$$$

 

„Astăzi ar fi trebuit să am nouăzeci și patru de ani. 

Dacă viața ar fi fost bună,

Aș fi avut o petrecere mare de ziua de naștere astăzi,

Cu tort, râsete și dragoste în jur.

Doi fii minunați și o fiică dulce,

Nepoți de îmbrățișat și de prețuit.

Aș fi întâlnit un bărbat înalt și elegant,

Ar fi lucrat în oraș.

Am fi trăit la țară,

Cu doi câini, o pisică și fericire acasă.

Margot, draga mea soră,

Ar fi locuit în apropiere,

Poate și ea mamă,

În timp ce părinții noștri s-ar fi uitat la noi cu mândrie.

Am fi ciocnit 🥂pentru viață, pentru sănătate, pentru iubire.

Dar, în schimb, am dormit pe paturi tari de lemn,

Tremurând de foame și frig.

Am fost pedepsiți pentru motive pe care nu le înțelegeam,

Și nu am avut  jucării, doar durere.

Mama mea, înfometându-se să ne hrănească,

Era din ce în ce mai slabă pe zi ce trece.

Tabăra era plină de boli,

Și șobolanii trăiau împreună cu noi.

Am visat la mese pe care nu le voi gusta niciodată...

Cartofi, pâine, poate ceva carne.

Mi-am imaginat un pahar de vin,

Și ceva dulce, ceva zaharat.

Prietenul meu cel mai bun a fost într-o altă tabără,

Râsul lui, o amintire care mi-a dat curaj.

Măcar am avut-o pe Margot lângă mine,

Pentru că singurătatea era cea mai mare suferință.

Apoi a venit tifosul și ne-am îmbolnăvit.

Medicii nu au venit niciodată, nu a venit niciun ajutor.

Margot a plecat prima, apoi a venit rândul meu.

Pentru noi, moartea a fost o eliberare.

Sper că viețile noastre nu au fost în zadar.

Sper că lumea își va aminti...

Ura distruge totul.

Las jurnalul meu ca pe o lecție.”

În memoria Annei Frank (1929–1945).

$$$

 LUCIA CARAGEA, PRINȚESĂ ȘI SPIOANĂ

Descendentă a celebrei familii fanariote Caragea, care a dat doi domnitori pe tronul Munteniei și numeroase personalități în viața politică, economică și culturală a României, prințesa Lucia Caragea (1894-1950) este cel de-al treilea copil (din cinci) al entomologului de renume mondial, membru al Academiei Române, prințul Aristide Caragea (1861-1955), și al Matildei Al. Greceanu (1862-1945). Se naște pe 18 decembrie 1894, la Dresda, în Germania, acolo unde se născuse și tatăl său. Cunoscută și ca Lucie Caradja (Karadja), apoi ca Lucia Alioth, după căsătoria cu avocatul și diplomatul elvețian Carl Alfred Alioth, aceasta petrece o bună parte a copilăriei și adolescenței la conacul de pe moșia de la Grumăzești, din actualul județ Neamț, construit de tatăl său, conac care a supraviețuit până astăzi.

Aristide Caragea alcătuiește, de-a lungul anilor, una dintre cele mai impresionante colecții de fluturi din întreaga lume, pe care o donează în 1944 Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, din București. Pe moșia de la Grumăzești, Aristide amenajează un mic parc dendrologic, cu arbori autohtoni dar și cu specii rare din străinătate. Prințesa Lucia împărtășește dragostea tatălui pentru natură și pentru pădurile seculare, este fascinată de literatura romantică și de poveștile cu eroi populari. Este îndrăgostită de poezia lui Eminescu, pe care o trăiește în calitate de Luceafăr feminin, inaccesibilă avansurilor bărbaților care încearcă să o cucerească. Începe să scrie poezie și ajunge să fie publicată, încă din 1908, în „Convorbiri literare”, mai întâi sub pseudonimul Lucia Codru / Lucia Codru Haiducu, apoi ca Lucia Alioth. Publică chiar un roman de poezii, „Noi, care nu simțim”, la Editura Tiparnița, în 1933.

Recrutarea prințesei

Arogantă, provocatoare, de o aristocrație ostensivă uneori, frapează bărbații atât prin modul tranșant în care abordează discuțiile, dar și prin rezistența suverană la avansurile celor care fac greșeala să se îndrăgostească de ea. Frecventează cercurile literare și saloanele mondene, unde impresionează prin cultură, ușurința de a aborda subiecte dintre cele mai variate și o mare încredere în sine. Tatăl Luciei, Aristide Caragea, întreține o vastă corespondență cu specialistul britanic în microlepidoptere, Ed Meyrick, de la British Museum. Cel mai probabil, relația tatălui cu mediul academic britanic a constituit cea mai bună ocazie de recrutare a prințesei Lucia, de către Secret Intelligence Service-ul britanic (MI6). Șeful agenției MI6 din România, între 1922 și 1931, a fost nimeni altul decât „corespondentul special” pentru The Times, Harold Gibson. Acesta din urmă este transferat, în 1931, la Riga, dar revine apoi, în 1941, la Istanbul, de unde coordonează, printre alte țări, și agentura din România, până în septembrie 1944.

