$$$

 

Cine l-a ucis pe Abel?

- Fratele lui.

Cine l-a vândut pe Iosif ?

- Frații lui.

Cine l-a alungat pe Iefta?

- Frații lui.

Cine era invidios pe David?

- Frații lui.

Cine nu s-a bucurat de întoarcerea fiului risipitor?

- Fratele lui.

Printre atâtea exemple din Biblie, ne dăm seama că toți cei care au fost trădați și maltratați de propria familie au fost, de asemenea, foarte binecuvântați de Dumnezeu. Și, deși doare s-o spun, uneori, cel mai mare dușman pe care îl poți avea în viață are propriul tău sânge care îi curge prin vene.

Trist, dar adevărat.

______________

      sursa: net

Superblogger

 Și a venit primăvara. Și odată cu ea se vede la orizont catargul corabiei Superblog. Deși mă simt încă într-o lipsa de formă care sper să treacă odată și odată, îmi spun că trebuie să mă imbarc pe corabia ce mă va duce la liman.

Vânt puternic din pupa. Sau mai pieziș. Important este ca nava să ridice ancora și să pornească la drum. Luăm la bord talent și dorința de a povesti și pornim spre aventura vieții noastre 

$$$

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

GOETHE ȘI BETTINA

Johann Wolfgang von Goethe (1749 – 1832) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale. La 3 ani după moartea marelui Goethe, adică în 1835, au fost scoase la lumină scrisorile lui către Bettina. A fost una din cele mai ciudate episoade din viața poetului, mai ales că în momentul în care s-au cunoscut, Bettina nu era decât o fată de 22 de ani, iar marele Goethe avea 58 de ani.

Toată corespondența Bettinei cu Goethe este un imn de dragoste, venind dintr-un suflet de fată tânără, plină de adorație umilă și timidă. Totul n-a fost decât exaltarea unei ființe cu mai multă imaginație decât temperament, starea ei fiind adusă de condițiile ei speciale de viață. Tatăl ei, un negustor de delicatese și coloniale din Frankfurt, bogat, tiran, zgârcit și aspru, i-a îngrozit pe cele două neveste de la care a avut o mulţime de copii. Mama ei a fost Maximilians Laroche, acea neuitată Maxe, adorația lui Goethe la 25 de ani și prototipul Charlotei din romanul lui Goethe „Suferințele tânărului Werther”. Cum vedem, imaginea lui Goethe a fost moștenită de Bettina de la mama ei și primele ei lecturi din opera poetului au fost scrisorile pline de adorație ale acestuia pentru Maxe.

Apoi, rămasă orfană de foarte tânără, într-o zi Bettina ia drumul frumoasei locuințe în care trăia Frau Rothy, mama lui Goethe, a cărei inimă izbuti să o cucerească numaidecât. Bettina, această italiancă pe jumătate germană, era pe-atunci o fetiță măruntă, oacheșă, cu ochi negri, plini de văpăi și cu un păr negru, mai totdeauna zbârlit. Părea o țigancușă, vioaie și neastâmpărată ca flacăra focului de sub corturi, cu apucături băiețoase, îmbătată de viață și rătăcită din întâmplare în Germania. Un an de zile a mers în fiecare zi la Frau Rothy, şi, așezându-se la picioarele ei pe un scăunel pe care șezuse atâția ani poetul-copil, asculta poveștile despre Wolfgang, pe care bătrâna mamă nu ostenea niciodată povestindu-i-le, și pe care Bettina le așternea rapid pe hârtie.

În sfârșit, în 1807 Bettina izbutește să-și împlinească visul, şi-l vede de Goethe pe care o primește cu bunătate. Se mai revăd odată în 1810, apoi în 1811, când Bettina măritată cu Arnim vine încă odată să-l viziteze. Aşadar, Bettina ţine o corespondenţă de dragoste cu Goethe timp de 4 ani: o înșirare de vorbe amoroase şi extatice, ca de exemplu „Veșmântul tău mi-e mai prețios decât tot restul omenirii”, „Aș săruta treptele pe care calcă piciorul tău”, „M-aș bate pentru tine ca o leoaică, aș fi în stare să urăsc lumea întreagă și apoi să o ador la porunca ta”.

În același timp, însă, ea scrie: „Goethe s-a îngrășat, are burtă și gușă”. La toate exaltările fetei, Goethe răspunde rece și politicos. Tot spiritul, toată strălucitoarea vioiciune a Bettinei, tot talentul ei literar nu au avut nicio influență asupra inimii lui Goethe, care trei săptămâni după plecarea ei de la prima întâlnire se amorezează de o neînsemnată și ștearsă copilă de 18 ani, Herzlieb, care n-avea alt merit decât frăgezimea tinereții.

Dar Bettina n-a înțeles. Măritată cu Arnim, ea revine la Weimer, unde a fost foarte bine primită de Goethe. Prezentată la Curte, Bettina are succes, prin spiritul și darul ei de a povesti. Din nefericire, ea nu știe să menajeze susceptibilitatea doamnei Hofrath, Christiana, soția lui Goethe. Si știe că aceasta era vulgară, chiar când era tânără și frumoasă. Aceasta devenise grasă între timp şi mai era şi vulgară de câte ori putea. Christiana era plină de mânie când îşi vedea rivala la picioarele bărbatului său, cu capul pe genunchii lui, în admirație și extaz, mai ales când această comedie se mai petrecea și de față cu alții, între care bătrânul general Gneiseman care rămânea cu gura căscată.

