$¢$

 Tocmai ieşiseră de la mall, de unde soţia plecase cu buza umflată din cauza zgârceniei exagerate a soţului, când automobilul este tras pe dreapta de un poliţist pentru depăşirea vitezei. La volan soţul, trecut binişor de 40 de ani şi în dreapta soţia, care croşetează în linişte un pulover.

Poliţistul:

– V-am prins pe radar cu 120 km/h domnule!

Şoferul:

– Domnule poliţist, am avut maşina pe “cruise control” la 80 de km/h, poate că este cazul să vă recalibraţi radarul!

Nevasta fără să îşi ridice privirea de la pulover:

– Dragă, nu fi caraghios, aste este o maşină veche, noi nu avem cruise control!

În timp ce poliţistul se apucă să scrie amenda, şoferul îi spune nevestei:

– Măi femei, nu puteai să-ţi ţii gura?

Nevasta:

– Să zici mersi că ţi s-a defectat detectorul de radar, când te-a oprit poliţistul!

Poliţistul se apucă să scrie şi a doua amendă pentru deţinere de anti-radar.

Bărbatul din nou:

– Măi femeie, taci naibii o dată!

Poliţistul:

– Şi remarc că nu purtaţi centura de siguranţă! Asta vă costa încă trei sute de lei amendă!

Şoferul:

– Domnule poliţist, am avut-o pusă, dar am dat-o jos când mi-am luat permisul din portmoneu!

Nevasta:

– Dragă, dar ştii bine că atunci când conduci nu porţi niciodată centura….!

În timp ce poliţistul scrie a treia amendă, şoferul se întoarse către nevastă şi zise:

– Vacă ce eşti, ţine-ţi odată gura aia mare!

Poliţistul se întoarse către femeie şi întrebă:

– Întotdeauna vorbeşte soţul dumneavoastră aşa de urât ?

– A, nicidecum, domnule poliţist. Numai când este băut.

###

 Eduard Caudella, creatorul primei opere românești

Eduard Caudella provine dintr-o veche familie de origină italiană stabilită încă de la începutul secolului XIX mai întâi la Cernăuţi și apoi la Iaşi. Muzicianul s-a născut în capitala Moldovei pe 3 iunie 1841 și a fost fiul lui Francisc Caudella, compozitor, pianist şi violoncelist, iar mai târziu director al Conservatorului din Iaşi. Pasionat din copilărie de muzică, la vârsta de 12 ani Eduard a fost dus de către tatăl său la Berlin, unde a studiat vioara cu Hubert Ries şi pianul cu fiul acestuia. Tânărul a plecat apoi la Paris, unde şi-a desăvârşit studiile cu marii violonişti Allard şi Massart, dar adevărata perfecţionare a cunoscut-o mai târziu, când a luat lecţii de la celebrul Vieuxtemps, care locuia într-un orăşel de lângă Frankfurt pe Main. Cu o serie de concerte date în capitala Franţei, tânărul virtuoz şi-a atras elogiile cele mai vii ale presei pariziene.

Reîntors în ţară în 1861, a ocupat catedra de vioară la Conservator şi funcţia de şef de orchestră al Teatrului din Iaşi. În această calitate, Caudella a avut prilejul să-şi arate pasiune pentru muzica românească, destul de oropsită pe acea vreme din cauza gusturilor occidentale ale societăţii moldovene.

Eduard Caudella

„De la 1861, de când m-am întors în ţară, am avut mai mult decepţiuni, îi scria compozitorul biografului său, G. Georgescu-Theologu, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de activitate artistică. “Am luptat din greu ca să-mi creez o poziţiune socială şi artistică… pentru care muncă onestă şi pentru îndatoririle mele, răsplata mi-a fost: „multă ingratitudine”.