Descoperită de SSI ca fiind agentă a Intelligence Service-ului și a Biroului 2 francez, nu este arestată ci este constrânsă să colaboreze, pentru documentarea modului de operare a celor două servicii străine. Agentă directă a lui Mihail Moruzov, șeful Serviciul Secret de Informații, Lucia Caragea figura în statele de plată ca „Doamna A” (Alioth). Datorită relațiilor sale în înalta societate și în lumea mondenă, Lucia Caragea este folosită de Moruzov pentru a obține informații despre diverse ținte care frecventau aceste medii.

Spioana de la Cotroceni

Carol al II-lea, venit la putere în 1930, o însărcinează pe Lucia Caragea să o supravegheze pe Regina-mamă, Maria, exilată la Balcic. Lucia Caragea, în calitate de doamnă de onoare, face toate eforturile pentru a-i câștiga încrederea Reginei Maria și îi devine confidentă intimă. Îi supraveghează corespondența și îi ascultă telefoanele, pentru a detecta orice amestec în politică și a-l raporta imediat lui Carol.

Simona Lahovary, altă doamnă de onoare ale Reginei Maria, în ale sale „Pagini de jurnal” (vol. 2 – 1931-1936), notează despre Lucia Caragea: „Romantică, isterică, femelă dezlănțuită și agitată care‑și zice haiduc, iar în timpul războiului se agita cu spionarea nemților (dacă o asculți, a furat hârtii de pe masa lui Mackensen) și de atunci lucrează cu sârg pentru regină. N‑am știut niciodată exact în ce constă acest lucru sau ce informații aduce. Desele și misterioasele veniri și plecări ale acesteia la Cotroceni i‑au agasat pe toți aghiotanții și doamnele de onoare. Se face anunțată prin slugi. Bătrânul Lupin surâde când ne anunță că madam Haiduc a telefonat din nou! Gestul e așa de pueril, încât mă enervez doar pentru că regina o ia în serios. Haiduc s‑a învârtit totdeauna printre național‑țărăniști și, am impresia, carliști. Dar dacă a făcut ceva, direct sau indirect, contra lui Mutius în chestiunea de față, de fapt Mutius și Știrbei împotriva lui Grigore Filipescu și a regelui, asta ar încânta‑o pe regină?”

Prințesa Caragea îi furnizează lui Carol al II-lea informații valoroase în legătură cu „Garda de Fier”. Carol însuși o menționează în „Însemnări zilnice”, pe 11 și 12 martie 1937: „Ce dreptate am avut cu chestiunea energiei, căci am și primit o informație de la Haiduc, care-mi spunea că, dacă până la sfârșitul lunii, nu se va putea produce lovitura de stat a Gărzii de Fier, vor începe cu asasinate, prima pe listă fiind Duduia (Elena Lupescu – n.r.). H recomandă să plece pentru câtva în străinătate, lucru care desigur ea nu va voi. Dacă reușește lovitura, se zice că vor cere 6 zile libere ca să-și facă de cap. Știrile pot fi exagerate, dar trebuie, totuși, să nu fie neglijate și să se ia măsuri, cel puțin, de severă supraveghere. […] Din nou cer energie și măsuri, văd ezitări și oareșicare încredere în liniștea G<ărzii> d F. Eu sunt mai puțin liniștit, cred că e le calme avant l’orage, lucru ce mi-e întărit din nou printr-o informație venită seara, de la Hdc, care întărește ideea loviturii de stat. […] Spre seară l-am chemat pe Gavrilă (Gabriel Marinescu, prefectul Poliției Capitalei – n.r.), pe chestiunea știrilor de la Hdc. Dă asigurări că este cu ochii în patru, îi lipsesc însă banii necesari de la OP. Voi interveni. Are vreo 200 de oameni gata la nevoie.”

Trimisă în lagăr, la ordinul mareșalului

Gavrilă Marinescu, numit prefect al Poliției Capitalei în data de 23.02.1937, a fost asasinat de către un grup de legionari, alături de Mihail Moruzov și alți 62 de deținuți politic, în Masacrul de la Jilava, din noaptea de 26-27 noiembrie 1940. După asasinarea lui Moruzov, Lucia Alioth se ferește de SSI-ul lui Eugen Cristescu și încearcă să reînnoade relația cu vechiul aliat, Intelligence Service-ul britanic. Criticul Petru Comarnescu este și el atras de prințesa Lucia, notându-și în jurnal: „Fiica savantului Karadja ar putea să-şi scrie romanul unicei şi ciudatei ei vieți de autentică aventurieră spirituală (şi poate agentă politică)… O femeie care mă atrage întocmai ca un șarpe al cunoașterii şi al pasiunii e Lucie Alioth- Karadja, care mi-arată mare prietenie. Dar e dubioasă ca idei politice şi mă întreb dacă nu face parte din Intelligence Service.”

Ochiul vigilent al lui Eugen Cristescu, directorul general al SSI, se oprește și asupra activităților subversive împotriva germanilor ale prințesei Lucia Caragea, aceasta din urmă fiind internată, la ordinul mareșalului Antonescu, în Lagărul de la Târgu-Jiu, în 1944, pentru „activitate dăunătoare intereselor şi siguranței Statului”. După lovitura de stat de la 23 august 1944, Lucia Caragea este eliberată la scurt timp, împreună cu alți deținuți politic.