Iritația creștea pe zi ce trece, iar la o expoziție în care Bettina a făcut o remarcă răutăcioasă în fața unui tablou ce era pe gustul doamnei Hofrath, a izbucnit o adevărată ceartă între cele două femei. Doamna Hofrath i-a smuls ochelarii Bettinei, care a leșinat. Doamna Goethe nu a mai primit-o pe Bettina în casa ei, iar Goethe i-a luat partea nevestei. Astfel s-a terminat romanul Bettinei cu Goethe.

Cât priveşte Goethe, ultima persoană pe care a văzut-o cu câteva zile înaintea morții sale a fost fiul Bettinei. În definitiv, Bettina voia doar să fie pentru posteritate muza și unica afecțiune a poetului, voia să domnească peste sufletul lui, să fie prototipul tuturor figurilor feminine pe care le-a cântat, idealul de femeie pe care a căutat-o în zadar sub chipul tuturor eroinelor sale.

@@@

 ANNE BOLEYN - O POVESTE DE DRAGOSTE

De-a lungul vremii, istoria şi literatura s-au întrecut pentru a găsi o poveste de dragoste perfectă. O poveste care să sădeasca emoţii, să te facă să-i îndrăgeşti protagoniştii şi, mai ales, să te facă să speri că dragostea învinge întodeauna şi cei doi vor rămâne împreună până la sfârşit. În această competiţie s-a aplicat o regulă cât se poate de simplă: realitatea, în cazul nostru istoria, bate filmul. Motivul este simplu: în ficțiune, orice este posibil. Însă când o astfel de poveste chiar s-a petrecut întrece și născocirea unui mare artist. De la clasicele exemple din Antichitate, războiul troian sau aventura lui Marc Antoniu cu Cleopatra, până la cele mai recente, cum ar fi căsătoria prinţului moştenitor Felipe cu Letiţia, cei doi fiind, în prezent, conducătorii Spaniei, aceste cupluri stau pe scena marilor iubiri la care unii dintre noi visăm. Dar este relația dintre Anne Boleyn și Henric al VIII-lea una dintre aceste povești de dragoste?

În secolul al XVI-lea aveam de a face cu o societate englezească profund anticlericală, în principal din cauza bogăţiei bisericii, dar şi din cauza suveranităţii unei puteri străine: papalitatea. În cartea sa, Istoria Angliei, André Maurois, povesteşte că dacă Abel ar fi fost preot, orice juriu al Londrei l-ar fi achitat pe Cain. Se observă astfel care era poziţia Angliei în legătură cu biserica şi clerul. În ceea ce îl priveşte pe Henric al VIII-lea, acesta a rămas întodeauna fidel convingerilor sale conservatoare. Când au apărut scrierile lui Luther în Anglia, Henric a luat măsuri pentru a le combate – prin cartea Assertio septem sacramentorum adversus Martinum Lutherum în 1521– fapt pentru care a primit titlul de Apărător al Credinţei de la papa Leo al X-lea.

La începutul anului 1526, Henric a început să o curteze pe tânăra Anne Boleyn din anturajul reginei Caterina de Aragon. Anne, fiica lui Thomas Boleyn, unul dintre diplomaţii preferaţi ai lui Henric al VII-lea, a primit o educaţie tipică pentru clasa ei socială, învăţase să scrie, să citească, învăţase aritmetică, istorie şi gramatică, precum şi să cânte, să danseze, bunele maniere, broderie, să călărească şi să vâneze. Anne Boleyn a refuzat avansurile regelui pentru a evita să devină amanta lui, aşa cum fusese sora ei, Mary. Refuzul ei nu poate fi considerat un motiv suficient pentru hotărârea lui Henric de a separa Biserica engleză de papă, această rupere având numeroase explicaţii politice şi economice. Regina trecuse deja de vârsta la care putea să aibă copii şi încă nu îi oferise un moştenitor la tron, un fiu. Cei doi aveau o fiică, Maria (1516) dar aceasta nu era considerată un succesor potrivit. Henric ştia că în cartea a treia a lui Moise, atât în capitolul 18, cât și în 20 se interzicea în mod clar orice fel de relație cu soția fratelui, iar Caterina fusese căsătorită cu Arthur Tudor, fratele lui Henric, timp de cinci luni. De altfel, se menţiona explicit că cei ce vor încălca legea sfântă nu vor putea avea copii. Pentru rege începuse să fie evident că Dumnezeu îl pedepsea pentru încălcarea Legilor Levitice, lipsindu-i pe el şi întregul regat de un moştenitor la tron. În afară de problema succesorului, regina, fiica regilor catolici, l-a pus într-o altă situaţie neplăcută, în condițiile în care regele dorea să rupă alianţa cu Spania, promovată de Henric al VII-lea, şi să înceapă o alianţă cu Franţa, această mișcare fiind imposibil de făcut cât timp Caterina se afla la curtea regală.

Henric avea numeroase preocupări diplomatice şi dinastice, astfel că la mijlocul anilor 1520, căsătoria sa cu Caterina de Aragon părea din ce în ce mai nepotrivită. Ar fi exagerat să credem că Henric putea decide ruptura faţă de papalitate sau divorţul de Caterina doar pentru că o fată de la curte, Anne Boleyn, îl refuzase. Cert este că Henric nu avea niciun dubiu că papa îi va acorda o bulă de dispensă la fel cum făcuse şi în cazul căsătoriei dintre împăratul Maximilian I şi Anna de Bretagne. Ceea ce nu a calculat însă este că niciun papă nu ar fi anulat o bulă a unui predecesor doar pentru a-i face pe plac. După mai multe încercări eşuate de a aduce dovezi care să arate că bula iniţială era invalidă, singura soluţie prin care se putea asigura divorţul şi succesiunea la tron a Tudorilor a rămas răsturnarea autorităţii papale în Anglia şi înlocuirea jurisdicţiei sale cu o autoritate corespunzătoare dorinţelor regelui, adică Henric însuşi în calitate de Cap Suprem al Bisericii. Deşi această acţiune a fost socotită de papalitate ca fiind schismastică, singurul punct comun între bisericile protestante şi cea Anglicană este nerecunoaşterea autorităţii papei.

