$$$

 Bula la scoala, intr-o clasa in care erau in majoritate fete. Profesoara anunta ca a doua zi vor avea inspectie dar le avertizeaza pe fete:

- In cazul in care auziti din gura lui Bula o prostie, sa fugiti toate din clasa.

La inspectie profesoara intreaba:

- Ce s-a construit la voi in oras copii?

Alinuta:

- La noi in oras s-a construit un magazin, o scoala si o biblioteca.

Ionela:

- La noi in oras s-a construit un hotel.

Bula:

- La noi in oras s-a construit un bordel.

Cand aud, colegele lui Bula fug toate din clasa. La care Bula:

- Hoo, ca inca nu s-a deschis.

$$$

 Un tip vine la doctor sa-l vindece de bâlbâiala.

- Da’ cu ce te ocupi dta?

- E-eu cresc ga-ga-ini!

- Pentru asta nu-i nevoie sa vorbesti cursiv, merge si-asa.

- Pai, pai, eu chem di-dimineata ga-gainile sa le dau boabe: pi, pi, pi, și vin cinci mii de ga-gaini..Seara iar: pi,pi pi, mănâncă. Apoi,le zic sa plece la cul-culcare. Se duc toate, afara de una. Ii zic: Du-du-te de te culca! Nu vrea. Iar: Du-te la culcare, iar nu vrea. Ma enervez si-i

zic: Du-du-te-n pi-pi-pi…Si vin cinci mii de gaini…

$$$

 Ruth Elizabeth Davis,cunoscută ca Bette Davis s-a nascut pe 5 aprilie 1908 ( d. 6 octombrie 1989), a fost o actriță americană de teatru, film și televiziune, laureată de două ori al Premiului Oscar. Cunoscută pentru dorința sa de a interpreta caractere deloc simpatice, Davis a fost constant apreciată pentru performanțele sale actoricești relevate într-o paletă foarte largă de diferite genuri de filme: de la filme polițiste și istorice, iar ocazional comedii, până la filmele care au consacrat-o inconfundabil, drame romantice.

După ce a apărut în piese de pe Broadway, Davis s-a mutat la Hollywood, California în 1930, dar filmele sale timpurii au fost lipsite de succes. S-a alăturat studioului Warner Bros. în 1932, după care și-a început prolifica și apreciata carieră cinematografică cu câteva interpretări care au fost foarte bine primite atât de public cât și de critică.

În 1937, dorind să se elibereze de tutela contractuală a studiourilor Warner Brothers, a intrat cu acest studio într-un conflict legal. Pierderea acestui proces larg mediatizat, care a fost de fapt o înfrângere aparentă, a marcat începutul perioadei cele mai fertile din viața artistică a actriței. După aceasta, până la sfârșitul anilor '40, Bette Davis a rămas una dintre actrițele americane de film cele mai apreciate, cunoscută pentru stilul său actoricesc intens, profund și puternic.

Davis a câștigat o reputație de perfecționistă, care putea fi adesea foarte combativă. Se cunosc numeroase cazuri de confruntări dintre ea și șefi ai studiourilor, colegi, regizori și producători. Stilul ei direct, maniera verbală și nelipsita țigaretă au contribuit masiv la imaginea personalității sale, fiind adesea imitată și satirizată.

Davis a fost co-fondatoarea Hollywood Canteen, dar și prima femeie care a fost președinte a Academy of Motion Picture Arts and Sciences. A fost, de asemenea, prima actriță care a fost de zece ori nominalizată pentru zece premii Oscar și prima femeie care a primit distincția Lifetime Achievement Award din partea Institutului American de Film. Cariera ei a avut mai multe momente de declin, dar și de revenire. Bette Davis însăși a recunoscut că relațiile sale personale au contat negativ de-a lungul carierei sale. A fost căsătorită de patru ori, fiind o dată văduvă și de trei ori divorțată, dar și-a crescut copiii singură. Deși ultimii ani ai vieții ei au fost umbriți de un cancer de sân care i-a fost fatal, totuși a continuat să lucreze până aproape de deces, jucând mai mult de o sută de roluri în film, televiziune și teatru, dintre care foarte multe au rămas memorabile. În 1999, Davis a fost clasată pe locul 2, după Katherine Hepburn, pe lista celor mai bune actrițe ale tuturor timpurilor realizată de Institutul American de Film.

$$$

 Festivalul de mâncat viespi, cea mai „înțepătoare” distracție din Japonia

În fiecare vară, sătenii din Kushihara și Nakatsugawa, din prefectura japoneză Gifu, pleacă în pădure la colectat de cuiburi de viespi, pe care le cresc apoi până în noiembrie, când le cântăresc și le gătesc la cel mai mare festival de mâncat viespi din țară: Kushihara Hebo Matsuri.

