$$$

 FLAGELUL DROGURILOR

Drogurile ilicite constituie o problemă socială complexă, care afectează viețile a milioane de oameni. Costurile umane și sociale ale dependenței de droguri sunt foarte ridicate având impact în sistemul de sănătate publică, deoarece implică alocarea de resurse pentru prevenirea și tratarea consumului, asistență medicală și tratamentele spitalicești. Drogurile afectează securitatea societăților, mediul și productivitatea lucrătorilor.

Conform Raportului Comisiei Europene referitor la strategia Uniunii Europene de combatere a fenomenului, din noiembrie 2015, 80 de milioane de europeni au declarat că au consumat canabis cel puțin o dată în viață, iar cocaina și amfetaminele au fost încercate de 15,6 milioane și, respectiv, 12 milioane de persoane. Europol estimează că traficul de droguri și producția de droguri se află printre cele mai profitabile activități ale grupurilor infracționale organizate, prezente în spațiul comunitar.

Dar acest flagel nu este o „creație” a ultimelor decenii, deși, evident, niciodată în istorie nu a cunoscut o asemenea răspândire. „Moda” consumului de droguri pentru relaxare sau pentru calmarea durerilor a început să se răspândească la nivelul Europei occidentale încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu studierea culturilor și tradițiilor orientale și progresul științei. În urmă cu doar 100 de ani, droguri interzise astăzi prin lege erau prescrise de medici ca tratament, sub diferite forme. Acestea erau ingredientele principale ale unor medicamente folosite frecvent în epocă, marile companii farmaceutice germane, franceze sau britanice producându-le în masă, fiind recomandate ca tratament pentru orice problemă medicală, de la afecțiuni oftalmologice la dureri de dinți, stări nervoase etc.

Flagelul drogurilor, în atenţia Siguranţei Generale a Statului

Bucureștiul începutului de secol XX era capitala unui stat racordat la evoluțiile Occidentului. Chiar dacă păstrăm proporțiile față de marile capitale europene, putem vorbi despre un oraș cosmopolit în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, înțelegem și atracția exercitată asupra multor oameni, mai mult sau mai puțin onești însă toți dornici de o viață mai bună, veniți din toate colțurile Europei, în special din vastul Imperiu rus, unde convulsiile sociale creau o stare de insecuritate accentuată. Artiste „de varieteu”, multe dintre ele practicând prostituția clandestină, bancheri, liber-profesioniști, escroci de profesie, diverși meseriași, educatoare pentru copiii familiilor bogate veneau cu sutele în România. O bună parte dintre aceștia erau monitorizați de structurile care asigurau securitatea statului.

În mod firesc am importat și ultima modă de amplificare a plăcerilor și „senzațiilor tari”, și anume drogurile. Traficul de stupefiante, realizat în special prin intermediul marinarilor de pe vasele românești care efectuau curse la Istanbul, era asociat, de cele mai multe ori, cu prostituția „de lux” și spionajul, după cum reiese din notele Siguranței Statului.

Referiri la traficul de droguri în societatea românească la începuturile secolului XX găsim în notele și informările agenților de poliție și siguranță, precum cea din 22 ianuarie 1916, redactată de una din Brigăzile Siguranței din București și adresată conducerii Direcției Poliției și Siguranței Generale, structură a Ministerului de Interne însărcinată cu contracararea acțiunilor de spionaj, criminalitate organizată și acțiuni subversive: „Max Rivera numit André Chanot care locuia la Athenee Palace Hotel camera No.308, pleacă astă seară la ora 905 cu trenul de Iași direct spre Petrograd. Este întovărășit în acest voiaj de către o amantă a lui Rudy Catargi, directorul Agenției Telegrafice Române. Notez că a vândut înaintea plecărei o cantitate de 100 pachete cocaină lui Max Rivera/André Chanot de la Athenee Palace Hotel și lui Milka, o dansatoare de la Maxim, 35 pachete. Mai notez ca consumatori traficanți pe: C. Tryandafil artist de la Teatrul Eforiei domiciliat la Hotel Astoria. Csarda, dansatoare de la Varieteul Alhambra/Maxim. Suzi, dansatoare la Casino de Paris… Clair B. amanta unui coafor francez. Yurek Wittenberg spion rus domiciliat la Grand Hotel No. 306. Mador amanta acestuia de la aceiași adresă… Sapha, o amantă a lui Max Rivera, de la Athenee Palace. Alice/Julia/Pohl de la Hotel Metropol….. Din nenorocire, trebuie să recunoaștem că aceste femei cocainomane venind în contact cu ofițerii noștri clienți ai localurilor de noapte, se molipsesc de la ele, luând astfel acest viciu cu urmări destul de rele….” (ANR, Fond Direcția Generală a Poliției, Dosar nr. 1/1914, file 268-271).

Dar acest viciu nu era apanajul exclusiv al Capitalei, un agent al Siguranței atenționând asupra prezenței la Brăila a unui mare traficant de droguri: „Eri v-am înaintat un plic conținând cocaină. Acest plic a fost cumpărat pe prețul de lei 5 de o persoană, aci de la dansatorul Gugu, care se află acum la Brăila, împreună cu o cantitate de 180 pachete cocaină pe care le are într-un plic mare. Acest individ este cel mai mare traficant de cocaină și împreună cu Davidovici au fost acei care au inundat Bucureștiu, amator de acest drogue” (ANR, Fond Direcția Generală a Poliției, Dosar nr. 1/1914, f. 273).

Într-un amplu raport prezentat conducerii DPSG, în decembrie 1915, este detaliat modul în care drogurile afectează siguranța națională: „Se știe de toată lumea că cocaina în praf absorbită pe cale nasală are o mare influență asupra nervilor, ajungând după un timp oarecare să abrutizeze complect pe individ. Din această cauză a fost interzisă cel dintâi în Franța, unde se consuma pe o scară întinsă, iar acei ce fac trafic cu acest drogue sunt aspru pedepsiți (mai mulți ani de închisoare). Dintre cei mai mari consumatori ai acestui drogue sunt artiștii de varieteu care, voiajând din țară în țară, aduc și duc cu ei viciurile și obiceiurile rele ale acelora cu care vin în contact. Și iată, deci, de ce și la noi în țară, de câtva timp, s-a introdus cocainomania printre artiștii de varieteu și printre clienții obișnuiți acestor locale. Vă descriu, mai jos, modul cum se practică acest trafic în București, dând și toate amănuntele ce posed până acum.

Acum un an, prin luna Noembrie, unul dintre cunoscuții mei de aci mă invită odată să-l acompaniez până la Dogheria Tzetzu din strada Doamnei, vis a vis de Credit. Acest tip se numește Oscar Finkels, astăzi contabil….

Intrând în sus numita Drogherie, am fost întâmpinați de un funcționar care a salutat pe cunoscutul meu cu „Bună ziua Domnule Doctor”. La această întâmpinare a răspuns Finkels cerând: Dă-mi te rog 5 flacoane de Merk; i s-au dat și a plătit la casă suma de 2125, adică 425 flaconul. Pe drum, eu nefiind dumerit asupra conținutului acestor flacoane, cât și asupra titlului de Doctor ce se atribuia prietenului meu, am căutat să aflu chiar de la el toate aceste pe care vi le dau aci.

Uite mă, mi-a spus el, eu fac o afacere frumoasă cu sticlele acestea în care am cocaină. O plasez la toate franțuzoaicele de aci, care o plătesc cu 8,9 și 10 lei sticla. Am oamenii mei, ca Willy Davidovici care era portar la Cafe de Paris, rendez-voul tuturor franțuzoaicelor de aci și care mi-o plasează acolo unde eu nu pot. Așa a continuat cunoscutul meu anul trecut traficul acestei otrăvi, ajutat de Willy Davidovici.

Acum câteva luni, întâlnind pe Willy Davidovici și întrebându-l de Finkels Oscar mi-a spus că nu mai vine în oraș neavând parale, căci el a știut să-i taie porția acolo de unde o lua (era vorba de cocaină).

