$$$

 Panait Istrati, destinul unui vagabond de geniu

Panait Istrati a decedat pe 16 aprilie 1935.

 S-a născut în Brăila, pe 10 august 1884, fiind fiul nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis.

Gherasim, numele scriitorului în acte, a copilărit în Baldovinești, a terminat șase ani de școală primară, dar doi a fost nevoit să-i repete, apoi și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și apoi al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar pe navele Serviciului Maritim Român și, în acest timp, a citit tot ce i-a căzut în mână.

În 1907, Panait Istrati a decis să părăsească România, s-a îmbarcat clandestin pe un vapor cu destinaţia Egipt şi a călătorit prin Egipt, Siria si Liban, lucrând ca zugrav sau având diverse slujbe ocazionale între 1908-1913. Apoi hoinărelile sale l-au purtat prin București, Constantinopol, Alexandria, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.

Primele sale încercări literare sunt din 1906, când a debutat cu articolul „Hotel Regina” în revista România muncitoare. Între 1910-1912 a publicat, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai, acesta fiind momentul când se apropie de cercurile socialiste.

Cam în aceeași perioadă se împrietenește cu Ștefan Gheorghiu, fiul unui dulgher din Ploiești, militant al cercurilor socialiste, care tocmai ieșise din închisoare. După eliberare, Gheorghiu a plecat spre porturile dunărene, Galaţi şi Brăila, pentru „mobilizarea maselor”.

La Brăila îl va cunoaşte pe Panait Istrati, după cum va consemna ziaristul S. Schafferman: „Panait Istrati a venit la conducerea sindicatului recomandat de Ştefan Gheorghiu. Bolnav, obosit şi nevoit să se retragă ca să-şi caute sănătatea, acesta nu vedea un înlocuitor mai ideal decât pe acest tânăr prieten, legaţi între ei prin nenumărate afinităţi sufleteşti şi intelectuale. Era în perioada de mare fermentaţie a portului, când muncitorii fuseseră răscoliţi de agitaţia lui Ştefan Gheorghiu. Trebuia continuată campania de revendicări începută de acesta şi Gheorghiu a insistat din toate puterile ca Istrati să preia această sarcină. (…)” Cum Ștefan Gheorghiu era deja într-o stare fizică foarte proastă, va pleca împreună cu Panait Istrati spre Egipt, în 1912 cei doi se întorc în ţară, dar după doi ani Gheorghiu moare.

În 1913 Panait Istrati ajunge pentru prima dată la Paris, unde a învăţat franceza din dicţionare și din conversația cotidiană, fără să aibă vreun profesor sau să urmeze cursuri. O vreme a dormit chiar pe străzi. S-a întors apoi la București și în 1915 s-a căsătorit cu Enta/Janeta Malcos/Maltus, soția prietenului său decedat, Ștefan Gheorghiu. Căsnicia a durat 6 ani, dar în fapt cei doi nu au fost prea mult timp alături.

Scriitorul s-a apoi mutat la Nisa şi viaţa sa va ajunge într-un punct critic. Pe 3 mai 1921 și-a tăiat gâtul cu un brici, în parcul „Albert” din Nisa, a fost internat la Spitalul Saint Roch, iar în buzunarul hainei sale a fost găsită o scrisoare adresată scriitorului Romain Rolland căruia îi mărturisea: „Am suferit prea mult pentru o iluzie de neiertat, ca să nu mă pedepsesc cu moartea“. Când a primit epistola lui Istrati, acesta a fost avertizat că este scrisoarea unui sinucigaș și i-a răspuns imediat, încurajându-l să continue să scrie.

Ieșit din spital, Istrati devine fotograf ambulant pe „Promenade des Anglais”, dar este amendat și închis de câteva ori la „Maison Célulaire”, pentru că nu avea autorizație.

În 1923, în timpul unei călătorii cu trenul, o întâlnește pe Anna Munsch, o croitoreasă din Alsacia, de care se îndrăgostește și cu care se va căsători.

În 1927 Istrati a vizitat Moscova și Kievul unde îl întâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis, care îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul și în Raport către El Greco, iar în 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică.

Călătoria sa în URSS a fost sursa de inspirație a volumului „Spovedania unui învins”, în care denunță abuzurile regimului comunist, dar publicarea cărții va provoca izolarea de către prietenii săi de ideologie socialistă, unii dintre ei considerându-l fascist.

În 1930 scriitorul se reîntoarce în România. Fusese tratat de tuberculoză în Franța, la Nisa, și apoi, revenit la București, este internat pentru aceeași boală. Scriitorul se împrietenește cu medicul Marius Nasta și cu soția acestuia, Lucia. Fiul profesorului Nasta, eminentul clasicist Mihai Nasta (decedat pe 1 octombrie 2020 la Bruxelles) consemnează prietenia părinților săi cu scriitorul bolnav care va fi îngrijit la Spitalul Filaret

În 1932 Panait Istrati se căsătorește pentru a treia oară cu o tânără studentă, Margareta Izescu, care îi va fi alături în ultimii ani ai vieții. Merg împreună la Nisa, în ultimul său voiaj. Mihai Nasta a publicat în Observatorul cultural din ianuarie 2016 o scrisoare pe care mama sa i-a trimis-o scriitorului:

„Prieten drag,

Am fost foarte surprinsă aflînd ştirea plecării dumitale la Paris. Acum câtăva vreme, Marius trecuse tocmai să vă întâlnească şi atunci i s-a spus că plecarea se datora necazurilor cu Rieder (directorul casei de editură). Sper din toată inima să se aranjeze lucrurile printr-o convorbire directă şi să nu vă obosească prea mult această călătorie. Sunt de altfel neliniştită dorind să capăt alte ştiri de la d-voastră. (…) Aveţi mai degrabă nevoie de odihnă curativă şi să nu vă supăraţi cu editorii la Paris, în toiul acestei arşiţe de iulie. (…) Ar trebui să petreceţi cam două-trei luni de odihnă în Elveţia sau în Pirinei. Dacă sunteţi prea obosit pentru a răspunde, aş ruga pe soţia d-voastră să-mi scrie câteva cuvinte. […] Marius vă trimite bineţe, dorind să vă ştie teafăr, într-o stare fizică şi morală tot mai bună. Trebuie să vă gîndiţi mereu la noi, care vă suntem prieteni. Sper că ştiţi acest lucru şi nu aveţi nici o îndoială.

