$$$

 Istoricul Serban Papacostea, fiul juristului Petru Papacostea, un descendent al familiei de origine macedono-romana Gusu Papacostea, intemeietorul primei scoli romanesti in Macedonia, a decedat pe 6 aprilie 2018 (n.25 iunie 1928).

Şerban Papacostea, student şi discipol al lui Gheorghe Brătianu, a fost arestat la 15 martie 1950 în faţa Institutului Francez din Bucureşti. Anchetat la Rahova, a fost condamnat administrativ, a trecut prin Jilava şi a făcut apoi Canalul la Capu Midia.

După „munca de jos”, a reuşit să fie primit în cercetare la Institutul de Istorie, devenind un excepţional specialist în evul mediu.

Director al Institutului de Istorie Nicolae Iorga (1990-2001). Membru al Academiei Române.

Șerban Papacostea: În luna martie 1950 frecventam – ceea ce făceam de ani de zile, de pe când eram licean – Institutul Francez și Biblioteca Institutului Francez de pe Bulevardul Dacia, când autorităţile noastre, foarte probabil la un semnal de la Moscova – spun aceasta pentru că Războiul Rece cunoscuse o intensificare, o agravare puternică în această vreme – au hotărât să închidă institutele străine, bibliotecile, să curme şi această legătură între România şi Occident. Nu au făcut-o pe cale legală, nu au putut pentru aceste biblioteci funcţionau pe baza unor angajamente internaţionale, a unor convenții internaționale. Au găsit o formulă mai simplă, au arestat la întâmplare oameni care ieşeau din aceste institite, au făcut acest lucru timp de 2-3 zile până şi-au făcut … Au speriat lumea aşa. Institutele n-au fost închise legal, au funcţionat dar nu se mai ducea nimeni.

Şi ne-am trezit, vorbesc la plural pentru că ne-am trezit vreo 30-40 de persoane în localul Securităţii de la Rahova… Pe urmă am avut peripeţii, de acolo majoritatea am ajuns la Jilava, de la Jilava la Canalul Dunărea Marea Neagră… fără judecată/ Era sistemul acesta adoptat de la sovietici, condamnarea de către MAI pentru atitudine necivică, pentru parazitism, pentru mai ştiu eu ce alte motive. MAI avea dreptul să condamne administrativ între 6 luni şi doi ani, termene care n-aveau de fapt nici o relevanţă, nici o însemnătate, pentru că se puteau prelungi, prescurta după bunul plac…

Şi am ajuns la Canal, deşi suferind de o gravă infirmitate din copilărie, am avut o scolioză foarte pronunţată care s-a descoperit în ultimul moment. Timp de cinci ani de zile am stat într-un corset de ghips, alternativa fiind o operaţie care şi atunci şi azi e încă foarte periculoasă, sigur cu implicaţii existenţiale majore. Medicul mi-a indicat ce pot face şi ce nu pot face, între altele nu mişcări bruşte şi nu eforturi fizice mari pentru că risca să se redeclanşeze procesul.

Mihaela Udrescu: Numai bun pentru Canal.

Șerban Papacostea: Exact. Unde, norma de la început a fost – după ce ne-au anunţat că „avem gloanţe pentru toţi” – norma era de săpat, încărcat în roabe şi transportat pe o colină patru metri cubi pe zi, pământ uscat care trebuia întâi zdrobit cu târnăcopul. Condiţii de infern.

Fragment dintr-un interviu cu Șerban Papacostea realizat de Mihaela Udrescu in februarie-martie 2002, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 1470

TINERI „PRIMEJDIOŞI”

În anul 1950, Securitatea a arestat la ordinul Anei Pauker peste 300 de studenţi şi absolvenţi care frecventaseră Biblioteca Franceză, unde găseau cursurile necesare. O parte au fost eliberaţi, dar exmatriculaţi, iar alţii (mai ales cei cu „origine nesănătoasă”) au fost duşi la Canal. Erau acuzaţi, în cel mai bun caz, de „parazitism social”, dar, de fapt, fuseseră încadraţi în prevederile decretului 6 din ianuarie 1950: „cei ce primejduiesc sau încearcă să primejduiască orânduirea socială…”

Gândirea liberă era într-adevăr o primejdie pentru comunismul care fusese impus cu forţa… mulţi din acei tineri au murit în detenţie, unora nici nu li se cunoaşte mormântul. Pe alţii i-au strivit tacticile de „reeducare” de la Peninsula. Unii supravieţuitori au reuşit totuşi să-şi refacă viaţa. Parcurgând calvarul „muncii de jos”, au fost, într-un târziu, reintegraţi în societate. Cu deosebirea că n-au avut voie niciodată să predea la o catedră, pentru a „nu influenţa” tineretul.

$$$

 Un cal deprimat se tolăneşte pe jos şi nu mai vrea pentru nimic în lume să se mai ridice. Stăpânul disperat, nereuşind să-l convingă să se ridice, cheamă veterinarul. Acesta, sosit imediat, examinează animalul şi zice:

- E foarte grav, singura soluţie sunt aceste pastile pe care i le vei da câteva zile, dacă nu reacţionează trebuie eutanasiat. 