După ce regele Mihai abdică, la 30 decembrie 1947, mai multe rude ale prințesei Caragea reușesc să emigreze în Occident. Lucia Caragea este forțată să rămână și moare pe 26 septembrie 1950, la București, la nici 56 de ani, cu averea confiscată de autoritățile pro-staliniste de la acea vreme.

Portrete de familie

Din saga impresionantă a familiei Luciei Caragea de atunci, merită să mai menționăm aici două rude apropiate ale prințesei.

Alexandra (Tanda) Caragea (1920-1997), nepoata de frate a Luciei Caragea, deschisese în Dorbirn, Austria, „un magazin de informații” (intelligence shop), așa cum reiese dintr-un raport secret al CIA (Memorandum of Classified Information from the Immigration and Naturalization Service Files Re Princess Catherine Caradja, Beneficiary of Private Bill S. 1624, 1957-1959 ). Înainte și după 23 august 1944, Ecaterina Caragea, mama Alexandrei (Tanda) Caragea, își oferise casa pe post de loc de încartiruire pentru ofițerii americani de la București. Soțul Tandei de atunci, Dumitru Bragadiru, unul dintre cei mai vestiți berari din România, avea puternice simpatii germane. Tanda Caragea, pe baza relațiilor stabilite cu militarii americani, călătorește în Italia și în Elveția, în 1945, aparent pentru o misiune în numele Crucii Roșii din România. De fapt, scopul real al călătoriei în Elveția a Tandei Caragea era efectuarea unui transfer de la o bancă din Elveția, a fondurilor obținute de Dumitru Bragadiru din afacerile cu nemții, care riscau să fie înghețate. Tanda călătorește și în 1946, și anul următor, în Elveția și în Franța, într-o perioadă când deplasările în străinătate erau din ce în ce mai grele, datorită „bunelor relații” cu Petre Groza, premierul român. În 1947, Tanda se mărită cu Robert Moevs, locotenent în aviația militară americană. În 1949, este reținută de oficiali americani la Viena, împreună cu Paul Laptev – agent sovietic, cu care-l înșela pe soțul său american. În urma interogatoriului, Tanda recunoaște că este agentă a SSI-ului, scopul acestei fiind contactarea diasporei românești și a ofițerilor americani pe care îi cunoscuse la București. Într-un raport al CIA din 09.06.1952, Tanda Caragea, stabilită între timp la Salzburg, Austria, este considerată ca „un agent sovietic periculos”.

Principele Constantin Karadja (1889–1950), diplomat, este cumnatul Luciei Caragea. Prin demersurile sale (scrisori, memorii, referate etc., adresate superiorilor săi, inclusiv lui Mihai Antonescu), Constantin Karadja a reușit, riscându-și viața, să salveze de la deportare și exterminare peste 52.000 de evrei, în perioada noiembrie 1943 – iulie 1944. În calitate de șef al Secției Consulare în Ministerul Român de Externe, eliberează pașapoarte românești, pentru evrei din Germania, Franța, Ungaria, Grecia și Italia. Pentru aceasta, a fost declarat postum, în 2005, „Drept între Popoare” de către Institutul Holocaustul ui, „Yad Vashem”, de la Ierusalim.

***

 Claudia Millian și Ion Minulescu, o iubire de-o viață

Claudia Millian s-a născut pe 20 februarie 1887 la București, și a fost fiica unui inginer petrolist, Ion Millian, și a Mariei Negoescu. După terminarea cursurilor Şcolii de Belle Arte şi ale Conservatorului, tânăra aspirantă la măiestria picturii şi a muzicii a început să publice proză şi poezii, apoi teatru şi cronici dramatice.

Pe când era elevă de liceu, recita cu voce tare versuri din “Romanțe pentru mai târziu” şi îl iubea, în ascuns, pe Ion Minulescu, viitorul său soț. L-a văzut pentru prima dată pe poet la un bal mascat organizat de Tinerimea artistică: “Minulescu era îmbrăcat într-un costum de cavaler medieval şi se plimba cu Cincinat Pavelescu, mascat în filosof roman. Minulescu purta pe atunci o mustaţă roşie şi părea foarte amuzant în costumul lui. Numai mustaţa nu-mi plăcea şi după mulţi ani, într-o vară, la Predeal, l-am putut convinge să şi-o radă. L-am cunoscut mai târziu, în redacţia ziarului Viitorul.

Adusesem o informaţie de la Conservatorul de Belle-Arte şi Minulescu mi-a publicat-o. Am fost după aceea să-i mulţumesc şi m-a întrebat:

— De ce ai ţinut atât de mult să se publice informaţia asta?

— Ca să fiu şi eu cunoscută ca dumneata, i-am răspuns.

— Bine, dar eu sunt cunoscut pentru că scriu poezii.

— Şi eu scriu poezii, i-am replicat. Mi-a cerut să le vadă şi i-am arătat primele poezii din «Garoafele roşii». S-a îndrăgostit mai întâi de versurile mele, apoi de mine şi aşa s-a întâmplat «nenorocirea»”, povestea poeta în 1938.