Hebo desemnează două specii de viespi negre cunoscute pentru faptul că sunt mai puțin agresive și, prin urmare, mai ușor de prins. Cei care găsesc cele mai grele cuiburi sunt premiați. Majoritatea participanților se aleg și cu câteva înțepături, iar unii cumpără cuiburi de viespi și le gătesc acasă, conform BBC.

Cu toate acestea, festivalul din noiembrie este doar sfârșitul unei operațiuni care începe cu câteva luni mai devreme. La începutul verii, pe dealuri sunt organizare primele vânători de viespi.

În pădure, viespile sunt momite cu mici felii de pește de care sunt legate bucăți de hârtie. Imediat, carnea atrage viespi, care zboară cu prada spre cuib, cu tot cu stegulețele de hârtie. Vânătorii aleargă după viespi, peste ape și peste văi, căutând bucățile de hârtie prin tufișuri.

Odată ce găsesc intrările în cuiburile din pământ, se apucă de săpat, recoltează cuiburile și le transferă în cutii de lemn, în care viespile vor fi crescute până toamna. Vânătorii hrănesc hebo-ul cu un amestec de zahăr, apă și carne crudă, în încercarea de a obține un cuib plin cu larve și insecte mature numai bune de expus la festivalul din noiembrie.

În vreme ce oamenii din alte părți ale Japoniei recoltează cuiburi ocazional, localnicii din Kushihara și Nakatsugawa le caută ca să le crească. 

Consumul de viespi se practică de mult în Japonia. Cu toate acestea, în zilele noastre obiceiul este în declin, limitându-se în principal la generația de vârstnici din Gifu, unde se află satele Kushihara și Nakatsugawa.

Potrivit lui Kenichi Nonaka, profesor la Universitatea Rikkyo din Tokyo, care a studiat regiunea de mai bine de 30 de ani, originile acestei tradiții culinare unice sunt învăluite în mister.

Nonaka nu este de acord cu teoriile potrivit cărora viespile erau cândva o sursă de proteine valoroasă pentru această comunitate:

„100 de grame de hebo sunt bogate în proteine, dar în realitate nimeni nu mănâncă atât de mult o masă”, a afirmat Kenichi Nonaka pentru BBC.

Un kilogram de cuib de viespi se vinde cu 9.000 de yeni (aproape 70 de euro)?

După ce a studiat și alte locuri din Japonia unde se consumau odinioară viespi negre, Nonaka a constatat că insectele erau de obicei recoltate numai atunci când oamenii dădeau peste ele întâmplător și erau consumate doar ca sursă suplimentară de hrană.

Practic, recoltarea viespilor negre era echivalentul culegerii fructelor de pădure. Însă, în timp ce oamenii din alte regiuni ale Japoniei culegeau ocazional cuiburi de viespi, localnicii din Kushihara și Nakatsugawa caută în mod activ insectele și le cresc apoi ca pe albine.

Având în vedere cât de important este hebo în Kushihara, probabil că nu este o surpriză că, din 1993, festivalul de mâncat viespi a luat amploare. Și chiar dacă și alte regiuni organizează competiții mai mici de prins și mâncat viespi, Kushihara a fost singura localitate care a primit atenție deosebită din partea mass-media, ceea ce a contribuit la consolidarea reputației sale.

Bătrânii din Kushihara vânează și Vespa mandarinia japonica (viespi gigantice japoneze), renumite pentru agresivitatea deosebită și înțepătura puternică. Acestea nu sunt tocmai insectele pe care să le crești acasă…

În ultimii ani, interesul pentru entomofagie (consumul de insecte) a crescut tot mai mult la nivel internațional, ceea ce a atras tot mai mulți vizitatori la festival.

Cu toate acestea, localnicii tineri sunt reticenți cu privire la continuarea tradiției recoltării de hebo, o activitate importantă pentru părinții și bunicii lor. Cei mai mulți sunt bucuroși să dea o mână de ajutor la organizarea festivalului, însă prea puțini sunt dornici să guste viespi, cu atât mai puțin să le și crească.

$$$

 Ilustrul psiholog Florian Ştefănescu-Goangă, victimă a unui atentat legionar, a fost ulterior arestat de comuniști

Florian Ştefănescu-Goangă s-a născut pe 5 aprilie 1881 la Curtea de Argeș, numele şi aproape întreaga sa viaţă fiind legate de Universitatea din Cluj, unde a ocupat, de la înfiinţare, din 1919, catedra de psihologie experimentală.