După nenumărate legi, cum ar fi cea de succesiune şi cea de supremaţie, care să confere legalitate uniunii dintre Henric şi Anne Boleyn în 24 ianuarie 1533, s-a dovedit că aceasta a fost doar un capriciu, fapt demonstrat chiar de rege prin următoarele sale patru căsătorii.

Cu toate acestea, Anne Boleyn a fost numită cea mai influentă regină consoartă a Angliei din toate timpurile având în vedere că ea este cea care i-a oferit Angliei independenţa faţă de Roma.

Surse:

MAUROIS, André, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucuresti, p. 287.

Enciclopedia universală britanică, vol 7, pag. 179.

Biblia, Capitolul 20: „de va lua cineva pe femeia fratelui său […] fără copii să moară”

NEWCOMBE, D.G., Henric VIII şi reforma engleză, Editura Artemis, Bucuresti, p. 55.

IVES, Eric (2005). The Life and Death of Anne Boleyn: The Most Happy,Oxford: Blackwell Publishing, pag XV.

$$$

 CĂDEREA CONSTANTINOPOLELUI

În primele două săptămâni din aprilie 1453, vântul bătuse cu putere dinspre miazănoapte. Cele trei galere genoveze, pe care papa (Nicolae V - n.r.) le închiriase și le umpluse cu arme și merinde, fuseseră oprite de furtună în dreptul Kiosului. La 15 aprilie, vântul și-a schimbat pe neașteptate direcția, începând să sufle dinspre miazăzi, și corăbiile au pornit de îndată spre Dardanele. Pe când se apropiau de strâmtori, au fost ajunse de un mare vas bizantin de transport, încărcat cu grâul pe care-l cumpăraseră din Sicilia trimișii împăratului (Constantin XI Paleologul - n.r.) și comandat de un navigator încercat cu numele Phlatanelas.

Dardanelele nu erau supravegheate, întreaga flotă turcă aflându-se atunci în fața Constantinopolului. Vasele au pătruns de aceea repede în Marea Marmara. În dimineața de vineri 20 aprilie, santinelele de pe zidurile dinspre mare le-au văzut apropiindu-se de oraș. Ele fuseseră reperate și de caraule (gărzile turcești - n.r,), care s-au grăbit să-l înștiințeze pe sultan (Mehmed II - n.r.).

Acesta s-a urcat pe cal și a gonit peste coline ca să-i dea ordinele cuvenite amiralului Baltoglu. Amiralul a primit dispoziția să captureze vasele, iar de nu va putea să o facă, să le scufunde. În nici un chip nu trebuia să li se îngăduie să ajungă la Constantinopol.

Baltoglu și-a pregătit de îndată vasele. A hotărât să nu le folosească pe cele dotate exclusiv cu pânze, deoarece nu puteau înainta împotriva vântului, care începuse să bată dinspre miazăzi.

Sultanul Mehmed II adusese cu el câțiva dintre cei mai buni ostași ai săi. Aceștia au fost îmbarcați pe vasele mai mari de transport. Unele dintre ele fuseseră înzestrate cu tunuri, altele aveau pereții întăriți cu paveze și scuturi. Până în două sau trei ceasuri, marea expediție a și pornit, împinsă de mii de vâsle.

În Constantinopol, mulți locuitori s-au îngrămădit pe înălțimi. Privirile îngrijorate erau ațintite asupra vaselor creștine, în vreme ce sultanul și statul său major urmăreau și ei confruntarea de pe țărmurile Bosforului, tocmai de dincolo de zidurile Perei.

La începutul după-amiezii, corăbiile creștine se aflau încă în dreptul părții de sud-est a orașului. Baltoglu, de pe trirema (navă cu trei rânduri de vâsle - n.r.) care mergea în frunte, a tras un foc ca să le facă să coboare pânzele. Corăbiile nu s-au supus, continuându-și drumul. Vasele turcești din prima linie s-au apropiat atunci de ele. Marea era agitată și vântul bătea împotriva curentului ce venea din Bosfor. Pe o asemenea vreme, era greu să manevrezi triremele și biremele. Mai mult, corăbiile creștine erau avantajate de înălțimea lor superioară și de faptul că erau bine înarmate. De pe punți, de pe pupele și prorele înalte ori din gabiile (platformă în vârful catargului mare, folosită ca loc de observație - n.r.) lor, marinarii puteau să-și reverse săgețile, sulițele și bolovanii peste vasele turcești, mai scunde, pe când turcii nu izbuteau să facă mare lucru. Timp de aproape un ceas, corăbiile creștinilor și-au continuat drumul, hărțuite de turci, izbutind necontenit să-i alunge. Deodată, tocmai în momentul în care erau gata să ocolească un promontoriu, vântul s-a oprit și pânzele au început să atârne, leneș, de catarge. În acest loc, o ramură a curentului care coboară spre sud din Bosfor lovește promontoriul și se încovoaie spre nord, către țărmul Perei; puterea apei este deosebit de mare când vântul dinspre miazăzi încetează. Vasele creștine au fost luate de curent. După ce aproape că atinseseră zidurile Constantinopolului, ele au început să se îndrepte încet tocmai spre locul unde sultanul aștepta să privească lupta.

Pentru Baltoglu părea acum lucru ușor să pună mâna pe pradă. Și-a trimis înainte vasele mai mari să înconjure pe dușman de la o mică depărtare, ca să tragă într-însul cu ghiulele și sulițe purtătoare de flăcări. Strădaniile i-au fost zadarnice. Fiecare ghiulea trasă era repede înlăturată de echipajele creștine, bine antrenate.

