$$$

 TIBERIU BREDICEANU

„Muzica este literatura inimii, ea începe acolo unde se sfârseste vorbirea”.(Alphonse de Lamartine)

Tiberiu Brediceanu este un renumit compozitor si folclorist român din familia daruita cu har a Bredicenilor din Lugoj.

Tatal sau, Coriolan Brediceanu, „n-a fost numai «un bronz», ci si un simbol. Om de Drept, Brediceanu parea coborât recent dintre coloanele romane si ratacit într-un veac dezordonat, oscilant, în prefacere”.

A urmat „Gimnaziul Greco-Catolic de Baieti” din Beius si Facultatea de Drept la Universitatea din Budapesta. A fost unul dintre cei mai de seama avocati ai timpului, chemat sa apere cele mai dificile procese, a fost si avocatul Parintelui Vasile Lucaciu.

În calitate de membru al Partidului National Român si reprezentant în Dieta din Budapesta, a aparat constant drepturile românilor din Transilvania. Pentru promovarea culturii românilor, Coriolan Brediceanu a facut parte din diferite asociatii culturale ale timpului – „era un nucleu de viata, în jurul caruia s-a polarizat întreaga activitate a Lugojului, timp de peste trei decenii”.

În versuri neuitate, folclorul local îi retine importanta: „Nu-i român ca banatanu, / Banatan ca lugojanu, / Lugojan ca Brediceanu!”.

Ca si parintele, copiii sai vor fi oameni iesiti din comun, prin profesie si stapânirea unei culturi de largi dimensiuni, rod al adâncimii lecturilor de natura umanista. Caius si Tiberiu vor urma Facultatea de Drept; Caius a participat la Marea Unire de la Alba Iulia – 1918 -, a fost notar al istoricei sedinte din Sala Unirii. Dupa Unire, a fost delegat al României la „Conferinta de Pace” de la Paris si, în anii imediat urmatori, ambasador al României la Rio de Janiero, Viena si Vatican. Tiberiu va deveni compozitor, iar sora lor, Cornelia, va alege Medicina – este cunoscuta si pretuita sotie a lui Lucian Blaga.

Despre Banat, Goga spunea ca e „o tara a sentimentului artistic, unde cântecul e la el acasa”. Tiberiu Brediceanu îsi aminteste ca a crescut într-o atmosfera în care se cultiva muzica: „Ne adunam în jurul pianului; mama ne cânta noile piese aparute si inimile noastre erau captivate curând de vraja acestor minunate bucati”.

„Casa de la vie” a Bredicenilor era deschisa celor daruiti cu talent, indiferent de domeniu, acolo se întâlneau muzicienii: Ion Vidu, creator de muzica vocal-simfonica si de lucrari corale, autorul celebrei compozitii „Ana Lugojana”, Traian Grozavescu, tenorul a carui voce era apreciata la Opera din Viena, dar si la Operele din Berlin si Budapesta, Ciprian Porumbescu, scriitorii si poetii, Lucian Blaga, Victor Vlad Delamarina si Valeriu Braniste, oamenii de stiinta, Victor Babes, Traian Vuia, pionierul aviatiei, intelectuali si politicieni. Toti acestia erau cunoscatori si admiratori ai folclorului banatean si, la nevoie, se bucurau de sprijinul si ajutorul familiei Brediceanu într-un timp când „Lugojul era centrul spiritual al Banatului”.

Simtul frumosului si al bucuriei de a trai a marcat atmosfera familiei viitorului compozitor.

Banatul va fi inima si izvor de înaltare pentru toti cei daruiti – „preludiu pentru înflorire, pentru unii, cu perspectiva europeana”.

Tiberiu Brediceanu a început studiul muzicii la Lugoj cu dirijorul Iosif Czegka si Sofia Vlad Radulescu, pian, si l-a continuat la Kassa (Slovacia), la Sibiu si Brasov, cu profesorii Hermann Kirchner si P. Richter.

Blajul, „una dintre cele mai importante citadele ale culturii românesti”, constituie, poate, cea mai importanta etapa a formarii lui Tiberiu Brediceanu. A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” – inegalabilele SCOLI ale BLAJULUI i-au format personalitatea, iar profesorul de muzica, Iacob Muresianu (1857-1917), i-a desavârsit talentul si a deschis calea compozitorului.

Datorita bursei acordata de „Mitropolia Româna Unita cu Roma”, Iacob Muresianu a studiat la „Conservatorul Regal din Leipzig” cu cei mai renumiti profesori ai timpului, Salomon Jadossohn si Carl Reinecke.

Reîntors la Blaj, a predat muzica vocala si instrumentala la toate scolile din localitate, inclusiv la „Academia Teologica”. Pentru elevii sai, a publicat, la Blaj, primul manual de muzica din scoala româneasca transilvaneana. Este unul dintre creatorii si întemeietorii artei muzicale românesti.

Profesorul-apostol de la catedra, cu sufletul curat si cu o gândire serioasa, Iacob Muresianu, a fost îndrumatorul cu rol fundamental în destinul de viitor muzician al elevului sau, Tiberiu Brediceanu. Pedagog de mare tinuta, Muresianu i-a calauzit primii pasi si tot el, prin marea frumusete sufleteasca, i-a fost exemplu, pentru ca impresiona puternic prin credinta, inteligenta, talent, sensibilitate, modestie, tenacitate, discretie si rabdare.