Tânărul obţinuse în 1904 licenţa la Universitatea din Bucureşti după ce, ca student, urmase cursurile de filosofie cu Titu Maiorescu și cele de psihologie cu C. Rădulescu-Motru. După o practică de patru ani ca profesor de liceu la Bucureşti şi Galaţi, în 1908 a plecat la studii în Germania, oprindu-se la Leipzig, centrul mondial al psihologiei experimentale, unde, în 1911, și-a susținut teza de doctorat.

În volumul “Măsurarea inteligenţei” (1940), profesorul Ştefănescu-Goangă a prezentat teste de inteligenţă (cu instrucţiunile de aplicare şi cotare) etalonate pentru populaţia din România, pentru categoria de vârstă cuprinsă între 3 și 16—17 ani, pornind de la varianta Binet-Simon și explicând că testele, de orice natură ar fi ele, nu au o valoare absolută şi nu pot să măsoare exact dacă la întocmirea lor nu se ţine seama, în afară de criteriile ştiinţifice valabile pentru toate ţările, de condiţiile specifice mediului social în care urmează să fie aplicate.

Formarea şcolii clujene de psihologie a fost o muncă îndelungată şi complexă în care s-au îmbinat calităţile superioare ale fondatorului ei, de om de ştiinţă, profesor şi conducător.

La data numirii în postul de profesor de psihologie la Universitatea din Cluj, FIorian Ştefănescu-Goangă era singurul psiholog experimental din ţară. Tot el a înființat, în 1921, Laboratorul de psihologie experimentală (al doilea de psihologie din țară, după cel al lui C. Rădulescu Motru din București), iar în 1922, la numai trei ani de la formarea catedrei a început să funcţioneze efectiv primul Institut de psihologie experimentală, comparată şi aplicată din România.

Devenit rector al Universității clujene în 1932, psihologul a fost victima unui atentat terorist săvârșit de susținătorii mișcării legionare. La sfârșitul lunii noiembrie 1938, ziarele anunțau:

“De la Cluj ne vine uluitoarea veste că rectorul universităţii din Capitala Ardealului, dl. Florian Ştefănescu-Goangă a fost împuşcat mişeleşte, în stradă, pe când mergea la cursuri. Gestul săvârşit de nişte necunoscuţi cutremură prin toată grozava lui semnificaţie. Un om de carte, străin de tot ceea ce constituia altădată adversitatea politică, e doborât în stradă, iar alăturea de el e ucis credinciosul agent care îl însoţea. E de neînţeles această crâncenă faptă. Ucigaşii care au tras din umbră pe la spate, într-o stradă dosnică, s-au făcut nevăzuţi.

Florian Ştefănescu-Goangă era personificarea profesorului cumpătat în judecată şi faptă, n-avea decât o pasiune, nobila pasiune a misiunii sale la catedră. Sub rectoratul său recent expirat, domnia-sa izbutise să creeze în universitatea ardeleană un climat de armonie şi sârguinţă ştiinţifică, pentru care colegii săi i-au reînoit mandatul de rector, acum câteva zile.

Atunci, pentru ce a fost doborât de gloanţe omul acesta fără duşmani, acest dascăl stimat de colegi şi iubit de studenţii care au găsit la el totdeauna nu numai un rector în drept, ci şi un prieten mai în vârstă plin de grijă şi de dragoste faţă de ei?

Se crede, din cercetările de până acum, că asasinatul de la Cluj a fost săvârşit de câţiva foşti membri ai mişcării legionare. În logica strictă a faptelor cunoscute, deducţia organelor de poliţie care anchetează cazul are suficient temei. Acum câţiva ani, rectorul universtăţii din Iaşi, d. Traian Bratu, cădea scăldat în sânge tot pe o stradă dosnică, atacat fără bravură de câţiva tineri care au încercat până la urmă să se sustragă sancţiunii în justiţie. Pe acei făptaşi poliţia i-a dovedit a fi legionari, pe asasinii de la Cluj nu-i ştim încă.

Dar dacă în regimul politic apus la 10 februarie fenomenul absurd al studenţilor care îşi ucideau profesorii avea cel puţin trista explicaţie a exasperării, gestul de-acum este de neînţeles. Este de neînţeles, fiindcă de zece luni elementele exasperării au fost radical înlăturate.

Odios şi nelogic, asasinatul de la Cluj e un act izolat de provocare profund nepatriotic pe care ţara întreagă îl condamnă cu toată energia”.

Altă gazetă oferea mai multe detalii:

“Azi, pe la orele 17.30, s-a petrecut în oraşul nostru o incalificabilă îndoită crimă a cărei victime au căzut rectorul Universităţii şi agentul de poliţie Enache Gruia. Dl. Florian Ştefănescu-Goangă a plecat de acasă spre a merge la Universitate însoţit fiind de agentul Gruia; în str. Avram Iancu, colţ cu strada Regală, au fost înconjuraţi de trei indivizi care au tras asupra lor mai multe focuri de revolver. Agentul Gruia a fost omorât pe loc de un glonte care i-a perforat baza craniului. D. Ştefănescu-Goangă, lovit mortal de două gloanţe în umărul stâng şi în regiunea abdomenului, s-a prăbuşit la pământ într-un lac de sânge.