În același interviu, Claudia Millian spunea: “Sunt feministă în sensul că dau multă importanţă posibilităţilor femeii. În femeie sunt puteri latente care trebuie încurajate. Ori de câte ori femeia a ieşit pe un teren de luptă, artistic, literar, politic, ştiinţific, a dat dovada unei mari puteri de afirmare. Bărbatul trebuie să fie egal cu femeia. Îmi amintesc că o binecunoscută feministă a dovedit chiar într-o conferinţă că bărbatul e inferior femeii. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, ceea ce înseamnă că Adam a rămas infirm, întrucât îi lipseşte o coastă, pe când femeia le are pe toate.”

În anul 1914, anul când a debutat editorial cu volumul de poezii “Garoafe roşii”, Claudia Millian s-a căsătorit cu Minulescu.

Următoarele ei volume de versuri, “Cântări pentru pasărea albastră” (1922) şi “Întregire” (1936), au fost bine primite de critica literară, iar piesele pe care le-a scris au fost reprezentate în teatrele din București și Cluj. Pentru drama “Vreau să trăiesc” (pusă în scenă de regizorul Soare Z. Soare și interpretată de Ion Manolescu, Gr. Mărculescu, Al. Critico, Niky Atanasiu, Aura Buzescu, Marietta Anca), a primit Premiul Teatrului Național în anul 1936.

Postum i-au mai apărut încă şase cărți, printre care şi “Despre Ion Minulescu” (1968), despre care Șerban Cioculescu scria:

“Sub titlul acesta publică Editura pentru Literatură un „triptic memorial” despre „Omul”, „Poetul” şi „Veşnicia” sau sfârşitul lui Ion Minulescu, aşa cum l-a văzut soţia lui, poeta, dramaturga şi memorialista Claudia Millian. Am fost vecinul lor, din anul 1935. Îi vizitam destul de des, atras de farmecul amfitrionilor şi de ambianţa tonică a căminului lor, un autentic muzeu de artă veche şi modernă, românească şi universală, o casă memorială astăzi întreţinută cu pietate şi gust de urmaşa lor, talentata pictoriţă în mozaic Mioara Minulescu.

De câte ori, şi în zilele acestea, calc în apartamentul de pe Bulevardul dr. G. Marinescu, păşesc cu sfială şi cucernicie, odihnindu-mi privirea când pe icoanele vechi, când pe portretele familiare ale „conului Minu” şi ale „coanei Claudia”, care şi ele sfinţesc locul şi-i dau o atmosferă de taină. Ani de-a rândul, Claudia Millian ne-a citit din amintirile ei alte capitole decât acelea închinate lui Ion Minulescu. Păstrez astfel o impresie puternică despre unele scene ca înhumarea scriitoarei Monica Dan, ca sfârşitul patetic al Hortensiei Papadat-Bengescu sau o plimbare pe mare cu Barbu Delavrancea.

Claudia Millian găsise timbrul evocator, care împrumută un accent emotiv amintirilor. Lirice în principiul lor, acestea nu erau însă lipsite de detaliile concrete, de forţa descriptivă a scriitoarei care mânuise şi penelul în tinereţe. De aceea ea va şti să găsească, în explicarea prieteniei dintre Ion Minulescu şi Iser, notele caracterologice care au înfrăţit pe cei doi artişti, pe ilustratorul şi pe autorul culegerii “De vorbă cu mine însumi”.

Locuri, oameni, situaţii, împrejurări, totul e creionat în estompă, dar cu vibraţii de lumină şi de sentiment. Scriitoarea se estompează pe sine însăşi cu o admirabilă discreţie, păstrând mereu rolul de secund în care s-a complăcut, ca tovarăşă de viaţă a expansivului ei partener, care umplea spaţiul oriunde se afla cu o jovială bonomie şi o încântătoare indiscreţie.

Aşa e şi în căminul care le păstrează prezenţa: conu Minu ocupă spaţii largi de pânză, uneori în mărime supranaturală, de zeu în haine nemţeşti, cu veşnicul trabuc şi în comodă postură de „şuetă” sau în variate instantanee plastice, la fel de vii; mai puţin difuză, coana Claudia se regăseşte în câteva crochiuri de tinereţe, dar mai ales în splendida suită spiritualizată de figurine în bronz ale maestrului Han, lucrări care prin dimensiunile lor medii ne fac impresia unor ridicări la altă scară a unor statuete de Tanagra.

Claudia Millian povesteşte cu reţinut umor cum l-a apropiat pe Ion Minulescu, cum însuşi soţul ei dintâi i-a făcut cunoştinţa cu idolul ei literar de pe băncile şcolii, fără să poată prevedea căile ascunse ale destinului.

lată portretul realist al tânărului poet: „Ion Minulescu era un alt Minulescu decât cel din vârsta maturităţii. Purta ochelari subţiri, cu cadru vermeil. Avea o mustaţă roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat, dar niciodată „tiré à quatre épingles“, se purta cu lavalieră, iar din buzunarul stâng al sacoului lăsa liber colţul batistei de linon, cu iniţiale brodate în negru. Nu se despărţea de mănuşile de piele şi nici de baston, pe care îl preţuia ca pe un atribut necesar în ţinuta de stradă a bărbatului, aşa cum socotea pălăria, care îi acoperea fruntea puţin şi de sub care scăpa şuviţa groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă”.