Legatura sufleteasca dintre profesor si elev a rezistat timpului si, peste ani, fostul elev, în cuvinte pline de simtire, i-a conturat portretul: „Totul vibra de muzica în jurul sau. În Blaj tot al doilea student stia sa cânte la un instrument muzical. Fiecare elev îsi avea caietul sau particular în care erau înscrise cântecele: „Desteapta-te, române!”, „Trei culori”, „Marsul lui Iancu”, „Hora Unirii” si „România , mama dulce”.

În afara de Tiberiu Brediceanu, Iacob Muresianu a avut si alti elevi pe care i-a format si care au devenit muzicieni de seama, printre ei a fost Iuliu Muresianu, chiar fiul compozitorului, si celebrul compozitor greco-catolic Celestin Cherebetiu, care a creat lucrari bisericesti „de o frumusete neasemuita”.

Gândirea profesorului Iacob Muresianu se înscrie pe linia Scolii Ardelene: a pune pietre de temelie si a construi valori, în cazul sau, în muzica, fructificând „tezaurul muzicii noastre nationale”.

Stiind ca muzica este cultivata si raspândita doar în tarile mai civilizate, profesorul si compozitorul Muresianu s-a straduit sa faca acest lucru si pentru români, a publicat, la Blaj, prima revista de specialitate „Musa Româna” (1888-1907), revista cunoscuta în tot Ardealul. Tiberiu Brediceanu subliniaza: „În amintire, mult mai mult pastrez din copilaria mea, impresia pe care a facut-o asupra lumii muzicale banatene, din vremea aceea, revista „Musa Româna”. În revista, Iacob Muresianu publica compozitii celebre: capricii, rapsodii, concerte, creatii corale, simfonii si folclor muzical, „din aceasta cauza, spune Tiberiu Brediceanu, «Musa Româna» a devenit foarte iubita si populara în cercuri largi”.

Opera lui Tiberiu Brediceanu este expresia comunitatii banatene din care a facut parte, comunitate ce „nu se vrea aplecata la alte principii decât ale tarânii si cerului parintesc”, careia îi este straina facilitatea, si are lege doar „rabdarea si profunzimea”.

Profesorul si criticul muzical Ioan Tomi subliniaza: „Tiberiu Brediceanu a fost nu numai un senin compozitor, care a prelucrat cu o emotionanta sinceritate si cu o simplitate expresiva cântecele si dansurile din folclorul vestului românesc, dar si membru fondator al unor importante institutii muzicale si de învatamânt muzical”.

Dintre institutiile la înfiintarea carora a participat, notam: „Opera Româna si Teatrul National” din Cluj (1919) – a fost si director al Operei -, „Conservatorul” din Cluj (1920) si „Societatea Compozitorilor Români din Bucuresti” (1920). A fost presedinte al „Conservatorului «Astra»” din Brasov (1934-1947) si director (1934-1940), director general al „Operei Române” din Bucuresti, a fost membru corespondent al „Academiei Române” (1937) si membru al reputatei „Societe francaise de musicologie” din Paris (1939).

În tot cursul vietii a scris studii, articole, a tinut conferinte, concerte-lectii, emisiuni la radio si televiziune si a prezentat comunicari în cadrul unor simpozioane organizate în tara sau în strainatate. Pasionat de cântecul popular, a cules peste 2045 de melodii.

Multe din ideile profesorului blajean se regasesc în viata si opera lui Tiberiu Brediceanu: munca asidua si spiritul de abnegatie, care, prin profesorul sau, se leaga de mostenirea Scolii Ardelene. În ceea ce priveste opera, se retine valorificarea muzicii nationale, dorinta de a înalta neamul prin cultura, muzica îmbogatind sufletul, mladiindu-l, aplecându-l spre frumos si spre rugaciune.

Din opera sa, retinem: Muzica de teatru: „La sezatoare”, „Seara mare”, „La seceris – icoane de la tara” si „Învierea – pantomima în patru tablouri”; Muzica simfonica: „Rândunica – vals pentru orchestra si salon” si „12 dansuri românesti”; Muzica de camera: „Ardeleana”, ,„Viorele”, „Doina si joc pentru flaut si pian”, „Preludiu si Hora în re bemol major – pentru pian”; Muzica vocala: „Colinde culese pentru vioara si pian”, „Sase doine”, „Miorita”; Muzica corala: „S-a dus cucul”; Muzicologie si folclor: „Melodii populare din Banat” si „Melodii populare din Maramures”.

Se spune ca Tiberiu Brediceanu a avut o viata generoasa, e adevarat, numarul anilor o marturiseste. Totusi, pe Tiberiu Brediceanu îl cunoastem si îl pretuim nu socotindu-i anii, ci creatia care ne înfrumuseteaza viata. Nu toti anii i-au fost senini, în suflet însa a fost seninatate si în gândire întelepciune, de aceea nu a irosit timpul si a lucrat neobosit pâna la sfârsit, a creat asa cum i-a dictat constiinta.

Fiului sau Mihai, i-a lasat exemplul unei vieti cu orizonturi din ce în ce mai largi si mai luminoase. Acesta si-a urmat parintele, a fost compozitor, dirijor si muzicolog, între anii 1959-1966, director al „Operei Române” din Bucuresti.

