$$$

 PARODII:

ROMANTICĂ - după Alexandru Andrițoiu

Cînd stam şi beam cafea de Mocca

(Erau şi alte vremuri însă)

Te desenam cu carioca

Frumoasă, grasă şi cam plînsă

Voiai să fii actriţă mare

Ai dat concurs cu „După melci”

Dar, cînd stricat-ai trei cîntare,

Cum te visai ca Raquel Welch?

Ai stat apoi un an acasă

Ştiai şi cîntecul căciulii

Şi-ai dat din nou, la fel de grasă

Deşi cîntai ca Andrews Julie

Ai mai muncit un an pe brănci

Şi recitai acum ca o

Artistă, însă tot cu şunci,

Visîndu-te Brigitte Bardot

Mai bine – ‘ţi zise tanti Miţa –

Învaţă comedia, fa!

Că ai să poţi juca Chiriţa

Precum Olteanu M. Dragá

*

Şi-aşa făcu a zecea dată

Şi-acuma stăm la nechezol

Eu – pentru-a cincea oară tată

Ea – aşteptînd al doilea rol.

$$$

 MĂRȚIȘORUL - amuletă magică.

Pentru moșii noștri, 1 Martie avea însemnătatea începutului de an. Într-un străvechi calendar agrar astăzi era prima zi a anului, zi în care din firul vremii tors de Baba Dochia se împletea funia anului: alb și negru, iarnă și vară, zi și noapte, moarte și viață. Vreme înainte, cele două fire răsucite de lână albă și neagră se dăruiau în prima noapte cu Lună Nouă din martie. În vechime, negrul era considerată culoarea fertilității, a pământului roditor și a norilor aducători de ploaie, pe când albul era culoarea morții, a iernii înghețate, a doliului. Firul negru a fost înlocuit ulterior cu cel roșu, simbol al vieții, al soarelui, al pasiunii, și a fost dăruit de 1 Martie, înainte de răsărit. Mai târziu, acestui șnur bicolor i s-a adăugat un bănuț de argint, aramă sau aur și s-a numit „marț” sau „mărțiguș”. 

DE LA MARȚ/MĂRȚIGUȘ LA MĂRȚIȘOR

Cu timpul, bănuțului i-au luat locul fel de fel de figurine, semne ale norocului, primăverii și dragostei: trifoi cu patru foi, potcoavă, coșar, ghiocel, buburuză, inimioară. Este momentul în care „mărțigușul” a trecut de hotarul satului și a ajuns la oraș. I s-a spus mărțișor iar noi îl cumpărăm, îl dăruim și îl primim în prima zi a lui Mart. Apoi îl purtăm la mână, la gât sau prins în piept până când vedem primul pom în floare. Atunci îl legăm de o crenguță înflorită și ne punem o dorință. 

 PIESĂ DE REZISTENȚĂ DIN RECUZITA MAGICĂ 

Odinioară se credea că, primind mărțișorul, pomul este ferit de deochi iar deochiul era răul cel mai mare pentru el, singurul care îi putea lua rodul. Recunoscător că l-a împodobit cu prețioasa amuletă, pomul -printr-un transfer simbolic de proprietăți- îi dăruia parfumul, frumusețea și vigoarea lui. Pe atunci, mărțișorul era o piesă de rezistență din recuzita magică și se purta într-un timp incert cum este cel de la cumpăna dintre ani. Iar 1 Martie era început de an nou, atât în calendarul roman, cât și în cel geto-dac, răstimp în care anul murea spre a renaște iar spiritele demoniace hălăduiau nestingherite ca la orice început și sfârșit al lumii. Poate de aceea, oamenii legau șnurul bicolor de coarnele animalelor, de aripile cloștilor, la toarta găleții de apă, la poarta casei, formând nenumărate cercuri și noduri magice.   

ORIGINEA MĂRȚIȘORULUI. MATRONALIA.