După săvârşirea abominabilei lor crime, ucigaşii s-au făcut nevăzuţi, protejaţi de întunericul care se lăsase. În momentul când s-a produs atentatul, d. prof. dr. Vasiliu, care din întâmplare trecea pe acolo, s-a dat imediat jos din maşina în care se afla, fiind primul care a intervenit şi a anunţat Salvarea pentru ridicarea şi transportarea rănitului la clinică, unde a fost supus imediat unei intervenţii chirurgicale de către dr. Zeno Borza, asistat de d-nii dr. Petre Bruda şi Aurel Nana. Cum rănitul pierduse mult sânge din cauza hemoragiei, i s-a făcut şi o transfuzie de 500 grame sânge şi 500 grame ser fiziologic.

La vestea groaznicului atentat, la locul crimei s-au deplasat reprezentanţii autorităţilor judiciare şi poliţieneşti în frunte cu d-nii col. Panaitescu, şeful poliţiei locale, chestor dr. Josef Horvat, Ion Timbuş, secretarul chesturii şi dr. Aurel Drăghici, şeful biuroului judiciar. S-au început imediat cercetările, luându-se măsurile de ordine necesare şi dându-se dispoziţiuni pentru transportarea cadavrului agentului Gruia la Morgă.

Din primul moment s-a bănuit că asasinatul a fost făptuit de unii membri ai fostei mişcări legionare. De aceea s-au făcut imediat descinderi la toate căminele studenţeşti şi la sediile bănuite a fi focare de agitaţie gardistă, operându-se numeroase arestări şi ridicându-se un bogat material probatoriu.

La clinica chirurgicală în cursul serii a fost un adevărat pelerinaj: profesori universitari, capii autorităţilor, colaboratori, studenţi şi cunoscuţi soseau necontenit să se intereseze de starea rănitului. În timpul operaţiei am avut prilejul să vorbim cu doamna Ştefănescu-Goangă care, sfâşiată de durere, nu-şi putea explica ceea ce a putut îndemna pe atentatori să încerce suprimarea soţului său. Domnia-sa a binevoit să ne spună că în cursul zilei, după amiază, agentul Enache Gruia îşi exprimase către d-sa îngrijorarea şi i-a declarat că observă mişcări suspecte în jurul casei rectorului. Dar a adăugat că poliţia veghează şi că nu se va întâmpla nimic. Doamnna Ştefănescu Goangă s-a liniştit în urma acestei declaraţiuni a agentului Gruia şi a crezut că nu mai e necesar să alarmeze şi pe soţul său. Starea d-lui rector Florian Ştefănescu-Goangă continuă să se menţină gravă.

Într-un moment de revenire, rănitul a putut declara doar atât, că a fost atacat de trei indivizi şi că a recunoscut un criminali pe nişte studenţi, dar nu-şi aminteşte numele lor. Medicii au interzis apoi continuarea interogatorului, pacientul fiind extenuat de pierderea de sânge”.

Cei doi atentatori (Uţă Dumitru, student în anul V în medicină, și Dumitrescu Ioan, student în anul III la medicină), au fost identificați și arestați, iar profesorul Ștefănescu-Goangă, după o lungă perioadă de spitalizare, a revenit la activitatea de la catedră și la experimentele din laboratorul de psihologie.

După instaurarea regimului comunist, distinsul savant a intrat în colimator, fiind acuzat că nu se aliniază noilor cerințe ideologice: “Într-o recentă interpelare în Parlament, un profesor universitar, d. FI. Ştefănescu-Goangă, a găsit nimerită scoaterea la iveală a unei bătrâne formule… ‘Politica până la poara Universităţii’ Ce vrea să spună în condiţiile de astăzi o asemenea lozincă? După câte ştim, Universitatea este îmbâcsită de înverşunaţi duşmani ai democraţiei, iar din înălţimea multor catedre este răspândită — sub etichete inofensive — ideologia otrăvitoare care a contribuit într-o măsură atât de mare la dezastrul ţării. Situaţia aceasta nu este o taină pentru nimeni şi cu atât mai puţin pentru un membru al corpului didactic universitar, cum e d. Ştefănescu-Goangă. Ca înseamnă, ce poate însemna în acest caz… Politica până la poarta Universităţii?”

Profesorul a fost arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, în primul val al operațiunii “Noaptea demnitarilor” și transportat la Sighet. Motivul a fost poziția de subsecretar de stat la Ministerul Instrucțiunii, funcție pe care o deținuse în 1937. Psihologul a fost încarcerat pentru o perioadă de cinci ani, printr-un mandat emis de Ministerul Afacerilor Interne, așa cum se observă în fișa matricolă penală.