Prea câștiga mult, mi-a spus Davidovici; acest câștig îmi aparține mie acum. Și iată cum Davidovici face acum acest trafic. Cumpără cocaina în sticluțe, pe urmă o desface în mici pungi albe printr-un amic al său Goldstein, zis Nazone. Mai dă și dansatorului Rivera Max de la Café de Paris, Gugu de la Maxim, actualmente angajat ca dansator la Brăila, la Cinema Paradis…

Asupra acestuia găsim totdeauna un tub mic de sticlă plin de cocaină în buzunarele vestei, din care consumă el și din care dă prin local clienților ca: Ahmed bey, cunoscutul spion și altor al căror nume îmi scapă” (ANR, Fond Direcția Generală a Poliției, Dosar nr. 1/1914, f. 274 – 274v). Acest flagel va continua și va lua amploare după primul război mondial. Relevant este semnalul de alarmă tras în orașul port Galați, urbe ideală pentru propagarea acestei infracțiuni. Presa locală semnalează creșterea periculoasă a fenomenului, în special în rândul persoanelor tinere: „În ultimul timp, o parte din lumea borfașilor se ocupă cu vânzarea clandestină a cocainei, cloroformului, beladonei, opiumului ș.a. otrăvind publicul. Îndeosebi toată activitatea lor este îndreptată înspre varieteuri, unde pasiunea stupefiantelor a început să devină interesantă pentru artistele și frecventatorii lor, în care domnește setea aspră după senzații tari, după noutăți, după biciuirea simțurilor prin mijlocirea tuturor viciilor posibile…. Existența șantanurilor, dancingului, baltabarinului etc., sunt considerate un mai mare pericol pentru sănătatea publică decât flagelul sifilisului sau tuberculozei. Stupefiantele sunt o boală inconștientă a unei generații indiferente de indivizi care nu pun alt preț pe existență decât egoismul satisfacțiilor lor” (Pohrib, 2013, 570-571).

Reporterul prezintă și unele măsuri ce se impuneau, în acest caz, după modelul adoptat în state europene, de asemenea afectate: „Varieteurile din orașul nostru ar trebui supravegheate îndeaproape de către organele polițienești sau, mai sigur, pentru împiedicarea intensificării otrăvurilor – căci sunt destule femei care le practică, care se îndeletnicesc cu răspândirea lor, pe care și le procură de pe la borfași –, varieteurile să fie închise imediat după terminarea spectacolului, fără ca artistele să aibă dreptul să se așeze la masa spectatorilor, așa precum este uzul în Austria, la varieteuri ca Romacher, Apollo etc.” (Pohrib, 2013, 571).

Drogurile şi spionajul în Bucureştiul României neutre

În rapoartele instituțiilor însărcinate cu asigurarea securității statului apare des menționat faptul că mulți dintre cetățenii străini, care se aflau în număr mare în țară pentru a onora diverse contracte în numeroasele localuri de divertisment din Capitală, dar nu numai, îmbinau „utilul cu plăcutul”, ocupându-se cu trafic și consum de droguri sau cu spionajul (deseori informațiile secrete fiind vândute doar după criteriul cine dă mai mult). Aceștia, evident, urmăreau cooptarea unor autohtoni care să le înlesnească accesul la „lumea bună” a Bucureștiului. Ne referim, în continuare, la două personaje deja menționate și aflate în strânse legături de afaceri ilegale, Max Rivera și Willy Davidovici.

Traficanți și consumatori de droguri, cei doi încercau să procure informații secrete nu numai din România, dar și din țările vecine, acționând atât separat, cât și în coordonare, personal dar și prin numeroasele cunoștințe pe care le aveau. Agenții Siguranței informează, în februarie 1916 că Rivera „angajat de organizațiile germane pentru a culege informațiuni militare… a trimes o artistă americancă în Rusia pentru a culege informațiuni”.

Deoarece artistul francez devine un adevărat pericol prin multitudinea de cunoștințe din „societatea înaltă” (conform agenților Siguranței), cărora le făcea diverse servicii (mai mult sau mai puțin dubioase, printre care evident și procurarea de droguri), este arestat în iunie 1916, în urma unei razii de anvergură în „viața subterană” a Capitalei. Cu această ocazie peste douăzeci de cetățeni români și străini sunt deferiți Parchetului, acuzați de trafic de droguri, procurarea de informații secrete, coruperea unor funcționari publici etc.

Nu cunoaștem traseul ulterior al acestui aventurier de mare clasă, dar este foarte probabil să fi fost expulzat din țară, mai ales că pregătirile pentru intrarea României în război de partea Antantei, oficializată la 14 august 1916, au impus întărirea măsurilor pentru siguranța națională.

De asemenea, numele lui Willy Davidovici este des amintit în rapoartele agenților de siguranță, pe parcursul anului 1916. Acesta ducea un trai opulent, mult peste posibilitățile sale financiare, fiind implicat în tot felul de afaceri dubioase, inclusiv spionajul pentru „Austria, Germania, Rusia, în sfârșit pentru oricare, numai să-i plătească”. Davidovici se afla în strânse contacte de colaborare cu un alt suspect, Vitenberg, fost spion în serviciul Rusiei țariste, dar trecut în slujba Germaniei.

Concluzii

În România începutului de secol XX, „încrengătura” criminalităţii organizate şi complementaritatea cu spionajul şi corupţia este imposibil de redat într-un tablou complet, deoarece vicisitudinile istoriei nu au permis păstrarea arhivelor în forma lor iniţială. Cercetătorul are, în prezent, acces doar la părţi mai mult sau mai puţin relevante.

În secolul al XIX-lea, consumul de droguri în România constituia un aspect cu totul excepţional, în cele câteva cazuri descoperite consumatorii fiind cetăţeni străini, majoritatea marinari ajunşi în porturi precum Constanţa sau Galaţi. De asemenea, în evidenţa autorităţilor se afla un număr mic de persoane beneficiare ale unor tratamente îndelungate cu medicamente ce conţineau stupefiante. Acestea erau acordate unor bolnavi cu afecţiuni grave sau cronice.

Cu puţin înaintea primei conflagraţii mondiale începe să se formeze o piaţă naţională a drogurilor, acestea fiind, totuşi, apanajul elitei româneşti şi a străinilor veniţi în ţară. Un asemenea viciu presupunea riscuri şi cheltuieli mari, majoritatea consumatorilor fiind persoane bine situate în societate, cu posibilitatea de a oferi informaţii puterilor străine interesate. În acest context traficul de droguri devine o preocupare a Siguranţei Statului, luându-se măsurile necesare pentru controlarea acestuia.

$$$

 GENIUL LUI JOHN STEINBECK ÎN „FRUCTELE MÂNIEI”

„Dar voi ne-ați adus în pustia aceasta, ca toată

obștea aceasta să moară de foame”. (Ieșirea 16,3)

Am spus dintotdeauna că istoria face casă bună cu beletristica. De multe ori, cea din urmă, având datele istorice, pătrunde în intimități ale trecutului, în casele familiilor sau în sufletele oamenilor dintr-o anumită epocă așa cum cea dintâi nu reușește. Este și cazul romanului , scris de către , laureat al premiului Nobel pentru Literatură în anul 1962. Scriitorul prezintă inegalabil amara poveste a societății americane din timpul Marii Crize Economice din 1929-1933. Dar nu o face după modul de lucru al istoriei, cu date, statistici, explicații științifice, mergând deci de la exterior spre interior, adică încercând să prezinte o realitate socială plecând de la date abstracte. Ci o face prin muncă de teren, prin observații directe, prin descoperirea vieții bieților oameni din acele timpuri, de la interior spre exterior, ilustrând dramatismul acestor ani, pornind din inimile greu încercate ale americanilor.

Descrierile realităților socio-economice din SUA par a fi desprinse dintr-o distopie. Arendașii sunt alungați de pe pământurile lor de către marii proprietari, casele le sunt puse la pământ de un tractor, grădinile le sunt arate, iar ei pornesc în lumea largă cu câteva bunuri. Fermele mici și mijlocii dau faliment, șomajul crește galopant, specula este în floare. Familii întregi din Oklahoma, Texas sau New Mexico rămân fără o sursă de venit, iar procurarea pâinii devine din ce în ce mai grea. Salvarea lor vine de la afișele care împânzesc fiecare stat, de unde află că vor găsi locuri de muncă în California. Vor culege portocale, piersici și struguri, vor simți briza oceanului, nu vor cunoaște iarna, își vor ridica o casă înconjurată de grădini întinse. Toate aceste familii își urcă casa în camionetă și pornesc pe un drum de mii de kilometri ce leagă estul de vest, 66 road, cu speranța unei vieți mai bune. Așa începe american dreamul americanilor.

Un termen-cheie în opera lui Steinbeck este speranța. Ea este prezentă în fiecare capitol din carte, ascunsă în gândurile intime ale unui personaj, tremurând pe buzele acestuia. Este singura lumină din carte ce radiază peste cititor și contrastează cu realitatea mizeră a vieții. Ceea ce susține progresul cititorului pe firul narativ este tocmai această rază de nădejde, de care se agață, de altfel, și eroii romanului. Ea este prezentă o bună vreme, apoi dispare odată cu un eveniment tragic, dar pare că va renaște din propria cenușă. Doar pare, însă, pentru că se va stinge progresiv, asemenea unei candele. Situația este identică cu cea din Șoareci și oameni, unde nădejdea este prezentă din episodul inițial până în cel final. Am numit-o speranța steinbeckiană, caracterizată de o intensitate uriașă ce le dă personajelor puterea de a merge mai departe, animându-le viața, dar care se pierde treptat. Întreaga călătorie a americanilor este o lungă așteptare, iar salvarea în care-și pun nădejdea întârzie să vină. Expresia Așteptându-l pe Godot pare a caracteriza epilogul (ne)împlinirii acestei speranțe.