Caudella este unul dintre marii precursori ai şcolii muzicale româneşti și susținător al muzicii naţionale, deoarece a introdus în numeroasele sale compoziţii melodiile populare. Printre nenumăratele lucrări ale muzicianului, cităm câteva opere şi operete: “Petru Rareş”, prima operă românească, “Harță Răzeşul” (1881), “Hatmanul Baltag” (1882), “Beizadea Epaminonda” (1883), “Romanii şi Dacii”, “Traian şi Dochia”, “Adevărul şi Minciuna”, “Olteanca”. În plus, a compus două concerte pentru vioară, uvertura “Moldova”, o “Idilă câmpenească”, o serie foarte bogată de uverturi naţionale, balade, fantezii pentru orchestră, valsuri, polci, cadriluri, scrise după moda de la acea vreme, un cvintet pentru coarde, precum şi nenumărate cântece pe versuri de Carmen Sylva, Vasile Alecsandri și Matilda Cugler-Poni. Colaborator devotat al lui Alecsandri şi Caragiale (a scris opera „Hatmanul Baltag”, pe libretul lui Caragiale şi Negruzzi), îndrumător al lui George Enescu, prieten sincer al lui George Dima, G. Kiriac, George Stephănescu, Eduard Caudella a luptat întreaga viață pentru fondarea unei culturi muzicale naţionale. „Am 73 de ani trecuţi şi tot mai păstrez încă scânteia, animaţia şi dragostea artei mele, fiindcă dacă nu aş fi avut toate acestea şi m-aş fi luat după mediul în care am trăit, nu aş mai fi făcut ceea ce se vede”, mărturisea el.

În 1900, Caudella s-a retras din funcţia de director al Conservatorului ieşean, închinându-şi întreaga activitate compoziţiei.

„Nu mai rămâne la îndoială că şi muzicii noastre i se poate da locul ce i se cuvine între celelalte muzici internaționale și poate servi spre a-i da o dezvoltare a unui gen superior”, spunea în 1920 despre George Enescu într-un interviu acordat revistei „Muzica”, după ce, cu doi ani înainte, la Iaşi, Enescu cântase în primă audiție concertul pentru vioară de Eduard Caudella, fiind acompaniat la pian de compozitor.

Împovărat de vârstă şi de efectele din ce în ce mai grele ale Primului Războiului Mondial, Eduard Caudella a încetat din viață la Iaşi, la vârsta de 83 de ani, pe 15 aprilie 1924.

Ziarul Opinia consemna atunci:

“În noaptea de sâmbătă spre duminică, s-a stins din viaţă maestrul compositor Eduard Caudella, în modesta sa locuinţă din strada Neculai Gane, înconjurată de soţie şi copii, a cărora durere e nemăsurată. Acum patru zile Caudella îşi căuta de treburi şi de activitatea sa muzicală, dar în scurt timp boala l-a răpus. Vestea morţii maestrului Caudella a produs o adevărată consternare. La locuinţa defunctului e un pelerinaj de tot ce Iaşul are mai distins. La Teatrul Naţional, la Conservator şi la cercul didactic s-a arborat drapelul negru. Cu prilejul morţii maestrului Eduard Caudella, ministerul artelor a transmis familiei un ajutor de 10.000 lei. Este însă de remarcat faptul curios că la funeraliile ilustrului dispărut tocmai corul Conservatorului local nu s-a manifestat în nici un fel.”

$##

 Aventurierul Joe Boyle, un bun prieten al României, a decedat pe 14 aprilie 1923.

Joe Boyle s-a născut pe 6 noiembrie 1867 la Toronto, fiind cel mai mic din cei patru copii ai unei familii de imigranți de origine irlandeză.

A urmat cursurile Colegiului Woodstock, apoi a făcut un stagiu de trei ani în marina militară, iar în 1888 o cunoaște pe o anume Mildred Raynor, o tânără din Belgia care era divorțată și avea un copil, care va deveni după doar trei zile soția sa.

Mildred îi va dărui patru copii în zece ani de mariaj, dar căsătoria se destramă în 1896, cei patru minori fiind împărțiți la divorț între soți. În 1908 Boyle se recăsătorește cu Elma Louise Humphries și va avea alți trei copii.

Pe 16 septembrie 1916, „Gazette Officielle du Canada” consemnează numirea lui ca locotenent onorific al miliției canadiene și în 1917 președintele american Herbert Hoover, care îi era prieten, îi sugerează să lucreze pentru Asociația Inginerilor Americani care ajuta la reorganizarea liniilor feroviare ruse. Foarte curând Boyle pleacă în Rusia și își începe misiunea.

De aici, Boyle ajunge în România pe 12 septembrie 1917, ia legătura cu Ministerul Transporturilor și cu responsabilii căilor ferate si prezintă guvernului român aflat în refugiu la Iași un plan pentru aprovizionarea cu hrană a Moldovei, afectată de foamete, din Rusia.