Eliberat în 1955, Florian Ştefănescu-Goangă a încetat din viață pe 26 martie 1958 la București. Avea 76 de ani la acel moment.

Surse:

Dimineața, 1934

România, Universul, 1938

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

###

 Marius Nasta moare pe 5 aprilie 1965...

Marius Nasta s-a născut pe 4 decembrie 1890 la București, fiind al treilea din cei patru copii ai lui Alexandru și Irinei Nasta. Tatăl său era inginer și avea origini aromâne, iar mama sa, născută Constantinidis, provenea dintr-o familie de greci cărturari ai cărei membri erau lingviști, scriitori și diplomați.

Moartea timpurie a lui Alexandru Nasta în 1895, când Marius avea doar cinci ani, a făcut ca familia să aibă probleme finaciare, iar mama a fost nevoită să predea lecții de pian pentru a-și întreține cei patru copii. Problemele Irinei Nasta au lăsat o impresie puternică asupra tânărului Marius a cărui muncă și modestie vor deveni semnele distinctive ale vieții sale. După ce a urmat școala primară între 1896 și 1900, tânărul a intrat la Liceul Gheorghe Lazăr, una principalele școli secundare din București, pe care a absolvit-o în 1908. În același an, s-a înscris la Facultatea de Medicină.

Aici l-a avut profesor pe medicul Ioan Cantacuzino care l-a luat sub aripa sa și care va avea o mare influență asupra carierei lui profesionale, dar și a vieții personale. Profesorul Cantacuzino a combinat orele teoretice cu pasiunea pentru cercetarea științifică riguroasă, dar le vorbea studenților săi și despre muzică și arte plastice. Inspirate de eminentul microbiolog Ilia Ilici Mecinikov, cursurile lui Cantacuzino explorau noi domenii ale medicinei experimentale și ofereau studenților posibilitatea de a efectua cercetări științifice într-un laborator pe care profesorul l-a înființat în 1901 la Institutul de patologie și bacteriologie din București. Încă din 1904, laboratorul lui Cantacuzino lucra la producerea serului antistreptococic urmat, în 1906, de producția serului antidizenteric (Shiga), dar profesorul muncea și pentru producerea unor vaccinuri pentru combaterea bolilor infecțioase precum holera și tifosul.

Intrând în echipa lui Cantacuzino, Marius Nasta s-a alăturat unui grup de elită ai cărui membri au lăsat o amprentă greu de egalat pentru lumea științifică și medicală din România. Cunoscut și sub numele de „Școala Cantacuzino”, printre primii membri ai grupului se numărau Alexandru Slătineanu, Ștefan Irimescu, considerat fondatorul pneumo-ftiziologiei românești și Mihai Ciucă, profesor în domeniul bacteriologiei.

În perioada în care era student, Marius Nasta a lucrat ca medic extern la Eforia Spitalelor Civile între 1911 și 1913 și apoi ca medic stagiar la Spitalul Brâncovenesc din București între 1913 și 1918.

Munca sa în spital a fost întreruptă parțial de cel de-Al Doilea Război Balcanic și de Primul Război Mondial, perioadă în care tânărul doctor Nasta a participat la campaniile de luptă împotriva holerei, boală care afecta în masă trupele românești.

În vara anului 1913, sute de soldați români muriseră din cauza holerei. Medicii Victor Babeș și Ioan Cantacuzino au fost însărcinați de guvernul regatului să ia măsuri imediate pentru a opri răspândirea epidemiei în rândul populației civile și au decis înființarea mai multor spitale mobile și a centrelor de carantină (așa numitele pest-house) care au fost folosite pentru tratarea pacienților și vaccinarea întregului corp de armată.

Marius Nasta a fost numit medic prim-sergent în centrul de la Zimnicea și, împreună cu colegii săi, a salvat mii de vieți datorită curajului de a intra în focarele de holeră și de a-i îngriji pe cei în suferință.

După absolvirea Facultății de Medicină în 1918, tânărul a lucrat și a studiat la Institutul Pasteur din Paris între 1918 și 1920.

La întoarcerea în țară, în 1921, a preluat funcția de asistent cercetător la Institutul pentru seruri și vaccinuri, redenumit în acel an Institutul Cantacuzino. Acesta era acum finanțat de stat, iar activitatea sa a fost considerată esențială pentru serviciile de sănătate din România pentru că a combinat cercetarea științifică în domenii precum microbiologia, patologia experimentală, epidemiologia și igiena cu producerea de vaccinuri împotriva infecțiilor intestinale, poliomielitei, difteriei, tetanosului, tifosului și malariei, boli care afectau o mare parte a populației.