De mii de ori cu prietenie!

Lucia Nasta «Loulou»“.

Izolat, părăsit de prietenii din Franța și bolnav de tuberculoză, Panait Istrati se întoarce în România și se internează din nou la sanatoriul Filaret, unde va fi îngrijit cu mare devotament de medicul Marius Nasta. Boala scriitorului a avansat însă necruțător și Panait Istrati a murit pe 16 aprilie 1935, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

sursa foto: istrati.tiit.ro

Surse:

Observator cultural, ianuarie 2016

$$$

 Charlie Chaplin s-a nascut pe 16 aprilie 1889...

 Charlie Chaplin, obsedat de minore. Cu câte puştoaice s-ar fi culcat actorul, de fapt

Făcea amor de șase ori pe noapte, era gelos și violent. Păzea dormitorul nevestelor sale cu un pistol în mână, dar avea zeci de amante. Și-a cunoscut una dintre soții când era doar o copilă de opt anișori: „Era un degenerat! Avea pofte nefirești, anormale!”. În spatele rolurilor comice, Charlie Chaplin era obsedat de minore. Câte puștoaice i-au trecut, de fapt, prin pat?

Căsnicii eșuate, care nu avuseseră nicio legătură cu dragostea, copii din flori, avorturi și scandal sexual după scandal sexual. Adevărata față a lui Charlie Chaplin era complet diferită de imaginea pe care o prezenta în fața fanilor. Avea 29 de ani când ajungea, întâia oară, în fața altarului. Mireasa, Mildred Harris, avea doar 16 ani. Nu se iubeau. După o noapte de amor cu Chaplin, puștoaica, care se visa actriță, a crezut că a rămas însărcinată.

De teama unui scandal public, s-au căsătorit. La câteva săptămâni după nunta forțată, Mildred și-a dat seama că fusese doar o alarmă falsă. Au rămas împreună și, după un timp, au aflat că urmau să devină părinți. La doar trei zile după naștere, bebelușul a murit. După doi ani de mariaj, au ajuns la divorț.

În timpul procesului, tânăra, care avea puțin peste 18 ani, a povestit cum a fost chinuită în timpul căsniciei cu Chaplin pe propriul ei soț. Nu avea voie să aibă musafiri și era lăsată singură în casă zile în șir, fără să știe unde era sau când se va întoarce soțul ei acasă:

„Era foarte irascibil, nerăbdător şi mă trata ca pe o cretină”, l-a acuzat Mildred.

A doua soție a lui Charlie Chaplin avea doar opt ani când l-a cunoscut: „Poftele lui erau degenerate, perverse, nefirești, anormale!”

Lita Grey a fost cea care ar fi putut să-i distrugă întreaga carieră. De frica detaliilor pe care aceasta ar fi putut să le dea presei, Charlie Chaplin i-a oferit 800.000 de dolari la divorț, cea mai scumpă despărțire la acea vreme. Lita Grey l-a cunoscut întâia oară pe actor când avea doar opt ani. Patru ani mai târziu, a primit un rol mic în pelicula „The Kid”. S-au reîntâlnit la audițiile pentru „Gold Rush”, când Lita avea 15 ani. Istoria părea că se repetă. După o partidă de amor în cabina de machiaj, puștoaica a rămas însărcinată. Îngrozit că va ajunge la închisoare pentru că avusese relații sexuale cu o minoră, Chaplin a pus la cale un plan diabolic.

Inițial, i-a cerut să facă avort. Apoi, a vorbit cu mama ei și i-a cerut să găsească un băiat care să accepte să se însoare cu Lita și să-i crească copilul, în schimbul a 20.000 de dolari. Propunerea a scârbit-o pe mama adolescentei, după cum notează Peter Ackroyd în cartea „Charlie Chaplin”. Nu a avut de ales și s-a căsătorit chiar el cu fata. Ceremonia a avut loc în Mexic, în mare secret. Lita a fost cea care a dezvăluit apetitul nebun al actorului pentru sex. Potrivit acesteia, făceau amor și de șase ori pe noapte, fără ca Chaplin să dea vreun semn de epuizare. Au avut împreună doi copii, pe Charlie Chaplin Jr. şi pe Sydney Earl Chaplin.

După trei ani de căsătorie, Lita a cerut divorțul. Infidelitatea și violența actorului o aruncaseră în pragul disperării. În actele de divorț, tânăra a descris cu lux de amănunte cum Charlie Chaplin patrula în fața ușii de la dormitorul ei cu un pistol, fiind convins că ea îi era infidelă. Mai mult, se pare că actorul ar fi amenințat-o și pe ea cu arma. Lita a dezvăluit cum fusese obligată să satisfacă toate „poftele lui sexuale degenerate, perverse, nefireşti, anormale”.

Abuzurile la care a fost supusă Lita de Charlie Chaplin au fost detaliate în cele 50 de pagini depuse de ea la tribunal. Acestea au fost descoperite, în 2015, într-o bancă abandonată din Los Angeles. În documente, Lita descrie acte sexuale care în California anilor ’20 erau considerate ilegale.

„Cerinţele lui erau atât de degradante şi jignitoare, încât i-au şocat sensibilitatea şi decenţa morală a soţiei şi i-au creat repulsie”, se mai spune în documente.

Dacă vreun paragraf ar fi ajuns în presă, Chaplin ar fi fost ruinat. Gândul că filmele sale ar putea fi interzise, l-ar fi dus aproape de sinucidere. Șoferul actorului a declarat că actorul ar fi încercat să se arunce de la fereastra hotelului său din New York.

După nouă ani de la divorțul de Lita, Charlie Chaplin se căsătorea a treia oară. De data asta, lucrurile erau diferite. Paulette Goddard, noua sa soție, era deja o actriță cunoscută și nu depinde în niciun fel de faima lui. S-au despărțit în 1940, la scurt timp după premiera „The Great Dictator”. Motivul era tot comportamentul actorului. Goddard nu a mai putut suporta nevoia lui de a se lăuda cu fostele cuceriri. La acea vreme, Charlie Chaplin susținea că făcuse amor cu 2.000 de femei.