La începutul lui decembrie 1917, colonelul canadian Joe Boyle și căpitanul englez George Hill se duc la Sankt Petersburg, iar Constantin Diamandy, ambasadorul României în capitala Rusiei, îi roagă să-l viziteze înainte de a părăsi orasul. În culmea disperării, Diamandy le prezintă situația tezaurului României care se afla depozitat la Moscova și le face următoarea declarație: „V-o spun, situația e fără scăpare. România n-are bani. Știti că de la luarea Bucureștiului (după ocupația trupelor feldmareșalului August von Mackenzen) am expediat rezervele noastre de aur, bijuteriile Coroanei, arhivele Afacerilor Străine și stocurile de bilete de bancă la Kremlin pentru a fi puse acolo în siguranță.

Totul se găsește încă la Moscova și acum, când bolșevicii au naționalizat toate bunurile și sunt pe punctul de a ne sili la război, vom pierde ultimele noastre resurse. N-avem nici chiar presa pentru bilete la Iași. Dumnezeule, este înspăimântător!… Dacă o parte numai din acest tezaur ar putea fi adus la Iași, ce ușurare pentru sărmana mea țară!… Domnilor, daca veți reuși, veți fi salvatorii noștri. Dacă dumneavoastră îmi veți spune că aceasta se poate, știu că se va face!”

Joe Boyle si George Hill și-au luat angajamentul să facă tot ce le va sta în puteri pentru a aduce tezaurul României la Iași, iar Diamandy, depozitarul nominal al tezaurului, s-a grăbit să dea instrucțiunile necesare delegaților români de la Moscova, spunându-le să le elibereze domnilor Boyle si Hill toate obiectele și valorile, în cazul în care aceștia ar reuși să obțină consimțământul autorităților sovietice pentru a le transporta la Iași.

La Moscova, delegații români au întâmpinat cu rezerve dispozițiile lui Diamandy. Boyle si Hill au insistat însă să li se încredințeze tezaurul, sfătuindu-i să ceară instrucțiuni suplimentare prin telefon de la ministrul nostru la Sankt Petersburg, pentru “a nu regreta mai târziu”.

Apoi Boyle si Hill au încercat să obțină încuviințarea transportului din partea comandantului bolșevic Nikolay Muralov și, în urma unor îndelungate discuții, acesta le-a promis că va interveni pentru a obține autorizația cerută, care le-a fost eliberată în scris chiar a doua zi. Boyle si Hill puteau transporta la Iași bijuteriile familiei regale, biletele de bancă, arhivele străine aparținând României și câteva rezerve ale Crucii Roșii. Transportul nu a mai avut însă loc, iar tezaurul României a rămas neclintit în pivnițele de la Kremlin.

În martie 1918, Joe Boyle o întâlneste pe Regina Maria, așa cum chiar ea povestește în Jurnal. În epocă au circulat multe zvonuri despre o presupusă relație amoroasă între cei doi, dar nu există nicio sursă credibilă a acestor bârfe care au dăinuit până astăzi.

Cert este că la Conferința de Pace de la Paris din 1919, Boyle a fost cel care a ajutat guvernul României, prin relațiile sale, să obțină un credit de 25 de milioane de dolari de la guvernul canadian, motiv pentru care a primit ordinul „Meritul României”.

Mai mulți martori au povestit că, după moartea lui prematură din 14 aprilie 1923, în fiecare an o femeie misterioasă, îmbrăcată în negru, punea flori la mormântul său de la cimitirul din Londra.

Rămășițele pământești ale aventurierului canadian au fost reînhumate în Canada, la Woodstock, Ontario, în 1973, la 50 de ani de la moartea sa, datorită unei asociații înființate de fiica sa, Flora Boyle.

Surse:

Capitaine George Hill, Ma vie d’espion, Editura Payot, Paris, 1933

Mihail Gr. Romascanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Romanească, București, 1934

Foto: Woodstock Library, Canada

$$$

 Se întâmplă o nenorocire şi nimeresc un american, un englez şi un român într-un trib de canibali în adâncul Africii.

Şeful de trib, Buru-buru, îi aduce pe cei trei în mijlocul mulţimii şi le zice:

- Cine ne zice un oraş din lume şi pe care noi să îl cunoaştem, scapă, cine nu, ... asta e!