Tiberiu Brediceanu s-a bucurat de consideratia lui Nicolae Iorga, acesta i-a spus odata „Frate Tiberiu, o flacara a ars si arde în tine, ramâne scrum, care poate încalzi pe altii …”.

Acum, la 140 de ani de la nasterea acestui mare creator si om, Tiberiu Brediceanu, sa ni se încalzeasca si noua inimile pentru un gând bun, o amintire si o rugaciune …

$$$

 TEMPLIERII, SLUJITORI AI DIAVOLULUI ???

Povestea decăderii celui mai puternic, mai bogat şi mai influent ordin cavaleresc medieval bântuie secolele, pe măsură ce din ce în ce mai mulţi istorici şi cercetători încearcă să descifreze misterele în care este învăluită. Au fost, cu adevărat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o maşinaţiune pusă la cale de regii europeni împreună cu papalitatea? Există în rândul Ordinului un aşa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari iniţiaţi gnostici – adevăraţii conducători ai Cavalerilor, care au continuat să trăiască în secret vreme de veacuri, pentru a renaşte în Masonerie – sau întreaga conspiraţie a distrugerii Templului a fost săvârşită din raţiuni politice şi financiare, iar povestea templierilor s-a stins odată cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

De la Sărmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciaţii cuceresc Ierusalimul în 1099, iar 20 ani mai târziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns şi Godfrey de Saint-Omer, înfiinţează împreună cu alţi şapte cavaleri un Ordin de călugări-războinici a cărui menire este aceea de a-i proteja pe numeroşii pelerini care încep să sosească în Oraşul Sfânt. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileşte reşedinţa în moscheea Al-Asqa, ridicată pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon în jurul anului 950 î.Hr.

Templul era venerat deopotriva de evrei, de creştini şi de musulmani. Templierii resimt puternic influenţa multiculturală a acestui loc, adoptând o deschidere neaşteptată faţă de musulmani şi înţelegând necesitatea coexistenţei cu o civilizaţie cel puţin la fel de complexă şi de dezvoltată precum cea europeană.

Pe plan militar, arabii erau superiori cruciaţilor, înfrângerile de la început explicându-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne şi rivalităţi dintre şeici; cultural, Islamul strălucea prin Averroes, care-l redescoperise şi-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – părintele algebrei, Avicenna care revoluţiona medicina precum şi numeroşi poeţi, chimişti, astronomi şi arhitecţi. Mişcare politică extrem de abilă – încă din 1119, primul an al existenţei Ordinului Cavalerilor Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon , templierii stabilesc legături cu arabii, încheie pacturi, devin garanţi ai diverselor tratate dintre regii creştini şi conducătorii musulmani şi chiar ajung să primească fii de şeici în Ordin.

Ordinul este recunoscut pentru cinstea şi milostenia sa. Izvoarele epocii laudă devotamentul şi simplitatea templierilor: “Nu îi vezi niciodată pieptănaţi, foarte rar se spală, au barba neîngrijită şi duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice dârz luptător al Spiritului, imun la cele lumeşti. Această imagine avea sa dureze, însă, numai primii nouă ani de existenţă ai Ordinului.

Ordinul devine din ce în ce mai popular în rândul aristocraţiei europene – încă de la bun început era puternic ierarhizat: pentru ca un tânăr să îmbrace peste zale mantia albă cu cruce roşie, trebuia să fie de sânge nobil din partea ambilor părinţi. Conducătorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai şi 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoţi şi Călugării-Inspectori căpătau 3 cai şi 2 scutieri, în vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai şi niciun scutier. Ordinul era completat de sergenţi şi turcopoli (soldaţi de origine umilă, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul forţei Ordinului, fiind de până la 10 ori mai numeroşi decât Cavalerii.

Toate aceste avantaje, dimpreună cu promisiunea unei vieţi virtuoase, dar plină de aventuri, i-au determinat pe numeroşi fii de nobili europeni să-şi dorească să facă parte din Ordin, iar pe măsură ce numărul acestora a crescut, susţinătorii Ordinului au devenit din ce în ce mai mulţi. Printre aceştia se număra şi abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalităţi ale epocii, care îşi asumă cauza calugărilor-soldaţi, le desăvârşeşte Regulamentul şi provoacă convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuţi oficial de către Biserica catolică şi devin supuşii direcţi ai Papei.

… la veritabili bancheri corporatişti ai Evului Mediu

Noul statut aduce într-o perioadă extrem de scurtă schimbări majore în economia Ordinului. De la recunoaşterea de către Papă, donaţiile încep să curgă în valuri – credincioşii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc să participe activ la recucerirea Pământului Sfânt (iar dacă nu o pot face cu sabia în mână, se gândesc că şi banii pentru o cauză nobilă sunt buni). Donaţiile capătă inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pământuri, castele, fortăreţe şi chiar oraşe întregi. Încet-încet, Ordinul se extinde precum o caracatiţă în rândul întregii Europe catolice, ajungând administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinaţional, echivalentul unei corporaţii moderne.