În 1926, Marius Nasta a fost numit șef al secției de tuberculoză create la Institutul Cantacuzino și în același an a petrecut câteva luni pentru specializare la Paris, lucrând la Spitalul Laennec și în laboratorul marelui bacteriolog Albert Calmette. În 1927, o bursă a Fundației Rockefeller i-a permis să călătorească în Statele Unite, unde a vizitat și a lucrat în mai multe centre de tratament, inclusiv în Centrul Saranac Lake, cel mai avansat centru pentru tratamentul tuberculozei pulmonare din lume la acel moment. Între 1928 și 1934, Marius Nasta și-a continuat cercetările științifice la Institutul Cantacuzino și a profesat ca medic specialist în boli pulmonare la Casa Asigurărilor Sociale.

După moartea profesorului și mentorului său, doctorul Ioan Cantacuzino, în 1934, Marius Nasta a părăsit Institutul Cantacuzino pentru a conduce un departament specializat în tratamentul diferitelor forme de tuberculoză și în chirurgia altor boli pulmonare, secție înființată la Spitalul Pantelimon din București. Pe lângă practica clinică la Spitalul Pantelimon, doctorul Nasta a activat în cadrul „Ligii pentru combaterea tuberculozei”, a predat la Facultatea de Medicină și a efectuat sute de consultații ambulatorii la Spitalul Filaret și în cabinetul său privat.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1941 și 1944, Marius Nasta a fost mobilizat ca maior în corpul medical al armatei române, iar în 1944 a condus echipele de prim ajutor din București în timpul bombardamentelor aeriene devastatoare care s-au soldat cu sute de victime civile.

În 1944, s-a mutat de la spitalul Pantelimon la vechiul Spital Filaret unde a fost șef de clinică până în 1949. În acel an, a reușit să fondeze „Institutul de Ftiziologie” și a fost directorul acestuia până la pensionarea sa forțată din 1959. Institutul avea două filiale, una la Cluj, care era condusă de profesorul Leon Daniello, și cealaltă la Iași, condusă de profesorul Nicolae Bumbăcescu, iar profesorul Marius Nasta și-a concentrat întreaga energie activității de îngrijire a bolnavilor de tuberculoză, dar și cercetării în domeniul ftiziologiei.

Medicul Marius Nasta era căsătorit din 1922 cu Lucia „Loulou” Bǎicoianu, fiica lui Constantin Băicoianu, un important economist și bancher român. Cuplul a avut patru copii, iar viața privată, atât cât îi permitea activitatea profesională, s-a concentrat în jurul familiei și prietenilor artiști și scriitori, printre care se numărau Jean Steriadi, Theodor Pallady și Dumitru Ghiață, Milița Petrașcu și Ion Jalea, muzicianul Vasile Jianu, filosoful Dimitrie Cuclin și profesoara Alice Voinescu, prima româncă doctor în filosofie.

Scriitorul Panait Istrati, bolnav de TBC, a devenit prieten cu familia Nasta după ce a fost îngrijit de medic la spitalul Filaret în ultimii ani ai vieții sale. În 1913, Marius Nasta devenise apropiat de prințul Vladimir Ghika a cărui credință puternică a avut un impact profund asupra familiei Nasta și a condus la convertirea Luciei Nasta la catolicism. Mulți dintre acești prieteni și familiile lor apropiate aveau să piară în închisorile comuniste sau au fost, la fel ca doctorul Marius Nasta, supuși diferitelor forme de persecuție de către regimul comunist.

Având în vedere rezultatele Programului Național pentru Controlul TBC, regimul comunist a vrut să-și prezinte succesul în afara României și profesorului Nasta i s-a permis inițial, la începutul anilor ’50, să călătorească în străinătate, dar curând a intrat în dizgrația regimului pentru că a început să critice finanțarea deficitară a sistemului de sănătate și devenise foarte îngrijorat de utilizarea excesivă a aparatelor cu raze X învechite, care avea efecte dezastruoase asupra pacienților. Acest lucru l-a adus în conflict direct cu Voinea Marinescu, ministrul comunist al Sănătății, care considera că astfel de critici sunt atacuri la legitimitatea comunismului. În plus, Nasta începuse să fie privit cu suspiciune pentru că refuzase să se înscrie în Partidul Comunist și era căsătorit cu fiica lui Constantin Băicoianu, considerat membru al burghezo-moșierimii.