Familia Joad este una dintre miile de familii care pornesc pe șoseua 66. Este o familie numeroasă din Oklahoma care s-a reîntregit după ce li s-a alăturat Tom, fiul cel mare, eliberat din închisoare. Rămași fără casă și fără pământul pe care îl munceau, sunt forțați să plece. Își cumpără o camionetă în care-și urcă întreaga agoniseală, iar cu 150 de dolari în buzunar se avântă pe un drum de 3000 de kilometri. Îl iau cu ei și pe Cassy, care a renunțat la preoție. Odiseea familiei Joad începe.

Tehnica lui Steinbeck de a descrie atât călătoria, cât și perioada ulterioară este sublimă. Eu am numit-o tehnica cinematografică a literaturii, dat fiind că de multe ori simțeam că ies din filele cărții și vizionez un film palpitant. Fiecare loc traversat este descris în nuanțe vii și contururi bine definite, cu o grație deosebită a detaliului. Apoi cadrul se mută brusc pe surprinderea întregii familiei, a camionetei acestora sau a locului de popas, și se apropie din ce în ce mai mult, până se aud vocile personajelor. Niciun dialog nu este purtat static, personajele fiind angrenate în diferite treburi, replicile intersectându-se cu o anumită acțiune, ceea ce oferă scenelor un dinamism continuu. Totul se mișcă într-un flux alert, neîntrerupt, tensionat.

Atenționați încă din timpul drumului, membrii familiei Joad vor cunoaște adevărata față a Californiei și faptul că socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Sunt tratați, precum toți cei veniți din est, cu ură. Primesc porecla de okies, termen jignitor ce îi desemna pe cei din Oklahoma. Locuiesc în acele hoovervilles – taberele de la marginea orașelor cu așezări din corturi, barăci și bordeie, numite astfel după președintele american al vremii, Herbert Hoover – în care domneau mizeria, sărăcia și foamea. Un loc de muncă este aproape imposibil de găsit, iar odată găsit este plătit cât să poți să asiguri hrană familiei de pe o zi pe alta. Nu este de mirare că deviza care circula înainte de criză, Tinere, du-te în vest și prosperă împreună cu țara (Go west, young man, and grow up with the country) va deveni Tinere, du-te în vest și îneacă-te în Oceanul Pacific (Go west, young man, and drown yourself in the Pacific Ocean).

Scena finală este memorabilă, una dintre cele mai puternice și neobișnuite din literatura universală. Provoacă milă, dar și repulsie. Arată prăbușirea aproape tuturor valorilor acelor vremuri, dar și încrederea că un ultim strop de umanitate încă mai există.

O melodie apropiată de măsura artistică a cărții, care se inspiră din povestea ei, este „The Ghost of Tom Joad”. Versurile de un lirism profund prelungesc întocmai suflarea cărții, iar vocea înceată și posomorâtă, cu rare izbucniri de note mai înalte și vesele, amintește de speranța ce pătrundea uneori în sufletele zbuciumate ale americanilor care cutreierau șoseaua 66.

$$$

 GIULGIUL DE LA TORINO

De secole, giulgiul de la Torino constituie obiectul unor aprinse controverse. Mulţi creştini cred că este pânza în care a fost învelit Mântuitorul când a fost coborât de pe cruce. Scepticii spun că ar fi un fals rafinat.

Provenienţa giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus de la Ierusalim, după îngroparea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un zid al cetăţii. În secolul 6 ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala imperială Constantinopol, de unde cruciaţii l-ar fi furat în timpul Cruciadei a patra și l-ar fi dus în anul 1204 în Franța.

Prima prezentare publică a giulgiului în Europa a avut loc în anul 1357 la Lirey (Franța). Icoanele cu Iisus apărute după secolul 6 și răspândite în toată lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu. Mai târziu, acesta a fost donat casei princiare de Savoya (Franța). În anul 1578, giulgiul a fost dat Domului din Torino, rămânând totuşi proprietatea familiei de Savoya. În martie 1883, după decesul regelui italian Umberto de Savoya, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiţia păstrării sale în continuare în relicvariul Domului din Torino.

Un raport de medicină legală publicat în anii 1970 în SUA, înaintea analizelor din 1978, a constatat următoarele: din punct de vedere anatomic (indiferent de felul cum au luat naştere) amprentele nu sunt false. Patologic și fiziologic, ele corespund unor detalii care în urmă cu 150 ani nu puteau fi cunoscute de un falsificator. Persoana învelită în giulgiu a avut 1,80 m înălţime, circa 77 kg, de tip semitic. Pe cap, pe ceafă și pe frunte se observă o mulţime de răni mici din care s-a scurs sânge. Încheietura de la mâna stângă (negativul imprimat pe giulgiu este proiecţia inversă a corpului) indică o rană destul de mare. Mâna dreaptă este acoperită de mâna stângă. Rana mâinii stângi este tipică modului roman de răstignire. Cele 130 răni de la biciuire au fost produse de biciul roman flagrum. Rănile și umflăturile de pe umeri arată că persoana a trebuit să ducă în spinare un obiect deosebit de greu. Pe partea dreaptă a pieptului (pe fotografie pe partea stângă!) se observă o rană îngustă (locul în care a fost împuns de lancea lui Longinus?). Rana de la picior corespunde locului prin care s-a fixat un cui prin ambele picioare suprapuse. Se pot constata, deci, paralele între raportul de medicină legală publicat în anii '70 și relatările Evangheliilor despre răstignirea lui Iisus.

Totuşi, rezultatele acestui raport nu au fost suficiente pentru a confirma autenticitatea giulgiului. O comisie de specialişti urma să stabilească dacă imaginea este autentică (urme ale unui corp uman), dacă persoana a fost răstignită (în vremea lui Iisus sau mai târziu) sau dacă este un fals.

Pe la mijlocul anilor 1970 s-a format în SUA o echipă de cercetători care și-au propus elucidarea prin mijloace moderne a misterului giulgiului din Torino. Înainte de deplasarea la Torino, pe baza unei fotografii din 1973, s-a constatat (prin studiu microscopic) că culoarea de pe giulgiu nu are o direcție unică, așa cum sunt culorile pictate cu pensula, ci prezintă direcţii aleatorii. Chipul de pe giulgiu nu a luat naştere nici prin pictură cu ulei, nici prin vopsele de apă. Fotografia a fost analizată și cu un microcomputer, obţinându-se o imagine tridimensională nedeformată a persoanei răstignite (o pictură obișnuită oferă în calculator proiecţii tridimensionale, dar foarte deformate și ireale). Persoana răstignită, reprezentată pe giulgiu, apare într-o imagine nedeformată, ceea ce presupune dozarea naturală a luminii și umbrelor. Imaginea prezintă cu siguranţă un om răstignit, cu o expresie prietenoasă a feței, cu păr lung, barbă și mustaţă.

În 1978, cu prilejul împlinirii a 400 ani de la predarea giulgiului către Domul din Torino, Vaticanul a permis studierea giulgiului de către două comisii independente: una americană și alta italiană. Timpul de acces a fost limitat însă la 5 zile, giulgiul fiind expus în acest răstimp într-o sală a Palatului Regal de lângă Dom, fosta reşedinţă a familiei Savoya din Torino. Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lăţimea de 1,10 m și este alcătuit din fire de in, toarse manual, iar ţesătura este urzită (tot manual). Pe ţesătură apar două amprente: partea din față și cea din spate a unui bărbat gol, biciuit și răstignit. Corpul a fost aşezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile arse la incendiul din 1532 și mai multe pete de apă de la stingerea acestui incendiu.

În urma datării cu carbon 14, rezultatele au arătat că pânză ar proveni din Evul Mediu și nu din vremea Mântuitorului. Se știe însă că datarea cu carbon poate produce, pentru aceeaşi mostră, rezultate total diferite.