Este momentul terasei Oteteleşeanu, de acum şaizeci de ani, când Al. T. Stamatiad începuse să clameze, aşa cum l-am auzit mai târziu, peste alte două decenii, vociferând stereotip: „Suntem splendida generaţie!” Claudia Millian evocă întreg grupul, pe „Alexandru Theodor Maria Stamatiad, nume care suna ca al lui José Maria de Heredia”, pe Corneliu Moldovanu, „în atitudine superioară de profesor“, pe poetul neoclasic Dimitrie Nanu, „cel mai distrat om care ne ieşise vreodată în cale“, pe frumosul Eustaţiu Măciucescu, casierul fără plată al Societăţii Scriitorilor Români, pe magistratul colecţionar George Stratulat, apoi pleiada de pictori şi sculptori, completată cu caricaturistul N. Petrescu-Găină, numit astfel, credem noi, în deriziune de către Al. Bogdan-Pitești, tocmai pentru că el semnase la început Gallus (Cocoș!).

Li se adăuga o „vivandieră a clanului”, o fată tânără și frumoasă, pe nume Violeta, dar amintind „pe Mimi din Boema lui Henri Murger”.

Îi regăsim, dintre cunoştinţele noastre mai târzii de la Capşa, pe Iorgu Metaxa, „Câinele”, nu fiindcă ar fi fost „câinos“, ci fiindcă umblase multă vreme „cu un câine în lesă”, pe neuitatul Aurel Niculescu-Bratu, fost consul şi profesor, evocat la moartea lui de către Arghezi, Tudor Teodorescu-Branişte şi subscrisul, eroul denaturat din romanul lui Carol Ardeleanu, “Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa”, şi pe atâţia alţii!

Regretăm că figura lui Al. Bogdan-Piteşti, centrală în mijlocul artiştilor între 1896 – 1916 şi până după întâiul război mondial, n-a ispitit talentul de evocare al memorialistei. Unele romanţe de care ne spune Claudia Millian că erau la modă acum şaizeci de ani, ca aceea care începe cu versurile:

„Non, tu ne sauras jamais,

O toi que tout bas j’adore”, am fredonat-o şi noi, în adolescenţa noastră provincială, cu zece ani mai târziu.

Exodul din războiul pentru întregire, cu popasurile la Huşi şi Iaşi, dă paginile cele mai emotive din cartea amintirilor retrospective. Un domn Donici şi o coană Marghioala, ambii huşeni, au împrumutat lui Minulescu ideea celor doi bătrini din “oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. Verificăm darul de portretistă al autoarei în creionarea unei Ruhără din Huşi, îngrijitoare şi frământătoare ideală de pâini.

Claudia se îndrăgostise de Iaşi în timpul refugiului. Vechea capitală avea într-adevăr lipiciul ei, pe care l-am simţit şi noi în anul greu următor secetei din 1946.

După război, este relevată activitatea creatoare a lui Minulescu ca inspector al Artelor, se subliniază rolul său în înfiinţarea Salonului Oficial şi în punerea în valoare a icoanelor pe sticlă (pe plajă, cum spun ardelenii). Atâtea şi atâtea aspecte ale personalităţii cuceritoare a celui ce a fost poetul şi artistul Ion Minulescu sunt evocate cu discretă emoţie.

Ne simţim furaţi de darurile de înviere a trecutului la Claudia Millian şi regretăm că nu şi-a scris jurnalul zi de zi. Îl acceptăm însă bucuros aşa cum este şi închidem cu regret cartea la ultima pagină, hotărâţi să o redeschidem de câte ori ne va fi dor de nepreţuiţii noştri prieteni a căror perindare alături pe această lume a fost fixată cu degete de foc printre filele piosului relicvariu.”

*** Șerban Cioculescu, Gazeta literară, 18 iulie 1968

Claudia Millian Minulescu a încetat din viață pe 21 septembrie 1961, la vârsta de 72 de ani, și a fost înmormântată alături de Ion  Minulescu, la Cimitirul Bellu.

$$$

 Sandvișul, gustarea popularizată de un obsedat de jocuri de noroc

Sandvișul este, probabil, cea mai răspândită mâncare de pe glob, o gustare ușor de preparat și de consumat, indiferent de circumstanțe. Dar cum a apărut acest produs alimentar?

Cel care a rămas în istorie drept inventatorul acestui fel de mâncare este un nobil britanic – John Montagu, cel de-al patrulea conte de Sandwich.

Sandvișul modern este numit după John Montagu, dar circumstanțele exacte ale inventării sale sunt încă subiect de dezbatere.

John Montagu s-a născut în 1718, în Anglia. La vârsta de doar 10 ani, în urma morții bunicului său, Montagu a preluat titlul nobiliar de conte de Sandwich.

Viața sa în înalta societate a fost, în cea mai mare parte, una obișnuită. La fel ca majoritatea nobililor britanici ai vremii, s-a căsătorit, a avut amante și a deținut mai multe funcții politice și militare.

În general, John Montagu este ținut minte pentru două lucruri: James Cook a botezat Insulele Hawaii cu numele său, în semn de recunoștință (inițial, arhipelagul se numea Insulele Sandwich) și a inventat (sau cel puțin susținea că a inventat) sandvișul.