Și-a cunoscut marea iubire când avea 54 de ani. Oona abia împlinise 18 ani

Charlie Chaplin s-a căsătorit, a patra oară, cu Oona O’Neill, fiica lui Eugene O’Neill. Avea doar 18 ani când i-a devenit mireasă actorului și i-a rămas alături până ce acesta s-a stins din viață. Cei doi au avut împreună opt copii. 

 Sursa "Impact"

$$$

 Nicolae Kalinderu, medic și filantrop al Vechii Românii

Anul 1887 este considerat un moment cheie în istoria medicinei românești moderne. Parlamentul a adoptat pe 5 martie a acelui an o lege prin care s-au creat trei noi catedre la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a căror conducere le-a fost încredinţată anatomopatologului şi microbiologului Victor Babeş, anatomistului şi chirurgului George Assaky şi clinicianului Nicolae Kalinderu.

Victor Babeş se născuse la Viena şi îşi făcuse studiile ca bursier al statului român. În 1887, la vârsta de 32 de ani, era un savant cu merite recunoscute în cercurile ştiinţifice, publicase deja la Paris, împreună cu André Victor Corni, primul tratat complet de bacteriologie din lume și, la acel moment, era profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. George Assaky era, din 1886, profesor asociat de anatomie la Facultatea de Medicină din Lille și făcuse o serie de cercetări cu privire la regenerarea fibrelor nervoase secţionate, deschizând noi perspectice în chirurgie.

Nicolae Kalinderu, născut pe 6 decembrie 1835 la București, fiul lui Lazăr (Lazaros) Kalenderoglu și fratele juristului Ioan (Iancu) Kalinderu, a obţinut în 1870 titlul de doctor în medicină la Paris, remarcându-se ca un student strălucit, a funcţionat apoi la Spitalul Colentina din Bucureşti, iar în timpul Războiului pentru Independenţă a condus ambulanţele de la Turnu-Măgurele, localitatea unde erau evacuaţi răniţii de peste Dunăre.

În discursul de deschidere al primului curs, cu ocazia înființării clinicii medicale de la Spitalul Brâncovenesc, Nicolae Kalinderu mărturisea că, de-a lungul a peste un deceniu şi jumătate de practică medicală, “se simţise îndemnat să aprofundeze doctrinele cele mai avansate ale medicinei contemporane şi să-şi orienteze strădaniile pe linia înnoirilor preconizate de Claude Bernard, Louis Pasteur şi Rudolf Virchow”. Din păcate, spunea doctorul, la Bucureşti nu-i fusese cu putinţă să se iniţieze în tehnicile revoluţionare ale bacteriologiei şi tocmai de aceea saluta venirea lui Victor Babeş, pionier al studiilor microbiologice.

Totuși, consemnează dr. Gheorghe Brătescu în revista Știință și Tehnică din 1987: “Profesorii de şcoală veche, sclavi ai rutinei şi incapabili să se acomodeze cu avalanşa de inovaţii din ştiinţele medico-biologice, nu vedeau cu ochi buni sosirea unor redutabili concurenţi, drept care au manevrat din umbră împotriva votării legii din martie 1887. Din fericire, forurile statale se convinseseră de importanţa modernizării sistemului de învâţământ medical şi a stimulării unor activităţi ştiinţifice medicale care răspundeau necesităţilor sănătăţii publice. Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, Dim. A. Sturdza, l-a vizitat personal pe Victor Babeş la Budapesta pentru a-i da asigurări că va găsi la Bucureşti condiţii de lucru superioare celor care i s-ar fi oferit în altă parte”.

Autorităţile s-au ţinut de cuvânt, iar pe 28 aprilie 1887, Parlamentul a adoptat legea prin care se înfiinţa Institutul de bacteriologie.

La mai puţin de un an după aceea, in mai 1888, Victor Babeş a început să producă în secţia antirabică a institutului primele vaccinări împotriva turbării, după metoda lui Louis Pasteur, centrul antirabic bucureştean devenind al treilea din lume, după cele de la Paris şi Odessa.

În aceeași perioadă, Nicolae Kalinderu a inaugurat metodologia clinică bazată pe utilizarea sistematică a laboratoarelor de anatomie patologică, fiziopatologie şi chimie.

Printre lucrările sale științifice se numără “Memoriu asupra leprei în România” (1889), “Lepra anestezică” (1898), “Lepra în România” (1897), “Tubercolosa în raport cu unele profesiuni”, “Epilepsia Jacksoniand”, “Influenza unor maladii ale cordului asupra desvoltărei tuberculosei”, “Mielita sifilitică”. Medicul a fost, de asemenea, unul dintre fondatorii leprozeriei de la Răchitoasa.

Profesorul Kalinderu a încetat din viață pe 16 aprilie 1902, la vârsta de 66 de ani, după o grea suferință, la moșia sa de la Ciulnița, Argeș.

Presa epocii a consemnat: “Vineri la orele trei după amiază s-a făcut, cu deosebită ceremonie, înmormântarea regretatului doctor N. Kalinderu.

Corpul, depus în biserica zidită de părintele doctorului Kalinderu, era acoperit de coroane şi flori. La orele două, biserica şi curtea erau pline de lume. În biserică, pe lângă familia decedatului doctor Kalinderu, se aflau doamna Olga Mavrogheni, doamnă de onoare a Majestății Sale Regina, şi doamna Zoe Râmniceanu, doamnă de onoare a Alteței Sale Principesa Maria.

În curtea bisericii erau două care pe care erau aşezate coroane. Printre acestea se observa coroana trimisă de M. S. Regele, o coroană trimisă de dl. Take Ionescu, cea a medicilor Spitalului Brâncovenesc, a familiei N. N. Kalinderu, a clubului Tinerimea, a familiei Costinescu, a dlui Şuţu, a dlui M. Pherekyde, a foştilor interni ai spitalului din Paris, etc.

După terminarea slujbei religioase, au ţinut câte o cuvântare dl dr. Mardărescu, decanul Facultăţii de Medicină, și doctorii Babeş şi Felix, care au arătat meritele mult regretatului dr. Kalinderu.