Amiralul și-a adunat așadar oamenii, cerându-le să înainteze și să abordeze vasele dușmane. El însuși și-a luat drept țintă vasul imperial de transport. Era cel mai mare dintre vasele creștine și cel mai slab înarmat. Baltoglu și-a avântat prora triremei sale în pupa acestuia, în vreme ce alte corăbii ale lui înaintau și încercau să se alipească de vasul imperial folosind răngi de fier sau cârlige pe care le aruncau asupra lanțurilor de la ancore. Trei dintre corăbiile genoveze au fost împresurate de ambarcațiunile turcești pline de oșteni, dar ce se întâmpla în acea învălmășeală nimeni din cei aflați la oarecare depărtare nu putea spune. Rânduiala de pe navele creștine era impunătoare. Genovezii purtau armuri care-i ocroteau și dispuneau de poloboace de apă cu care să stingă focurile, ca și de securi pe care le foloseau ca să reteze capetele sau mâinile celor care încercau să li se urce la bord. Vasul imperial de transport, deși mai puțin potrivit pentru lupte, purta butoaie încărcate cu lichid inflamabil, cunoscut sub numele de „foc grecesc”, armă care salvase Constantinopolul în multe lupte navale din ultimele opt secole. A fost folosit și de astă dată, cu rezultate nimicitoare.

Vâslele vaselor turcești se încurcau unele într-altele; multe erau frânte de proiectilele care se revărsau de sus asupra lor. Dar de câte ori un vas turcesc era scos din luptă se găsea altul care să-i ia locul.

Lupta cea mai înverșunată s-a dat în jurul vasului imperial. Baltoglu nu voia ca acesta să-i scape. Oamenii săi, năvălind unii după alții, încercau să urce la bord, dar erau mereu respinși de Phlatanelas și de echipajul său. La bordul vasului atacat începuse totuși să se facă simțită lipsa de arme. În această situație, căpitanii genovezi au legat cele patru nave laolaltă. Pentru cei ce le urmăreau de pe țărm, ele luau înfățișarea unei mari fortărețe, cu patru turnuri, care se ridica deasupra învălmășelii ce domnea în flota turcească.

De-a lungul întregii după-amiezi, locuitorii Constantinopolului au urmărit lupta cu o teamă crescândă, de pe zidurile și turnurile unde se găseau. Sultanul o urmărea și el de pe țărm, cu încordare, și rostea când cuvinte de îmbărbătare, când ocări, sau dădea ordine pe care Baltoglu se făcea că nu le aude; fiindcă, oricât ar fi prețuit puterea navală, Mehmed nu cunoștea nimic dintr-ale marinăriei. Plin de râvnă cum era, a dat până la urmă pinteni calului, intrând în mare, și a călărit prin apele scăzute până a ajuns să-și târască prin apă caftanul, ca și cum ar fi dorit să ia parte el însuși la lupte.

Spre seară, se părea totuși că vasele creștine nu mai aveau să o ducă mult. Pricinuiseră multe pagube, dar se găseau mereu vase turcești proaspăt aduse, care să înainteze și să atace. Apoi, dintr-odată, când soarele a început să apună, vântul s-a ridicat din nou, în rafale, venind dinspre miazănoapte. Pânzele mari ale navelor creștine s-au umflat iar și ele au putut să-și croiască drum printre corăbiile turcești, spre adăpostul de dincolo de lanțul care închidea portul Constantinopolului. În întunericul care se lăsase, Baltoglu n-a putut să-și adune în ordine flota. Pe când sultanul încă îi mai răcnea comenzi și blesteme, el a dat dispoziție de retragere spre punctul de ancoraj din dreptul celor Două Coloane. Când a venit noaptea, lanțul a fost dat la o parte și trei galere venețiene, sub comanda lui Trevisano, au ieșit în larg cu mare zgomot de trâmbițe, așa încât turcii să creadă că aveau să fie atacați de întreaga flotă creștină și să rămână în apărare. După biruința dobândită, vasele au fost apoi escortate spre locurile de ancorare, în adăpostul din Cornul de Aur.

În bucuria lor, creștinii spuneau că zece sau douăsprezece mii de turci pieriseră, iar dintre creștini, nici unul. O socoteală mai cumpănită dădea pentru pierderile turcilor ceva mai mult de o sută de morți și trei sute de răniți, iar pentru cele ale creștinilor douăzeci și trei de morți; aproape jumătate din oamenii de pe vase se aleseseră cu răni.

Sultanul era furios. Deși pierderile nu fuseseră mari, moralul turcilor era serios zdruncinat. O scrisoare care i s-a trimis îndată după luptă de către o căpetenie religioasă din tabăra sa, Şeikh Ak Şemseddin, îi arăta că lumea îl judeca aspru pentru tactica sa greșită și pentru lipsa lui de autoritate, și-i cerea să pedepsească cu cruzime pe cei ce purtau răspunderea, ca nu cumva nenorociri asemănătoare să se abată deopotrivă și asupra trupelor de uscat. A doua zi, Mehmed l-a chemat pe Baltoglu înaintea sa, i-a adresat grele injurii, făcându-l trădător, mișel și nătărău, și a poruncit să i se taie capul. Nefericitul amiral, care fusese greu rănit la un ochi de o piatră azvârlită de pe unul din propriile sale vase, a scăpat de la moarte numai datorită mărturiei date de ofițerii săi, privind stăruința și bărbăția de care dăduse dovadă. A fost însă osândit să i se ia nu numai gradul de amiral și slujba de guvernator de Gallipoli - care au fost trecute unuia dintre apropiații sultanului - dar și întreaga avere personală, care a fost împărțită ienicerilor. A fost bătut la tălpi și i s-a dat apoi drumul ca să-și petreacă anii ce-i mai avea de trăit în sărăcie, uitat de toți.