Cercetătorii au fost siguri că pe giulgiu se află imprimat într-adevăr un om chinuit și răstignit și că nu poate fi vorba de un fals, însă s-a pus problema datării corecte a vârstei materialului și a urmelor imprimate pe giulgiu, pentru a constata dacă giulgiul are vechimea pretinsă. Pentru determinarea vârstei relative s-au executat câteva analize de polen, fiind identificate două specii de polen care provin din Țara Sfântă. Prin spectroscopie de reflexie s-au pus în evidență urme de murdărie pe tălpi, ceea ce arată ca omul a umblat desculţ în ultimele ore de viață, urme invizibile ochiului, excluzându-se prin aceasta posibilitatea adăugării lor intenţionate pe ţesătură. Unul din membrii comisiei a susţinut însă că substanţa galbenă ca paiul, cu care este impregnat giulgiul, ar fi un amestec de oxizi de fier și gelatină, folosit de către falsificator și aplicat cu mâna pe ţesătură. Afirmaţiile sale s-au bazat însă numai pe analize nechimice, microscopice. Alţi membri ai comisiei au susţinut, din contră, pe baza analizelor chimice, că acea substanţă este un compus organic, iar pe alocuri (lângă răni) ar fi urme sigure de sânge. Comisia a mai identificat răni la nas și la bărbie (datorate unei probabile căzături), urme de lovituri pe față, cât și fluierele picioarelor intacte. Neclarificată a rămas problema modului în care s-a putut imprima pe ţesătură conturul celui răstignit și dacă sângele provine din răni vii sau dacă e sângele coagulat al unui om deja mort la învelirea în pânză.

În urma rezultatelor provizorii, cercetătorii și-au pus întrebare: omul care a fost învelit în giulgiu era încă viu sau murise deja? În pofida dubiilor exprimate, analizele spectrale au indicat existența certă a unor pete de sânge pe pânză. Evangheliile afirmă că Iisus a fost coborât de pe cruce după ce a murit, însă un om mort nu mai sângerează, deci aparent sângele Lui nu ar fi avut cum să intre în țesătură. Alternativ, există posibilitatea ca sângele, aflat în cantitate mare pe trupul Mântuitorului, să nu fi fost complet uscat la momentul învelirii în giulgiu

Totuşi, având în vedere că deja avem de-a face cu un lucru neobişnuit prin faptul că un trup omenesc a lăsat o imagine tridimensională pe o ţesătură, căutarea unei explicaţii pentru petele de sânge devine inutilă. În mod obişnuit, nici un trup al vreunui om, viu sau mort, nu imprimă imagini pe ţesăturile cu care vine în contact. În mod neobişnuit, o minune comportă numeroase aspecte aflate dincolo de puterea de înţelegere a minții omeneşti.

Există, de asemenea, cercetători care afirmă că au identificat urme de text pe pânză. În 2009, Barbara Frale, paleograf la Arhivele Secrete de la Vatican, a afirmat că pe giulgiu se poate citi textul „În anul 16 al domniei împăratului Tiberiu, Iisus Nazarineanul, dat jos la începutul serii, după ce a fost condamnat la moarte de un judecător roman pentru că a fost găsit vinovat de o autoritate evreiască, este trimis la înmormântare cu obligația de a fi încredințat familiei sale numai după un an întreg”. Scepticii răspund că textul provine din imaginația cercetătoarei și din manipularea pe calculator.

În lipsa unor răspunsuri din partea ştiinţei actuale, există posibilitatea ca acest giulgiu să fie chiar pânza în care a fost învelit Mântuitorul pentru punerea în mormânt.

*†*

 LEGENDA CASTELULUI BRAN

Despre castelul Bran s-a scris foarte mult. E vestit în toată lumea, fiind chiar inclus de tot soiul de publicaţii în topul celor mai faimoase fortificaţii medievale din lume. Celebritatea şi-o datorează, după cum bine ştiţi, asocierii imaginii castelului cu cea a contelui vampir Dracula. Dracula, la rândul său, este o plăsmuire a imaginaţiei lui Bram Stocker, legată în mod arbitrar de personalitatea voievodului muntean, Vlad Ţepeş.

În cele ce urmează, mi-am propus să scriu câte ceva despre legendele ţesute de-a lungul timpului în jurul castelului, legende mai puţin cunoscute însă mult mai apropiate de realitate decât legenda lui Dracula.

1.Legenda „Drumului hoţilor”

Cu toate că nu există nici o dovadă scrisă, cum că Vlad Ţepeş ar fi locuit vreodată la Bran, este foarte posibil, după cum arată şi istoricul Neagu Djuvara, ca voievodul valah să fi trecut prin acest loc în peregrinările sale prin Transilvania. În secolul al XV-lea trecătoarea Branului era un punct de trecere din Ţara Românească înspre Transilvania. Pe aici veneau spre Târgovişte carele cu mărfuri ale negustorilor saşi din Braşov.

Povestea spune că pe vremea când Vlad Ţepeş locuia în castel, acestuia i-ar fi venit năstruşnica idee de a se deghiza în ţăran muntean. Chipurile, venise să tocmeasca nişte marfă de la negustorii saşi aflaţi în drumul lor spre târgurile Valahiei. Când au început să apară carele negustorilor, voievodul a început să o facă pe nepriceputul lăsându-i pe saşi să-l păcălească. Domnitorul le-a însemnat apoi cu o bucată de cărbune căruţele celor necinstiţi. La lăsarea întunericului Vlad, însoţit de o gardă de călăreţi a plecat pe urmele negustorilor. I-a prins din urmă acolo unde au făcut tabăra ca să inopteze şi le-a ieşit înainte. Aceştia realizează că au păţit-o atunci când voievodul îi acuză de înşelăciune pe cei care aveau carele însemnate. Fără prea multă vorba, Ţepeş îi pedepseşte aspru aşa cum o arată toate legendele mai mult sau mai puţin adevărate, despre el. Pe scurt, le scurtează nasurile ca să îi ştie toată lumea de hoţi şi le taie o mână. Dar lucrurile nu se opresc aici. Negustorii necinstiţi sunt duşi la Bran unde are loc în ziua următoare, judecata. În faţa sătenilor se desfăşoară procesul iar sentinţa este cea obişnuită. Din 5 în 5 este ales câte un împricinat şi tras în ţeapă. Execuţia are loc pe drumul din faţa castelului ce ducea spre Braşov. Porţiunea de şosea dintre castel şi Tohanu Nou a căpătat de atunci numele de „Şirul hoţilor”, în amintirea acestor fapte.

Ce e adevăr, ce e ficţiune?

Habar nu am dacă Vlad Ţepeş a făcut vreodată scamatoria cu deghizatul în ţăran sau dacă a stăpânit vreodată Branul. Bunul simţ mă face să cred că nu. Ce ştim din documente este că pe Vlad Ţepeş îl deranja teribil faptul că saşii braşoveni şi sibieni făceau bani frumoşi în Ţara Românească lipsindu-l pe el de venituri frumuşele. Acesta este motivul pentru care avea să pună ca aceştia să fie ucişi şi mai apoi va ataca şi va prăda aşezările din preajma Braşovului şi Sibiului băgând spaima în saşi.

2.Legenda „Temniţei bântuite”

Istoriografia românească, în special cea din perioada comunistă a ţinut sub cheie o serie de personaje istorice ce aparţin istoriei Transilvaniei. Se vorbeşte de Gelu, Glad şi Menumorut apoi de Iancu de Hunedoara, Matei Corvin fiul său, românizatul secui Gheorghe Doja, Horea Cloşca şi Crişan şi Avram Iancu. Toţi au ceva în comun: nu sunt unguri. De restul nu ni se suflă o vorbă de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Un astfel de personaj a fost şi principele Gabriel Bathory. Despre el istoria spune că era teribil de crud, cel puţin la fel de necruţător ca şi Vlad Ţepeş. Legenda spune că acesta ajunsese la un diferend cu Braşovul pe tema stăpânirii castelului. Principele voia să intre cu orice preţ în posesia acestuia. Cum nu avea probabil nici timpul şi nici forţa necesară ca să îl ia prin luptă, a recurs la un vicleşug. Le-a promis vicecastelanilor o răsplată generoasă dacă îl ajută să treacă de porţile citadelei. Aceştia l-au crezut şi i-au deschis porţile, numai că odată ajuns în stăpânirea castelului, Bathory şi-a arătat adevărata faţă. Cei doi castelani au fost închişi în temniţa castelului. Mai mult, în următoarele zile, ei sunt supuşi unor chinuri greu de imaginat. Rând pe rând şi fără grabă vicecastelanilor li se amputează toate degetele de la mâini şi picioare, urmează urechile şi nasul pentru ca în final să fie ucişi şi să li se scoată ochii. Vă întrebaţi poate, cine a comis toate aceste schingiuiri? Legenda spune că cel însărcinat să ducă la îndeplinire sentinţa era măcelarul castelului care a sfârşit prin a-şi pierde minţile. Înnebunit de ce făcuse, omul s-a aruncat în fântâna din curtea castelului, despre care o altă legendă ne spune că este fără fund. Realitatea este însă că fântâna are o adâncime de 57 m. De atunci a rămas printre localnici superstiţia că nu e bine să priveşti în interiorul temniţei printre zăbrele. Ochii castelanilor rămaşi acolo te vor privi şi vei avea coşmaruri.