Sigiliul lor – doi călăreţi pe acelaşi cal, ceea ce simboliza sărăcia – nu-i împiedică să constuiască, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai şi 1.500 de cămile. De asemenea, uitând de episodul biblic în care Iisus îi alungă pe negustori din Templu, templierii îşi crează un birou de schimb pentru pelerini şi încasează camata. Vâzând că această afacere este extrem de profitabilă, Ordinul o extinde în toate comandamentele sale – prin această decizie, practic, punându-se bazele unor instituţii echivalente cu băncile moderne.

Marea invenţie financiară a Ordinului este scrisoarea de schimb, care funcţionează pe principiul unei cărţi de credit – se emitea o poliţă pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate călători liniştit, fără frică hoţilor sau costuri suplimentare de escortă şi de transport, până la Ierusalim, unde în baza scrisorii îşi retrage, evident cu o anumită dobândă, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Într-o epocă în care orice activitate bancară era prohibită de Biserică, uriaşele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare şi o prosperitate fără precedent. La toate acestea se adăuga practica conform căreia tinerii nobili care aspiră să devină Cavaleri să-şi doneze întreaga moştenire, odată cu primirea în Ordin.

În secolul al XIII-lea, aproape toţi marii aristocraţi ajung să-şi încredinţeze în perioade de restrişte avutul Cavalerilor. Întrucât cuvântul templierilor era socotit mai sigur decât al multor regi, Fortăreaţa Templului din Paris primeşte să păstreze cu dobândă bani gheaţă, dar şi obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei şi tezaurul Franţei au stat vreme de decenii în custodia Cavalerilor. Veritabilele contracte de trezorerie sau împrumut pe care Ordinul le semnează cu clienţii săi de os nobil sau sânge albastru au, în mare parte, aceleaşi clauze precum cele moderne – dobândă, penalităţi, bonusuri de fidelitate etc.

Nu în ultimul rând, Regulamentul le conferă templierilor nişte privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dări şi de impozite, însă putea să perceapă după bunul plac asemenea taxe; nu răspundea în faţa justiţiei laice, nici a celei bisericeşti – Cavalerii puteau fi judecaţi numai de Maeştri templieri sau (simbolic) de Papă, în schimb aveau dreptul de a condamna la moarte şi de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau decât preoţilor care făceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui prinţ pan-european, iar alegerea sa nu era supusă niciunei ratificări exterioare templierilor. Pe măsură ce anii trec, dependenţa templierilor faţă de Papă devine una simbolică, astfel că organizaţia are privilegiile unei adevărate puteri suverane, luându-şi şi numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem şi Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogăţii şi feude răspândite prin toată Europa fac ca, la apogeul organizaţiei, Ordinul să devină cea mai mare putere financiară europeană din întreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent! în condiţiile în care venitul anual al majorităţii regatelor era de 10 ori mai mic.

O organizatie invaluita in mistere

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc.

Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: „Am devenit orientali”). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.

Tocmai din acest motiv, s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!); inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu; sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.

Dulcele declin al refugiului in lux

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard (pictura, jos), petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor…

Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.

La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

Complotul regelui ambitios

Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.

Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.

Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului. In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin. Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. „Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa marturiseasca de Molay.

O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.

In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, „nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.

„Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris. De Molay (desen) cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

Mostenirea Templului

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:

„Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infrun

$$$

 STELA POPESCU

Cu o carieră care s-a întins pe mai bine de șase decenii, Stela Popescu a fost o figură emblematică a scenei românești, una dintre cele mai iubite actrițe de comedie și teatru din România. De-a lungul vieții a avut o activitate foarte intensă în teatru, televiziune și film, având colaborări cu mari artiști români. Stela Popescu, prin talentul său comic excepțional și prin personalitatea plină de farmec, a încântat generații întregi de spectatori, lăsând o moștenire culturală deosebită în istoria divertismentului din România.

Începuturi – chemarea către artă

S-a născut la data de 21 decembrie 1935, în comuna Slobozia-Hodorogea din Basarabia, o perioadă dificilă din punct de vedere politic. Familia sa a fost nevoită să fugă din Basarabia în 1940, în urma ocupației sovietice, stabilindu-se la Brașov, unde Stela și-a petrecut copilăria și a urmat primele studii. Încă de mică, Stela a fost pasionată de artă și de scenă, urmând ca această pasiune să-i modeleze întreaga viață.

După absolvirea Liceului de Fete din Brașov, Stela a decis să-și urmeze chemarea și s-a îndreptat spre o carieră artistică. A fost admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde a studiat actoria. În acea perioadă și-a dezvoltat abilitățile de interpretare și a început să atragă atenția profesorilor și colegilor pentru talentul tău.

După absolvirea facultății, Stela a debutat pe scena Teatrului Giulești (actualul Teatru Odeon), unde a început să-și construiască reputație de actriță. De-a lungul carierei a jucat în numeroase piese de teatru, remarcându-se prin roluri memorabile în comedii și adaptări ale unor texte clasice și moderne.

În aceeași perioadă a debutat și în televiziune, fiind una dintre primele actrițe care au contribuit la dezvoltarea divertismentului televizat din România. Nu a durat mult până când a devenit un nume cunoscut, datorită prezenței sale fermecătoare și a capacității de a interpreta cu naturalețe personaje comice, aducând astfel bucurie în casele românilor în anii dificili ai comunismului. Televiziunea a fost un element important din cariera sa, fiind cea care a făcut-o cunoscută unui public larg, astfel că figura sa a devenit îndrăgită în întreaga țară.