La orele 4 cortegiul funebru s-a pus în mişcare, străbătând strada Colţei şi Bulevardul Academiei. La Universitate a vorbit dl Dr. Buşilă din partea medicilor Spitalului Colţea şi dl Stromingher, preşedintele Societăţii „Junimea studioasă medicală”, ambii arătând meritele defunctului, care era un bărbat ilustru al ţării.

Cortegiul a pornit apoi pe Calea Victoriei, strada Carol şi Calea Rahovei. În faţa Spitalului Brâncovenesc a ţinut o frumoasă cuvântare Principele Ghibescu, efor, şi apoi doctorul Christeanu, în numele corpului medical al Spitalului Brâncovenesc.

Cortegiul a pornit înainte şi trecând pe strada 11 Iunie a ajuns la Cimitirul Bellu la orele 5 şi jumătate.

După o scurtă rugăciune oficiată de toţi preoţii, corpul defunctului doctor Nicolae Kalindera a fost depus în locaşul cel de veci, pe când armata făcea onorurile militare acestui valoros bărbat pe care l-a pierdut ţara”.

*** Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1902

Întreaga presa i-a dedicat articole elogioase: “Putem afirmă că doctorul Kalinderu a fost primul scriitor medical român care, prin publicaţiunile sale, a intrat în concernul scriitorilor medicali internaţionali. Dânsul a publicat peste 50 de lucrări originale, din care 27 în limba franceză şi germană în academii, societăţi, congrese şi reviste străine, contribuind asfel în mod serios la progresul științelor medicale.

Doctorul Kalinderu a fost un spirit enciclopedic care nu se mulţumise cu cultivarea unei mici specialităţi, ci îmbrăţişase cu o vedere largă toate chestiunile mari ale medicinei. Problemele cele mai grele, bolile cele mai obscure ocupă cu preferinţă acest spirit pătrundător şi critic. Ca artist realist, caută să studieze manifestările morbide din punctul de vedere artistic şi găsise în multe boli, în multe leziuni, aceea ce le dă caracterul lor particular şi specific, întocmai precum un mare pictor găseste în fiecare figură, în fiecare apariţiune a naturii, aceea ce o caracterizează şi o distinge de orice altă figură, de orice alt obiect. Anul 1897 aduce cu sine un adevărat triumf al știinţei românești, prin reprezentarea demnă a ţării la conferinţa internaţională pentru studiul leprei care a avut loc la Berlin şi la care D-rul Kalinderu a ocupat un loc de onoare. Înainte de toate, dânsul şi d-l Prof. Dr. Pelvini Paul au stabilit topografia şi statistica leprei în România, prezentând o listă nominală de aproape 200 de leproşi, arătând diferitele focare de lepră din Dobrogea, de-a lungul Dunărei şi la munte, constatând caracterul familiar al bolii, precum şi filiera contagiunii leprei”.

Nicolae Kalinderu nu a fost doar medic primar al Spitaleler Colentina şi Brâncovenesc și profesor la Facultatea de Medicină, ci și membru corespondent al Academiei Române.

Amator de obiecte de artă, a strâns, de-a lungul vieții, o bogată colecţie de tablouri şi antichități, care a ajuns în proprietatea fratelui său, Ioan Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei, iar acesta din urmă a donat-o prin testament, după decesul său (care a avut loc pe 11 decembrie 1913), împreună cu propriile colecții, statului, ca și locuinţa din București, care a fost ulterior transformată în muzeu.

Un reportaj publicat de Ilustrațiunea română în 1934 ne dezvăluie lumea fascinantă creată de frații Ioan și Nicolae Kalinderu:

“Aproape de Calea Victoriei, pe o stradă liniştită, se află o clădire care, în Bucureştiul tuturor stilurilor, atrage totuşi privirea trecătorilor. O ştiu desigur mulţi locuitori ai Capitalei, dar de fiecare dată când trec prin faţa ei, întorc capul s-o mai vadă. Este o casă cu totul aparte. Nu atât ca stil, cât ca parte ornamentală.

Ce nu se găseşte prins de pereţi sau orânduit în curte! Statuete şi basoreliefuri adevărate sau copii aduse din Italia; stâlpi şi plăci ornamentale de diferite stiluri; firme pentru prăvălii din vechiul Nurenberg; piese arheologice găsite in Dobrogea, etc.

La fel de încărcat este şi interiorul clădirii, unde sunt adunate fel de fel de colecţii. Numai după aceste câteva notaţii, casa poate fi uşor identificată, este Muzeul Kalinderu.

Cel ce l-a clădit, a adunat operele de artă şi i-a dat numele a fost o figură foarte populară a Bucureştiului de dinainte de război, de care mulţi îşi aduc aminte cu lux de amănunte. Fără să fi fost trecut în materialul nepieritor al bronzului ori al pietrei, fără să fi rămas înfăţişat în culori în vreun tablou, chipul lui Conu Iancu Kalinderu stăruie viu dincolo de moarte, datorită multor motive. Înainte de toate, era om bun, care ştia să pună fapta înaintea vorbei, era o figură pitorească şi a avut o viaţă bogată, cu felurite ocupaţii, pe care şi-a încheiat-o ca fondator de muzeu.

Omul care a deţinut unele din cele mai înalte demnităţi a ştiut să-şi îmbine preocupările grave cu pasiunea lucrului de artă. Ion Kalinderu a fost consilier la Casaţie, preşedinte al Academiei, preşedinte al Crucii Roşii, administratorul Domeniilor Coroanei şi enumerarea e departe de a fi completă. Pe oriunde a trecut a lăsat urme de muncă şi devotament. Este destul să cităm faptul că Academiei i-a adus, prin prestigiul de care se bucura, multe donaţii dintre cele mai de valoare. Şi tot datorită muncii şi devotamentului a ajuns să fie mai mult decât un funcţionar oricât de înalt al regelui Carol — a fost mulţi ani consilierul marelui rege.

Fiind în contact cu satele prin funcţia de administrator al Domeniilor Coroanei, s-a ocupat cu dragoste de viaţa ţăranilor, a făcut gospodării model pe moşiile regale, a încurajat cu premii din banii lui învăţătura copiilor şi a fost iniţiatorul teatrului sătesc.