Americanul:

- Leeejer! New York, oraş renumit, 10 mln locuitori!

Şeful de trib:

- Tribul Buru-buru cunoaşte acest oraş?

Toţi:

- Nuuuu!

Asta e...

Englezul:

- London! Big Ben, oraş renumit!

Şeful de trib:

- Cunoaşteţi oraşul?

- Nuuuu...

Rămâne românul la urmă, speriat, şi-a dat seama că nu mai are nicio şansă şi zice şi el, măcar oraşul lui, că oricum e ca şi mort:

- Iaşi!

Şeful de trib:

- Tribul Buru-buru, cunoaşteţi acest oraş?

Tribul:

- Buru-buru făcut facultatea la Iaşi!

$$$

 Pe 15 aprilie 1452 s-a nascut sculptorul, arhitectul, muzicianul, inventatorul, anatomistul, geologul, cartograful, botanistul şi scriitorul Leonardo da Vinci, considerat cel mai mare inginer al tuturor timpurilor şi cel mai important geniu din istoria omenirii.

Leonardo da Vinci era dislexic, ambidextru şi capabil să scrie cu o mână şi să deseneze cu cealaltă, în sensuri diferite, în acelaşi timp. Iată, mai jos, câteva “curiozități esențiale” despre cel mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene.

– Deși un lucru de-a dreptul neobișnuit pentru vremurile sale, Leonardo da Vinci era vegetarian. Alesese acest mod de viață din considerente umanitare. De asemenea, obișnuia să cumpere păsări în colivie de la diverși comercianți și să le elibereze.

– Era un perfecționist desăvârșit și ducea în suflet o neliniște continuă. Cele mai multe, dacă nu toate operele sale, au rămas neterminate. În timp ce lucra la o invenție sau la un tablou, îi veneau în minte alte și alte idei, astfel lăsa neterminat ce începea.

– Nu exista sculpturi ce pot fi atribuite fără îndoială lui Leonardo da Vinci.

– Toate însemnările sale sunt scrise invers. Se pare că făcea acest lucru pentru a nu-i fi furate ideile. A dezvoltat atât de bine această tehnică încât nu mai avea nevoie de oglindă pentru a scrie astfel.

– Era dislexic, dar acest lucru nu l-a împiedicat să devină un geniu universal, și ambidextru, fiind capabil să scrie cu o mână și să deseneze cu cealaltă, în sensuri diferite, în același timp.

– Era fascinat de corpul uman și de găsirea acelui loc din trup în care sălășluiește sufletul. A disecat multe cadavre, iar în urma acestor experimente a rezultat unul dintre cele mai faimoase desene ale sale, Omul Vitruvian.

– Era obsedat de război. Multe dintre invențiile sale, cum ar fi tancul sau mitraliera, au legătură cu acest domeniu.

– A fost primul care a dat o explicație pentru faptul că cerul este albastru. Acesta aparenţă este determinată de felul în care se reflectă lumina Soarelui în atmosfera Pământului.

– A dezvoltat noi tehnici de pictură și formule de vopsele. Din acest motiv, unele dintre operele sale s-au deteriorat mai repede decât ar fi trebuit. Este şi cazul “Cinei cea de taină”, care a început să se dezintegreze aproape imediat ce a fost creată. În cazul frescei, artistul nu a urmat tehnica tradițională, totodată eficientă, a culorilor pe bază de apă aplicate direct pe gips ud, ci a folosit culori pe bază de ulei pe o suprafață realizată în mare parte din gips, bitum și rășină. Opera s-a fărâmițat și cojit atât de mult, încât la un moment dat s-a crezut că nu mai poate fi salvată.

– Leonardo nu și-a făcut niciun autoportret în tinerețe, de aceea specialiștii au fost nevoiți să ia în considerare și să testeze unele teorii conform cărora artistul și-ar fi inclus chipul în câteva dintre operele sale.

– Bill Gates a cumpărat cu 30,8 milioane de dolari, un manuscris vechi de 500 de ani aparținând lui Leonardo da Vinci. Manuscrisul reprezintă un studiu amănunțit al proprietăților apei.