Încă de la prima încercare neizbutită a corăbiilor sale de a pătrunde în port, Mehmed se întreba cum să dobândească controlul asupra Cornului de Aur. Înfrângerea pe care o suferise l-a făcut să treacă de îndată la fapte.

În vreme ce bătălia navală din 20 aprilie era în toi, bombardarea zidurilor nu încetase nici o clipă. La 21 ale lunii ea a reînceput mai aprigă ca oricând. În această zi, un turn mare din apropierea râului Lykos, cunoscut sub numele de Bactatinian, a fost prefăcut în ruine și o mare parte din zidul din afară, aflat la poalele lui, distrusă. Dacă turcilor li s-ar fi poruncit atunci să treacă la un asalt pe întreg frontul, împotrivirea ar fi fost cu neputință. Sultanul, însă nefiind de față în preajma zidurilor în acea zi, nu a dat ordinul de atac. După ce s-a lăsat întunericul, spărturile din ziduri au fost umplute de apărători cu bârne, cu pământ și cu moloz.

Mintea iscoditoare a lui Mehmed a născocit răspunsul la problema care-l frământa sau poate că un italian din slujba lui i-a dat ideea că navele ar putea fi transportate pe uscat. Într-una din campaniile lor, purtate cu puțin înainte în Lombardia, venețienii duseseră în triumf o întreagă flotilă, pe o platformă cu roate, de la fluviul Pad până la lacul Garda. Acolo, însă, locul era neted. Să treci corăbii din Bosfor în Cornul de Aur, peste o muchie de deal, care nicăieri nu se înălța cu mai puțin de două sute de picioare peste nivelul mării, era un lucru mai anevoios. Sultanul nu ducea însă lipsă nici de oameni, nici de materiale, în primele zile ale asediului, tehnicienii săi construiseră un drum care pare să fi mers de la Tophane în sus pe valea râpoasă ce ducea la ceea ce se cheamă acum piața Taksim, apoi se întorcea puțin la stânga și cobora, de-a lungul văii, spre un teren aflat în apropierea Cornului de Aur. Dacă marinarii din Cornul de Aur sau locuitorii din Pera băgaseră de seamă că se construiește un drum, ei au crezut cu siguranță că sultanul dorea doar să poată ajunge mai ușor la baza sa navală de la cele Două Coloane. Fusese strâns acolo lemn de construcție din care să se facă albii pe roate, pentru corăbii; fuseseră turnate roți de metal și se adunaseră boi de înjugat. În același timp, un număr de tunuri erau amplasate în Valea Izvoarelor.

Duminică, 22 aprilie, când se crăpa de ziuă, a început o stranie procesiune de corăbii. Albiile de lemn fuseseră coborâte în apă și vasele au fost legate de ele apoi niște scripeți le trăgeau la mal și, perechi-perechi, boii erau înjugați înaintea fiecăruia, având alături cete de oameni care să dea ajutor. În drum, acolo unde locurile erau mai râpoase ori mai anevoie de străbătut, în fiecare corabie, vâslașii stăteau la locurile lor, mișcându-și vâslele în aer, în vreme ce ofițerii mergeau în sus și în jos, imprimând ritmul cuvenit. Pânzele fuseseră înălțate, întocmai ca și cum vasele s-ar fi aflat pe mare. Pavilioanele fluturau, se băteau tobele, iar fluierele și trâmbițele răsunau în timp ce vas după vas era tras peste colină, ca într-un carnaval fantastic. Drumul era deschis de o mică ambarcațiune. Odată ce aceasta a trecut cu bine peste primul povârniș râpos, vreo șaptezeci de trireme, bireme și alte vase au urmat-o cu repeziciune.

Cu mult înainte de amiază, marinarii creștini din Cornul de Aur și santinelele de pe zidurile care străjuiau portul au văzut, îngroziți, această coborâre cu totul neobișnuită a unor corăbii de pe colinele din fața lor, în apele Cornului de Aur, pe Valea Izvoarelor.

Înainte ca ultimul vas să fi alunecat până în port, un demnitar venețian s-a sfătuit cu Împăratul și cu Giustiniani și - povățuit de ei - îi chemase pe căpitanii de vas venețieni la o convorbire de taină. S-au făcut felurite propuneri. Una era să-i înduplece pe genovezii din Pera să li se alăture, ca să atace cu toții flota turcă din port. Cu ajutorul navelor lor, care până atunci nu luaseră parte la război, turcii puteau fi înfrânți cu ușurință, într-o luptă deschisă. Pera, însă, nu părea că dorește să-și părăsească neutralitatea și, oricum, trebuia să se piardă vreme pentru negocierile care se impuneau. Altă propunere era să se debarce oșteni pe țărmul din față, ca să nimicească tunurile turcești de lângă Valea Izvoarelor și apoi să încerce să dea foc corăbiilor. În oraș, însă, nu se găseau destui locuitori în stare să lupte și care să încerce o acțiune atât de hazardată. În sfârșit, Giacomo Coco, căpitanul unei galere care sosise de la Trapezunt, a propus să se facă neîntârziat, în timpul nopții, o încercare de a se da foc corăbiilor și s-a oferit să conducă el însuși expediția. Propunerea a fost acceptată de adunare, care a hotărât să acționeze fără să mai dea de știre genovezilor din Constantinopol. Trebuia să se păstreze taina, iar venețienii erau gata să pună la îndemână vasele trebuincioase.