Iancu Kalinderu avea slăbiciunile lui, pe socoteala cărora lumea glumea. Iată una: îi plăcea călăria şi trecea mândru pe un cal alb pe Calea Victoriei spre drumul de plimbare — Șoseaua Kiseleff. Acestei pasiuni a sportului ecvestru lumea îi adăuga şi alt scop.

Conu Iancu era subiectul de predilecţie al revistei umoristice „Furnica” şi, departe de a-l supăra, glumele de acolo îl amuzau, iar când nu se mai găsea în paginile săptămânale, trecea călare pe la „Independence Roumaine”, unde era redacţia lui George Ranetti şi Nae Ţăranu, ca să le amintească de dânsul.

„În orice om adevărat este ascuns copilul de odinioară”. A fi demnitar cu atâtea răspunderi şi a păstra în suflet comori de haz şi naivitate copilărească e încă o trăsătură asupra căreia e folositor să ne oprim pentru cunoaşterea omului.

Dar pentru acei care nu ştiu cine a fost Kalinderu, pentru cei de mâine mai ales, rămâne fapta nepieritoare, care singură valorifică viaţa unui om: muzeul din strada Renaşterii.

Planurile clădirii au fost întocmite de arhitectul Berendey, şi la început se proiectase ca muzeul să fie compus din corpul de casă principal cu două etaje — pe urmă adăugându-se alte încăperi, pe măsură ce colecţia s-a mărit. Construirea muzeului a costat aproximativ două milioane lei aur şi este de un mare lux — lui Kalinderu plăcându-i ornamentele bogate, vitrourile, marmura. Acelaşi gust pentru decorativ se observă şi în casa unde a locuit, în care mobilele erau încrustate ori sculptate, uşile şi plafoanele pictate.

Colecţia muzeului e foarte variată şi se compune din opere de pictură şi sculptură, mobilier, obiecte de vitrină, faianţe, vase greceşti. În hall-ul vast sunt grupate lucrări din şcoala italiană şi franceză, dacă nu semnate de nume ilustre, totuşi demne de interes prin varietatea concepţiilor, datorită manierelor artistice şi timpurilor. Unele opere sunt de valoare indiscutabilă, ca acelea ale lui Pannini, Luca, Giordano, Giovanni Sedrini, Donatello, Verrocchio, din şcoala italiană.

Sus, în prima sală, găsim pe Raffet, Bonnat, Henner, Gose, Couture, cu pânze reprezentative, şi este destul să întârziem in faţa „Calului” lui Gercault şi în faţa celor două lupte ale lui Bourguignon, pânze de mare artă, spre a înţelege valoarea şcolii franceze. Urmează în ordinea importanţei opere din şcoala germană, olandeză şi flamandă. Iar în ceea ce priveşte gravura, trebuie să cităm opera completă a lui Giovanni Battista Piranesi.

În cele trei săli alăturate se află partea cea mai valoroasă a muzeului: şcoala românească. Mai bine zis se afla, pentru că o bună parte, care cuprindea colecţia Grigorescu, a fost evacuată în Rusia în timpul războiului, întâmplare nenorocită ca şi la pinacoteca statului, de pe urma căreia am pierdut — oare pentru totdeauna? — parte din tezaurul nostrum artistic. Atât cât a rămas la Muzeul Kalinderu din operele pictorilor noştri este important nu numai pentru urmărirea evoluţiei lor, dar şi ca valoare în sine. Se mai pot vedea câţiva Grigoreşti din epoca cea bună, împreună cu o serie de desene din vremea Războiului Independenţei, câţiva Andreescu de mare preţ, câteva miniaturi frumoase de Aman, un pastel infinit de delicat de Luchian, apoi cei contemporani: Petraşcu, Palladi, Ştefan Popescu, Verona, Ressu, Steriadi, cu lucrări din tinereţe.

Colecţia, în ceea ce priveşte operele de artă, a fost strânsă în mare parte de Ion Kalinderu şi la un moment dat i s-a adăugat colecţia importantă a fratelui său, Nicolae, — aşa că reuneşte munca, priceperea şi sacrificiile a doi oameni care au alcătuit întregul muzeu.

Statul, în ţara noastră, unde nu există un muzeu oficial cu local propriu, a fost admirabil suplinit în rolul său creator de către iniţiativa particulară, datorită căreia avem muzeele Simu, Aman şi Kalinderu.

E o fericire, pentru că altfel Capitala aceasta, aşa de mare, ar fi atât de săracă în instituţii de cultură şi frumos”.

*** Tache Soroceanu, Ilustrațiunea română, 1934

În timpul ocupației germane a Bucureștiului multe dintre operele de artă au fost transportate, odată cu Tezaurul României, la Moscova, apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea și multe lucrări au fost grav afectate de bombardamentele germane. Aceeași soartă au avut-o și Palatul Regal, Teatrul Naţional, Opera Română, Ateneul Român, Institutul de Chimie, Muzeul de Ştiinţe Naturale Gr. Antipa, Muzeul de Artă Naţională și Fundaţia Regele Carol I.

Profesorul G. Oprescu scria în 1947: “Niciunul din muzeele statului, nici chiar cel naţional de la Şosea, n-a fost mai crud lovit de bombardament ca Muzeul Kalinderu. Clădirea și o parte din ce adăpostea, ne aducem aminte, împreună că o sută de pânze ale lui Pallady erau adăpostite în local, au căzut pradă focului. O bucată de vreme a fost chestiunea ca să nu se mai repare construcţia, atât păreau de compromise zidurile. În cele din urmă s-a revenit asupra acestei hotărîri şi s-au făcut reparaţiile strict necesare, în aşteptarea unora mai importante, care ar reda localului vechea lui destinaţie, îmbunătăţindu-l, făcându-l mai propriu menirei lui”.

*** Universul – Capitala, iunie 1947

Ulterior Muzeul Kalinderu a fost desființat, colectiile sale au fost preluate de Muzeul de Artă și Antichitati, iar în superba clădire din Strada Renașterii (actuală Sion) au funcționat mai multe instituții, inclusiv sediul Institutului de arta plastică Nicolae Grigorescu si al Uniunii Artistilor Plastici din România.