Porcul aude totul şi fuge la cal:

- Ridică-te, ridică-te, altfel se sfârşeşte rău!

Dar calul nu reacţionează şi dă încăpăţânat din cap.

A doua zi, veterinarul vine din nou să vadă efectul pilulelor:

- Nu reacţionează. Mai aşteptăm o zi, dar cred că nu sunt speranţe!

Porcul auzind, fuge din nou la cal:

- Trebuie să te scoli, altfel vei păţi mari necazuri! Dar calul, nimic.

A treia zi, constatând lipsa progreselor, veterinarul îi cere stăpânului:

- Du-te după carabină, a venit timpul să-l scăpăm pe bietul animal de chinuri!

Porcul fuge disperat la cal:

- Trebuie să reacţionezi, e ultima ocazie, te rog, ăştia sunt gata să te omoare!

Calul se ridică, se scutură, face câteva mişcări de dans, o ia la fugă în galop şi sare câteva obstacole. Stapânul, care ţinea mult la calul său, foarte fericit îi spune veterinarului: 

- Mulţumesc mult, eşti un medic minunat, ai făcut un miracol! Trebuie neapărat să sărbătorim evenimentul ! Haide iute să tăiem porcul şi să facem o masă mare!

Morala: Vezi-ţi mereu de treburile tale!

$$$

 La șaptezeci și cinci de ani, Gheorghe încă o privește pe Maria ca în ziua când a văzut-o prima dată la hora din sat, când lumea era tânără și viitorul - o promisiune nesfârșită.

În grădina casei bătrânești, sub umbra nucului plantat de tatăl lui când s-a născut, Gheorghe stă pe banca de lemn și-și privește soția care culege fasole verde pentru cina de seară. Razele apusului îi mângâie conturul, transformând-o într-o siluetă aurie, aproape ireală. Pentru o clipă, prin ceața anilor, o vede din nou tânără, la nouăsprezece ani, cu coada neagră până la mijloc și râsul acela care i-a furat inima într-o duminică de iulie, la hora din sat.

"La ce te uiți așa, moșule?" întreabă Maria, simțindu-i privirea. Gârbovită de ani și de muncă, se îndreaptă cu greu, sprijinindu-se în băț. "Parcă ai vedea cine știe ce minunăție."

"Păi văd," răspunde el simplu, cu ochii aceia albaștri care nu și-au pierdut strălucirea, deși fața îi e acum brăzdată de riduri adânci. "Văd cea mai frumoasă fată din Poiana Mare."

Maria râde, un râs care încă păstrează ecouri din tinerețe. "Du-te cu poveștile tale! Mai bine vino să mă ajuți cu fasolea asta, că nu mai văd bine să aleg păstăile."

Șaizeci de ani de căsnicie. Șase decenii în care și-au împărțit totul - bucuriile, necazurile, munca la câmp, creșterea celor trei copii, acum plecați care-ncotro. Au trăit revoluția, tranziția, modernizarea care a ajuns treptat și în satul lor. Au văzut vecini plecând, case părăsite, tradițiile schimbându-se. Dar ei au rămas neschimbați în credința lor unul față de celălalt.

"Îți aduci aminte când ne-am cunoscut?" întreabă Gheorghe, ridicându-se greu de pe bancă pentru a o ajuta.

Maria zâmbește. Cum ar putea uita? Era în 1963, la hora din centrul satului. Lăutarii cântau, praful se ridica de pe pământul bătătorit de atâtea generații de dansatori, iar fetele stăteau cuminți pe margine, cu mamele veghind din umbră. Ea venise cu verișoara ei, Ileana.

"Purtai o cămașă albă și aveai părul dat pe spate cu apă," spune ea, alegând cu grijă păstăile fragede. "Și m-ai invitat la joc după ce te-ai uitat la mine o oră întreagă."

"Jumătate de oră," o corectează el râzând. "Atât mi-a luat să-mi fac curaj. Erai cea mai frumoasă fată din sat, și eu un neisprăvit care abia terminase armata."

Pe vremea aceea, dragostea începea altfel. Nu existau telefoane mobile, întâlniri online, sau ieșiri la cafenele. Erau horele duminicale, mersul la fântână, întâlnirile "întâmplătoare" la câmp, privirile schimbate la biserică. Și era timpul - timpul lung, răbdător, care permitea sentimentelor să crească încet, ca un pom care-și întinde rădăcinile adânc în pământul fertil.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ritmul lent al curteniei de altădată. Astăzi, tinerii râd când aud că Gheorghe a așteptat trei luni până să îndrăznească să o țină de mână pe Maria, și încă două până la primul sărut, furat în spatele casei ei, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul.

"Îți aduci aminte ce ți-am șoptit la ureche când dansam prima dată?" o întreabă el, ajutând-o să pună fasolea culeasă într-un castron emailat, albastru, vechi de zeci de ani.

"Mi-ai zis că ai visat că ne căsătorim," răspunde ea, roșind ușor, ca o fată tânără. "Și eu te-am crezut nebun."