Un duo de senzație

Un moment esențial în carierea Stelei a fost colaborarea cu actorul Alexandru Arșinel, alături de care a format unul dintre cele mai iubite cupluri de comedie din România. Colaborarea lor a început în anii ’70 și au continuat să facă echipă timp de decenii.

Spectacolele lor erau adesea caracterizate de umor inteligent și de replici ironice la adresa realităților sociale și politice ale vremii. Printre cele mai cunoscute momente din colaborarea lor se numără “Hoinărind printre amintiri” și diversele programe de televiziune dedicate Revelionului, care au devenit evenimente tradiționale pentru multe familii românești. Stela și Arșinel au jucat împreună și pe scena Teatrului de Revistă “Constantin Tănase” din București, unde au devenit adevărate embleme ale teatrului de comedie românesc.

În afara carierei de teatru și televiziune, Stela Popescu a avut o activitate semnificativă și în cinematografie. A jucat în numeroase filme și seriale românești, consolidându-și statutul de actriță versatilă și iubită. Unul dintre filmele de referință în care a apărut este “Nea Mărin Miliardar” (1979), unde a jucat alături de Amza Pellea.

Prezența sa în cinematografie a fost caracterizată de același stil charismatic și de energia debordantă care îi definea și aparițiile în teatru. În ultimele decenii ale carierei, a participat și în proiecte de televiziune, precum emisiuni sau seriale, în care a interpretat, de asemenea, personaje populare și iubite de public.

O viață dedicată comediei

De-a lungul vieții, Stela a primit numeroase premii și distincții pentru contribuția sa la cultura românească. A fost decorate cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, iar în 2016 a primit Premiul pentru Întreaga Activitate la Gala Premiilor Gopo. Înainte, în 2002, fusese declarată Artistă a Poporului, iar în 2014 a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Artă “George Enescu” din Iași.

Stela Popescu s-a stins din viață la data de 23 noiembrie 2017, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă o carieră de neegalat. Moarte ei a fost regretată de întreaga țară, iar omagiile aduse de colegi, fani și instituții culturale au demonstrat cât de iubită a fost.

A lăsat în urmă amintiri prețioase pentru întregi generații, dar și o lecție despre dăruirea pentru artă și importanța umorului ca formă de rezistență și supraviețuire. Stilul său inconfundabil și profesionalismul de care a dat mereu dovadă au transformat-o într-o legendă a scenei românești, spectacolele sale fiind și în prezent vizionate și apreciate.

_$$$$

 TÂNĂRUL STALIN, JEFUITOR DE BĂNCI

Înainte să ajungă să dețină puterea supremă asupra Uniunii Sovietice, pe care a menținut-o cu o rețea de teroare, tânărul Iosif Stalin și-a făcut un nume ca bandit de drumuri și jefuitor de bănci.

Stalin s-a născut Ioseb Jughashvili la sfârșitul secolului al XIX-lea în Georgia, pe atunci o colonie a Imperiului Rus. Cu resentimente față de tirania țaristă, el s-a atașat în cele din urmă de leninism. Dar munca lui cu bolșevicii a urmat o linie secundară în subterfugii și jaf de bănci.

După ce a scăpat împreună cu mama sa de un tată violent și alcoolic, Stalin a fost trimis la un seminar din Tbilisi. Dar el nu era genul religios. În schimb, s-a îndrăgostit de textele revoluționare.

„Cred că devenise destul de clar pentru el că lucrurile pe care le ura la lumea lui, sărăcia, brutalitatea ofițerilor ruși și a poliției secrete nu puteau fi rezolvate prin religie”, spune doctorul Pablo de Orellana.

„Inițial, Stalin este mai naționalist și vrea să ridice locul Georgiei, poate în Imperiul Rus. Dar destul de repede devine socialist.”

Stalin a devenit convins că lucrurile trebuie să se schimbe și că schimbarea ar trebui să fie violentă și revoluționară.

Stalin, banditul de drumuri

„Activitățile sale timpurii par să fie greve ale muncitorilor, scrierea de pamflete, organizarea mișcărilor muncitorești”, spune De Orellana. „El organizează greve ale muncitorilor pentru a cere creșterea salariilor. De asemenea, strânge bani pentru cauze revoluționare și începe să stabilească contacte cu grupuri revoluționare mai mari.”

La începutul anilor 1900, Stalin i-a întâlnit pe menșevici, cel mai mare grup revoluționar din Caucaz. Apoi s-a atașat de leninism. Lenin i-a condus pe bolșevici, care au pregătit o revoluție imediată de către un grup de revoluționari dedicați.

Stalin a devenit o sursă importantă de finanțare pentru partidul bolșevic timpuriu.

„Stalin pare să fi avut talentul de a fi organizator criminal încă de la început”, spune De Orellana. „Stalin este un pic în pielea unui personaj ca Robin Hood.”

Deși nu era un vorbitor public talentat, Stalin a excelat în relațiile interpersonale și manipulare, o abilitate esențială într-o întreprindere criminală violentă.

„Stalin ar fi fost un cap excepțional al unei familii mafiote. Avea carismă, talent de conducere, inteligență incredibilă, cunoștințe organizaționale.”