Potrivit relatărilor istorice, John Montagu era un parior și un jucător de cărți înflăcărat. În timpul partidelor deosebit de lungi, nobilului nu îi plăcea să întrerupă jocul pentru a mânca.

Însă, cum foamea nu îi dădea pace, s-a gândit la un fel de mâncare ușor de preparat, pe care să-l poată consuma în timpul partidelor lungi, fără a se opri din joc și fără să se ridice de pe scaun.

Sandvișul creat de Montagu consta într-o felie de carne de vită plasată între două felii de pâine prăjită. Aceasta a fost prima versiune modernă a sandvișului, însă nicidecum prima din istorie.

Este posibil ca Montagu să se fi inspirat de la alte popoare europene când a creat acest fel de mâncare. Vizitând țările mediteraneene și estul Europei, Montagu trebuie să fi observat oameni care foloseau lipii ca să țină laolaltă mai multe ingrediente.

În loc să fie nevoiți să se așeze la masă, acești oameni puteau mânca mergând sau făcând altceva între timp (cum era jocul de cărți în cazul lui Montagu).

Întors acasă, Montagu a adaptat ideea la ingredientele disponibile în Marea Britanie: carnea de vită și pâinea. Nobilul a început să consume sandvișurile în timpul jocurilor de cărți.

În curând, partenerii săi au început să mănânce, și ei, celebrele sandvișuri. În timp ce John Montagu a pretins că a inventat sandvișul, ideea de a introduce în pâine brânză, carne sau legume nu era deloc nouă.

Cu secole înainte de nașterea Montagu, grecii mâncau bucăți de lipie umplute cu carne și legume. Arabii și indienii foloseau pâinea naan (tot un soi de lipie), pe care o umpleau cu curry, orez și preparate din carne.

Conceptul de sandviș a fost utilizat chiar și în Lumea Nouă. Conchistadorii au văzut în Mexic băștinași mâncând taco, o turtă de mălai umplută cu carne, foarte populară chiar și astăzi.

Cu toate că ideea lui John Montagu de a pune carne între două felii de pâine nu era nouă, faptul că acest om a popularizat-o în civilizația occidentală l-a făcut să rămână în căr țile de istorie.

***

 Iosif al II-lea, bunul împărat lipsit de noroc

Iosif al II-lea s-a născut pe 13 martie 1741 la Viena și a fost primul fiu al împărătesei Maria Terezia și al soțului acesteia, împăratul Francisc I. Venit pe lume după cele trei surori mai mari, Maria Carolina, Maria Elisabeta și Maria Josepha a Austriei, băiatul a devenit imediat preferatul mamei și a fost pregătit pentru viitorul rol de conducător al imperiului încă din copilărie, dar s-a dovedit neastâmpărat și dificil de educat. Profesorii l-au instruit folosind scrierile lui Voltaire și ale enciclopediștilor francezi, iar Maria Terezia, care era deosebit de severă, s-a implicat personal neezitând să-l pedepsească sau chiar să-l bată atunci când considera că nu învață suficient de mult sau când vedea că are o purtare neadecvată.

Iosif a devenit membru al Consiliului de stat încă din adolescență și din acel moment a început să elaboreze primele documente imperiale pe care i le dădea mamei pentru supervizare, dovedindu-și deja spiritul tolerant, tendințele de a reduce puterea bisericii și o înțelegere destul de rară în epocă pentru suferințele țăranilor.

În 1765, după moartea tatălui său, Iosif al II-lea a devenit împărat și a fost numit co-regent în dominioanele austriece, deși până în 1780, cât a trăit Maria Terezia, nu a deținut puterea reală. A vizitat de cel puțin cinci ori, între anii 1768 și 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, iar mărturiile spun că a primit zeci de petiții de la mulți oameni de rând și a avut o atitudine plină de înțelegere față de supușii săi, care l-au numit cu simpatie „bunul împărat”.

Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu a fost numit în memoria lui Iosif al II-lea care, la întoarcerea la Viena după prima vizită în regiune, i-a transmis mamei sale un raport în care consemna: “Țara aceasta, Transilvania, este, desigur, bună și frumoasă, însă are nevoie de un ajutor imediat, de o reformă radicală, căci nici îmbunătățiri, nici jumătăți de măsură nu ajung, mentalitățile  fiind deja stricate. Stările conducătoare sunt stăpânite de un spirit de neîncredere, suspiciuni și intrigă. Toți caută numai să-și păstreze privilegiile, să nu fie stânjeniți în încasarea veniturilor și să poată face ce vor cu supușii lor. Nobilimea maghiară nu se ferește de nimica mai mult în lume decât de ceea ce i-ar putea micșora veniturile sau restrânge dreptul, pe care să-l extindă, justificat ori nu, atât de departe pe cât poate, numai ca să-i poată exploata cât mai mult pe țăranii supuși. Iobagul este un sclav al domnului său, n-are nici un mijloc de susținere; trebuie să-l slujească mult sau puțin, după bunul plac al stăpânului, sau cum și unde acesta vrea. De o reglementare a sarcinilor nici nu poate fi vorba. Acești săraci supuși români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiți și împovărați cu nedreptăți de toată lumea, fie unguri, fie sași, așa de mult că într-adevăr soarta lor, când o cunoști, este foarte de compătimit și nu este decât de mirat că se mai găsesc atâția din acești oameni și că n-au fugit cu toții.”