"Și uite că nebunul avea dreptate."

Timp de doi ani, s-au întâlnit doar în spațiile permise de rigiditatea satului tradițional. El îi ducea duminica greutățile de la piață, ea îi oferea apă rece când trecea pe lângă casa ei. Își vorbeau în șoaptă la hora din sat, iar el îi recita poezii învățate de la un camarad de armată care citise prea mult Eminescu.

Când, în 1965, i-a cerut mâna tatălui ei, un om aspru și respectat în sat, avea economiile strânse pentru o casă mică și promisiunea unui loc de muncă la fabrica din orașul vecin. Maria a cusut șase luni la zestrea ei - fețe de masă, prosoape, cearșafuri - toate brodate cu migală pentru viitoarea lor casă.

"Le am și acum pe toate," spune Maria, arătând spre casă. "Stau în lada de zestre, pentru când or mai veni nepoții să le vadă. Să știe că bunica lor a fost cândva o fată care visa la propria casă."

În șaizeci de ani, multe s-au schimbat în satul lor. Casele noi au înlocuit treptat căsuțele tradiționale, asfaltul a acoperit ulițele prăfuite, electrificare, televizoare, mașini - toate au venit rând pe rând. Copiii au crescut, au plecat la oraș, apoi unii chiar mai departe, în alte țări. Din cei trei copii ai lor, doar mezinul mai vine regulat, de două ori pe an. Ceilalți trimit bani, scrisori, ocazional un telefon.

"Mai ții minte cum ne-a părut rău că n-avem telefon în primii ani de căsnicie?" întreabă Maria. "Trebuia să mergem la poștă să dăm un telefon la oraș."

"Și acum ne sună copiii din Australia pe chestia asta mică," spune Gheorghe, arătând spre telefonul mobil de pe masă, pe care l-au primit de la nepotul cel mare. "Și vedem și fața Marianei când ne vorbește."

Intră împreună în casă, unde timpul parcă s-a oprit. Mobila veche, lustruită de mâinile Mariei timp de decenii, fotografiile de familie înrămate simplu, icoanele moștenite de la părinți - toate au propriile lor povești. Pe peretele din camera mare, fotografia lor de nuntă, el în costum închis, ea în rochie albă simplă, cu flori în păr, privind spre viitor cu ochi plini de speranță.

"Uneori mă întreb cum ar fi fost dacă n-ai fi venit la hora aia," spune Maria, pregătind masa pentru cină. 

"Aș fi venit la următoarea," răspunde Gheorghe simplu. "Și la următoarea după aia. Până te-aș fi găsit."

Credința lui în destinul lor comun nu s-a clătinat niciodată. Nici măcar în anii grei, când seceta le-a distrus recolta, când al doilea copil s-a îmbolnăvit grav și au vândut vacile să plătească doctorul, când fiul cel mare a anunțat că pleacă definitiv din țară. În fiecare provocare, s-au sprijinit unul pe celălalt, găsind în iubirea lor forța de a merge mai departe.

"Crezi că tinerii de azi mai știu să iubească așa?" întreabă Maria, ațintind cu greu ața în ac pentru a coase un nasture desprins de la cămașa lui. 

Gheorghe privește pe fereastră, spre dealurile din depărtare care nu s-au schimbat în toți acești ani.

"Iubesc altfel," spune el după un timp. "Au altă viață, alt ritm. Dar inima tot inimă rămâne."

Pe vremuri, un cuplu care rezista o viață întreagă era norma, nu excepția. Nu exista conceptul de "dating", de încercat relații multiple până găsești persoana potrivită. Alegerea se făcea o dată și era pentru totdeauna, iar dragostea creștea treptat, hrănită de respectul reciproc, de munca împărțită, de greutățile înfruntate împreună.

Seara, când se așază în pat, ca în fiecare noapte din ultimele șase decenii, Gheorghe îi ia mâna Mariei într-a lui. Mâinile lor, noduroase, marcate de timpul și munca grea, se potrivesc perfect. Nu mai au nevoie de cuvinte. Fiecare gest, fiecare privire, poartă greutatea anilor trăiți împreună.

"Știi ce mă bucură cel mai mult?" șoptește el în întuneric.

"Ce, bătrânul meu?"

"Că și în viața următoare, tot pe tine o să te caut la horă."

Maria zâmbește în întuneric. După o viață împreună, încă mai găsește cuvinte să-i încălzească sufletul.

În lumea de azi, cu relații de unică folosință și iubiri care se consumă în câteva swipe-uri pe ecranul telefonului, povestea Mariei și a lui Gheorghe poate părea de domeniul fantasticului. Și totuși, în satele României, mai există astfel de povești - oameni care și-au fost fideli o viață întreagă, care au clădit împreună nu doar case, ci și amintiri, tradiții, valori.

Ce credeți, mai există loc pentru astfel de iubiri într-o lume a vitezei și a opțiunilor infinite? Mai are răbdare tânăra generație să construiască o dragoste care să dureze șase decenii?

$$$

 Parcă și acum simt cum mă strânge la gât gulerul apretat al uniformei cu pătrățele albastre.