De asemenea, a adunat pe bandiți violenți, dintre care unii erau ei înșiși speriați de Stalin, prevestind rețeaua de teroare a regimului său de mai târziu.

Cu toate acestea, revoluționarii au fost urmăriți în mod constant de Okhrana, poliția secretă a regimului țarist. După ce a organizat o grevă care a implicat aproximativ 6.000 de muncitori în Georgia, Okhrana i-a dat de urmă și Stalin a fost exilat în Siberia. Acest lucru i-a ridicat profilul printre bolșevicii naționali.

„El este omul care strânge bani”

După ce a scăpat din Siberia, în 1904, a cunoscut personalități bolșevice importante. În cele din urmă, Stalin l-a întâlnit pe Lenin în 1905 la congresul partidului din Finlanda. Pe măsură ce relația lui Lenin cu Leon Troțki s-a răcit, Stalin a apărut ca aliatul perfect.

„Dacă leninismul se referă la o revoluție imediată, Stalin a fost omul perfect pentru a realiza aceasta”, spune De Orellana.

Stalin a devenit cel mai important bolșevic din Caucaz, deja un fel de erou local. În 1907, Stalin a fost implicat într-un jaf armat al unei diligențe bancare în Piața Erivansky, Tiblisi.

Cu toate acestea, printre ceilalți bolșevici, el era un străin. „În primul rând, nu este de clasă mijlocie, bogat și educat ca majoritatea celorlalți”, spune De Orellana. „Nu a scris filozofie extensivă, nu a studiat mult.”

"Avea un accent. Nu era rus, nu vorbea franceza și germana. Nu avea o viziune internațională."

Dar și-a dovedit valoarea.

„El este omul care strânge bani”, spune De Orellana. „Este omul care tipărește ilegal ziare. Se pricepe foarte bine să se deplaseze ilegal, să scape de poliția secretă în moduri în care Troțki și Lenin nu sunt.”

$¢$

 MARIO VARGAS LLOSA

Mario Vargas Llosa, unul dintre cei mai mari romancieri ai lumii, laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură, a fost cunoscut nu doar pentru operele sale literare, ci și pentru viața sentimentală plină de controverse.

Alegerile sentimentale ale lui Mario Vargas Llosa au stârnit controverse, deoarece, în 1955, pe când avea doar 19 ani, a fugit de acasă cu mătușa sa prin alianță, Julia Urquidi, care avea 32 de ani, și s-a căsătorit cu ea. Această alegere a șocat atât familia, cât și societatea peruană, iar tatăl său a descris-o drept „un act viril”, potrivit „The Guardian”. Relația a adus o contribuție semnificativă la cariera sa literară, fiind sursa de inspirație pentru celebrul roman „Aunt Julia and the Scriptwriter”(Mătușa Julia și condeierul). 

Mario Vargas Llosa s-a căsătorit apoi cu o verișoară

După nouă ani de căsnicie, în 1964, Mario Vargas Llosa și Julia Urquidi au divorțat, iar scriitorul a început o relație cu verișoara sa, Patricia Llosa. În 1965, cei doi s-au căsătorit și împreună au avut trei copii: pe Alvaro, Gonzalo și Morgana. Această relație a durat aproape 50 de ani, până în 2015, când scriitorul a decis să o părăsească pe Patricia pentru Isabel Preysler, fosta soție a cântărețului Julio Iglesias și mama celebrului Enrique Iglesias. În ciuda atenției mediatice pe care o primeau, relația lor s-a încheiat în 2022.

Mario Vargas Llosa, unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii latino-americane și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, a murit duminică, 13 aprilie 2025, la vârsta de 89 de ani, în Lima, Peru. El s-a stins „în pace” și înconjurat de familie, a transmis fiul său, Alvaro Vargas Llosa printr-un mesaj publicat pe platforma „X”, iar cauza morții nu a fost făcută publică. Conform dorințelor sale, nu va avea loc nicio ceremonie publică, iar corpul scriitorului va fi încinerat.

$$$

 Pe 15 aprilie 1452 s-a nascut sculptorul, arhitectul, muzicianul, inventatorul, anatomistul, geologul, cartograful, botanistul şi scriitorul Leonardo da Vinci, considerat cel mai mare inginer al tuturor timpurilor şi cel mai important geniu din istoria omenirii.

Leonardo da Vinci era dislexic, ambidextru şi capabil să scrie cu o mână şi să deseneze cu cealaltă, în sensuri diferite, în acelaşi timp. Iată, mai jos, câteva “curiozități esențiale” despre cel mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene.

– Deși un lucru de-a dreptul neobișnuit pentru vremurile sale, Leonardo da Vinci era vegetarian. Alesese acest mod de viață din considerente umanitare. De asemenea, obișnuia să cumpere păsări în colivie de la diverși comercianți și să le elibereze.

– Era un perfecționist desăvârșit și ducea în suflet o neliniște continuă. Cele mai multe, dacă nu toate operele sale, au rămas neterminate. În timp ce lucra la o invenție sau la un tablou, îi veneau în minte alte și alte idei, astfel lăsa neterminat ce începea.

– Nu exista sculpturi ce pot fi atribuite fără îndoială lui Leonardo da Vinci.