– Mona Lisa este poate cea mai controversată pictură realizată de Leonardo. S-au emis teorii conform cărora ar fi existând chiar două tablouri reprezentând-o pe aceasta. Tabloul este expus astăzi la muzeul Luvru din Paris. Există multe speculaţii asupra identităţii personajului reprezentat în pictură, dar cei mai mulţi istorici consideră că femeia ar fi Lisa Gheraldini, soţia lui Francesco del Giocondo, un comerciant din Florenţa. S-a spus despre portet că ar fi femeia ideală sau un bărbat deghizat în femeie, autoportretul artistului sau chiar iubitul acestuia, Gian Giacomo de Caprotti. S-au emis şi teorii conform cărora portretul ar fi cel al unui androgin, jumătate femeie, jumătate bărbat, sau chiar chipul mamei artistului.

– Avea un simţ estetic deosebit, care s-a reflectat şi asupra felului în care privea îmbrăcămintea. Era un critic aspru al conformismului şi considera că veşmintele trebuie să fie confortabile şi plăcute văzului. Se pare că printre schiţele sale s-a descoperit desenul unei genţi elegante şi practice. Aceasta era decorată cu motive florale şi spiralate, iar forma şi sistemul de închidere arătau obsesia maestrului asupra detaliilor.

– Leonardo și Michelangelo au fost contemporani și au trăit amândoi în Italia. În ciuda faptului că ambii au fost artiști neîntrecuți și ar fi putut lucra împreună, s-au urât de moarte, insultându-se ocazional chiar în văzul tuturor.

A murit pe 2 mai 1519.

$$$

 Prima Înviere petrecută în închisoare a fost aceea din 1948.

Eram la izolare într-o celulă de la etajul 3 a penitenciarului Pitești. Regimul la care eram supuși era foarte sever. Celula era complet goală, nici măcar o rogojină pe care să dormim, o singură pătură peticită. Ne foloseam pantofii în chip de pernă.

Deținuții politici erau supuși la cel mai strict [regim]. Hrana era îngrozitoare. Primeam des mazăre furajeră, plină de gărgărițe.

Singura distracție în această izolare totală erau ploșnițele și gîndacii mari, negri.

Era greu de știut ce zi a săptămînii era. Numai zgomotele ce ne veneau de la parter și subsol, ocupate de deținuți de drept comun care lucrau în parte în ateliere, ne ajutau să distingem duminicile de celelalte zile.

Pe de altă parte, regimul nu reușise încă să pună o stăpînire totală pe toate rotițele vieții civile și mai existau unele tradiții care supraviețuiseră. Între acestea erau vizitele preoților la deținuții de drept comun care doreau să păstreze un contact cu religia.

Din aceste tradiții făcea parte distribuția de Paști de ouă roșii și de cozonac, oferite de populație. Vă puteți deci ușor închipui mirarea mea, cînd într-o duminică am primit și eu partea mea. 

Am înfulecat-o într-o clipă, inclusiv coaja oului. Dar surpriza mea a fost și mai mare cînd am auzit, venind de jos, un murmur de voci care cîntau o rugăciune. Slujba ortodoxă a Învierii este însoțită de cîntece minunate și am fost adînc mișcat, cînd am auzit deodată întreaga boltă a celularului vibrînd la sunetele majestuoase ale imnului ”Hristos a înviat!”.

Imnul fu cîntat cu toată puterea în toate celulele. În ceea ce mă privește, cînt fals, dar am urlat ca toți ceilalți și am plîns ca un copil. A fost una din cele mai frumoase Învieri din cîte am trăit.

Anul următor, în 1949, mă aflam de Paști la Jilava, un vechi fort transformat în penitenciar.

Toate celulele sînt la mai mult de 10 m (cota este – 14m, față de sol – N.R.) sub pămînt și au servit înainte ca depozit de muniții. Eram în medie 40 de deținuți în fiecare celulă, repartizați pe două etaje de priciuri, în dreapta și în stînga unui culoar de 80 cm. Pe priciuri aveam rogojini.

Nu aveam nici un preot cu noi, dar vroiam să sărbătorim Paștele. Deținutul cel mai aproape de fereastră s-a oferit să stea de veghe pentru a prinde dangătul clopotului Patriarhiei care vestea clipa Învierii. Trebuia să păstrăm tăcere, căci Bucureștiul se afla la 18 km depărtare și sunetul clopotului nu putea să ne parvină decît ca un slab murmur.