După moartea mamei, Iosif, ajuns la vârsta de 39 de ani, a preluat tronul imperiului și a decis ca în termen de șase luni fostele doici, guvernante, văduvele unor veri și chiar mătușile lui să evacueze Palatul Hofburg și să meargă la mănăstiri sau în alte reședințe din Viena. Împăratul s-a instalat într-un apartament foarte modest din aripa leopoldină, a simplificat protocolul curții imperiale suprimând ceremonialul complicat al reverențelor și al sărutatului mâinii și a interzis recepțiile grandioase pe care le oferea Maria Terezia. Singura sa pasiune, muzica, a cunoscut o înflorire fără precedent, dar Iosif, spre deosebire de predecesorii săi, se ducea el însuși la Operă sau la Burgtheater, nu chema artiștii la palat.

Adept al iluminismului, suveranul a secularizat averile mănăstirești, dar a sprijinit în același timp dezvoltarea parohiilor, iar prin patenta imperială din 13 octombrie 1781 a oferit libertate religioasă protestanților și ortodocșilor, a aprobat construirea unor biserici ortodoxe din piatră în Transilvania și a dus o politică de cooperare cu marile puteri europene.

Iosif al II-lea s-a căsătorit în 1760 cu prințesa Isabella Maria de Parma, nepoata regelui Ludovic al XV-lea, un mariaj aranjat de mama sa, în spiritul legăturilor maritale pe care Maria Terezia le-a făcut pentru toți cei șaisprezece copii pe care i-a avut. Isabella era o prințesă deosebit de inteligentă, dar avea un temperament melancolic, aproape morbid. Cuplul a avut un mariaj fericit, Iosif și-a divinizat încă din prima clipă soția, găsind-o fermecătoare și frumoasă, iar ea s-a dovedit deosebit de afectuoasă. Cuplul a avut o singură fiică, botezată Maria Tereza, după numele bunicii paterne, dar teama Isabellei, căreia îi era frică de sarcină și de o moarte prematură, s-a dovedit a fi justificată. După perioada de graviditate deosebit de dificilă, blânda Isabella a rămas țintuită la pat timp de șase săptămâni, a suferit apoi două avorturi spontane, iar în timpul următoarei sarcini s-a îmbolnăvit de variolă, a intrat în travaliu prematur și a născut o fiică,  pe arhiducesa Maria Cristina, care a murit după câteva ore.

Isabella a murit săptămâna următoare, iar bietul Iosif i-a scris mamei lui: “Nu-mi găsesc alinare decât în clipa în care mă aflu singur în camera mea, când mă uit la portretul scumpei mele soții și citesc ce a scris. Am păstrat până și cele mai mici petice de hârtie care mi-au rămas de la ea”.

Din motive politice, bărbatul s-a recăsătorit în 1765 cu verișoara sa de gradul al doilea, Prințesa Maria Josepha a Bavariei, fiica împăratului Carol al VII-lea și a Arhiducesei Maria Amalia de Austria, care era o tânără mică de înălțime, grăsuță, cu pete roșii pe față și dantura stricată.

Mariajul lor a fost extrem de nefericit, împăratul evitând să-și întâlnească soția, după doi ani de la data căsătoriei împărăteasa s-a îmbolnăvit de variolă și în acea perioadă Iosif nu a văzut-o deloc, iar când aceasta a murit, a refuzat să participle la funeralii, deși mai târziu a mărturisit că regretă că nu i-a fost alături măcar în ultima perioadă a vieții.

În 1770, singura lui fiică, Maria Tereza, pe care o adora, s-a îmbolnăvit de pleurezie și a murit la doar șapte ani. Pierderea ei a însemnat pentru bunul împărat o perioadă de doliu la care nu a mai renunțat niciodată și din acel moment viața lui a devenit și mai austeră.

După moartea mamei sale, Iosif al II-lea s-a concentrat pe construirea unor politici de educație și de sănătate unitare în întreg imperiul, a instituit învățământul elementar obligatoriu atât pentru băieți, cât și pentru fete, a creat burse pentru studenții săraci și a permis înființarea școlilor pentru evrei și pentru alte minorități. În 1784, din ordinul său, limba de predare în școli a fost schimbată din latină în germană. În plus, speriat de virulența epidemiilor, a sprijinit înființarea de spitale în marile orașe ale imperiului, iar în 1784 a fondat la Viena celebrul Allgemeines Krankenhaus (AKH).

În noiembrie 1788, Iosif s-a îmbolnăvit grav și propriii săi consilieri aproape că l-au abandonat. Împăratul a murit pe 20 februarie 1790, la vârsta de 49 de ani, și a fost depus în mormântul cu numărul 42 din Cripta Capucinilor din Viena, epitaful pe care el însuși și l-a gândit fiind: „Aici zace un conducător care, în ciuda celor mai bune intenții, a eșuat în toate efor turile sale”.