– Toate însemnările sale sunt scrise invers. Se pare că făcea acest lucru pentru a nu-i fi furate ideile. A dezvoltat atât de bine această tehnică încât nu mai avea nevoie de oglindă pentru a scrie astfel.

– Era dislexic, dar acest lucru nu l-a împiedicat să devină un geniu universal, și ambidextru, fiind capabil să scrie cu o mână și să deseneze cu cealaltă, în sensuri diferite, în același timp.

– Era fascinat de corpul uman și de găsirea acelui loc din trup în care sălășluiește sufletul. A disecat multe cadavre, iar în urma acestor experimente a rezultat unul dintre cele mai faimoase desene ale sale, Omul Vitruvian.

– Era obsedat de război. Multe dintre invențiile sale, cum ar fi tancul sau mitraliera, au legătură cu acest domeniu.

– A fost primul care a dat o explicație pentru faptul că cerul este albastru. Acesta aparenţă este determinată de felul în care se reflectă lumina Soarelui în atmosfera Pământului.

– A dezvoltat noi tehnici de pictură și formule de vopsele. Din acest motiv, unele dintre operele sale s-au deteriorat mai repede decât ar fi trebuit. Este şi cazul “Cinei cea de taină”, care a început să se dezintegreze aproape imediat ce a fost creată. În cazul frescei, artistul nu a urmat tehnica tradițională, totodată eficientă, a culorilor pe bază de apă aplicate direct pe gips ud, ci a folosit culori pe bază de ulei pe o suprafață realizată în mare parte din gips, bitum și rășină. Opera s-a fărâmițat și cojit atât de mult, încât la un moment dat s-a crezut că nu mai poate fi salvată.

– Leonardo nu și-a făcut niciun autoportret în tinerețe, de aceea specialiștii au fost nevoiți să ia în considerare și să testeze unele teorii conform cărora artistul și-ar fi inclus chipul în câteva dintre operele sale.

– Bill Gates a cumpărat cu 30,8 milioane de dolari, un manuscris vechi de 500 de ani aparținând lui Leonardo da Vinci. Manuscrisul reprezintă un studiu amănunțit al proprietăților apei.

– Mona Lisa este poate cea mai controversată pictură realizată de Leonardo. S-au emis teorii conform cărora ar fi existând chiar două tablouri reprezentând-o pe aceasta. Tabloul este expus astăzi la muzeul Luvru din Paris. Există multe speculaţii asupra identităţii personajului reprezentat în pictură, dar cei mai mulţi istorici consideră că femeia ar fi Lisa Gheraldini, soţia lui Francesco del Giocondo, un comerciant din Florenţa. S-a spus despre portet că ar fi femeia ideală sau un bărbat deghizat în femeie, autoportretul artistului sau chiar iubitul acestuia, Gian Giacomo de Caprotti. S-au emis şi teorii conform cărora portretul ar fi cel al unui androgin, jumătate femeie, jumătate bărbat, sau chiar chipul mamei artistului.

– Avea un simţ estetic deosebit, care s-a reflectat şi asupra felului în care privea îmbrăcămintea. Era un critic aspru al conformismului şi considera că veşmintele trebuie să fie confortabile şi plăcute văzului. Se pare că printre schiţele sale s-a descoperit desenul unei genţi elegante şi practice. Aceasta era decorată cu motive florale şi spiralate, iar forma şi sistemul de închidere arătau obsesia maestrului asupra detaliilor.

– Leonardo și Michelangelo au fost contemporani și au trăit amândoi în Italia. În ciuda faptului că ambii au fost artiști neîntrecuți și ar fi putut lucra împreună, s-au urât de moarte, insultându-se ocazional chiar în văzul tuturor.

A murit pe 2 mai 1519.

$$$

 Panait Istrati, destinul unui vagabond de geniu

Panait Istrati a decedat pe 16 aprilie 1935.

 S-a născut în Brăila, pe 10 august 1884, fiind fiul nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis.

Gherasim, numele scriitorului în acte, a copilărit în Baldovinești, a terminat șase ani de școală primară, dar doi a fost nevoit să-i repete, apoi și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și apoi al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar pe navele Serviciului Maritim Român și, în acest timp, a citit tot ce i-a căzut în mână.

În 1907, Panait Istrati a decis să părăsească România, s-a îmbarcat clandestin pe un vapor cu destinaţia Egipt şi a călătorit prin Egipt, Siria si Liban, lucrând ca zugrav sau având diverse slujbe ocazionale între 1908-1913. Apoi hoinărelile sale l-au purtat prin București, Constantinopol, Alexandria, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.

Primele sale încercări literare sunt din 1906, când a debutat cu articolul „Hotel Regina” în revista România muncitoare. Între 1910-1912 a publicat, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai, acesta fiind momentul când se apropie de cercurile socialiste.

Cam în aceeași perioadă se împrietenește cu Ștefan Gheorghiu, fiul unui dulgher din Ploiești, militant al cercurilor socialiste, care tocmai ieșise din închisoare. După eliberare, Gheorghiu a plecat spre porturile dunărene, Galaţi şi Brăila, pentru „mobilizarea maselor”.