Majoritatea etnologilor consideră că tradiția mărțișorului este de sorginte latină, romanii venerându-l în această zi pe zeul războiului, Mars. Privit din această perspectivă, șnurul mărțișorului se poate explica prin împletirea culorii roșu, culoare a vieții și a victoriei în luptă, cu albul, simbol al începutului și totodată al morții posibile, sugerată de inițierea campaniilor militare din Idele lui Marte. Tot la 1 Martie, Imperiul Roman sărbătorea Matronalia, zi în care bărbații ofereau daruri soțiilor și mamelor. 

TALISMAN LUNAR?

Caracterul profund feminin al sărbătorii este confirmat de faptul că, în vechime, mărțișorul era un simbol lunar. Se dăruia în prima noapte cu Crai Nou din luna martie și era din argint sau din aramă (metale lunare). În plus, bănuțul găurit, asemenea pietrei plate cu o gaură la mijloc, este un „simbol matricial feminin”. Faptul că mărțișorul feminin și lunar este legat de un pom („simbol axial masculin” în accepția lui Ivan Evseev) poate fi interpretat drept un abandon al anotimpului fragil și tainic patronat de Lună, în brațele viguroase ale verii. 

 SAU TALISMAN SOLAR?

Există și etnologi care susțin că mărțișorul ar fi un „talisman solar”, majoritatea dintre ei preluând teoria lui Romulus Vulcănescu portivit căreia fetele, după ce purtau mărțișorul toată luna martie, ieșeau într-un spațiu deschis și-l aruncau spre cer, rostind următoarea invocare: “Sfinte Soare, sfinte Soare, / dăruiescu-ți mărțișoare, / ‘n locu’ lor tu mă ferește / de pistrui ce mă-nnegrește. / Ia-mi, te rog, negrețele / și dă-mi albețele, / fă-mi fața ca o floare/ sfinte Soare, sfinte Soare”. Unii cercetători merg mai departe, susținând proveniența cultică solară a mărțișorului. Argumentul lor este dat de îmbinarea cromatică alb-roșu, regăsită și în costumul Căluşarilor, dansatori magici care personifică herghelia divină a anotimpului patronat de cal.  

 

Astăzi nu mai știm de ce purtăm mărțișorul și nici ce înseamnă el. Ne strecurăm greu pe trotuare printre tarabele cu „mărțișoare” chinezești și nu înțelegem rostul atâtor târguri care vor să ne cumpere și să ne vândă cu primăvară cu tot. Dar acest lucru nu trebuie să ne mire câtuși de puțin, ținând cont că încă din secolul al XIX-lea ni se păreau mult mai interesante tradițiile și obiceiurile străinilor: „Societatea noastră, din românească ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie, nici vorbi, nici gândi românesce … am uitat toate tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu!” N. Gane, Încercări literare, 1873, text preluat de S. Fl. Marian în Sărbătorile la Români, Cîrnilegile, 1898)

$$$

 Azi, pe 1 martie, de Mărțișor, se sărbătoresc zilele de naștere a două mari personalități, un scriitor al copilăriei noastre și un erou al legendelor noastre de români. Sperăm să vă facă plăcere să citiți o scurtă povestioară despre cei doi...

Era chiar de Mărțișor, soarele își trimitea razele călduțe peste târg, iar ulița mare zumzăia de oameni și de treburi. Mirosea a pământ reavăn și a zambile, iar păsările ciripeau vestind parcă vremuri mai bune. Printre orășeni, târgoveți și trăsuri, înainta agale un bărbat voinic, cu barbă stufoasă și ochii jucăuși. Era chiar Ion Creangă, venit în Târgul Vasluiului să se vadă cu directorul gimnaziului din oraș. Prietenul său, Mihai Eminescu, care fusese un timp revizor școlar peste județele Iași și Vaslui, aflase că ar fi acolo un post de profesor.