Opiniile științifice curajoase ale medicului, originea familiei sale și cercul de prieteni, dar și invitațiile pe care le primea pentru a călători la congrese științifice în străinătate l-au transformat rapid într-un personaj suspect pentru regimul comunist. În 1958, Departamentul Securității Statului a deschis o anchetă secretă asupra lui Nasta, fiind suspectat că ar fi agent al Serviciului de informații secrete britanic și că ar fi fost recrutat în Elveția în timpul unui congres la care participase la începutul acelui an. Profesorul și familia sa au fost supravegheați timp de mai multe luni, dar nu s-a găsit nicio dovadă care să susțină suspiciunea Securității.

În aprilie 1959, Marius Nasta și soția sa au fost judecați în cadrul unui proces-mascaradă, fiind acuzați că au făcut comentarii disprețuitoare împotriva regimului popular-democratic și împotriva socialismului, că ascultă posturi de radio imperialiste și că răspândesc zvonuri și insulte împotriva politicii externe a Uniunii Sovietice. „Sentința” în urma „procesului” a constat în faptul că eminentul profesor a fost eliminat din toate funcțiile didactice și de conducere de la institutul pe care chiar el îl înființase. Profund afectat de persecuțiile și umilința publică la care a fost supusă familia sa, Marius Nasta s-a îmbolnăvit de cancer în 1963 și a murit la București pe 5 aprilie 1965.

După căderea regimului comunist, comunitatea științifică și medicală românească l-a recunoscut pe profesorul pe Marius Nasta drept „fondatorul ftiziologiei moderne românești”, iar în 1990 „Institutului de ftiziologie” a fost numit în onoarea sa „Institutul de Pneumoftiziologie Marius Nasta”.

$$$

 Ion Negulici, pictorul revoluționar, a murit în exil și a fost înmormântat în cimitirul din Pera

Ion Negulici, fiu al preotului Dimitrie Negulici și al Pelaghiei, s-a născut în 1812 în Câmpulung Muscel și a început învăţămîntul primar la singura şcoală de băieţi din zonă, înfiinţată de Doamna Chiajna pe lângă Biserica Sf. Ilie. A trecut apoi la „Şcoala după Uliţa Văii” a preotului Gheorghe Badea, unde a primit cele dintâi noţiuni de „începuturi de zugrăvie”. Contele Scarlat Rosetti, fost primar al Capitalei, venea adesea la Câmpulung să inspecteze activitatea Epitropiei Flămânda, fondată de unchiul său la 1765. Într-una din aceste călătorii, „izbit de aptitudinele cu totul extraordinare” ale copilului lon Negulici, Rosetti l-a adus, pe la 1823, la București, “în vestitul atelier de cusături al mamei sale, Maria Rosetti, unde îndemânarea la desen a micului artist s-a limpezit în scurtă vreme”. În 1826, a început liceul la Pensionatul Buchholzer şi l-a continut la Colegiul Sf. Sava, dar s-a retras de la cursuri din motive de sănătate şi pentru că, după cum mărturisea, „profesorii cei buni şi adevăraţi şi-au dat demisia, văzând halul învăţăturilor de acum şi văzându-se popriţi a spune adevărul de la catedră”.

În 1830, tânărul a plecat la Iaşi pentru a lucra în atelierul pictorului italian Niccolò Livaditti, refugiat politic din grupul carbonarilor, ajuns la Iași cu o trupă de actori francezi și devenit un portretist foarte apreciat de boierii moldoveni. Negulici a rămas timp de trei ani în capitala Moldovei, apoi s-a îndreptat spre Paris, împreună cu Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Docan, așa cum arăta Alecsandri într-o scrisoare către Ioan Ghica, oprindu-se în atelierul lui Leon Cogniet, considerat de contemporani ca o mare speranţă a picturii franceze. Apreciat de noul maestru, Ion Negulici a învăţat şi a lucrat în Franța pentru următorii patru ani. În 1837 a revenit la Câmpulung cu “ucenicia” încheiată și și-a improvizat un atelier în casa părintească, din această perioadă datând câteva dintre primele sale portrete (inclusiv cele ale părinților).

Artistul nu a rămas mult timp în orașul natal și, după un scurt popas la Piteşti, la începutul anului 1838 a sosit la Bucureşti, intrând în anturajul curții domnitorului Ghica. Din această epocă datează portretul lui C. A. Rosetti în uniformă, al lui Cezar Boliac, portretele familiei Budişteanu, Nicolae

Bălcescu şi al bătrânului Mănescu. Anul următor Ion Negulici a făcut o călătorie la Atena, după cum scrie „Curierul de Ambe Sexe” (nr. 15 din 1840): “Dl I. D. Negulici, artist în zugrăvie, zăbovindu-se mai multă vreme în Franţa şi întorcându-se în patria sa unde e cunoscut de mai de mult, a pornit acum în urmă în părţile Orientului, unde, în călătoriile sale, trecând şi prin Grecia, cu mulţumire vedem gazetele greceşti vorbind de talentele artistului român”, iar în 1841 s-a îndreptat din nou spre Paris, intrând de data aceasta în atelierul lui Michel Drolling, elevul marelui David, ca bursier.