Era 1983, sfârșit de august, când mama mi-a pus prima dată pe umeri uniforma de școală. Materialul rigid, în carouri albastre cu alb, mirosea a nou și a așteptări. Mânecile erau puțin prea lungi, "ca să-ți fie bună și la anul", iar gulerul alb, prins cu nasture, părea că vrea să mă sufoce. Șorțulețul negru, obligatoriu peste uniformă, fusese cusut chiar de bunica, pentru că în magazine nu se mai găseau de mărimea mea.

În dimineața primei zile de școală, mama m-a trezit cu o oră mai devreme. Mi-a împletit codițele strâns, atât de strâns încât simțeam cum mi se întinde pielea de pe frunte. A verificat de trei ori dacă am mânecuțele curate, dacă gulerul e bine prins, dacă fundițele roșii sunt perfect simetrice. "Să nu ne facem de rușine", repeta ea, aranjându-mi uniforma. În oglinjoară, vedeam o fetiță speriată, cu ochii mari și obrazul palid, pierdută parcă în pătrățelele acelea perfecte.

În curtea Școlii Generale nr. 4, toate fetițele arătau la fel - un rând de pătrățele albastre și gulere albe, aliniate perfect, ca niște soldăței de plumb. Doar fundițele roșii, prinse în păr, mai aduceau o pată de culoare în peisajul acela uniform.

Tovarășa învățătoare Popescu, o femeie înaltă cu părul strâns într-un coc sever, ne-a măsurat din priviri. "Foarte bine, pionieri. Uniforma impecabilă arată disciplina. Disciplina arată caracterul. Caracterul face omul nou." Ne-a verificat pe rând, punându-ne să întindem mâinile pentru inspecție. Unghiile trebuiau să fie scurte și curate. Părul - perfect pieptănat. Uniforma - fără cea mai mică pată.

Ai noștri spuneau că avem noroc cu tovarășa Popescu. "E strictă, dar corectă", zicea tata. "Te învață carte, nu glumă." Adevărul era că tremuram toți când intra în clasă, cu catalogul subsuoară și rigla lungă în mână. Nu bătea niciodată, dar rigla aceea lovind catedra făcea un zgomot care îți înghieța sângele în vene.

În banca a doua, lângă mine, stătea Mirela. Avea mereu uniforma șifonată și, oricât se străduia mama ei, nu reușea să țină gulerul alb la fel de imaculat precum al celorlalte fete. "Taică-său e la Canal", șoptea mama către tata, când credeau că nu-i aud. "Sărmana femeie, lucrează în două schimburi la Fabrica de Confecții."

Într-o zi, tovarășa Popescu a oprit-o pe Mirela în fața clasei. "De ce ai gulerul murdar, pionieră?" Mirela a privit în pământ, fără să răspundă. "Întreb pentru ultima dată, de ce nu respecți regulamentul școlar?" Vocea tovarășei învățătoare tăia aerul ca un cuțit.

"Mama... mama spală noaptea și nu se usucă bine", a îngăimat Mirela, cu ochii în lacrimi.

A urmat o tăcere grea. Tovarășa Popescu a privit-o lung, apoi, spre surprinderea noastră, vocea i s-a înmuiat ușor. "Mâine să vii mai devreme. Avem gulere de rezervă în cancelarie."

Din ziua aceea, Mirela venea în fiecare dimineață cu treizeci de minute mai devreme, iar tovarășa Popescu îi prindea personal un guler proaspăt apretat. Nimeni nu comenta, nimeni nu punea întrebări. Era o înțelegere tacită între ele.

Uniformele acelea ne făceau pe toți să arătăm la fel, dar fiecare dintre noi purta povești diferite în spatele pătrățelelor albastre. Unii veneau cu ghiozdane noi din piele, alții cu sacoșe de rafie în care cărțile stăteau înghesuit lângă un măr și o felie de pâine cu margarină. 

Doar cei care au purtat acele uniforme știu cu adevărat cum era să crești într-o lume în care conformitatea era mai presus de toate, iar orice abatere era imediat observată și corectată. Pătrățelele acelea ne-au format nu doar ținuta, ci și caracterul, învățându-ne să ne aliniem, să respectăm regulile, să ne suprimăm individualitatea.

Tabloul lui Lenin privea sever din perete, în timp ce noi recitam poezii patriotice și învățam despre "realizările epocale ale socialismului". La matematică, problemele erau mereu despre tractoare care ară hectare sau muncitori care depășesc norma. La română, compunerile noastre trebuiau să reflecte "realitatea luminoasă a prezentului socialist".

Într-o zi de iarnă, când gerul făcea să trosnească geamurile clasei, tovarășa Popescu ne-a surprins pe toți. A închis ușa, s-a uitat precaut spre hol, apoi a scos dintr-un sertar o carte cu coperți uzate. "Azi vă citesc ceva special", a spus ea, cu o voce diferită de cea pe care o cunoșteam. Era "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă, dar nu varianta cenzurată din manual, ci povestea întreagă, cu toate șotiile lui Nică. Am râs în pumni, ne-am uitat unii la alții nevenindu-ne să credem. Pentru prima dată, tovarășa Popescu părea umană.