La Brăila îl va cunoaşte pe Panait Istrati, după cum va consemna ziaristul S. Schafferman: „Panait Istrati a venit la conducerea sindicatului recomandat de Ştefan Gheorghiu. Bolnav, obosit şi nevoit să se retragă ca să-şi caute sănătatea, acesta nu vedea un înlocuitor mai ideal decât pe acest tânăr prieten, legaţi între ei prin nenumărate afinităţi sufleteşti şi intelectuale. Era în perioada de mare fermentaţie a portului, când muncitorii fuseseră răscoliţi de agitaţia lui Ştefan Gheorghiu. Trebuia continuată campania de revendicări începută de acesta şi Gheorghiu a insistat din toate puterile ca Istrati să preia această sarcină. (…)” Cum Ștefan Gheorghiu era deja într-o stare fizică foarte proastă, va pleca împreună cu Panait Istrati spre Egipt, în 1912 cei doi se întorc în ţară, dar după doi ani Gheorghiu moare.

În 1913 Panait Istrati ajunge pentru prima dată la Paris, unde a învăţat franceza din dicţionare și din conversația cotidiană, fără să aibă vreun profesor sau să urmeze cursuri. O vreme a dormit chiar pe străzi. S-a întors apoi la București și în 1915 s-a căsătorit cu Enta/Janeta Malcos/Maltus, soția prietenului său decedat, Ștefan Gheorghiu. Căsnicia a durat 6 ani, dar în fapt cei doi nu au fost prea mult timp alături.

Scriitorul s-a apoi mutat la Nisa şi viaţa sa va ajunge într-un punct critic. Pe 3 mai 1921 și-a tăiat gâtul cu un brici, în parcul „Albert” din Nisa, a fost internat la Spitalul Saint Roch, iar în buzunarul hainei sale a fost găsită o scrisoare adresată scriitorului Romain Rolland căruia îi mărturisea: „Am suferit prea mult pentru o iluzie de neiertat, ca să nu mă pedepsesc cu moartea“. Când a primit epistola lui Istrati, acesta a fost avertizat că este scrisoarea unui sinucigaș și i-a răspuns imediat, încurajându-l să continue să scrie.

Ieșit din spital, Istrati devine fotograf ambulant pe „Promenade des Anglais”, dar este amendat și închis de câteva ori la „Maison Célulaire”, pentru că nu avea autorizație.

În 1923, în timpul unei călătorii cu trenul, o întâlnește pe Anna Munsch, o croitoreasă din Alsacia, de care se îndrăgostește și cu care se va căsători.

În 1927 Istrati a vizitat Moscova și Kievul unde îl întâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis, care îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul și în Raport către El Greco, iar în 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică.

Călătoria sa în URSS a fost sursa de inspirație a volumului „Spovedania unui învins”, în care denunță abuzurile regimului comunist, dar publicarea cărții va provoca izolarea de către prietenii săi de ideologie socialistă, unii dintre ei considerându-l fascist.

În 1930 scriitorul se reîntoarce în România. Fusese tratat de tuberculoză în Franța, la Nisa, și apoi, revenit la București, este internat pentru aceeași boală. Scriitorul se împrietenește cu medicul Marius Nasta și cu soția acestuia, Lucia. Fiul profesorului Nasta, eminentul clasicist Mihai Nasta (decedat pe 1 octombrie 2020 la Bruxelles) consemnează prietenia părinților săi cu scriitorul bolnav care va fi îngrijit la Spitalul Filaret

În 1932 Panait Istrati se căsătorește pentru a treia oară cu o tânără studentă, Margareta Izescu, care îi va fi alături în ultimii ani ai vieții. Merg împreună la Nisa, în ultimul său voiaj. Mihai Nasta a publicat în Observatorul cultural din ianuarie 2016 o scrisoare pe care mama sa i-a trimis-o scriitorului:

„Prieten drag,

Am fost foarte surprinsă aflînd ştirea plecării dumitale la Paris. Acum câtăva vreme, Marius trecuse tocmai să vă întâlnească şi atunci i s-a spus că plecarea se datora necazurilor cu Rieder (directorul casei de editură). Sper din toată inima să se aranjeze lucrurile printr-o convorbire directă şi să nu vă obosească prea mult această călătorie. Sunt de altfel neliniştită dorind să capăt alte ştiri de la d-voastră. (…) Aveţi mai degrabă nevoie de odihnă curativă şi să nu vă supăraţi cu editorii la Paris, în toiul acestei arşiţe de iulie. (…) Ar trebui să petreceţi cam două-trei luni de odihnă în Elveţia sau în Pirinei. Dacă sunteţi prea obosit pentru a răspunde, aş ruga pe soţia d-voastră să-mi scrie câteva cuvinte. […] Marius vă trimite bineţe, dorind să vă ştie teafăr, într-o stare fizică şi morală tot mai bună. Trebuie să vă gîndiţi mereu la noi, care vă suntem prieteni. Sper că ştiţi acest lucru şi nu aveţi nici o îndoială.

De mii de ori cu prietenie!

Lucia Nasta «Loulou»“.

Izolat, părăsit de prietenii din Franța și bolnav de tuberculoză, Panait Istrati se întoarce în România și se internează din nou la sanatoriul Filaret, unde va fi îngrijit cu mare devotament de medicul Marius Nasta. Boala scriitorului a avansat însă necruțător și Panait Istrati a murit pe 16 aprilie 1935, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

sursa foto: istrati.tiit.ro

Surse:

Observator cultural, ianuarie 2016