Planul lui Coco era să trimită înainte două vase încăpătoare de transport, cu laturile ocrotite împotriva ghiulelelor de o carcasă din saci cu bumbac și cu lână. Două mari galere trebuiau să vină după ele, pentru a îndepărta orice pericol. Ascunse privirilor de către aceste nave mari, două ambarcațiuni mici, mânate de vâslași, urmau să se strecoare, pe nesimțite, între vasele turcești, să le taie funiile cu care erau ancorate și să arunce asupra lor materiale inflamabile. Spre dezamăgirea lui Coco, s-a luat însă hotărârea să se aștepte până în noaptea de 24 ale lunii, astfel ca vasele venețiene să poată fi pregătite. Din nefericire, taina n-a fost păstrată; într-un chip sau într-altul, genovezii din Constantinopol au aflat de ceea ce se hotărâse și s-au înfuriat că fuseseră lăsați la o parte, bănuindu-i pe venețieni că doresc să-și însușească faima isprăvii. Ca să-i potolească, s-a încuviințat să li se îngăduie genovezilor să acționeze și ei cu una dintre navele lor. Numai că nu aveau nici una pregătită, așa că au stăruit să se amâne încă o dată lucrurile, până la 23 ale lunii. Amânarea s-a dovedit tare nefericită, fiindcă turcii adăugau necontenit tunuri noi pe Valea Izvoarelor și apoi era cu neputință ca pregătirile creștinilor să nu fie observate. Până la urmă, veștile au sosit la Pera și au ajuns la urechile unui genovez de acolo, care era în solda sultanului.

Sâmbătă, 28 aprilie, cu două ceasuri înainte de ivirea zorilor, două vase mari de transport - unul venețian, celălalt genovez - bine căptușite cu baloturile lor, s-au strecurat de sub zidurile Perei însoțite de două galere venețiene, fiecare cu câte patruzeci de vâsle, sub comanda lui Trevisano însuși și a ajutorului său, Zaccaria Grioni. Vasele aveau în urma lor trei corăbii ușoare, fiecare cu câte șaptezeci și doi de vâslași, cu Coco pe vasul din frunte și - împreună cu ei - un număr de bărci mici, încărcate cu materiale inflamabile. În momentul pornirii, marinarii au observat o lumină vie, licărind de pe unul din turnurile Perei. S-au întrebat dacă nu era cumva un semnal pentru turci, dar când s-au apropiat de flota turcă, totul părea să fie liniștit. Vasele grele de transport și galerele pluteau lin, se deplasau lent pe apa nemișcată; Coco a devenit nerăbdător. Dornic de luptă și de faimă, a înaintat cu cele trei ambarcațiuni drept spre turci. Dar turcii fuseseră preveniți și au deschis focul de pe țărm. Au izbucnit țipete. Vasul lui Coco a fost atins de una din primele lovituri. Apoi, izbit chiar în mijloc, s-a scufundat. Câțiva marinari au reușit să ajungă înot la mal, dar mulți, și printre ei Coco însuși, și-au pierdut viața.

Celelalte nave, cu bărcile mici din preajma lor, s-au îndreptat spre galerele care puteau să le ocrotească. În vreme însă ce înaintau, tunurile turcești trăgeau necontenit, căutându-și ținta cu ajutorul semnalelor luminoase și al flăcărilor care țâșneau din propriile țevi. Cele două vase de transport din frunte au fost lovite în mai multe rânduri. Sacii lor le-au scăpat de avarii mai grave; dar marinarii erau prea ocupați cu stinsul focurilor, pricinuite de ghiulele trase asupra lor, și care încă mai mocneau, ca să mai poată veni într-ajutorul bărcilor mici, dintre care multe s-au scufundat. Turcii și-au concentrat cu deosebire atenția asupra galerei lui Trevisano. Două ghiulele, trase de pe povârnișul colinei, au lovit-o cu atâta forță, încât a început să ia apă. Trevisano și oamenii săi au trebuit să coboare în bărci și să o abandoneze.

După această biruință, dobândită în lumina slabă a zorilor, corăbiile turcești au pornit la atac. Creștinii s-au dovedit însă în stare să se descurce. După un ceas și jumătate de luptă, amândouă escadrele au revenit la locurile lor de ancorare.

Patruzeci de marinari creștini înotaseră până la țărmul unde se aflau liniile turcești. Spre sfârșitul zilei, oamenii au fost uciși, în văzul celor din Constantinopol. Drept răzbunare, cei două sute șaizeci de prizonieri, care se aflau în oraș, au fost aduși la ziduri și li s-a tăiat capul.

Lupta dovedise încă o dată superioritatea creștinilor în ce privește însușirile vaselor și valoarea echipajelor. Totuși, ei pierduseră o galeră, o corabie ușoară ca și vreo nouăzeci dintre cei mai buni marinari ai lor. De cealaltă parte numai un singur vas fusese nimicit. În oraș, oamenii erau foarte abătuți. Era limpede că turcii nu mai puteau fi scoși din Cornul de Aur. Totuși, o deplină stăpânire a acestuia nu o dobândiseră, iar flota creștină rezista încă. Numai că portul nu mai era în siguranță și lunga linie a zidurilor care-l străjuiau nu mai era ferită de primejdia unui atac. Grecilor, care știau că, trecând peste aceste ziduri, cruciații pătrunseseră în Constantinopol, în 1204, viitorul li se înfățișa cu deosebire amenințător, iar împăratul și Giustiniani nu mai vedeau cum vor mai putea acum să insufle curaj celor care apărau orașul.