Ce e adevăr şi ce e ficţiune?

Un document din anul 1612 confirmă existenţa conflictului de interese dintre ultimul reprezentant al familiei Bathory la conducerea Transilvaniei şi patriciatul săsesc din Braşov. Principele intră în stăpânirea castelului cu complicitatea paznicilor săi, vicecastelanii Johann Raab şi David Horvath. Cei doi sunt însă întemniţaţi, torturaţi şi executaţi în temniţa castelului. Aceasta se află, probabil la baza turnului de observaţie.

3.Legenda celor 1000 de peşti

Şi acum o legendă care te duce cu gândul la Biblie. Acţiunea se petrece în anul 1600. Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazu trece prin Bran. Bătălia de la Şelimbăr avusese loc, Ardealul, Moldova şi Valahia erau unite sub domnia unui singur stăpânitor: Mihai. Pârcălabul castelului Hannes Conrad da o mare masă în cinstea venirii doamnei sale şi pune mai mulţi pescari să prindă toţi peştii din apele înconjurătoare. Nu mai puţin de 1000 de peşti s-au prins în năvoadele lor. Aceştia au fost prezentaţi mai întâi vii pentru că înaltul oaspete să vadă că i se serveşte hrană proaspătă. şi acum urmează elementul supranatural. Doamna Stanca, potrivit legendei a luat un peşte şi l-a azvârlit în albia secată a unui pârâu. Pe dată, pârâul a prins viaţă şi s-a umplut de apă.

Ce e adevăr şi ce e ficţiune?

Doamna Stanca s-a numărat într-adevăr printre oaspeţii castelului la 9 iulie 1600. În cinstea ei s-a întins o masă mare. La prins de peşte nu au fost decât doi pescari care n-au golit însă bălţile şi păraiele din jur. Doar 207 de peşti au fost prinşi. Apa, la care se referă legenda, este probabil pârâul Turcu care înconjura fortificaţia.

4.Legenda haiducului ajuns stăpân al castelului

Potrivit legendei, cândva, demult, un haiduc pe nume Bucur, s-ar fi îndrăgostit de fata castelanului. Andrei, căci aşa se numea păzitorul cetăţii, nu a fost deloc încântat atunci când a aflat că Marta, fata lui şi banditul au fugit împreună şi s-au ascuns în munţi, la o stână, pe Valea Zbarcioarei. Aşa că şi-a mobilizat mercenarii care au pornit pe urmele fugarilor. Un negustor pe care Bucur îl prădase mai demult le-a dezvăluit locul în care acesta se ascundea. Oamenii castelanului au ajuns la stână şi au dat peste cei doi amorezi. S-a încins o mare bătaie dar Bucur îi dovedi pe toţi. Se arătă însă milos şi nu îi ucise, ba le dădu drumul, iar oamenii neamţului de la Bran îi jurară lui credinţă. Alături de ei, haiducul luă cu asalt castelul şi îl cuceri. Andrei, castelanul scăpă cu fuga şi se refugie la Braşov. Banditului însă nu-i erau dragi nici castelele nici prinţesele, aşa că după trei zile de la victorie îşi luă lumea în cap şi se-ntoarse în pădurile cu care era obişnuit.

Castelanul s-a întors înarmat până în dinţi să îşi recucerească fortificaţia şi să îşi găsească fata. O găsi pe Marta, dar spune legendă, aceasta nu prea mai era în toate minţile. Poate pentru că suferea după Bucur, poate pentru că acesta o luase cu de-a sila, asta nu mai ştim.

Ce e adevăr şi ce e ficţiune?

Pe 29 mai 1704 ne spun documentele că în faţa Branului s-a dat o mare bătălie. Pe de-o parte se aflau garnizoana castelului şi întăriri trimise de la Braşov. De cealaltă parte erau ţărani răsculaţi de pe domeniul castelului şi din satele din jur, conduşi de un anume Bucur Câmpean. Acesta era un haiduc vestit care acţiona în Ţara Bârsei şi Trei Scaune şi a jucat un rol important în timpul răscoalei curuţilor condusă de Francisc Racoczy II.

Cât priveşte pe castelanul neamţ, găsim un asemenea personaj numit Andreas Bokross care a administrat într-adevăr castelul, însă nu în timpul răscoalei curuţilor când se petrec evenimentele descrise în poveste.

$¢$

 PARODII:

MILIȚIANUL CU CHIPIU ALBASTRU - Ștefan Augustin Doinaș

Un tip cumsecade-ndrăgind poezia

Gîndind la o rimă pe stradă trecea

Găsind-o, îl prinse subit bucuria

Şi spuse mulţimii ce sta şi-l privea:

Mă duc la redacţie să dau manuscrisul

Să-l publice astăzi pe pagina-ntîi

Dar stopu’ e roşu mi-mpiedică visul

Şi uite Miliţia, îi văd un călcîi

Tovarăşe dragă, un tip spuse iute,

Miliţianul acela nu vine pe-aici

Ia-ţi inima-n dinţi, pe roşu treci, du-te

Căci gloria te-aşteaptă şi timp nu e şi nici…

Dar el aştepta răbdător semaforul

Privind printre lume, atent la culori

Neluîndu-l în seamă pe sfătuitorul

Ce-şi rîdea în sine cu ochi sclipitori

Un deget întinse în stînga,-ntr-o parte:

– Priviţi cum se-nvîrte făcîndu-ne semn

Miliţianul acela voinic, nu departe

Să stăm nemişcaţi ca o uşă de lemn

– Tovarăşe dragă, e-o cioară-n copaci,

Zicea cetăţeanul privindu-l cam şui

Dar el răspundea întorcîndu-se: Taci…

Şi cioara părea cu chipiu albăstrui

În ureche-i şopti, ca să fie discreţi:

– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher

Miliţianul acela voinic, prin boscheţi,

Să stăm nemişcaţi ca o uşă de fier

– Tovarăşe dear, e-un buldog sub copaci,

Zicea cetăţeanul zîmbind şi mai şui

Dar el răspundea întorcîndu-se: Taci…

Şi buldogu-avea un chipiu albăstrui

Îi spuse-alte vorbe, acuma pe-aceste:

– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

Miliţianul acela voinic din poveste…

Hai, dom’le, să trecem, că doar n-o fi foc!

– Tovarăşe baby, e-un stîlp sub copaci

Zicea cetăţeanul rîzînd foarte şui

Iar el, traversînd, îi strigă-n urmă: Taci…

Căci stîlpu-i părea cu chipiu albăstrui

Dar vai!, rezemat de portiţa unei case

Spunîndu-şi voios un „bravo monşer”

Stătea un miliţian uriaş care scoase

Din taşca de piele un chitanţier

– Ce fiară ciudată îşi varsă veninul

Oprind publicarea poemului meu?

Ce vrea omu-acesta de-mi ia buletinul

Şi ultimul pol al bugetului meu?

– Tovarăşe dragă, sînt omul rigorii,

Chiar eu te-am văzut, cum stăteam sub copaci,

Trecut-ai pe roşu, aşa că… I’m sorry!

Şi totuşi, poetul răspunse-ntorcîndu-se: Taci…

Mai bine ascultă poemul acesta

Şi dacă nu-ţi place-ţi dau banii, mă-nchin

Apoi recită, încheindu-şi şi vesta

Şi miliţianu-ascultă… însă foarte puţin

$$$

 Gheorghe Şincai – reprezentant de marcă al Şcolii Ardelene

 Astazi, 28 februarie, se împlinesc 269 de ani de la naşterea lui Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător și scriitor român, remarcabil reprezentant al Școlii Ardelene, director al şcolilor din Transilvania şi luptător pentru drepturile românilor transilvăneni.

Primul nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică, conform actului cunoscut sub numele de „Unio trium nationum” (1437).

În anul 1791, apărea „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”, un memoriu care sintetiza programul politic al mişcării, trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componenta Imperiului Habsburgic.

Şcoala Ardeleană era îndrumată, politic şi cultural, de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, minţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi, toţi cu studii teologice, filosofice şi de drept canonic la Roma şi Viena.