Cîțiva dintre noi salvaseră chibrituri și fiecare dintre noi primi cîte unul care trebuia să servească drept lumînare.

Cînd dangătul depărtat al clopotului ne-a parvenit, ne-am sculat cu toții și după ce ne-am aprins chibriturile am cîntat imnul sacru, la început cu voce joasă, apoi din ce în ce mai tare.

Același cîntec ne-a parvenit de la celule vecine. Gardienii nu au intervenit.

Însă Paștele 1950 a fost pentru mine cel mai impresionant.

Eram încă la Jilava, în aceeași celulă. Eram într-o stare de mizerie și mai accentuată, mai înfometați, mai în zdrențe și din ce în ce mai dezamăgiți de carența occidentală în ceea ce privește respectarea drepturilor omului în țările din răsărit, dar de data aceasta aveam un preot cu noi.

El era foarte tînăr, de o slăbiciune înspăimîntătoare, dar ochii lui străluceau de o lumină aproape supranaturală și devotamentul său pentru toți acei care aveau nevoie de un ajutor era extraordinar.

Nu mai aveam decît 3 chibrituri păstrate cu grijă. Ne-am confecționat atunci, în chip de lumînări, mici torțe din papură extrasă din rogojinile pe care dormeam. Cînd sunetul clopotului de la Patriarhie ne-a parvenit, ne-am aprins făcliile și preotul a început slujba Învierii.

Torțele noastre nu dădeau o flacără, ci o slabă lumină roșie și făceau foarte mult fum. Fețele noastre luminate de aceste torțe erau impresionante, dar ce frapa mai mult era fața tînărului preot, o față transfigurată de credință și speranță. Ar fi putut servi ca model pentru o icoană bizantină.

Imnul a fost cîntat cu o fervoare care a cîștigat pînă și pe acei dintre noi care nu erau credincioși. Pe fețele mai multora curgeau lacrimi, dar nimănui nu i-a fost rușine.

Mai mult de 30 de ani s-au scrus de atunci, dar nu am mai trăit niciodată o Înviere mai frumoasă.”

(Mărturia lui Dan Brătianu – Din documentele rezistenței nr. 6, AFDPR, București, 1992, pp. 22-25)

Sursa: Liga Studentilor - LS Iasi

$$$

 CONVERSAȚIE ÎNTRE DOUĂ FEMEI. ... de 50 și...🤣🤣🤣🤣

- Bună...!! Spune-mi... Cum a fost întâlnirea de aseară?

- Oribilă!........! Nu știu ce s-a întâmplat!

- De ce?........... Nu ți-a dat nici un sărut?

- Ba da!!!... M-a sărutat atât de tare și mi-a mușcat buzele până când am crezut că îmi va exploda implantul de colagen........🫢

Apoi m-a mângâiat pe păr și mi-au ieșit niște extensii pe care le aveam.🫢

- Nu-mi spune că s-a terminat aici?

- Nuuu.....!!

După mi-a luat fața în mâinile lui până când a trebuit să-l rog să nu o mai facă, pentru că îmi strivea Botoxul, în plus genele mele false i-au rămas lipite de nas.🤣

- Și nu a mai încercat nimic altceva?

- Ba daaaa... a început să mă mângâie pe picioare și l-am oprit, pentru că mi-am amintit că nu am avut timp să mă epilez...🫢 Încercând să-l opresc, mi s-au dezlipit două unghii false. Apoi a avut o dorință uimitoare și m-a îmbrățișat atât de strâns încât aproape că îi rămâneau protezele de la fese în mâini și mai să îmi bubuie implanturile de silicon, din sâni.🫢🤣

- Și apoi ce s-a întâmplat?

- A început să bea șampanie din pantoful meu!🤔

- Ooooo, Doamne... atât de romantic!!!

- Romantic?... Aproape că a murit.

- De ce?

- Pentru că a înghițit corectorul de monturi care era înăuntru și aproape s-a înecat.🫢🤣

- Și apoi ce s-a întâmplat?

... păiiii... cum eram deja pe nori... dintr-o dată îi cade părul... avea perucă.🤭🤣

- .. - .. Și, ce-ai făcut dragă?

- L-am trimis la naiba!!

Nu suport oamenii falși care nu știu să se accepte așa cum sunt!!!🤣🤣🤣🤣

Zâmbește... este bine pentru sănătatea ta.!!!😅😂🤣