Prin strămutarea unei jumătăți din flota sa în Cornul de Aur și prin stăvilirea încercării creștinilor de a-i îndepărta pe năvălitori, Mehmed II dobândise o mare biruință. Se pare că el încă mai credea că orașul avea să fie cucerit când se va pătrunde cu forța prin zidurile dinspre uscat. Acum, însă, putea să amenințe, fără încetare, zidurile dinspre port și, în același timp, să mențină vase în număr îndestulător în afara portului, ca să blocheze orașul. Noua situație îi înlesnea și un control mai sever asupra Perei, care era practic încercuită.

După-amiaza zilei de luni, 28 mai, fusese limpede și radioasă. Când soarele a început să coboare către zările dinspre apus, i-a bătut drept în față pe cei ce apărau zidurile, gata, gata să le ia vederea. La ceasul acela, în tabăra turcească începuse forfota. Oamenii înaintau cu miile ca să umple șanțul, în vreme ce alții împingeau tunuri și mașini de război. Cerul s-a acoperit, curând după asfințit, și s-a pornit o ploaie puternică; lucrul însă a continuat fără încetare și creștinii n-au putut face nimic ca să-l împiedice. Pe la unu și jumătate noaptea, sultanu

$$$

 POVESTEA LIBRARULUI JEAN ZĂHĂREANU

Prin 1900, în Bucureşti, pe Calea Victoriei, în ghereta „Mogoșoaiei” de pe calea Victoriei, Leon Alcalay vindea tot felul de cărţi. Isteț și întreprinzător, dar neștiuitor de carte, Leon Alcalay își însușise din practica sa negustorească, doar cifrele. Printre clienții oarecum permanenți, se învârtea aproape zilnic, prin fața tarabei, un băiețaș de vreo 11-12 ani. Băiețașul nu cumpăra niciodată nimic, dar pierdea ore întregi privind maldărul de cărți, amestecate vraiște, una peste alta. Într-o bună zi, acesta își luă inima în dinți și se adresă negustorului:

– Nene, îmi dai voie să-ți aranjez cărțile? Uite, unele le ții cu titlul răsturnat, îți pleacă clienții, pierzându-și răbdarea să tot cotrobăiască în grămadă.

Alcalay privi lung băiețașul, se gândi cîteva clipe, îl văzu curățel îmbrăcat și în cele din urmă, îi spuse:

– Bine, aranjează-mi cărțile. Dar să știi că nu-ți plătesc nicio para, îți pot împrumuta cîte-o carte, dacă mi-o înapoiezi a doua zi nepătată și neciufulită.

Târgul a fost repede încheiat. Băiețașul, cînd scăpa de la școală, fugea pe Calea Victoriei, la ghereta „Mogoșoaiei” a lui Leon Alcalay. Acolo întârzia încă două ceasuri, asortând cărțile după tematica lor și nu după culoarea lor, cum îi plăcea până atunci negustorului. Apoi pleca acasă cu câte o carte, pe care nu o lăsa din mână, până noaptea târziu, ca s-o restituie intactă a doua zi, așa cum o căpătase. Băiețașul se numea Jean Zahareanu, fiind al doilea fiu dintr-o familie cu nouă copii: 4 frați și 5 surori.

Ghereta lui Leon Alcalay, acum ferchezuită, prospera în vânzarea de cărți. Marfa era sortată pe specialități: literatură, studii și eseuri, dicționare, cărți pentru copii și așa mai departe. Devenise o reală satisfacție pentru clienții gheretei și o mai mare satisfacție pentru Leon Alcalay. Trecură astfel câțiva ani. Alcalay se îmbogățise și Jean Zahareanu se cultivase.

În 1903, când Jean împlinise 18 ani, Leon Alcalay îi făcu următoarea propunere:

– Jeane, am achiziționat localul din colțul de peste drum și intenționez să deschid acolo o mare librărie, cu tot felul de articole de papetărie, cu rechizite școlare și pentru birouri, dar și cu cărți. Vrei să te angajezi la mine, să te îngrijești de raionul de cărți?

Jean a fost încântat. Oricum era nevoit să-și ajute numeroasa lui familie. Cu toate că era aproape cel mai dotat din cei nouă copii, tatăl său decise, după tradiția evreiască, dar și după punga lui, că doar cel mare să intre la facultate. Oferta lui Alcalay venise la timp. Jean pretinse în afară de leafă, să-i plătească cursurile serale, la care nu vroia să renunțe. Alcalay acceptă și Jean se puse pe treabă. Organiză prima mare librărie din țara românească: Librăria Leon Alcalay. Făcuse legături prin corespondență cu marile edituri pariziene, londoneze și berlineze. Sosiseră vagoane de cărți cu ultimele noutăți din străinătate, iar editorii români se întreceau care mai de care să îndese librăria lui Alcalay cu tipăriturile lor.

Jean Zahareanu nu a fost un simplu vânzător de cărți. Poate este greu de crezut, dar el citea 90% din cărțile aflate în rafturile librăriei. Înzestrat cu o memorie excepțională, știa să facă remarci, observații necesare, recomandând mai fiecărui client exact ce-l interesa pe acesta. Viața de vânzător de cărți nu era pentru Jean Zahareanu numai un mod plăcut de a-și câștiga existența; el își considera profesia drept o deosebită contribuție la educarea cititorilor de toate categoriile.

Sunt cunoscute relațiile sale prietenești cu Caragiale, căruia îi vindea cărți franțuzești cu jumătate de preț, achitând diferența din modestul lui salariu. Sau relațiile cu poetul Vlahuță, care după ce-i citise câteva poezii (scrise în perioada când se îndrăgostise de viitoarea lui soție) îl îndemnase să continue să scrie versuri. Era prieten bun cu regizorii Paul Gusty și Vasile Enescu, cu actorii G. Storin, cu Tony Bulandra, cu Lucia Sturdza Bulandra și mulți alții.

