aminteste ca a crescut într-o atmosfera în care se cultiva muzica: „Ne adunam în jurul pianului; mama ne cânta noile piese aparute si inimile noastre erau captivate curând de vraja acestor minunate bucati”.

„Casa de la vie” a Bredicenilor era deschisa celor daruiti cu talent, indiferent de domeniu, acolo se întâlneau muzicienii: Ion Vidu, creator de muzica vocal-simfonica si de lucrari corale, autorul celebrei compozitii „Ana Lugojana”, Traian Grozavescu, tenorul a carui voce era apreciata la Opera din Viena, dar si la Operele din Berlin si Budapesta, Ciprian Porumbescu, scriitorii si poetii, Lucian Blaga, Victor Vlad Delamarina si Valeriu Braniste, oamenii de stiinta, Victor Babes, Traian Vuia, pionierul aviatiei, intelectuali si politicieni. Toti acestia erau cunoscatori si admiratori ai folclorului banatean si, la nevoie, se bucurau de sprijinul si ajutorul familiei Brediceanu într-un timp când „Lugojul era centrul spiritual al Banatului”.

Simtul frumosului si al bucuriei de a trai a marcat atmosfera familiei viitorului compozitor.

Banatul va fi inima si izvor de înaltare pentru toti cei daruiti – „preludiu pentru înflorire, pentru unii, cu perspectiva europeana”.

Tiberiu Brediceanu a început studiul muzicii la Lugoj cu dirijorul Iosif Czegka si Sofia Vlad Radulescu, pian, si l-a continuat la Kassa (Slovacia), la Sibiu si Brasov, cu profesorii Hermann Kirchner si P. Richter.

Blajul, „una dintre cele mai importante citadele ale culturii românesti”, constituie, poate, cea mai importanta etapa a formarii lui Tiberiu Brediceanu. A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” – inegalabilele SCOLI ale BLAJULUI i-au format personalitatea, iar profesorul de muzica, Iacob Muresianu (1857-1917), i-a desavârsit talentul si a deschis calea compozitorului.

Datorita bursei acordata de „Mitropolia Româna Unita cu Roma”, Iacob Muresianu a studiat la „Conservatorul Regal din Leipzig” cu cei mai renumiti profesori ai timpului, Salomon Jadossohn si Carl Reinecke.

Reîntors la Blaj, a predat muzica vocala si instrumentala la toate scolile din localitate, inclusiv la „Academia Teologica”. Pentru elevii sai, a publicat, la Blaj, primul manual de muzica din scoala româneasca transilvaneana. Este unul dintre creatorii si întemeietorii artei muzicale românesti.

Profesorul-apostol de la catedra, cu sufletul curat si cu o gândire serioasa, Iacob Muresianu, a fost îndrumatorul cu rol fundamental în destinul de viitor muzician al elevului sau, Tiberiu Brediceanu. Pedagog de mare tinuta, Muresianu i-a calauzit primii pasi si tot el, prin marea frumusete sufleteasca, i-a fost exemplu, pentru ca impresiona puternic prin credinta, inteligenta, talent, sensibilitate, modestie, tenacitate, discretie si rabdare.

Legatura sufleteasca dintre profesor si elev a rezistat timpului si, peste ani, fostul elev, în cuvinte pline de simtire, i-a conturat portretul: „Totul vibra de muzica în jurul sau. În Blaj tot al doilea student stia sa cânte la un instrument muzical. Fiecare elev îsi avea caietul sau particular în care erau înscrise cântecele: „Desteapta-te, române!”, „Trei culori”, „Marsul lui Iancu”, „Hora Unirii” si „România , mama dulce”.

În afara de Tiberiu Brediceanu, Iacob Muresianu a avut si alti elevi pe care i-a format si care au devenit muzicieni de seama, printre ei a fost Iuliu Muresianu, chiar fiul compozitorului, si celebrul compozitor greco-catolic Celestin Cherebetiu, care a creat lucrari bisericesti „de o frumusete neasemuita”.

Gândirea profesorului Iacob Muresianu se înscrie pe linia Scolii Ardelene: a pune pietre de temelie si a construi valori, în cazul sau, în muzica, fructificând „tezaurul muzicii noastre nationale”.