Mişcarea susţinea emanciparea oamenilor prin educaţie şi cultură, de aici şi dezvoltarea şi organizarea învăţământului în limba română dar şi latura erudită, ce cuprindea numeroasele tratate de istorie şi filologie. Menţionăm aici cele mai importante dintre aceste lucrări: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”, autor Samuil Micu, „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, autor Gheorghe Şincai, „Istoria pentru îceputul românilor în Dachia”, autor Petru Maior, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, autor Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, „Disertaţie pentru începutul limbii române”, autor Petru Maior şi „Lexiconul de la Buda”, primul dicţionar etimologic al limbii române.

Gheorghe Șincai s-a născut la 28 februarie 1754, în localitatea Râciul de Câmpie, judeţul Mureş, în casa bunicului din partea mamei, într-o familie – Ioan Şincai şi Ana (născută Grecu) – care venea şi îşi trăgea numele din satul Șinca Veche, din ținutul Făgărașului, unde strămoșii săi aveau un mic domeniu.

În primele clase de şcoală a studiat în limba maghiară, în satul Săbed, judeţul Mureş, nu departe de locurile natale, apoi a învățat latina la școala reformată din Târgu-Mureș, între anii 1776-1778.

În anul 1768, devine bursier al seminarului iezuiților din Cluj, unde a studiat, timp de patru ani, gramatica și poetica.

În anul 1773, devenea profesor de retorică și poetică la Blaj, unde l-a avut ca elev pe Ion Budai Deleanu.

În 1774 se călugărește, sub numele de Gabriel, apoi își continuă studiile la Roma, de unde a obţinut o bursă, la Colegiul „De propaganda fide”.

Datorită faptului că învăţa bine, a fost luat sub ocrotirea cardinalului Ştefan Borgia, care era secretar la „De propaganda fide” şi care l-a numit pe Şincai custode al bibliotecii acestei instituţii, iar apoi a cerut şi a obţinut pentru el de la papa Pius al VI-lea favoarea de a putea să viziteze şi bibliotecile Vaticana, Sopra la Minerva şi Benedictina, unde Şincai a primit inclusiv un specialist care să îl ghideze prin biblioteci şi să-i indice sursele în care se vorbea de români. Fiindcă după o muncă intensă de cercetare desfăşurată în arhive și biblioteci din Roma, Șincai devine pasionat de istoria românilor, fiind preocupat de originea latină a poporului și a limbii române. Astfel, el a copiat şi transcris cu exactitate orice fel de referire la istoria românilor.

În anul 1779 Şincai își ia doctoratul în filosofie și teologie.

Gheorghe Șincai a fost un remarcabil poliglot, însușindu-și pe lângă limba română, latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza.

A studiat, la Viena și la Roma, alături de Samuil Micu, împreună cu care avea să elaboreze prima gramatică tipărită a limbii române, ”Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, care a apărut la Viena, în anul 1780.

Tot la Viena, a studiat la Colegiul greco-catolic „Santa Barbara”, metoda conducerii școlilor naționale și dreptul.

În anul 1783, el publică două abecedare, un catehism și o gramatică elementară în limba latină, în 1784, împăratul Iosif al II-lea dă edictul pe tema învăţământului, apoi, în anul 1785, Şincai este numit director al Școlii normale din Blaj, abia înființată, și al tuturor școlilor care urmau să se înființeze, în acelaşi an publicând a carte de aritmetică.

Din poziţia de director al învățământului greco-catolic din Transilvania, Şincai a avut o contribuție fundamentală la răspândirea culturii în mediul rural, iar prin efortul său s-au construit peste 300 de școli cu predare în limba română.

În urma eforturilor sale de cercetare asupra istoriei românilor, Şincai a fost atacat puternic, fiind acuzat inclusiv de faptul că ar vrea să fie un al doilea Horea. Drept urmare, el a căzut în dizgraţie, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând tot ceea ce putea pentru a scăpa de el. Şincai este arestat la 14 septembrie 1794, fiind întemniţat pentru câteva luni, iar după ce a fost eliberat, a constatat că rămăsese şi fără slujbă, fiind concediat din postul de director al școlilor.

Pleacă la Viena, cu susţinerea episcopului greco-catolic de la Oradea, Samuil Vulcan, pentru a-şi căuta dreptatea la împăratul austriac, însă rezultatele nu au fost cele aşteptate.

În faţa acestei situaţii, fără nici un venit, fiind – după cum afirma – „izgonit din rosturile sale”, Şincai se exilează la moşia contelui Vass, în satul Sinea, lânga Kosice, pe teritoriul Slovaciei de astăzi, unde timp de şase ani i-a învăţat carte pe copiii acestuia şi unde va locui până la sfârșitul vieții.

Despre momentul plecării, Gheorghe Şincai avea să afirme: „mă ocrotesc la feciorul Contelui Vass, cel mai bătrân, ca la nişte învăţăcei ai mei, până ce voi sfârşi munca pentru folosul Românilor, dintre cari unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea”.

În anul 1811, încheie lucrul la cea mai valoroasă lucrare a sa, scrisă sub forma analelor, „Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele așa de amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pe înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul de 34 de ani culese…”. Lucrarea nu a fost publicată în timpul vieţii lui Şincai, doar fragmente din aceasta apărând în ”Calendarul de la Buda”, în anii 1808 și 1809.

În acelaşi an – 1811, Şincai îi predă o copie manuscris a „Hronicii …”, episcopului Samuil Vulcan, la Oradea.

„Hronica” se întemeiază pe un material informativ uriaş, materializat în 26 caiete în manuscris, cules cu metodă şi simţ critic, ordonat în vederea publicării într-un vast corpus de documente, primul la noi, intitulat „Memoriile dacoromanilor”, temelia propriu-zisă a „Hronicii”.

Autorul a avut în vedere identificarea istoriei românilor din spaţiul intra şi extracarpatic, corelată cu istoria sud-est europeană, începând cu anul 86 până în zilele sale.

„Hronica” a fost strâns legată de curentul ideologic al acelor vremuri, servind cele mai importante aspiraţii naţionale şi sociale formulate de mişcarea de redeşteptare naţională din Transilvania.

„Hronica” propagă ideea românităţii, originea latină a poporului român, continuitatea lui pe teritoriul vechii Dacii, fiind singura istorie de sinteză, ştiinţific alcătuită, a întregului popor, prin valoarea şi bogăţia informaţiilor fiind peste tot ce se publicase până atunci în literatura noastră istorică.

În anul 1812, Şincai pleacă pe jos la Blaj, cărând în spinare saci cu documente şi manuscrise, fiind primit rece de clerul greco-catolic, în rândurile căruia îşi făcuse duşmani când se făcuseră alegeri pentru episcop pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob.

Tot pe jos s-a îndreptat Şincai, apoi, spre Cluj, pentru a obţine autorizaţia de publicare a „Hronicii…”, însă cererea sa a fost respinsă, autorităţile afirmând că „opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul de pus în furci”.

Ulterior acestor momente, Şincai a dispărut fără ca nimeni să ştie încotro s-a îndreptat.

La 2 noiembrie 1816, Gheorghe Șincai a trecut la Domnul, la vârsta de 62 de ani, la Sinea, în Slovacia de astăzi.

Din nefericire, mai multe dintre lucrările sale sunt cunoscute doar după titlu, ele pierzându-se de-a lungul vremii, printre acestea aflându-se „Dialogul”, o gramatică românească, un dicţionar românesc şi unul daco-român.

Copia manuscris a „Hronicii …”, pe care Şincai o dăduse episcopului Vulcan, a ajuns într-o librărie vieneză, fiind cumpărată la licitaţie, în 1833, de arhimandritul Gherasim Vida din Maramureş.

În anul 1844, avea să se tipărească Iaşi partea din „Hronică … ” ce vorbeşte de evenimentele de până la anul 1000, iar un an mai târziu, se tipărea la Buda o ediţie a acesteia, în care sunt publicate evenimentele de până la anul 1383.

În anul 1853, după comemorarea lui Gheorghe Şincai, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, cumpără de la arhimandritul Vida manuscrisul „Hronicii …” şi lucrarea este tipărită în întregime, pentru prima oară, prin grija lui August Treboniu Laurian (sau Augustin Trifan) – filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania şi unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867) -, care avea să afirme despre lucrare: „cât timp nu va fi publicată, Românii nu vor avea istorie”.

În prezent, mai multe colegii și licee din România îi poartă numele iar în noiembrie 2013, în fața școlii din Șinca Veche, a fost dezvelit un bust de bronz al lui Gheorghe Șincai.

***

 Nicolae Vermont, viața unui pictor mai puțin cunoscut

Pictorul Nicolae Vermont, pe numele său real Isidor Grünberg, s-a născut pe 10 octombrie 1866 în oraşul Bacău, într-o familie de oameni săraci. Despre tatăl lui ştim că dădea lecţii de limbi străine în târgul unde la acea vreme nu exista o viaţă culturală foarte active și avea patru copii, dintre care unul, B. W. Wermont, a devenit un cunoscut astronom, un altul a fost poet, dar versuri lui sunt astăzi pierdute, iar sora, Fanchetta Vermont, a fost soția lui Grigore Ventura și actriță a Teatrului Naţional din Bucureşti, mama marei tragediene Marioara Ventura.