În anul 2002, vechea clădire a Muzeului Kalinderu a intrat în patrimoniul Muzeului Național de Artă.

$$$

 Legenda florii de liliac 💜

În urmă cu mii de ani, trăia o fată numită Lili cu ochi mov-albăstrui nimeni nu mai văzuse până acum. Ea cunoscuse un băiat cu care se iubea incredibil de mult; deși erau destul de tineri, cei doi voiau să se căsătorească.

Din păcate, băiatul suferea de o boală incurabilă și zilele lui erau numărate. Din acest motiv cei doi încercau ca fiecare zi pe acest pământ să fie petrecută cu iubire, râsete și veselie. Într-o zi, din păcate, s-a întâmplat inevitabilul și fata a rămas singură. Plină de durere, frumoasa fată se ducea în fiecare zi la mormântul lui pentru a îi povesti cum a fost ziua ei. Ea vărsa lacrimi amare, de dor și singurătate. Și-a promis că niciodată nu va mai iubi atât de mult.

S-a dus o zi, s-a dus două, s-a dus trei... s-a dus zi de zi până când, într-o zi obișnuită, nu s-a mai putut ridica de pe mormântul lui. Inima ei era sfâșiată. Potrivit legendei, în acel loc a crescut un arbust cu flori mov-albastre care aveau un miros divin. "Dacă în Rai miroase a dragoste, atunci și floarea dragostei noastre trebuie să aibă un parfum divin." - îi spunea fata tânărului când erau împreună.

Localnicii satului au fost uimiți de această poveste incredibilă de iubire, motiv pentru care au numit floarea Liliac - culoarea sutelor de flori le aminteau de ochii magici ai fetei.

$$$

 Fantastica si trista poveste a oualor Fabergé ajunse de la familia imperiala la oligarhii lui Putin

Un ou se poate cumpara cu un leu, in orice piata, dar si cu o suma echivalenta cu zeci de milioane de lei noi. Pentru comparatie, 24 de milioane de dolari inseamna un sfert din pretul unui tablou pictat de Pablo Picasso ori o zecime din valoarea estimata a celui mai titrat tablou al lumii: Gioconda lui Leonardo Da Vinci.

Dar cel mai scump ou de Pasti, nu este in nici un caz rodul stradaniei vreunei gaini din secolul XVI , vopsit de o gospodina medievala cu cerneluri rare, ci este Oul Incoronarii. O bijuterie, sau mai degraba un bibelou de un gen unic, care a omagiat in 1897 urcarea pe tron a ultimului tar al Rusiei: Nicolae al II lea.

Un obiect incredibil de sofisticat, din smalt galben translucid, strabatut de vinisoare de aur la a caror intretaiere sunt incrustati vulturi imperiali ce poarta pe piept diamante. Iar Peter Carl Fabergé, care si-a pus marca pe aceasta piesa, a mai realizat doar 50 de astfel de unicate pentru familia Romanov - dinastia care a condus neintrerupt Imperiul Rus in ultimii 300 de ani ai existentei sale.

Ouale Fabergé - pe care nici gaina din poveste nu le-ar fi putut oua - sunt printre cele mai rare si mai originale obiecte de arta cunoscute.

In 2004, magnatul rus Victor Vekselberg achizitiona de la celebra familie Forbes 13 oua Fabergé si alte 180 de piese. Desi pretul nu a fost niciodata facut public, casa de licitatii Sotheby’s evalua colectia, cu o luna inainte de vanzare, la 90-120 milioane de dolari, cu Oul Incoronarii in capul listei.

Printre obiectele de arta mai figurau primul ou comandat de tari (Oul de Gaina), precum si Lacramioarele, Portocalul, Cucul, Oul Renasterii, Bobocul de Trandafir. Iar Vekselberg, presedintele Tyumen Oil Company (TNK), a treia companie petroliera din Rusia, declara la data achizitiei ca “este o ocazie unica in viata, aceea de a inapoia tarii mele una dintre cele mai venerate piese de tezaur”.

Lui Malcolm Forbes, fondatorul influentei reviste Forbes Magazine unde sunt clasificate averile celor mai bogati oameni ai lumii, i-au trebuit 30 de ani (intre 1960 si 1990 - anul mortii sale) sa colectioneze ouale rusesti, pe care le-a expus apoi in intreaga lume.

Lui Vekselberg nu i-a luat mai mult de zece ani sa stranga peste 10 miliarde de dolari (avere evaluata, fireste, de Forbes Magazine). Colectia Forbes a fost cumparata imediat dupa ce TNK a fuzionat cu British Petroleum, tranzactie care a adus actionarilor rusi 6,75 miliarde de dolari.

Mai importanta insa decat detaliile despre cea mai spectaculoasa achizitie de arta Fabergé din toate timpurile este istoria oualor in sine. Bijutierul de origine franceza Gustav Fabergé a fondat compania care i-a purtat numele in 1842, dar celebritatea avea sa apara doar 40 de ani mai tarziu, atunci cand Peter Carl, fiul lui Gustav, a vandut primul ou familiei imperiale ruse.

In 1884, in timpul celei mai importante sarbatori a lumii ortodoxe - Pastele - tarul Alexandru al III lea i-a daruit tarinei Maria Fedorovna Oul de Gaina, care i-a placut atat de mult incat i-a comandat lui Fabergé inca unul si inca unul, an de an. Iar maestri bijutieri au avut grija ca de fiecare data obiectele de arta sa ascunda inauntrul lor cate o surpriza, o mica piesa cu semnificatie aparte, tinuta in secret pana in ultima clipa.

La acea vreme au fost realizate Oul Invierii (1887 – singurul care are ca tematica explicita Pastele), Palatele Danemarcei (1890 – tarina era o printesa daneza), Oul Renasterii (1894).

Istoria oualor de aur incepe la Alexandru si Maria, dar adevarata consacrare a artei lui Fabergé avea sa fie atinsa in timpul lui Nicolae, fiul lor. Din 1894, anul urcarii pe tron a lui Nicolae al II lea, ouale devin din ce in ce mai sofisticate.