Stiind ca muzica este cultivata si raspândita doar în tarile mai civilizate, profesorul si compozitorul Muresianu s-a straduit sa faca acest lucru si pentru români, a publicat, la Blaj, prima revista de specialitate „Musa Româna” (1888-1907), revista cunoscuta în tot Ardealul. Tiberiu Brediceanu subliniaza: „În amintire, mult mai mult pastrez din copilaria mea, impresia pe care a facut-o asupra lumii muzicale banatene, din vremea aceea, revista „Musa Româna”. În revista, Iacob Muresianu publica compozitii celebre: capricii, rapsodii, concerte, creatii corale, simfonii si folclor muzical, „din aceasta cauza, spune Tiberiu Brediceanu, «Musa Româna» a devenit foarte iubita si populara în cercuri largi”.

Opera lui Tiberiu Brediceanu este expresia comunitatii banatene din care a facut parte, comunitate ce „nu se vrea aplecata la alte principii decât ale tarânii si cerului parintesc”, careia îi este straina facilitatea, si are lege doar „rabdarea si profunzimea”.

Profesorul si criticul muzical Ioan Tomi subliniaza: „Tiberiu Brediceanu a fost nu numai un senin compozitor, care a prelucrat cu o emotionanta sinceritate si cu o simplitate expresiva cântecele si dansurile din folclorul vestului românesc, dar si membru fondator al unor importante institutii muzicale si de învatamânt muzical”.

Dintre institutiile la înfiintarea carora a participat, notam: „Opera Româna si Teatrul National” din Cluj (1919) – a fost si director al Operei -, „Conservatorul” din Cluj (1920) si „Societatea Compozitorilor Români din Bucuresti” (1920). A fost presedinte al „Conservatorului «Astra»” din Brasov (1934-1947) si director (1934-1940), director general al „Operei Române” din Bucuresti, a fost membru corespondent al „Academiei Române” (1937) si membru al reputatei „Societe francaise de musicologie” din Paris (1939).

În tot cursul vietii a scris studii, articole, a tinut conferinte, concerte-lectii, emisiuni la radio si televiziune si a prezentat comunicari în cadrul unor simpozioane organizate în tara sau în strainatate. Pasionat de cântecul popular, a cules peste 2045 de melodii.

Multe din ideile profesorului blajean se regasesc în viata si opera lui Tiberiu Brediceanu: munca asidua si spiritul de abnegatie, care, prin profesorul sau, se leaga de mostenirea Scolii Ardelene. În ceea ce priveste opera, se retine valorificarea muzicii nationale, dorinta de a înalta neamul prin cultura, muzica îmbogatind sufletul, mladiindu-l, aplecându-l spre frumos si spre rugaciune.

Din opera sa, retinem: Muzica de teatru: „La sezatoare”, „Seara mare”, „La seceris – icoane de la tara” si „Învierea – pantomima în patru tablouri”; Muzica simfonica: „Rândunica – vals pentru orchestra si salon” si „12 dansuri românesti”; Muzica de camera: „Ardeleana”, ,„Viorele”, „Doina si joc pentru flaut si pian”, „Preludiu si Hora în re bemol major – pentru pian”; Muzica vocala: „Colinde culese pentru vioara si pian”, „Sase doine”, „Miorita”; Muzica corala: „S-a dus cucul”; Muzicologie si folclor: „Melodii populare din Banat” si „Melodii populare din Maramures”.

Se spune ca Tiberiu Brediceanu a avut o viata generoasa, e adevarat, numarul anilor o marturiseste. Totusi, pe Tiberiu Brediceanu îl cunoastem si îl pretuim nu socotindu-i anii, ci creatia care ne înfrumuseteaza viata. Nu toti anii i-au fost senini, în suflet însa a fost seninatate si în gândire întelepciune, de aceea nu a irosit timpul si a lucrat neobosit pâna la sfârsit, a creat asa cum i-a dictat constiinta.

Fiului sau Mihai, i-a lasat exemplul unei vieti cu orizonturi din ce în ce mai largi si mai luminoase. Acesta si-a urmat parintele, a fost compozitor, dirijor si muzicolog, între anii 1959-1966, director al „Operei Române” din Bucuresti.

Tiberiu Brediceanu s-a bucurat de consideratia lui Nicolae Iorga, acesta i-a spus odata „Frate Tiberiu, o flacara a ars si arde în tine, ramâne scrum, care poate încalzi pe altii …”.

Acum, la 140 de ani de la nasterea acestui mare creator si om, Tiberiu Brediceanu, sa ni se încalzeasca si noua inimile pentru un gând bun, o amintire si o rugaciune …

$$$

 TEMPLIERII, SLUJITORI AI DIAVOLULUI ???

Povestea decăderii celui mai puternic, mai bogat şi mai influent ordin cavaleresc medieval bântuie secolele, pe măsură ce din ce în ce mai mulţi istorici şi cercetători încearcă să descifreze misterele în care este învăluită. Au fost, cu adevărat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o maşinaţiune pusă la cale de regii europeni împreună cu papalitatea? Există în rândul Ordinului un aşa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari iniţiaţi gnostici – adevăraţii conducători ai Cavalerilor, care au continuat să trăiască în secret vreme de veacuri, pentru a renaşte în Masonerie – sau întreaga conspiraţie a distrugerii Templului a fost săvârşită din raţiuni politice şi financiare, iar povestea templierilor s-a stins odată cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

De la Sărmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciaţii cuceresc Ierusalimul în 1099, iar 20 ani mai târziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns şi Godfrey de Saint-Omer, înfiinţează împreună cu alţi şapte cavaleri un Ordin de călugări-războinici a cărui menire este aceea de a-i proteja pe numeroşii pelerini care încep să sosească în Oraşul Sfânt. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileşte reşedinţa în moscheea Al-Asqa, ridicată pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon în jurul anului 950 î.Hr.

Templul era venerat deopotriva de evrei, de creştini şi de musulmani. Templierii resimt puternic influenţa multiculturală a acestui loc, adoptând o deschidere neaşteptată faţă de musulmani şi înţelegând necesitatea coexistenţei cu o civilizaţie cel puţin la fel de complexă şi de dezvoltată precum cea europeană.

Pe plan militar, arabii erau superiori cruciaţilor, înfrângerile de la început explicându-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne şi rivalităţi dintre şeici; cultural, Islamul strălucea prin Averroes, care-l redescoperise şi-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – părintele algebrei, Avicenna care revoluţiona medicina precum şi numeroşi poeţi, chimişti, astronomi şi arhitecţi. Mişcare politică extrem de abilă – încă din 1119, primul an al existenţei Ordinului Cavalerilor Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon , templierii stabilesc legături cu arabii, încheie pacturi, devin garanţi ai diverselor tratate dintre regii creştini şi conducătorii musulmani şi chiar ajung să primească fii de şeici în Ordin.

Ordinul este recunoscut pentru cinstea şi milostenia sa. Izvoarele epocii laudă devotamentul şi simplitatea templierilor: “Nu îi vezi niciodată pieptănaţi, foarte rar se spală, au barba neîngrijită şi duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice dârz luptător al Spiritului, imun la cele lumeşti. Această imagine avea sa dureze, însă, numai primii nouă ani de existenţă ai Ordinului.

Ordinul devine din ce în ce mai popular în rândul aristocraţiei europene – încă de la bun început era puternic ierarhizat: pentru ca un tânăr să îmbrace peste zale mantia albă cu cruce roşie, trebuia să fie de sânge nobil din partea ambilor părinţi. Conducătorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai şi 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoţi şi Călugării-Inspectori căpătau 3 cai şi 2 scutieri, în vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai şi niciun scutier. Ordinul era completat de sergenţi şi turcopoli (soldaţi de origine umilă, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul forţei Ordinului, fiind de până la 10 ori mai numeroşi decât Cavalerii.

Toate aceste avantaje, dimpreună cu promisiunea unei vieţi virtuoase, dar plină de aventuri, i-au determinat pe numeroşi fii de nobili europeni să-şi dorească să facă parte din Ordin, iar pe măsură ce numărul acestora a crescut, susţinătorii Ordinului au devenit din ce în ce mai mulţi. Printre aceştia se număra şi abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalităţi ale epocii, care îşi asumă cauza calugărilor-soldaţi, le desăvârşeşte Regulamentul şi provoacă convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuţi oficial de către Biserica catolică şi devin supuşii direcţi ai Papei.

… la veritabili bancheri corporatişti ai Evului Mediu

Noul statut aduce într-o perioadă extrem de scurtă schimbări majore în economia Ordinului. De la recunoaşterea de către Papă, donaţiile încep să curgă în valuri – credincioşii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc să participe activ la recucerirea Pământului Sfânt (iar dacă nu o pot face cu sabia în mână, se gândesc că şi banii pentru o cauză nobilă sunt buni). Donaţiile capătă inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pământuri, castele, fortăreţe şi chiar oraşe întregi. Încet-încet, Ordinul se extinde precum o caracatiţă în rândul întregii Europe catolice, ajungând administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinaţional, echivalentul unei corporaţii moderne.

Sigiliul lor – doi călăreţi pe acelaşi cal, ceea ce simboliza sărăcia – nu-i împiedică să constuiască, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai şi 1.500 de cămile. De asemenea, uitând de episodul biblic în care Iisus îi alungă pe negustori din Templu, templierii îşi crează un birou de schimb pentru pelerini şi încasează camata. Vâzând că această afacere este extrem de profitabilă, Ordinul o extinde în toate comandamentele sale – prin această decizie, practic, punându-se bazele unor instituţii echivalente cu băncile moderne.

Marea invenţie financiară a Ordinului este scrisoarea de schimb, care funcţionează pe principiul unei cărţi de credit – se emitea o poliţă pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate călători liniştit, fără frică hoţilor sau costuri suplimentare de escortă şi de transport, până la Ierusalim, unde în baza scrisorii îşi retrage, evident cu o anumită dobândă, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Într-o epocă în care orice activitate bancară era prohibită de Biserică, uriaşele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare şi o prosperitate fără precedent. La toate acestea se adăuga practica conform căreia tinerii nobili care aspiră să devină Cavaleri să-şi doneze întreaga moştenire, odată cu primirea în Ordin.

În secolul al XIII-lea, aproape toţi marii aristocraţi ajung să-şi încredinţeze în perioade de restrişte avutul Cavalerilor. Întrucât cuvântul templierilor era socotit mai sigur decât al multor regi, Fortăreaţa Templului din Paris primeşte să păstreze cu dobândă bani gheaţă, dar şi obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei şi tezaurul Franţei au stat vreme de decenii în custodia Cavalerilor. Veritabilele contracte de trezorerie sau împrumut pe care Ordinul le semnează cu clienţii săi de os nobil sau sânge albastru au, în mare parte, aceleaşi clauze precum cele moderne – dobândă, penalităţi, bonusuri de fidelitate etc.

Nu în ultimul rând, Regulamentul le conferă templierilor nişte privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dări şi de impozite, însă putea să perceapă după bunul plac asemenea taxe; nu răspundea în faţa justiţiei laice, nici a celei bisericeşti – Cavalerii puteau fi judecaţi numai de Maeştri templieri sau (simbolic) de Papă, în schimb aveau dreptul de a condamna la moarte şi de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau decât preoţilor care făceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui prinţ pan-european, iar alegerea sa nu era supusă niciunei ratificări exterioare templierilor. Pe măsură ce anii trec, dependenţa templierilor faţă de Papă devine una simbolică, astfel că organizaţia are privilegiile unei adevărate puteri suverane, luându-şi şi numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem şi Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogăţii şi feude răspândite prin toată Europa fac ca, la apogeul organizaţiei, Ordinul să devină cea mai mare putere financiară europeană din întreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent! în condiţiile în care venitul anual al majorităţii regatelor era de 10 ori mai mic.

O organizatie invaluita in mistere

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc.

Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: „Am devenit orientali”). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.

Tocmai din acest motiv, s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!); inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu; sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.

Dulcele declin al refugiului in lux

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard (pictura, jos), petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor…

Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.

La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

Complotul regelui ambitios

Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.

Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.

Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului. In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin. Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. „Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa marturiseasca de Molay.

O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.

In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, „nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.

„Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris. De Molay (desen) cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

Mostenirea Templului

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:

„Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infrun