Din însemnările emoționante rămase după moartea pictorului Nicolae Vermont putem extrage câteva date autobiografice destul de concise, dar preţioase pentru a înţelege viaţa artistului.

“Încep dinainte de naşterea mea, într-una din nopţile când mama mea, aşteptându-mă să viu pe lume, m-a visat, închipuindu-mă că mă vede sus-sus de tot pe o schelă într-o biserică lucrând nu prea ştia ce, însă o lumină mă învăluia şi atunci, cu lacrimi, mama s-a deşteptat din vis. Mai târziu mi-a povestit visul şi plângea. Deseori, de atunci, stau sus pe schele, zugrăvind până seara târziu, când aprind o lampă, ca să cobor din bolta poleită spre întunericul de jos.

Sunt născut în Bacău. Cunoşti cartierele întunecate din mahalaua lipovenilor şi dughenele în care se adăpostesc ovreii? Aşezările se prelungesc fără sfârşit în praf alb, sărăcăcioase case de pământ, cu acoperişul de spiţă putredă, însă ferestrele au în ochi flori de muşcată şi prispele sprijină casă de casă alcătuind un coridor de ceardacuri care parodiază în târgul de la capătul lumii arcadele palatelor apusene.

Casa noastră era un bordei. Părinţii locuiau acolo cu chirie, peste drum de Biserica Sfântului Nicolae. Casa avea patru odăiţe, tinda la mijloc, în faţă la drum un pridvor de pământ umbrit de o straşină sprijinită pe stâlpi de lemn vopsiţi în albastru. În cele două odăiţe din dreapta tindei şedea familia mea, tata, mama, sora mea, Fanchette, mai târziu actriţa Vermont Ventura, eu, care aveam patru ani, şi un frate mai mic.

Alături, despărţiţi de tindă, şedea pictorul Nicolae Grigorescu. Marele artist venise la Bacău pentru a face studii de evrei, studii care le-a folosit în iarmaroacele din Bacău, şi acele capete de suferinzi şi şireţi, bolnavi de sărăcie, dar iluminaţi de visul credinţei, transfigurate în pâlpâiri de aur roşu. În acest decor am trăit prima mea lecţie de pictură…

Pe tata îl interesa foarte mult munca domnului Grigorescu, care altminteri era un mizantrop tăcut şi singuratic, sensibil la înfrângeri şi fugind de laude. Mult timp mai târziu, când am început să înţeleg viaţa, îmi amintesc de vorbele tatii despre omenia şi farmecul pe care îl însufleţea în pictura lui Grigorescu. Eu ascultam cu nesaţiu şi de multe ori pândind prin crăpătura uşii căutam să descopăr minunile despre care mi se tot vorbea în legătură cu vecinul de alături. Într-o zi, Grigorescu mi-a dat voie să pătrund în odaia lui! Bucuria de atunci a fost hotărâtoare pentru viaţa mea. Descopeream, pe scândurele şi pânze, care cu lin trase de boi albi ca laptele. O şatră ţigănească sub aripa de liliac a unui cort în asfinţit de aur. Ovrei murdari şi mândri purtând trufia de regi în exil…

În mijlocul încăperii, pe şevalet, o pajişte cu iarbă înflorită în soare, unde păştea o vacă. Umbre albastre-violete lunecau străvezii pe munţi de vis, închizând depărtările. Imaginile s-au întipărit sub fruntea mea de copil şi mi-au rămas vii înaintea ochilor încât şi azi când mă gândesc la Grigorescu văd feeria de lumină a acestui atelier improvizat in mireasma veriurilor şi a culorilor de terepentină.

Dar după această revelaţie un simţământ nou îmi răscolise sufletul. Nu mai aveam linişte, trebuia să încerc şi eu să fac tablouri.

Bâjbâind prin jurul uşilor, am descoperit o frântură de cărbune de desen. Nu putea fi jucărie mai frumoasă pe lume! Fuga pe stradă, culcat pe brânci în praf, am început să desenez oameni şi câte îmi treceau în cap. Nu mai vedeam decât gânduri.

Deodată o căruţă cu vizitiul beat năvăleşte în nestăpânită goană pe uliţa pustie. N-am mai avut timp să mă ridic în zăpăceală, când cineva mă smulge şi mă dă în lături… salvându-mă. În huruială şi tropot, căruţa se depărta în nori de praf; mântuitorul meu a fost domnu’ Grigorescu…

Au urmat o toamnă provincială, plumburie, apoi o iarnă cu nămeţi până la acoperişuri şi o primăvară tristă plângând ploi nesfârşite în monotonia îngânată săptămâni de-a rândul de apele cerului. Într-o noapte ne deşteaptă zgomotul geamului spart cu pumnul şi un glas: “Fugiţi, s-a revărsat râul”.

Apa crescuse de o palmă în casă. Tata, cu picioarele goale, ne-a luat în braţe. Plângeam buimaci, dar Domnul Grigorescu ne-a trezit dând veste şi ajutându-ne, cărând alături de tatăl meu calabalâcul spre un loc mai înalt. Se clătinau poverile vii prin torentul rece care năvălise pe toată strada în noapte, cu aerul dezghețului. Auzeam gâlgăitul şuvoaielor căzând în pivniţă, bufnitura unui zid de paiantă ce se surpa şi ploaia năpădind cu neumblată nesfârşire de prăpăd.

Câteva zile mai târziu apele s-au retras şi ne-am întors acasă. Maidanul era înnămolit în mormane de crengi rupte, gunoaie, putregaiuri şi tinichele baricadau intrarea în tindă. În odaie, zidurile aveau brâie de nămol cât se urcase înecul. Pretutindeni, mucegai, numai într-o băltoacă am descoperit salteaua păpuşii sorei mele, saltea din care paiele în spice încolţiseră în fire subţiri de verde primăvăratic.

Am plecat mai departe şi ne-am strămutat la Ploieşti. Aici a început copilăria mea nepăsătoare ca a tuturor copiilor. Ţin minte numai că am fost eliminat din şcoala primară de la Ploieşti, pentru că am desenat în cartea de religie pe Adam şi Eva goi de tot.

A urmat o iarnă în care joaca mea era să fac biserici de zăpadă cu ferestre din sloi de ghiaţă în troiene. În biserică puneam să ardă o lumânare. Mai țin minte bătaia pe care am mâncat-o cu un prieten, pentru nişte struguri stafidiţi descoperiţi în pod. Mă socoteam demn de tot dispreţul, când am auzit pe nişte oameni sfătoşi zicându-i tatei: “Dacă nu e bun la nimic, fă-l pictor!”. Asta a fost când m-au adus la Bucureşti.

Tata vorbise cu domnul Aman pentru înscrierea mea la Bele-Arte, urma să aduc o probă de ce sunt în stare. A doua zi dimineaţa, la şase, cu un teanc de schiţe, eram în faţa şcoalei (acolo unde azi, vizavi de statuia lui Mihai Viteazul, s-a clădit o universitate). Vântul ridica praf de zăpadă vălurind marame prin văzduh. Clasa începea la opt. Când a început să se lumineze, un servitor bătrân a deschis ușa întroienită și s-a apucat să desfunde cu o lopată pragul. Recomandându-mă că sunt elev, m-a lăsat să sui pe scară până în clasă unde a început cu surcele să facă focurile în sobele de tablă. Eram îmbrăcat subţire şi lui Moş Ilie îi era cam milă. Şcoala îmi făcu o impresie ciudată, mă simţeam umilit, dându-mi seama că nu prea cunosc niciun fel de învăţătură metodică, oricât citisem şi ştiam pe dinafară Odiseea şi câteva piese de Shakespeare citite pe nemţeşte, dar simţeam că pentru un elev de pictură sunt un ignorant.

În hârdăbaia atelierului ochii mei rătăceau căutând un punct de sprijin, o legătură sufletească între mine şi şcoală. În mărime supranaturală mă sfidau statui de ipsos, copiile antice, Venus fără braţe şi Antinous cu capul înclinat pe umăr… într-o neliniştitoare desăvârşire. Până atunci nu avusesem prilej să văd muzee, dar mi-am dat seama că personajiile albe sunt înrudite cu epopeea lui Homer.