Ce s-a întâmplat cu uniformele acelea după 1989? Ale noastre au dispărut repede din garderobe, ca și cum am fi vrut să ștergem orice urmă a trecutului. Dar ele rămân vii în fotografiile îngălbenite și în amintirile noastre – simboluri ale unei epoci în care copilăria era standardizată, iar pătrățelele acelea albastre ne defineau mai mult decât ne-am fi dorit.

Oare copiii de astăzi, cu hainele lor colorate și diverse, vor înțelege vreodată cum era să fii judecat după cât de alb îți era gulerul sau cât de bine știai poezia despre Partid? Acele uniformități impuse ne-au învățat să căutăm libertatea în cele mai mici detalii – într-un zâmbet ascuns, într-o fundă puțin mai mare, într-o poveste citită în secret.

Să știți că atunci când vedeți o doamnă de vârstă mijlocie care își inspectează obsesiv hainele pentru cea mai mică pată sau care își verifică mereu părul în oglindă, există șanse mari să fi purtat și ea cândva o uniformă cu pătrățele albastre. Pentru că acele deprinderi, odată formate, nu dispar niciodată cu adevărat – rămân cusute în ființa noastră, ca niște fire invizibile care ne leagă de copiii care am fost cândva, aliniați perfect în curtea școlii, cu uniformele apretate și sufletele tremurânde.

@@@@

 CE AU SPUS MARI LEGENDELE FOTBALULUI DESPRE PELE 🇧🇷

🇳🇱 Cruyff: „Pelé este singurul jucător care a depășit limitele logicii. "

🇦🇷 Di Stefano: „Nici Messi, nici Cristiano, Pelé a fost cel mai bun dintre toți. "

🇭🇺 Puskas: „Pentru mine cel mai bun jucător din istorie a fost Di Stefano, refuz să-l etichetez pe Pelé ca jucător. El a fost peste tot. "

🏴󠁧󠁢󠁳󠁣󠁴󠁿 Ferguson: „A fost acest Pelé sau Maradona? Pentru mine a fost Pele. Azi am vorbit despre Messi și Cristiano, dar cel mai bun lucru pe care l-am văzut a fost Pelé.

🇩🇪 Franz Beckenbauer: „Pele este cel mai bun jucător din toate timpurile. "Este cel mai complet jucător pe care l-am văzut vreodată. "

🇦🇷 Maradona: "Are personalitate, a lăsat multă înțelepciune în fotbal, recunosc că a fost un fenomen, a fost cel mai mare." "

🇨🇵 Platini: „Acolo e Pele omul și apoi Pele jucătorul, iar să joci ca Pele înseamnă să joci ca Dumnezeu.”

🇦🇷 Mario Kempes: „Pelé a fost idolul meu, a fost cel mai bun pe care l-am văzut. "

🏴󠁧󠁢󠁥󠁮󠁧󠁿 Bobby Charlton: „A fost un jucător cu adevărat magic. Uneori simt că fotbalul a fost inventat pentru el. "

🏴󠁧󠁢󠁥󠁮󠁧󠁿 Bobby Moore: „Pele este cel mai complet jucător pe care l-am văzut în viața mea. "Bun cu ambele picioare, magie în aer. Rapid, puternic. Putea să-i întrece pe toți cu talentul său. Putea alerga mai repede decât oricine. În interiorul câmpului arăta ca un uriaș. „Echilibrul său era perfect și viziunea sa imposibilă. "

🇨🇵 Doar Fontaine: „Când l-am văzut pe Pelé jucând, am știut că trebuie să-mi agăț cizmele în cui. "

🇨🇵 Raymond Kopa: „Este un geniu al fotbalului pur, iar geniul nu se diminuează odată cu vârsta. Pele nu servește același raționament ca și cu orice alt jucător.

🇦🇷 Menotti: „Pelé a fost cel mai bun jucător pe care l-am văzut în viața mea. Un amestec de Cruyff, Maradona, Di Stefano și Messi într-un singur jucător. "

🇦🇷 Parfum: "Pielea era completă tehnic. „Dacă ar fi să fac un film cu tehnica individuală a fotbalistului, Pele era filmul. "

🇷🇺 Lev Yashin: „Nu știu dacă în fotbal va exista un astfel de jucător sportiv, care face totul neașteptat pe teren și într-un mod interesant și frumos. "

🇳🇱 Marco Van Basten: „Cei mai buni din istorie sunt Pelé, Maradona, al treilea, Cruyff”.