Vorbise deja cu directorul și cum mai era ceva vreme până să vină trăsura ce avea să îl ducă din nou la Iasi, se îndreptă către una dintre terasele de pe marginea cealaltă a străzii. Fără să vrea privirea i se opri asupra unui bărbat tânăr în uniformă de dorobanț, cu pieptul scos înainte și privirea mândră, iar ochii lui ageri și musteața răsucită arătau că nu era un "curcan" de rând. Își aduse atunci aminte de o poezie, a conașului Alecsandri, despre un sergent din Vaslui, pe care o auzise cu ceva vreme în urmă la una dintre întâlnirile Junimii de la Casa Pogor.

 

- Să trăiască Peneș Curcanul!.. strigă el mai în glumă, mai în serios...

- Să trăiești și matale domnule!... îi răspunse bărbatul în uniformă, puțin mirat că acel om pe care nu îl mai întâlnise îi știa chiar numele de "renume".

- Să știi că faptele tale au ajuns și la urechile noastre în Iași. Cum e, măi omule, să fii erou?... îl întrebă apoi Ion Creangă, bucuros că nimerise chiar pe cine trebuia.

- E frumos când biruiești, dar greu când vezi pe-ai tăi căzând lângă tine. Noi ne-am făcut datoria, cum am putut. Și, dacă o fi nevoie iar, ne-om ridica din nou! Ș-acum domnule, cu îngăduința matale am să plec, e ziua mea de naștere și mă așteaptă camarazii mei să îi cinstesc cu un pahar de vin... îi spuse respectuos dar mândru Peneș Curcanul.

- Uite culmea dom'le... ești născut de 1 martie, exact ca mine. Să fii sănătos și să trăiești mult și bine... spuse și zâmbi larg Ion Creangă.

- La mulți ani și dumitale și să ne vedem cu bine și altă dată... îi ură tânărul, mirat și el de curioasa coincidență, după care se îndreptă cu pași repezi către una dintre terasele din apropiere.

Și uite așa, pe ulița mare a Târgului Vasluiului, s-a petrecut o întâlnire despre care dacă nimeni nu ar fi scris, ar fi fost, în primul rând păcat, iar în al doilea rând, pur si simplu, ar fi trebuit. Să vă mai spunem că unul dintre colegii noștri mai în vârstă ne povestește în fiecare an, la început de martie... "Învățătoarea mea obișnuia să invite în clasă, de 1 martie, de Mărțișor, un bătrân din oraș care îl cunoscuse pe Peneș Curcanul pe când era și el copil și care ne povestea despre isprăvile de vitejie ale sergentului vasluian. Eu eram însă și mai bucuros să îl vad pe bătrân în clasa noastră și asta doar pentru că îl "cunoșteam personal" și îmi făcea cu ochiul când mă zarea printre ceilalți prichindei din clasă... era același batrân care îngrijea o mică gradinuță cu flori de la blocul unde locuiam împreună cu părinții mei."... iar noi deși ne dăm ghionturi pe sub birou, îl ascultăm de fiecare dată ca și cum nu am mai fi auzit niciodată acea istorioară... 🙂

$$$

 

Cine l-a ucis pe Abel?

- Fratele lui.

Cine l-a vândut pe Iosif ?

- Frații lui.

Cine l-a alungat pe Iefta?

- Frații lui.

Cine era invidios pe David?

- Frații lui.

Cine nu s-a bucurat de întoarcerea fiului risipitor?

- Fratele lui.

Printre atâtea exemple din Biblie, ne dăm seama că toți cei care au fost trădați și maltratați de propria familie au fost, de asemenea, foarte binecuvântați de Dumnezeu. Și, deși doare s-o spun, uneori, cel mai mare dușman pe care îl poți avea în viață are propriul tău sânge care îi curge prin vene.

Trist, dar adevărat.

______________

      sursa: net

Superblogger

 Și a venit primăvara. Și odată cu ea se vede la orizont catargul corabiei Superblog. Deși mă simt încă într-o lipsa de formă care sper să treacă odată și odată, îmi spun că trebuie să mă imbarc pe corabia ce mă va duce la liman.