Bijutierii din atelierele Fabergé lucreaza chiar mai mult de un an pentru realizarea unui singur ou. Ei amesteca aurul cu nichelul, paladiul si argintul, cu alama, diamantele, rubinele si safirele, cu cristalul si pietrele ornamentale - jadul, agatele, calcedoniile, cuartul.

Imbina tehnica “guilloche” (tratarea suprafetei pentru a crea striatii si usoare schimbari de nuante) si straturile suprapuse de smalt cu stilurile Rococo si chiar Art Nouveau. Dupa Bobocul de Trandafir (1895), vine randul Pelicanului (1898), al celebrului Ou al incoronarii (1897 - la care bijutierii au lucrat 15 luni), urmat de Lacramioarele (1898), Cucul (1900), Oul lui Petru cel Mare (1903), A Cincisprezecea Aniversare (1911), Portocalul (1911), Oul Tareviciului (1912), pana la Oul Ordinului Sfantul Gheorghe (1916).

Iar in vremea domniei lui Nicolae al II lea bijutierii angajati in numar din ce in ce mai mare de Peter Carl Fabergé nu mai primesc comenzi doar pentru oul destinat tarinei, ci si pentru imparateasa – mama. Maria Fedorovna a continuat sa-si primeasca an de an cadoul, ca si pe timpul vietii sotului ei, Alexandru al III lea.

Ouale au omagiat aniversarile dinastiei Romanov, dar si calea ferata trans-siberiana, bravura soldatilor rusi, palatele si iahtul tarilor, Catedrala Uspenski (din Finlanda, pe atunci provincie rusa).

Din pacate insa, goana dupa frumos n-a durat decat 30 de ani, pana in 1917, cand arta lui Fabergé este condamnata de bolsevicii lui Lenin laolalta cu familia ultimului tar. Ouale sunt vandute de sovietici unul cate unul, de parca nu un Romanov pur sange, Petru I, facuse Rusia Mare.

Asadar in atelierele lui Fabergé, bijutierul curtii imperiale ruse, au apucat sa straluceasca in lumina doar 52 de piese din seria oualor imparatesti. Fabergé nu a realizat insa doar oua imperiale: 7 dintre neasemuitele bijuterii au fost comandate de proprietarul unei mine de aur siberiene, Alexandr Ferdinandovici Kelch, iar 8 de catre altii, precum baronii de Rothschild.

Cea mai bine vanduta bijuterie Fabergé pana in 2004 a fost Oul de Iarna, o piesa cu 3.000 de rubine, datand din 1913 care a ajuns la aproape 10 milioane de dolari. Dar, dupa iesirea de pe piata a “pachetului” achizitionat de Vekselberg, preturile n-au loc decat in sus, spre 20-30 de milioane, cam la cat se liciteaza tablourile lui Van Gogh. Evaluarile merg de la 24 de la milioane dolari - Oul incoronarii, la 12-18 milioane pentru Lacramioare si 10-15 pentru Portocal, toate in proprietatea lui Vekselberg, toate la niveluri peste vechiul record.

Vekselberg detine 9 oua imperiale, doua realizate pentru Kelch si doua pentru altii, toate provenind din colectia Forbes - in total 13.

Alte 33 de oua imperiale sunt fixate si ele bine, in cele mai selecte colectii din lume: 10 la Palatul Kremlin, 5 in Muzeul de Arte Frumoase din Virginia, 3 in colectia reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, 3 in Muzeul de Arta din Nashville - SUA, 3 intr-o colectie privata din Statele Unite, doua in proprietatea Fundatiei Sandoz (Elvetia), doua la Muzeul Hillwood (Washington), doua la Walters Art Museum din Baltimore, unul in colectia printului de Monaco, unul in Muzeul de Arta din Cleveland si altul in proprietatea statului Qatar.

Din nefericire opt oua imperiale nu sunt de gasit: Oul de Gaina cu pandantiv de safir (1886), Heruvimul cu Car (1888), Nécessaire (1889), Portretele lui Alexandru al III lea (1896), Mov (1897), Oul din nefrit (1902), Oul regal danez (1903), precum si acela care-l comemoreaza pe Alexandru al III lea (1909).

Un ou imperial Fabergé, care nu a mai fost vazut in public de peste 100 ani, a fost expus la Londra, dupa ce a fost descoperit din intamplare de un negustor de fier vechi, relateaza Reuters.

Creat de Peter Carl Fabergé, e cadoul de Paste, pe care tarul Alexandru al III-lea i l-a facut tarinei Maria Feodorovna in 1887.

Realizat din aur si decorat cu diamante si safire, oul a fost vazut pentru ultima data in public la Sankt Petersburg, in anul 1902.

Confiscat in timpul Revolutiei bolsevice din 1917, oul Fabergé a ajuns ulterior in Statele Unite ale Americii, in imprejurari ramase necunoscute.

Un barbat a carui identitate nu a fost dezvaluita l-a cumparat dintr-o piata din centrul SUA in schimbul sumei de 14.000 de dolari.

Acesta dorea sa-l vanda oricarei persoane care dorea sa il topeasca si sa obtina astfel din el mai multe obiecte din aur.

Pentru ca nu a reusit sa gaseasca un cumparator, barbatul a facut o serie de cercetari pe internet si a aflat ca e posibil sa fi descoperit un ou Fabergé .

$$$

 Francisco de Goya a decedat pe 16 aprilie 1828...

Francisco de Goya s-a născut pe 30 martie 1746 într-un mic sat din Aragon, în nordul Spaniei, fiind fiul lui José Benito de Goya y Franque și al Graciei de Lucientes y Salvador. Copilul a urmat școala la iezuiți, apoi a intrat ucenic în atelierul pictorului José Luzán Martinez. Spre sfârșitul anului 1769 tânărul a plecat la Roma, unde va rămâne până în iunie 1771, obține o bursă din partea Academiei din Parma, iar la întoarcerea în Spania deține deja certificatul de maestru.