🇮🇹 Marcelo Lippi: „Avea agilitate, viteză, intuiție, viraje abrupte, schimbări de direcție, controlul mingii, forță fizică mare. "Nu am putut vedea nici un defect la Pele, era cel mai complet 10. "

🇮🇹 Dino Zoff: "Cristiano Ronaldo sau Messi?" Pele. „Argentinianul are inspirație, portughezul are fizică, dar Pelé este încă cel mai bun. "

🇮🇹 Gianni Rivera: „A folosit ambele picioare în același mod, cu aceeași putere, cu aceeași sensibilitate. "Nu știam dacă e dreapta sau stânga, nu am putut descifra. „Dacă fotbalul nu ar fi existat, probabil l-ar fi inventat. "

🇨🇱 Elias Figueroa: „Pele era mai complet. "Pele, Maradona și Messi, așa i-aș pune. "

🇦🇷 Bochini: „Maradona și Messi sunt jucători cu caracteristici similare, dar Pelé era diferit, era sportiv, este cel mai bun jucător pe care l-am văzut. "

🇦🇷 Gatti: „Pele avea totul. Dumnezeu este perfect, dar Pele fotbalistic a fost perfect. "

🇧🇷 Tostao: „Pele era mai bun decât toată lumea. Nu există nici un punct de comparație. Nu am avut nici un defect. Maradona a fost spectaculos, dar nu a fost la nivelul lui Pele fizic, nu a marcat numărul de goluri marcate de Pele. Messi este spectaculos, dar nu trage cu mingea cum a făcut Pelé, nu trage așa bine cu ambele picioare, nu face piesele pe care le-a făcut Pelé. Cristiano Ronaldo este excepțional, dar nu are abilitatea pe care a avut-o Pele și nu face pasele incredibile pe care le-a făcut Pele. Dacă luăm calitățile lui Cristiano Ronaldo și Messi și le combinăm, atunci vom avea un jucător pe care să-l comparăm cu Pelé. ”

🇦🇷 Silvio Marzolini: „Pele arăta ca o altă lume, era un jucător perfect, o minune. "

🇦🇷 Basile: „Pelé a fost cel mai bun jucător pe care l-aș fi putut vedea, nu am văzut niciodată așa ceva. "

🇧🇷 Rivelino: „Pentru mine Pelé este din altă lume, nu am cu cine să-l compar. "

🇧🇷 Coutinho: „În cei 12 ani în care am jucat cu Pelé, am învățat de la el ca și cum mi-ar fi fost profesor. „Obișnuiam să creez piese pe care nici măcar nu le vedeai jucatori la antrenament. "Era perfect, acolo nu a mai fost niciodată la fel, stăpânea toate fundamentele fotbalului. "

🇧🇷 Carlos Alberto: „Marele său secret a fost improvizația. Lucrurile pe care le-a făcut într-o clipă. Avea o percepție extraordinară asupra jocului. ”

🇲 🇽 Hugo Sanchez: „Pelé a fost arbitrul meu. L-am văzut la a 70-a Cupă Mondială, iar de acolo am vrut să fiu și să joc ca el. Și m-am antrenat și antrenat să fac rânduri ca el, din Chile, din cap. Pentru mine este cel mai bun jucător din toate timpurile. "

🇮🇹 Giacinto Fachetti: „Am urcat împreună, în afara timpului, să ne îndreptăm spre o minge. Eram mai înalt și aveam mai mult drum. Când am coborât la pământ, m-am uitat în sus, eram nedumerit. Pele era încă acolo sus, cu capul. Părea că poate sta în aer cât vrea. ”

🇮🇹 Tarcisio Burgnich, (fost marcator italian în finala Cupei Mondiale din 1970): „Mi-am spus înainte de joc că e făcut din carne și oase, ca toți ceilalți. Dar m-am înșelat. "

🇵🇹 Costa Pereira, (portar Benfica în Cupa Intercontinentală 1962): „Am ieșit convins că mă confrunt cu un bărbat, dar eram convins că am fost depășit de cineva care nu s-a născut pe aceeași planetă cu noi, ceilalți. "

🇵🇹 Cristiano Ronaldo: „Va exista un singur Pele în lume. "

🇧🇷 Ronaldo: „Sunt de acord cu toată lumea că Pelé a fost cel mai bun și cel mai grozav. "

🇧🇷 Ronaldinho: „Pele este cel mai bun din toate timpurile, apoi Maradona, Ronaldo, Romario și Messi. "

🇧🇷 Romario: "Pelé și  Maradona, pentru mine cel mai bun. "

###

 " Bunicile noastre care ne făceau gogoși și turte în untdelemn și nimeni nu le întreba dacă au pus zahăr, sirop de agave sau stevia.

Bunicile care ne domoleau foamea cu lapte cu fidea, orez cu lapte și un strop de dulceață de cireșe amare, ouă jumări, borș de fasole cu ceapă roșie frecată cu sare, cartofi pai prăjiți în tuci, mămăligă cu brânză și smântână, lapte chișleag, brânză de la sare și-o roșie coaptă la soare.

Care ne așteptau dimineața, în vacanțele de iarnă, cu ceai de izmă și pâine cu magiun de prune, în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, frecată cu un cățel de usturoi, că era post.

Bunicile noastre care nu se plângeau niciodată că nu mai știu ce să gătească. Așa că găteau mereu diversificat și echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiate azi de orice coach în ale mâncatului bine și bun.