Vânt puternic din pupa. Sau mai pieziș. Important este ca nava să ridice ancora și să pornească la drum. Luăm la bord talent și dorința de a povesti și pornim spre aventura vieții noastre 

$$$

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

GOETHE ȘI BETTINA

Johann Wolfgang von Goethe (1749 – 1832) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale. La 3 ani după moartea marelui Goethe, adică în 1835, au fost scoase la lumină scrisorile lui către Bettina. A fost una din cele mai ciudate episoade din viața poetului, mai ales că în momentul în care s-au cunoscut, Bettina nu era decât o fată de 22 de ani, iar marele Goethe avea 58 de ani.

Toată corespondența Bettinei cu Goethe este un imn de dragoste, venind dintr-un suflet de fată tânără, plină de adorație umilă și timidă. Totul n-a fost decât exaltarea unei ființe cu mai multă imaginație decât temperament, starea ei fiind adusă de condițiile ei speciale de viață. Tatăl ei, un negustor de delicatese și coloniale din Frankfurt, bogat, tiran, zgârcit și aspru, i-a îngrozit pe cele două neveste de la care a avut o mulţime de copii. Mama ei a fost Maximilians Laroche, acea neuitată Maxe, adorația lui Goethe la 25 de ani și prototipul Charlotei din romanul lui Goethe „Suferințele tânărului Werther”. Cum vedem, imaginea lui Goethe a fost moștenită de Bettina de la mama ei și primele ei lecturi din opera poetului au fost scrisorile pline de adorație ale acestuia pentru Maxe.

Apoi, rămasă orfană de foarte tânără, într-o zi Bettina ia drumul frumoasei locuințe în care trăia Frau Rothy, mama lui Goethe, a cărei inimă izbuti să o cucerească numaidecât. Bettina, această italiancă pe jumătate germană, era pe-atunci o fetiță măruntă, oacheșă, cu ochi negri, plini de văpăi și cu un păr negru, mai totdeauna zbârlit. Părea o țigancușă, vioaie și neastâmpărată ca flacăra focului de sub corturi, cu apucături băiețoase, îmbătată de viață și rătăcită din întâmplare în Germania. Un an de zile a mers în fiecare zi la Frau Rothy, şi, așezându-se la picioarele ei pe un scăunel pe care șezuse atâția ani poetul-copil, asculta poveștile despre Wolfgang, pe care bătrâna mamă nu ostenea niciodată povestindu-i-le, și pe care Bettina le așternea rapid pe hârtie.

În sfârșit, în 1807 Bettina izbutește să-și împlinească visul, şi-l vede de Goethe pe care o primește cu bunătate. Se mai revăd odată în 1810, apoi în 1811, când Bettina măritată cu Arnim vine încă odată să-l viziteze. Aşadar, Bettina ţine o corespondenţă de dragoste cu Goethe timp de 4 ani: o înșirare de vorbe amoroase şi extatice, ca de exemplu „Veșmântul tău mi-e mai prețios decât tot restul omenirii”, „Aș săruta treptele pe care calcă piciorul tău”, „M-aș bate pentru tine ca o leoaică, aș fi în stare să urăsc lumea întreagă și apoi să o ador la porunca ta”.

În același timp, însă, ea scrie: „Goethe s-a îngrășat, are burtă și gușă”. La toate exaltările fetei, Goethe răspunde rece și politicos. Tot spiritul, toată strălucitoarea vioiciune a Bettinei, tot talentul ei literar nu au avut nicio influență asupra inimii lui Goethe, care trei săptămâni după plecarea ei de la prima întâlnire se amorezează de o neînsemnată și ștearsă copilă de 18 ani, Herzlieb, care n-avea alt merit decât frăgezimea tinereții.