***

 Ieri seara, în timp ce mergeam la biserică pentru slujba privegherii, am văzut un tată cu un copilaş într-un cărucior pentru invalizi. M-am apropiat, l-am îmbrăţişat pe copil şi l-am sărutat. “Eşti un înger, i-am spus. Ştii asta?”. Apoi m-am adresat tatălui: “Este o mare cinste pentru tine să slujeşti un înger. Bucuraţi-vă, pentru că veţi merge amândoi în Rai”. Auzind acestea fetele amândurora au strălucit, pentru că au simţit mângâierea dumnezeiască.

Cei care îi slujesc pe cei bolnavi, invalizi, etc. cu dragoste şi răbdare, "dacă au păcate li se şterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au se sfinţesc." Cândva o femeie mi-a povestit unele fapte foarte minunate din viata ei. M-am mirat deoarece erau nişte stări pe care le întâlnim numai în vieţile sfinţilor, iar ea era o femeie simplă. Când mi-a spus cum şi-a petrecut cei mai mulţi ani ai vieţii ei, am văzut că toată viaţa ei a fost o jertfă. De tânără slujise bolnavilor, pentru că în casa părintească aveau pe bunicul şi pe bunica bolnavi. După ce s-a căsătorit, a slujit pe socrul şi soacra sa, care şi ei erau bolnavi. Apoi s-a îmbolnăvit şi bărbatul ei, fiind ţintuit la pat. Adică această femeie şi-a petrecut toată viaţa ei slujind bolnavilor. în toţi aceşti ani înseta după citit şi voia să meargă măcar la o priveghere, dar nu avea timp. Deoarece era îndreptăţită să primească harul lui Dumnezeu, Hristos i l -a dăruit la sfârşit tot o dată.

-Părinte, unii oameni atunci când se îmbolnăvesc dobândesc multe ciudăţenii.

-Da, aceasta se întâmplă, dar şi cei sănătoşi trebuie să justifice puţin neliniştea, nemulţumirea şi capriciile bolnavilor, pentru că acestea sunt fireşti la cei bolnavi. Şi mai ales cel care nu s–a îmbolnăvit niciodată nu-l poate înţelege pe cel bolnav, pentru că nu l-a durut vreodată, şi de aceea inima îi este puţin înăsprită.

Cei care slujesc unui bolnav, şi mai ales celui care este ţintuit la pat, trebuie să fie foarte atenţi ca să nu-l facă să murmure. Se poate să-l slujească ani de zile, dar dacă îl fac să murmure o singură dată la sfârşit pierd totul. Este dureros pentru suflet să plece cârtind din lumea aceasta. Dar şi pe cei care l-au slujit îi va chinui după aceea vicleanul, subţiindu-le, chipurile, conştiinţa lor.

-Părinte, atunci când slujeşti un bolnav, nu te răpune numai oboseala, ci şi mâhnirea pentru că vezi cum se stinge încet unul din cei de aproape ai tăi.

-Da, dar Dumnezeu pe toţi îi iconomiseşte. Vezi, atunci când se îmbolnăveşte un membru al familiei, toată familia suferă. Şi dacă este tatăl şi nu poate lucra, atunci cu toţii suferă şi trăiesc în sărăcie. Sunt cuprinşi de nelinişte, zicând: “Va trăi? Nu va trăi?”. Se chinuieşte şi el, dar se chinuiesc şi ceilalţi. Se stinge el, se sting şi cei din jurul său. Atunci mama trebuie să lucreze mai mult, să se îngrijească de copii, să meargă la spital ca să aibă grijă de cel bolnav. Vreau să spun că, atunci când cineva se îmbolnăveşte de o boală grea, suferă şi el, se descurajează şi vrea să moară, dar şi ai săi care-l slujesc se mâhnesc, se chinuiesc şi se descurajează. Şi cu cât sunt mai uniţi, ei trăiesc în mai multă armonie. Dumnezeu îngăduie ca la sfârşit, şi bolnavul şi cei care îl slujesc să se chinuiască mai mult, să sufere mai mult, până ajung să spună: "Mai bine să-l ia Dumnezeu, ca să se odihnească” – dar aceasta o spun pentru a se odihni şi ei. Vedeţi, atunci când o familie trăieşte în multă armonie, iar părinţii mor fără pricină, fără să se fi îmbolnăvit, şi nu se chinuiesc nici ei, nici copiii lor, care ar fi trebuit să-i slujească, durerea despărţirii este foarte dureroasă.

-Părinte, cât de mult poate influenţa starea sufletească asupra sănătăţii trupeşti?

-Atunci când cineva are o stare sufletească bună, durerea trupească se uşurează. Iar când nu are, starea rea sufletească îi agravează sănătatea. Ia drept pildă un bolnav de cancer căruia medicii nu mai au ce să-i facă. Dacă crede în Dumnezeu şi se află într-o atmosferă duhovnicească veselă, poate trăi mai mult, altfel se poate topi de supărare şi să se stingă în câteva săptămâni. Se poate ca uneori cineva să fie sănătos din punct de vedere medical, analizele să nu arate nimic rău, dar dacă are ceva care îl chinuieşte sufleteşte, atunci să nu fie pe deplin sănătos. Pentru că cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap.

Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită.

"Viaţa de familie" ,  Cuviosul Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovniceşti

$$$

 CODUL BUNELOR MANIERE :         

    1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei.                                                                                                  #ByGentlemensLadysSocietyRomania