Eforia Școalelor scria în raportul către domnitor:

“Ca să se poată dar forma în viitor dintre fiii acestei ţări artişti destoinici de a lăţi şi între români acest gust, Eforia a chibzuit a da mijloace deocamdată măcar numai unuia dintre tinerii ce se vor găsi cu mai multă aplecare la asemenea învăţătură, spre a se desăvârşi în vreuna din Academiile Europei. În privinţa aceasta, luându-se prilegiu de a cunoaşte lucrările d-lui Ion Negulici şi văzându-se că acest tânăr are fireşti dispoziţii la arta picturii şi că numai din lipsa cheltuielilor trebuincioase precurmându-şi învăţătura ce începuse în Academia de la Paris, s-a întors aicea, Eforia chibzueşte a da d-lui Negulici din Casa Şcoalelor câte 200 galbeni pe an, ca să meargă la Roma sau la Paris, spre a-şi desăvârşi la Academia de acolo, în curgere de cinci ani, începuturile ce au dobândit în arta picturii şi după acest soroc, să fie dator a se întoarce iarăşi aicea în Ţara Românească, ca să slujească într-un curs de alţi ani între profesorii publici, cu leafa ce se va hotărî în sfatul Eforiei, potrivită cu importanţa acestei îndatoriri.”.

La întorcerea în ţară, în 1848, pictorul a fost numit profesor de desen la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. În această perioadă s-a aflat, alături de Nicolae Bălcescu, în conducerea „Societăţii Literare”, care masca „Frăţia” revoluţionară, asociaţia politică ce pregătea revoluţia de la 1848.

Pictorul Constantin Rosenthal a venit în Ţara Românească chemat, se pare, de Negulici, care îl cunoscuse la Viena şi care l-a introdus în cercurile revoluţionarilor români. Negulici, numit „printre cei dintâi revoluţionari” de „Poporul Suveran”, ziarul lui Bălcescu, a devenit prefect al județului Prahova, iar după înfrângerea revoluției a fost nevoit să fugă la Braşov. A plecat după aceea în exil la Constantinopole, apoi la Brussa. După aproape trei ani de când fusese silit să ia drumul surghiunului, îi scria fostului său dascăl şi protector, Heliade Rădulescu: „…Nu guvernul a ţinut buna ordine, cum zici dumneata, ci poporul a ţinut-o. El (poporul) şi-a susţinut mişcarea timp de trei luni, iar nu guvernul. Această faptă măreaţă, această faptă demnă de a ilustra penelul pictorului și pana poetului, aceasta faptă, în fine, a cărei suvenire şi tradiţie în inima românului va fi fecundă în fapte mari, poporul au făcut-o”.

“Exilat la Brussa „ca o simplă măsură politică“, însă „musafir al Sultanului“, drept recunoştinţă pentru sentimentele turcofile arătate de revoluţionarii români, plictisit şi obosit de certurile care izbucniseră printre prietenii şi tovarăşii de până atunci, bolnav de piept, Negulici, care între timp primise vizita soţiei sale, a obţinut permisia de a merge la Istanbul, unde îl ajunge moartea, în 1851”, scrie Gheorghe Oprescu despre sfârșitul vieții pictorului pașoptist.

Ion Negulici a încetat din viață pe 5 aprilie 1851, la vârsta de 39 de ani, în capitala Imperiului Otoman, departe de țara pentru care a luptat, și a fost înmormântat într-o groapă comună care astăzi nu mai există, împreună cu pictorul Barbu Iscovescu şi cu predicatorul Atanasie Luzin, tovarăşii săi de exil, la cimitirul ortodox din Pera.

În viaţa artistului este consemnat un episod aproape de necrezut pentru acea vreme, care dovedeşte spiritul său independent. Solicitat de domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, să-i facă portretul, Negulici a refuzat să meargă la palat, sub motiv că lumina şi cadrul portretului nu sunt potrivite, şi i-a cerut domnitorului “să se ostenească până la atelierul său”.

“A lăsat, date fiind condiţiile zbuciumate ale vieţii sale, un număr relativ mare de portrete, începând cu ale sale şi ale membrilor familiei sale. Din nou, şi la acest artist, întâlnim dificultatea de a separa opera sa desenată de cea litografiată; ambele se confundă aproape. Interesant este că Negulici, aproape singur dintre contemporani, este atras şi de peisaj. El şi-a dat seama, la un anume moment, de interesul care se deşteptase la cei din Apus faţă de populaţiile din Răsăritul Europei şi faţă de aspectul ţarilor din acea regiune”.

*** G. Oprescu, Viața românească, 1940