Dar Bettina n-a înțeles. Măritată cu Arnim, ea revine la Weimer, unde a fost foarte bine primită de Goethe. Prezentată la Curte, Bettina are succes, prin spiritul și darul ei de a povesti. Din nefericire, ea nu știe să menajeze susceptibilitatea doamnei Hofrath, Christiana, soția lui Goethe. Si știe că aceasta era vulgară, chiar când era tânără și frumoasă. Aceasta devenise grasă între timp şi mai era şi vulgară de câte ori putea. Christiana era plină de mânie când îşi vedea rivala la picioarele bărbatului său, cu capul pe genunchii lui, în admirație și extaz, mai ales când această comedie se mai petrecea și de față cu alții, între care bătrânul general Gneiseman care rămânea cu gura căscată.

Iritația creștea pe zi ce trece, iar la o expoziție în care Bettina a făcut o remarcă răutăcioasă în fața unui tablou ce era pe gustul doamnei Hofrath, a izbucnit o adevărată ceartă între cele două femei. Doamna Hofrath i-a smuls ochelarii Bettinei, care a leșinat. Doamna Goethe nu a mai primit-o pe Bettina în casa ei, iar Goethe i-a luat partea nevestei. Astfel s-a terminat romanul Bettinei cu Goethe.

Cât priveşte Goethe, ultima persoană pe care a văzut-o cu câteva zile înaintea morții sale a fost fiul Bettinei. În definitiv, Bettina voia doar să fie pentru posteritate muza și unica afecțiune a poetului, voia să domnească peste sufletul lui, să fie prototipul tuturor figurilor feminine pe care le-a cântat, idealul de femeie pe care a căutat-o în zadar sub chipul tuturor eroinelor sale.

@@@

 ANNE BOLEYN - O POVESTE DE DRAGOSTE

De-a lungul vremii, istoria şi literatura s-au întrecut pentru a găsi o poveste de dragoste perfectă. O poveste care să sădeasca emoţii, să te facă să-i îndrăgeşti protagoniştii şi, mai ales, să te facă să speri că dragostea învinge întodeauna şi cei doi vor rămâne împreună până la sfârşit. În această competiţie s-a aplicat o regulă cât se poate de simplă: realitatea, în cazul nostru istoria, bate filmul. Motivul este simplu: în ficțiune, orice este posibil. Însă când o astfel de poveste chiar s-a petrecut întrece și născocirea unui mare artist. De la clasicele exemple din Antichitate, războiul troian sau aventura lui Marc Antoniu cu Cleopatra, până la cele mai recente, cum ar fi căsătoria prinţului moştenitor Felipe cu Letiţia, cei doi fiind, în prezent, conducătorii Spaniei, aceste cupluri stau pe scena marilor iubiri la care unii dintre noi visăm. Dar este relația dintre Anne Boleyn și Henric al VIII-lea una dintre aceste povești de dragoste?

În secolul al XVI-lea aveam de a face cu o societate englezească profund anticlericală, în principal din cauza bogăţiei bisericii, dar şi din cauza suveranităţii unei puteri străine: papalitatea. În cartea sa, Istoria Angliei, André Maurois, povesteşte că dacă Abel ar fi fost preot, orice juriu al Londrei l-ar fi achitat pe Cain. Se observă astfel care era poziţia Angliei în legătură cu biserica şi clerul. În ceea ce îl priveşte pe Henric al VIII-lea, acesta a rămas întodeauna fidel convingerilor sale conservatoare. Când au apărut scrierile lui Luther în Anglia, Henric a luat măsuri pentru a le combate – prin cartea Assertio septem sacramentorum adversus Martinum Lutherum în 1521– fapt pentru care a primit titlul de Apărător al Credinţei de la papa Leo al X-lea.