Tot cu acest prilej făceam pentru întâia oară cunoştinţă cu un schelet adevărat, spânzurat cu căpăţâna într-un proţap, rânjind fix, legănându-şi ciolanele fixate în balamale de fier, când moş Ilie îl scutura de praf. Aveam să învăţ anatomia. Sfios şi obosit, am luat loc pe un fel de podium, masa modelelor, când au început să vie rânduri-rânduri ceilalţi elevi, mult mai vârstnici, intrând cu tropăială ca să scuture zăpada. Măsurându-mă din ochi, făceau reflexii ironice pe care nu le înţelegeam şi buimăceala mea crescu fără măsură, când la spatele meu se sui să îşi ocupe locul un om cu totul gol care poza în picioare. Un camarad m-a îndemnat să încep să lucrez. Îndată a intrat în clasă şi domnul Aman, îmi răsfoieşte schiţele şi îmi dă pe neaşteptate locul între elevii înaintaţi. De atunci, n-am lipsit un minut de la cursuri. Uneori sufeream din cauză că vlăjganii mai vârstnici îmi porunceau să le aduc de o brânză, şi cicăleli şi umilinţi. Odată, domnul Aman i-a surprins şi le-a zis supărat: “Mă, nu vă mai bateţi joc de băiat că poate o să vă întreacă pe toţi”. E drept că cei mai mulţi nu urmau decât în vederea diplomei, ca să ajungă maeştri de caligrafie şi desen.

Când suna clopoţelul de 12, cursurile se întrerupeau până la 3, dar, cum toţi locuiam prin mahalale depărtate, puţini se duceau acasă la masă, cei mai mulţi scoteau din ghiozdan merinde şi frigeau cârnaţi pe soba de tablă de îţi lăsa gura apă la mirosul lor cât sfârâia jăraticul. Când aveam, moşmoleam un coltuc pe pâine, aşteptând să treacă prea lungi ceasurile până începea iar scârţâitul desenului pe planşetă… În al treilea an de frecvenţă, un foc a ars şcoala noastră — nu ştiu cum a izbucnit — am scăpat în goană pe scări, nu însă fără să fi desluşit în valurile de fum, în colţul lui din proţap, scheletul incandescent, roşu de scrum!

Viaţa era tot mai grea. Începusem să câştig câte 2—3 lei, am făcut primul antet pentru ziarul Universul şi eram trimis să schiţez morţi, ucigaşi sau persoane celebre pentru clişeele de ziar, dar cel care mă ajuta într-adevăr era Ventura, el mi-a dat putinţa să îmi procur cărbuni de desen, hârtie şi mâncare. Tata se îmbolnăvise. Într-o zi, vine din Cişmigiu — scuipa sânge — abia s-a târât până acasă. Cu trei zile înainte, m-a rugat să îi fac portretul, schiţa pe care o ştii. Ultima lui dimineaţă de vară — soarele se juca pe pat. Din ochii tatei au lunecat două lacrimi, nu mai putea vorbi; la prânz s-a stins cu mâna în mâna mea. În aceeaşi săptămână fusese concurs la şcoală (natură — culori); eu nu am venit decât în ultimele două zile după ce murise tata şi am muncit cât ceilalţi. Profesorul C. Stăncescu îmi zice: “Dumneata eşti fericitul, eroul zilei, ai ieşit întâiul!” Ochii mă usturau de plâns la mormânt.

Ăsta e succesul invidiat în viaţă de semeni. Isprăvisem şcoala, urma să mă duc spre desăvârşire în străinătate. Domnul Aman se zbătea zadarnic să îmi obţie o bursă. La fel a păţit şi alt camarad al meu, Gheorghe Solnai, care luase premiul I la un concurs de sculptură, dar, luându-se în consideraţie originea lui străină, concursul a fost casat. Solnai a plecat la o fabrică de ceramică, Pfnfkirchen, lângă Viena, s-a băgat lucrător, se distinge, e propus să urmeze la Academia de Bele-Arte din Viena; luând cunoştinţă de un concurs în vederea expoziţiei din Chicago, participă şi obţine premiul de patruzeci de mii de dolari, iar peste un an ajunge directorul şcoalei de Bele-Arte din Philadelphia. E preţuit peste ocean şi celebru, dar în toate scrisorile lui pomeneşte totdeauna cu drag şi dor de ţara noastră, de care sufleteşte a rămas legat.

Păstrez nestinsă recunoştinţă profesorului Aman, pentru tot ce m-a învăţat în credinţa artei”.

După cei cinci ani petrecuți alături de Aman, Nicolae Vermont nu a reușit să obţină bursa pentru străinătate, cel care l-a ajutat fiind Grigore Ventura, cumnatul său, cu sprijinul căruia a putut în cele din urmă să plece în 1887 la München, unde s-a înscris la Academia de pictură condusă de Ludwig von Loeft. Artistul a studiat în Germania timp opt ani, petrecându-și vacanţele în România și tot datorită lui Grigore Ventura a reușit să mai vândă câte un tablou pentru a se întreţină la studii.

La München s-a apropiat de mişcarea artiştilor grupaţi în jurul revistei de artă socială “Simplicisimus”. Revenit în ţară, Nicolae Vermont a deschis prima sa expoziţie de pictură în 1896, la Ateneul Român, și-a continuat studiile la Paris, iar în anul 1900 a avut o altă expoziţie, ocazie cu care I. L. Caragiale, care tocmai primise o mare moștenire de la o mătuşă, i-a cumpărat douăsprezece tablouri dintr-odată.

Artistul, alături de Ștefan Luchian, a fost promotorul grupului de artă independentă “Ileana” şi, alături de Al. Satmari, printre întemeietorii “Tinerimii artistice”. A avut, în repetate rânduri, expoziții în străinătate la Paris, Veneţia sau Barcelona, a zugrăvit, împreună cu Serafim şi Artachino, catedrala din Sofia, iar în România a realizat pictura bisericilor din Fundeni, Gherasea, Rucăr, Cerna-Vodă, Tecuci, Măneşti, Cătrineşti, capela cimitirului din Botoşani şi a restaurat biserica Nicolae Şelari, Mitropolia şi Căciulata.

“Din sute de tablouri şi-a câştigat cu greu existenţa lui şi a familiei sale, multe schiţe păstrează prospeţime vie în culoare şi calităţi de pictor adevărat. Dar nu mai puţin importantă rămâne opera lui de aquafortist. Singur, după moartea lui Aman, a dus mai departe arta gravurii pe aramă în şaptezeci de planşe. Am avut prilejul să îl cunosc destul de bine în tinereţea mea acum vreo şaizeci de ani, când sora mea, Rodica, începuse să picteze fiind încă şcolăriţă la Notre Dame de Sion — cum era moda educaţiei pe atunci — când se tot ruga de tata “să îi cumpere un profesor de pictură” şi tatăl meu, prin C. Mille, a vorbit cu Grigorescu, arătându-i primele ei schiţe. Acesta, stabilit la Câmpina, nu mai venea decât întâmplător în Bucureşti, or lecţiile cer continuitate. A recomandat pe Nicolae Vermont, care a colaborat cu Grigorescu la compoziţiile pentru bancnotele Băncii Naţionale, realizând nişte foarte frumoase proiecte pe care însă Banca, în mentalitatea directorilor de atunci, nu le-a folosit; au folosit unui asemenea director ca să plece pe seama Băncii în Franţa şi să comande unui gravor străin nişte pastişe a acestor desene care mulţi ani au apărut pe bancnotele Băncii cu inscripţia ce azi ne apare destul de ironică: “Falsificatorii acestor bilete se vor pedepsi”, scria Adrian Maniu în 1966, în revista Steaua.

Pictorul, care era bolnav de mai mult timp, a murit pe 14 iunie 1932, la vârsta de 65 de ani, la București. Dispariția sa a fost deplânsă de întreaga lume artistică: “Unul din cei mai de seamă pictori— blând, modest şi stăpânitor mai mult decât toţi ceilalţi al meşteşugului artistic — după lungi suferinţe a încetat să mai fie între noi. În urma lui, alături de copii şi soţie (soția artistului se numea Frederica, iar fiicele sale au fost Margareta și Zoe, ambele pictorițe), rămâne risipită prin ţară o lungă serie de opere valoroase în pictură şi gravură. Nicolae Vermont dintre toţi pictorii noştri era acela care cu mai multă virtuozitate şi cu un adevărat talent a izbutit să creeze compoziţiuni inspirate fie din biblie, fie din istoria noastră. Desenul Iui întotdeauna minuţios şi clasic dovedea cu prisosinţă neuitate învăţături. Fusese mai mult decât prieten cu Grigorescu, şi la unele opere au lucrat împreună — de asemeni o caldă afecţiune îl legase de Luchian”.

Surse:

Dimineața (1932), Adevărul (1932), Ilustrațiunea română (1930), Steaua (1966)