Și când chiar nu mai știau ce să gătească, deși, repet, asta nu prea se întâmpla, mergeau în grădină și-și umpleau pestelca (sorțul, cum ar veni) cu fasole, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ceapă, un ardei, vreo două roșii, pătrunjel, leuștean. Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu aguridă sau cu borș proaspăt, și nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună și noi eram recunoscători că suntem sănătoși și o putem mânca.

Bunicile astea minunate care, de Paști și de Crăciun, frământau colaci și pâini și mai ales cozonaci cum nu face nici mama lui Jamie Oliver. Aveau ele rețetele lor și, habar nu am cum, deși nu aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nici roboți deștepți, cozonacii lor erau mereu niște Dumnezei bine crescuți, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață. Înghit în sec.

Bunicile astea ale noastre munceau ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber de la nimic, căci nu aveau încotro. Nici ani sabatici nu au avut, nici nu știu ele ce sunt acești ani sabatici. Doar duminica le era sfântă și liberă. Atunci se așezau pe prispă și își trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită, atunci scoteau o carafă de vin rece, din beci, și puneau pe masă o plăcintă cu brânză (fără stafide, căci se găseau rar și greu, nu erau pe toate drumurile, ca acum). Nimeni nu strâmba din nas la zahărul pudrat deasupra plăcintei, și toată lumea zicea „Sărut mâna, foarte bune!”. „Să trăiți ani mulți”, așa ne răspundeau.

Bunicile astea, multe dintre ele, nu și-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită la copii, la oraș, dacă aveau, sau în vizită la medic, tot la oraș, dacă nu se putea rezolva la dispensar (și de obicei nu se putea).

Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prășit și ne-au bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem o școală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem la sapă.

Care ne pupau (și, dacă avem noroc, pe unii dintre noi încă ne pupă) pe ambii obraji, apăsat, uneori zgomotos, dar cu drag și cu dor. Și ne strângeau (și ne mai strâng încă, pe unii) în brațe și uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul. „Vă iubește mamaia”, ne spuneau, iar noi, ca proștii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, mamaie!”.

Bunicile astea enervante, uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii roșii de pe frunzele de cartofi din grădină. Și ne mai enervau și când ziceau să nu mâncăm toate merele/ prunele/ perele/ caisele/ avramele/ piersicile înainte de coacere. Bine, noi oricum nu le ascultam mereu, drept pentru care mâncam toate gorgoazele. Uneori, de cele mai multe ori, nu le mai spălam, că oricum le ștergeam de tricou. Și ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu elasticul, rațele și vânătorii, nouă pietre, țară, țară, vrem ostași, flori, fete și băieți, frunza, lapte gros și alte minuni.

Bunicile astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele și le vorbeau, că doar și ele sunt suflete, ne spuneau mereu, și de la care noi am învățat că, fără nicio excepție, și animalele sunt un fel de oameni.

Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des.

Care tăiau mămăliga cu ață albă. În semnul crucii, că așa apucaseră de la mamele lor.

Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l țineau doar pentru ele, ci împărțeau. Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mamaia, și mereu gurile erau mai mult de două, dar tot mai rămânea.

Bunicile astea care țineau post intermitent înainte de a se fi scris despre acest concept. Țineau post miercurea și vinerea și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci fiindcă și stomacul mai are nevoie de câte o pauză, când și când, așa credeau. Mâncau mereu doar la masă și nu ronțăiau aproape niciodată nimic între, așa că nu au avut nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.

Bunicile noastre care ne spuneau mereu, când ieșeam pe poartă, „aveți grijă acolo, la București, să nu mă faceți de râs. Fiți oameni!”.

 Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă.

Nu că n-aveau tocător din lemn, dar le era mai ușor așa, nu mai pierdeau vremea: tăiau ceapa în podul palmei, deasupra castronului cu salată de roșii, în doi timpi și trei mișcări, căci lumea era deja în jurul mesei mici, din lemn, și aștepta cu furculițele pregătite.

Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori și, dacă ne-am aduce aminte, din când în când, să ne întoarcem la ele și la lecțiile pe care ni le-au dat, fără să ne scoată vreodată la tablă, tare bine ne-ar mai fi.

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă; de bunicile astea ne va fi mereu dor. "

_$_

 Icoana necurată și prezicerea ghicitoarei

Să vă spun o poveste întâmplată în perioada când începusem o viață, să zicem... mai duhovnicească.

Cunoscusem o femeie mai în vârstă decât mine, foarte credincioasă, care mergea adesea la biserică. Într-o vizită la ea, am admirat o mulțime de icoane, mai mici, mai mari, pe care le avea într-o cameră ce fusese a fiicei ei – aceasta plecase la mănăstire. Îmi plăcea să stau la ea, era o femeie foarte pioasă, iar în preajma ei te simțeai foarte bine. Doar că familia ei avea mereu necazuri, dureri și trăia în lipsuri.

Într-o zi, mi-a dăruit o icoană și mi-a spus să aleg eu ce vreau. Deși, recunosc, parcă îmi era jenă să le deranjez de la locul lor și să las un gol pe perete între atâtea iconițe minunate.