Alcalay îi dăruise lui Jean titlul de „prinț”, fiind singurul funcționar pe care-l numise director al librăriei și singurul căruia îi mărea lunar salariul. Porecla de „prinț” nu i se atribuise lui Jean numai pentru eleganța și ținuta sa, ci datorită următoarei întâmplări. Într-o dimineață, înaintea sosirii lui Jean, intrase în librărie prințul Carol (viitorul rege Carol al II-lea). Pe vremea aceea membrii familiei regale nu erau însoțiți de o gardă specială, ci numai de un singur aghiotant, în tovărășia căruia se plimbau pe unde vroiau. Cum Jean încă nu venise, el fiind singurul din librărie „calificat” pentru a primi asemenea personalități, prințul renunță să cumpere și părăsi magazinul. Când, după câteva clipe își făcuse apariția și Jean, Alcalay, indignat, fiindcă prințul plecase fără să cumpere, spuse cu glas tare: „- Uite, un prinț vine, altul pleacă!” Vorba rămăsese și prinsese. De atunci, Alcalay, colegii și chiar unii clienți îl strigau pe Jean „prințul”.

Jean a trăit puțin. S-a născut la 15 septembrie 1885 și a murit la 5 august 1932, cu câteva zile înainte de a împlini 47 de ani. A fost o fire sentimentală, a trăit o mare iubire, pe care a pierdut-o, și care poate i-a grăbit moartea, lăsându-i trei fii, cărora le-a dăruit tot ce a avut în el mai bun și cărora le-a transmis dragostea pentru carte, acest sentiment unic, pe care prea puțini îl posedă și prea puțini îl înțeleg.

(Text de Adrian Zahareanu, fiul lui Jean Zahareanu)

$$$

 AȘOKA CEL MARE

Așoka s-a născut în jurul anului 304 î.Hr., ca fiu al lui Bindusara, al treilea împărat al Imperiului Maurya. Mama sa nu este cunoscută cu certitudine din sursele istorice, dar unii cercetători sugerează că ar fi putut fi o prințesă greacă. Așoka a avut numeroși frați, inclusiv fratele său vitreg Susunaga, care avea să devină împărat după moartea lui Bindusara.

Numele „A-shoka” înseamnă literalmente „fără suferință”. Potrivit unei legende, mama sa i-a dat acest nume deoarece nașterea lui i-a îndepărtat suferințele.

Așoka a primit o educație regală, incluzând studii în domenii precum arta militară, administrația publică și filozofia. Se presupune că a excelat în arta războiului și a demonstrat abilități de conducere încă de la o vârstă fragedă.

Așoka a participat activ la campaniile militare ale tatălui său, câștigând experiență și faimă pe câmpul de luptă. S-a remarcat ca un comandant curajos și strategic, contribuind semnificativ la extinderea Imperiului Maurya.

Lupta lui Aşoka pentru putere şi dezvoltarea imperiului

Fondatorul imperiului, Chandragupta a cucerit teritorii vaste, punând bazele pentru puterea Mauryanilor. Tatăl lui Așoka, a continuat expansiunea, consolidând imperiul și aducându-l aproape de unificarea subcontinentului indian.

După moartea lui Bindusara, a izbucnit o luptă pentru putere între Așoka și frații săi. Așoka a ieșit victorios din această luptă, eliminându-şi rivalii prin violenţă și urcând pe tronul Imperiului Maurya în jurul anului 268 î.Hr.

Aşadar, Aşoka a moștenit un imperiu vast, iar principalul obiectiv al său nu a fost expansiunea agresivă. A dus, totuşi, imperiul la extindere maximă cucerind nenumărate ținuturi printre care și regiunea Kalinga (estul Indiei), cucerită după o bătălie extrem de sângeroasă, în urma cărora au murit peste o sută de mii de oameni. O legendă spune că apele râului Daya, de lângă câmpul de luptă s-au înroșit de sânge.

De la un conducător sângeros, la promotor al păcii

Așoka era hindus, dar după această bătălie a ridicat principiul non-violenței (ahisma) și s-a convertit la budism.

Potrivit unei povești de pocăință, care seamănă cu cea a bunicului său care s-a convertit la jainism, Așoka avea remușcări din cauza distrugerilor și vărsării de sânge din războiul din Kalinga, renunțând la violență și îmbrățișând modul de viață pașnic al budismului.

De altfel, el a sprijinit și a consolidat budismul făcându-l o religie puternică prin mai multe mijloace:

-a dat edicte prin care dădea drepturi budiștilor;

-a construit mai multe stupe sau sanctuare pentru a păstra relicvele budiste;

-a construit în toată India stâlpi de piatră inscripționați cu mesaje de ordin moral și religios pentru popor;

-a construit numeroase temple budiste, printre care se numără Templul Mahabodhil;

-a convocat Al treilea Conciliu budist, la care a participat în calitate de monah, conciliu organizat pentru a remedia problemele dogmatice de ordin monahal;

-a trimis misionari budiști în Asia de Sud-Est, Sri Lanka, Asia Centrală, Nepal, Bangladesh, chiar și în unele regate elenistice.

Prin consolidarea imperiului, Așoka a adus o perioadă de stabilitate și prosperitate, favorizând comerțul și dezvoltarea economică. Misiunile sale militare au contribuit la răspândirea budismului în diferite regiuni ale Indiei.

Ascensiunea lui Așoka la putere a fost marcată de o luptă violentă, dar domnia sa a fost definită de o transformare radicală către pace și compasiune.

Așoka cel Mare, aşa cum avea să rămână în istorie, a murit în anul 232 î.Hr și a rămas în istoria Indiei și istoria universală de altfel, ca unul dintre cei mai corecți și mai iubiți monarhi din istorie.