La începutul anului 1526, Henric a început să o curteze pe tânăra Anne Boleyn din anturajul reginei Caterina de Aragon. Anne, fiica lui Thomas Boleyn, unul dintre diplomaţii preferaţi ai lui Henric al VII-lea, a primit o educaţie tipică pentru clasa ei socială, învăţase să scrie, să citească, învăţase aritmetică, istorie şi gramatică, precum şi să cânte, să danseze, bunele maniere, broderie, să călărească şi să vâneze. Anne Boleyn a refuzat avansurile regelui pentru a evita să devină amanta lui, aşa cum fusese sora ei, Mary. Refuzul ei nu poate fi considerat un motiv suficient pentru hotărârea lui Henric de a separa Biserica engleză de papă, această rupere având numeroase explicaţii politice şi economice. Regina trecuse deja de vârsta la care putea să aibă copii şi încă nu îi oferise un moştenitor la tron, un fiu. Cei doi aveau o fiică, Maria (1516) dar aceasta nu era considerată un succesor potrivit. Henric ştia că în cartea a treia a lui Moise, atât în capitolul 18, cât și în 20 se interzicea în mod clar orice fel de relație cu soția fratelui, iar Caterina fusese căsătorită cu Arthur Tudor, fratele lui Henric, timp de cinci luni. De altfel, se menţiona explicit că cei ce vor încălca legea sfântă nu vor putea avea copii. Pentru rege începuse să fie evident că Dumnezeu îl pedepsea pentru încălcarea Legilor Levitice, lipsindu-i pe el şi întregul regat de un moştenitor la tron. În afară de problema succesorului, regina, fiica regilor catolici, l-a pus într-o altă situaţie neplăcută, în condițiile în care regele dorea să rupă alianţa cu Spania, promovată de Henric al VII-lea, şi să înceapă o alianţă cu Franţa, această mișcare fiind imposibil de făcut cât timp Caterina se afla la curtea regală.

Henric avea numeroase preocupări diplomatice şi dinastice, astfel că la mijlocul anilor 1520, căsătoria sa cu Caterina de Aragon părea din ce în ce mai nepotrivită. Ar fi exagerat să credem că Henric putea decide ruptura faţă de papalitate sau divorţul de Caterina doar pentru că o fată de la curte, Anne Boleyn, îl refuzase. Cert este că Henric nu avea niciun dubiu că papa îi va acorda o bulă de dispensă la fel cum făcuse şi în cazul căsătoriei dintre împăratul Maximilian I şi Anna de Bretagne. Ceea ce nu a calculat însă este că niciun papă nu ar fi anulat o bulă a unui predecesor doar pentru a-i face pe plac. După mai multe încercări eşuate de a aduce dovezi care să arate că bula iniţială era invalidă, singura soluţie prin care se putea asigura divorţul şi succesiunea la tron a Tudorilor a rămas răsturnarea autorităţii papale în Anglia şi înlocuirea jurisdicţiei sale cu o autoritate corespunzătoare dorinţelor regelui, adică Henric însuşi în calitate de Cap Suprem al Bisericii. Deşi această acţiune a fost socotită de papalitate ca fiind schismastică, singurul punct comun între bisericile protestante şi cea Anglicană este nerecunoaşterea autorităţii papei.

După nenumărate legi, cum ar fi cea de succesiune şi cea de supremaţie, care să confere legalitate uniunii dintre Henric şi Anne Boleyn în 24 ianuarie 1533, s-a dovedit că aceasta a fost doar un capriciu, fapt demonstrat chiar de rege prin următoarele sale patru căsătorii.

Cu toate acestea, Anne Boleyn a fost numită cea mai influentă regină consoartă a Angliei din toate timpurile având în vedere că ea este cea care i-a oferit Angliei independenţa faţă de Roma.

Surse:

MAUROIS, André, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucuresti, p. 287.

Enciclopedia universală britanică, vol 7, pag. 179.

Biblia, Capitolul 20: „de va lua cineva pe femeia fratelui său […] fără copii să moară”

NEWCOMBE, D.G., Henric VIII şi reforma engleză, Editura Artemis, Bucuresti, p. 55.

IVES, Eric (2005). The Life and Death of Anne Boleyn: The Most Happy,Oxford: Blackwell Publishing, pag XV.