Într-un final, am ales o icoană nici mare, nici prea mică, dar cea mai veche, cu chipul Mântuitorului Judecător. Mi-a spus că îi fusese dăruită de o maică de la mănăstire. Am decis să nu aleg dintre cele frumoase, aceasta fiind mai simplă, cu ramă veche și sticlă.

Am mers acasă fericită.

Am prins icoana chiar la capul patului, într-un cui cu floare mare, care era deja acolo bătut. Icoana avea un inel special pentru a fi agățată și stătea foarte bine, nu se mișca. Așteptam să vină soțul cu bormașina să bată un alt cui, căci pereții erau de beton, și voiam să o pun lângă o altă icoană pe care o aveam.

Dar icoana nu a stat în cui decât două zile. A treia zi, venind seara de la muncă, am găsit-o căzută jos. M-am mirat, crezând că vreun copil a dat-o jos. I-am certat pe copii, dar ei au jurat că nu s-au atins de ea.

Am pus-o la loc în cui.

A doua zi, am găsit-o din nou căzută, rezemată de perete. Mi-am spus că poate nu este bine așezată, nefiind pe peretele de la răsărit, și am mutat-o pe un raft de mobilă, spunându-i soțului să bată cuiul acela mai repede.

Însă, venind seara, iarăși am găsit icoana jos. De data aceasta, era căzută cu fața în jos, direct pe podea. Deși căzuse de la înălțimea mobilei, de aproximativ doi metri, totuși, sticla nu se spărsese.

M-am mirat, căci de fiecare dată era imposibil să alunece sau să iasă din cui. Iar de pe mobilă ar fi trebuit să dărâme o vază și un bol cu bijuterii, însă cumva s-a „strecurat” printre ele, într-un mod ciudat, și doar ea cădea.

I-am povestit soțului, dar nu i-am dat prea mare importanță.

Așa că, de data aceasta, am așezat-o pe măsuța din sufragerie, rezemată de un coșuleț cu flori.

Am plecat la muncă.

Seara, când m-am întors, deschizând ușa sufrageriei, m-au trecut fiorii. Din ochii Mântuitorului au țâșnit spre mine săgeți roșii incandescente. M-am oprit din a mai intra, rămânând în prag, tulburată și străbătută de fiori.

Credeam că a fost o părere, dar privind a doua oară, ochii roșii mă priveau din icoană și nu aveau nimic sfânt.

Mi-am luat inima în dinți și, de data aceasta, am pus icoana cu fața în jos. Așteptam să vină soțul să-i povestesc.

Seara, mă sună vecina să mă întrebe dacă vreau să ies cu ea la o plimbare prin parc. Accept.

Când ne plimbam, nu știu de unde a apărut o țigancă – din aceea cu bănuți galbeni în păr, cu fuste colorate și batic roșu aprins, înflorat.

Venind glonț spre noi, a început să ne abordeze, cerând să ne ghicească viitorul.

Eu am refuzat vehement și categoric.

Vecina, însă, s-a lăsat vrăjită și i-a dat 5 lei.

După ce a „vrăjit-o” despre viitor, a insistat și la mine.

Eu am refuzat din nou, spunându-i că viitorul este doar în mâinile lui Dumnezeu și că oricum nu cred minciunile ei.

Ea, ca să-mi demonstreze că nu minte, mi-a spus:

„Uite dovada! Ai pe cineva cu o mașină albastră? Tocmai a avut accident, dar a scăpat! Ai acasă o icoană primită recent? Să știi că nu este sfințită, iar dacă o mai ții în casă, vei avea necazuri mari!”

Într-adevăr, o rudă avea o mașină albastră, avusese accident și scăpase.

Cât despre icoană... M-am cutremurat.

Trebuia să scap de ea.

Trebuia s-o duc urgent la biserică să fie sfințită.

„Ei, ce zici? Îți ghicesc viitorul?” mă întrebă țiganca.

„Nu!”, i-am spus. „Nu vreau! Viitorul este în mâna lui Dumnezeu! Cel ce-ți șoptește ție „viitorul” oamenilor este Satan! De aceea știai și de icoană, și ce urmează dacă nu scap de ea. E planul lui! Iar ochii aceia... privirea aceea... nu putea fi decât ceva demonic.”

Cu prima ocazie, am dus icoana la biserică.

I-am povestit preotului și i-am spus să o sfințească și să rămână la biserică.

Așa am scăpat și de necazuri.

Întâlnindu-mă cu acea femeie, a rămas foarte mirată, dar și foarte mâhnită că, prin acel dar, mi-a făcut „rău”.

I-am spus să nu fie supărată, că nu avea de unde să știe.

Însă, ca observație ciudată, dar de bun augur, a fost că familia ei și-a revenit miraculos din toate punctele de vedere – sănătate, situație financiară, gospodărie. Până atunci, toate păreau să fie pe ducă.

M-am bucurat că, fără să vreau, am salvat-o de un posibil necaz!

Sursa: s-a pastrat anonima, Constanta, culeasa in martie 2025