Artistul s-a stabilit apoi la Zaragoza și a primit misiunea de a decora Palatul Sobradiel, iar trei ani mai târziu a devenit membru al echipei de pictori care pregătea proiectele de goblenuri destinate palatelor regale, însă în scurtă vreme a început să picteze singur. În 1773 s-a căsătorit cu Josefa, sora artistului Francisco Bayeu, cu care va avea un singur fiu, Antonio Juan Ramon Carlos, născut pe 29 august 1774.

În anul 1781 pictează altarul bisericii San Francesco el Grande și doi ani mai târziu realizează portretul contelui Floridablanca, care, încântat de talentul lui, i-l prezintă lui Don Luis, tânărul frate al regelui Carol al III-lea al Spaniei. Acesta din urmă îi oferă pictorului o comandă amplă pentru executarea portretelor întregii familii regale. Începând din 1785, Francisco de Goya devine preferatul principelui Osuna, care îi cere să execute mai multe lucrări, devenind, alături de rege, cel mai mare patron al artistului, iar un an mai târziu Goya devine pictor oficial al Curții Regale, primind o rentă de 15.000 reali pe an.

În 1792, artistul se îmbolnăvește de o maladie necunoscută în urma căreia rămâne complet surd, dar continuă să creeze în continuare, deși trăiește izolat de lume, mai ales după moartea soției sale. În 1824, deziluzionat de evenimentele politice din Spania și afectat de depresie din cauza suferințelor sale, părăsește țara, merge mai întâi la Paris, apoi se stabilește la Bordeaux, unde este îngrijit de Leocadia Weiss, o femeie cu 35 de ani mai tânără decât el care îi era rudă îndepărtată și despre care s-a spus că ar fi avut o relație de dragoste cu bătrânul artist.

În primăvara anului 1825 Francisco de Goya s-a îmbolnăvit grav, iar trei ani mai târziu, pe 16 aprilie 1828, a murit la Bordeaux, fără a-i lăsa niciun ban femeii care avusese grijă de el în ultima perioadă a vieții. Rămășițele artistului au fost repatriate în Spania mult mai târziu, la sfârșitul Primului Război Mondial.

Surse:

Jeanine Baticle, Goya: Painter of Terrible Splendor, 1994

Pierre Gassier și Juliet Wilson, The Life and Complete Work of Francisco Goya, 1971

$$$

 Moinestiul este „altă lume: în piaţa mare sau pe terase, oamenii aspirau la modernizare. În acest liniştit târguşor de provincie, petrolul şi saxonii au stârnit o mică revoluţie. Oraşul se schimba şi mulţi poftesc la el” (Tristan Tzara) 

Astazi se împlinesc 129 de ani de la nașterea lui Tristan Tzara (născut la 16 aprilie 1896, în Moinești ca Samuel Rosenstock) – poet și eseist evreu român stabilit ulterior în Franța, unde a trăit pînă la sfârșitul vieții, cofondator al mișcării culturale dadaiste și unul dintre interpreții de autoritate universală ai avangardei literar-artistice a secolului XX, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură.

În anul 1912, pe vremea cînd era încă în liceu, fonda revista „Simbolul”, împreună cu pictorul Marcel Iancu, cu prozatorul și poetul Ion Vinea, sub oblăduirea lui Alexandru Macedonski și ajutorul unuia dintre cei mai importanți pictori români ai vremii, Iosif Iser. Mișcarea dadaistă, născută în timpul primului Război Mondial, își are originea în orașul elvețian Zürich, acolo unde Tristan Tzara ajunge în toamna anului 1915, alăturându-se unui grup de tineri intelectuali împreună cu care pune bazele planurilor noului curent literar-artistic intitulat „Dada”: „noi ne-am săturat de academiile cubiste şi futuriste, laboratoare de idei despre formă. Să răcnească fiecare, avem înaintea noastră mult de distrus, de negat. Măturaţi, curăţaţi!”. În acest sens, Richard Huelsenbeck îl numea „barbar, autor al propriului stil”, în timp ce François Buot menționa despre „incandescentele manifeste dada, azvârlite în obrazul unei lumi în ruină, tânărul prins în vâltoarea anilor nebuni, teoreticianul suprarealismului victorios şi antifascistul de la tribunele manifestaţiilor dintre cele două războaie.”

Noul curent reprezenta o amplă mișcare îndreptată împotriva cruzimii și atrocităților războiului, împotriva rutinei din viață, gîndire și arte, dezvoltată cu precădere între anii 1916 – 1923 la Cabaret Voltaire, un mic stabiliment de pe strada Spiegelgasse, numărul 1, o locație existentă și astăzi: „ Sunt împotriva sistemelor, cel mai acceptabil dintre sisteme este acela de a nu avea, din principiu, nici unul”, „Avem nevoie de opere puternice, drepte, precise şi pentru totdeauna neînţelese. Logica înseamnă complicaţie, logica este întotdeauna falsă. Ea a tras de firele noţiunilor, cuvinte,în aparenţa lor formală, către capete, centre iluzorii”, „proclamăm opoziţia tuturor puterilor cosmice la această blenoragie a unui soare putred ieşit din uzinele gândirii filosofice, luptă înverşunată cu toate mijloacele dezgustului dadaist”.

„Pentru poezie, dadaismul a însemnat, prin acțiunea sa destructivă, o spargere a cadrelor tradiționale stânjenitoare, sugerând necesitatea lărgirii universului ei specific (pînă la contaminarea și confuzia cu alte genuri – de exemplu sinteza poezie-pictură încercată la revista avangardistă «75 HP» de Victor Brauner și Ilarie Voronca – pictopoezia – care nu era de fapt decît o autohtonizare a colajului cubist plastico-literar al lui Max Ernst). Relativiști pînă la nihilism, închinători ai dinamicii absolute, ei au încercat imposibilul, eșuînd romantic, într-un ținut aflat încă în preajma genezelor”, scria într-un comentariu profesorul universitar Ion Pop, teoretician al avangardei literare, poet, critic și istoric literar.

„Prin Tristan Tzara, moineșteanul universal, noi am dat un cap de mișcare literară și artistică internaționale. Dadaismul, poate cel mai interesant moment literar din câte s-au înregistrat vreodată – ca să nu exagerăm, declarînd Dada o școală literară – a fost opera unui român”, scria într-un studiu literar amplu, criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu.