$$$

 DILEMA ARICIULUI

Dilema ariciului este o metaforă folosită de filosoful german Arthur 

Schopenhauer, preluată şi popularizată ulterior de Sigmund Freud, pentru a ilustra un aspect paradoxal al relațiilor interumane, constant valabil – pe de o parte, dorinţa de apropiere de ceilalţi (chiar cu riscul de a fi răniţi sau respinşi), pe de alta, necesitatea de a păstra o anumită distanţă în raport cu cei din jur sau chiar nevoia de singurătate, în anumite momente.

Într-o societate ultra-conectată, a devenit aproape o regulă să fim într-o permanentă (adeseori excesivă) comunicare cu ceilalţi – prieteni, cunoştinţe, colegi de serviciu etc., să „ştim”, să „cunoaştem”, să „aflăm”, „distanţarea” fiind adesea blamată ca o „ciudăţenie” sau ca o manifestare a orgoliului sau a neîncrederii.

Comunicarea cu ceilalţi poate oferi un tampon împotriva efectelor negative ale stresului. Să ai pe cineva cu care să vorbești sau să fii implicat în activități sociale, spun psihologii, ar putea oferi o supapă de închidere pentru fiziologia stresului, implicit o sănătate mai bună. În acelaşi timp, când avem tendința de a fi prea aproape şi prea mult alături de ceilalți, riscăm să ne alterăm individualitatea, să devenim mimetici, într-un fel să ne pierdem pe noi înşine.

Există, se pare, o graniţă extrem de sensibilă între dorinţa/ nevoia de cunoaştere şi de apropiere de ceilalţi şi teama de consecinţele imprevizibile ale unei astfel de atitudini (dezamăgire, posibile interacţiuni sociale negative, frica de a nu fi discreditat, respins etc.).

Dilema ariciului – metafora schopenhaueriană pentru relaţiile interumane

Arthur Schopenhauer a descris „dilema ariciului”, metaforă pentru felul în care ființele umane navighează între izolare și nevoia de apropiere, de intimitate, în volumul „Parerga și Paralipomena, Scrieri lămuritoare și întregitoare ale operei mele”, o completare la cartea fundamentală a filosofului – “Lumea ca voinţă şi reprezentare”.

Schopenhauer construieşte o poveste cu doi arici (de fapt, în varianta originală, doi porci spinoşi, înlocuiţi, în varianta lui Freud, cu doi arici) care, în friguroasele nopţi de iarnă, au încercat să se încălzească stând înghesuiţi unul lângă celălalt. Numai că, apropiindu-se prea mult, au fost nevoiţi să se îndepărteze, pentru a nu se răni cu ţepii. Cu toate acestea, frigul i-a împins din nou unul lângă altul, situaţia repetându-se. În cele din urmă, după multe rânduri de încercări, au descoperit că ar fi cel mai bine să rămână la o anume distanță unul de celălalt. Printr-un astfel de aranjament, nevoia reciprocă de căldură era satisfăcută moderat şi nici nu se mai înţepau reciproc.

Mutatis mutandi, „dilema ariciului” exprimă, spune filosoful, şi dilema relaţiilor umane, oamenii căutând să se apropie unii de alții pentru confort și conexiune, dar ajungând să se confrunte cu riscul de a fi răniți sau respinși.

Când vorbește despre nevoia umană de „căldură”, Schopenhauer se referă la complexitatea relațiilor umane, la nevoia de conexiune, empatie și afecțiune. Cu toate acestea, atât regulile sociale, cât și natura umană împiedică o apropiere adevărată, autentică, de ceilalți. De obicei, „dilema ariciului” este văzută ca o metaforă a incapacității oamenilor de a dărâma zidurile interioare, pentru a stabili o comunicare veritabilă cu ceilalţi.

Apropierea de ceilalți este eliberatoare sau distructivă?

În mod paradoxal, în viziunea lui Scopenhauer, cu cât ne apropiem mai mult, cu atât riscăm să suferim sau să-i facem pe alții să sufere. Acesta este motivul pentru care unii oameni vor prefera să se izoleze, să nu învestească emoțional sau vor alege să favorizeze relațiile superficiale, de teama să nu sufere în ziua în care o astfel de relație se încheie. În anumite cazuri, izolarea este o nevoie viscerală, vitală.

„Nevoia de societate, mai spune Schopenhauer (în maniera sceptică, definitorie pentru filosoful german), care zvorăște din golul și monotonia vieții oamenilor, îi unește o vreme; dar multele lor manifestări neplăcute, uneori respingătoare, și dezavantajele insuportabile îi depărtează încă o dată. Distanța medie pe care o descoperă în cele din urmă și care le permite să îndure să fie împreună, este reprezentată de politețe și bunele maniere. Oricui nu se ține de asta i se spune „să păstreze distanța”. În virtutea acesteia, este adevărat că nevoia de căldură reciprocă va fi doar imperfect satisfăcută, dar, pe de altă parte, „înțepătura” (ariciului) nu va fi simțită. Cu toate acestea, oricine are multă căldură interioară va prefera să se țină departe de societate, pentru a evita să dea sau să primească necazuri sau supărări” (Arthur Schopenhauer, „Parerga și Paralipomena”).

Explicaţia lui Sigmund Freud pentru „dilema ariciului”

Sigmund Freud, celebrul medic neuropsihiatru austriac, fondator al școlii de psihanaliză, s-a dovedit a fi extrem de interesat de metafora lui Schopenhauer – „dilema ariciului”- încercând să răspundă, cu mijloacele psihanalizei, la întrebări de felul: „De ce ne izolăm de cei dragi? De ce ne este atât de frică să nu fim răniți? De ce este atât de greu pentru cei care suferă de anxietate și depresie să caute ajutorul altora? De ce se instalează această dilemă între părinți și copii, prieteni, frați, iubiți?”.

Răspunsul la aceste întrebări, din perspectiva freudiană, ar trebui căutat în diversele complexe/ reprezentări mentale pe care o persoană le construieşte despre o situaţie, reprezentări condiţionate de informaţiile conservate de memoria personală.

În decursul vieţii individuale, spune Freud, fiecare trăieşte experienţe pe care nu le poate depăşi sau pentru care a făcut eforturi extraordinare să le depăşească, iar situaţia respectivă va deveni un factor declanşator pentru un complex.

Dilema ariciului şi găsirea echilibrului în relaţiile cu ceilalţi

Ar trebui să ne deconectăm de societate pentru a deveni propria noastră sursă de „căldură”, așa cum sugerează Schopenhauer, folosind ca metaforă „dilema ariciului”? Sau ar trebui să căutăm prietenie, empatie, înţelegere, știind foarte bine că lucrurile ar putea merge prost?

Unii consideră că singurătatea permite o mai bună cunoaştere a sinelui, să descoperi mai multe lucruri despre tine decât atunci când eşti într-un grup tot timpul. Dar, în același timp, izolarea poate provoca un sentiment de înstrăinare de lume şi chiar suferinţă.

Situată la jumătatea spectrului dintre bine și rău, singurătatea are multe nuanțe. Pentru mulţi oameni poate fi o oportunitate de auto-îmbunătățire, iar pentru alţii, o rană letală, aceştia din urmă străduindu-se să o evite prin implicarea adesea în relații pe care nu le doresc cu adevărat și, ca urmare, ajung din nou singuri. Un cerc vicios.

Psihologia de astăzi vine şi recomandă calea de mijloc. Profitând de experiențele din trecut, de greșelile inevitabile, „dilema ariciului” poate fi rezolvată prin a fi mai selectiv în alegerea celor din jur, adică prin construirea unui cerc social mai sănătos, care să permită conservarea propriei identităţi, făcând parte totuşi dintr-un grup.

Este esenţială, aşadar, în relaţia complicată dintre cunoaştere şi fericire, de stabilirea unei distanţe prudente (ca în povestea cu „aricii”) între ceea ce ne dorim și ceea ce este/ considerăm a fi un exces.

Cunoașterea, în nenumăratele ei ipostaze, este o piatră de temelie a progresului uman. Ne oferă perspective, ne dă putere să luăm decizii în cunoștință de cauză, alimentează eforturile noastre bazate pe curiozitate, expunându-ne, în acelaşi timp, unor realităţi brute, nefiltrate, care ne pot destabiliza convingerile, idealurile, percepția asupra fericirii.

„O a treia opțiune”…

„Dilema ariciului” rămâne şi astăzi o metaforă filozofică puternică, reflectând tensiunea eternă dintre dorința umană de cunoaștere, de apropiere de ceilalţi, și teama de consecințe.

În societatea contemporană, în care, tehnologic, posibilitatea de comunicare cu cei din jur a atins cote de neimaginat, omul se află într-o situaţie ingrată, părând a fi din ce în ce mai singur sau mai nepriceput în a transmite ceea ce simte, gândeşte, doreşte, deşi, aparent, face acest lucru tot timpul.

Un cunoscut scriitor şi jurnalist francez contemporan, Bernard Werber, observa că: „Este vremea să ieșim din dualismul obișnuit al lumii oficiale și al celei iraționale. Există fapte, există evenimente și este important să vorbim firesc, fără pasiune sau excluderi sistematice. Lumea nu se află într-o simplă dihotomie „eu cred – eu nu cred”. Este loc și pentru o a treia opțiune, pe care o putem rezuma într-o frază: „nu-mi pot explica deocamdată, dar asta nu mă împiedică să reflectez și să văd dacă nu-mi poate folosi la ceva”.

Tot el sintetiza extrem de plastic „dilema ariciului”, ca parte consubstanţială a naturii umane, în câteva versuri incluse într-una dintre cărţile sale: „Între ceea ce gândesc/ ceea ce vreau să spun/ ceea ce cred că spun/ ceea ce spun/ ceea ce vreţi să auziţi/ ceea ce credeţi că auziţi/ ceea ce auziţi, de fapt,/ ceea ce aţi vrea să înţelegeţi/ ceea ce credeţi că înţelegeţi /ceea ce înţelegeţi/ exista zeci de posibilităţi de a avea dificultăţi în comunicare/ Să încercăm totuşi”…

***

 FENICIENII

De unde vin fenicienii?

Se crede că vechii fenicieni ar fi locuit, într-un trecut îndepărtat, într-o zonă limitată geografic, în ceea ce astăzi este teritoriul Libanului. Situarea lor în estul Mediteranei lângă muntele Liban, într-o zonă cu teren nisipos puţin propice agriculturii dar cu bogate resurse forestiere şi numeroase porturi şi golfuri i-a făcut pe fenicieni să devină navigatori iscusiţi. Ei vor migra de-a lungul şi de-a latul Mediteranei, vor coloniza nordul Africii, urme ale aşezării lor descoperindu-se în Maroc, Algeria şi Tunisia.

Fenicienii erau un popor semitic

Fenicienii erau un popor de origine semită vorbind aceeaşi limbă ca şi triburile stabilite în Canaanul vecin. Există astăzi percepţia greşită conform căreia, semiţi ar fi doar evreii, iar cuplul de termeni general folosit de semit-antisemit, se referă strict la locuitorii statului Israel. În realitate, familia popoarelor vorbitoare de limbi semito-hamite sau afro-asiatice este mult mai mare, ea cuprinzând în antichitate şi Mesopotamia. A spune astăzi că eşti antisemit înseamnă a te referi nu numai la evrei, dar şi la arabi, etiopieni ori la minorităţile vorbitoare de limba aramaică din Siria, Liban şi Kurdistan.

Ce înseamnă fenician?

Poate părea paradoxal din partea unui popor care ne-a lăsat alfabetul, însă ei nu-şi spuneau fenicieni aşa cum germanii de pildă, nu-şi spun germani sau nemţi ci „deutsch”. Denumirea de fenicieni le-au dat-o grecii, care le spuneau Φοινίκη regiunii locuite de fenicieni şi Φοίνικες (Phoínikes) poporului. Multă vreme s-a crezut că primul care i-a denumit astfel a fost însuşi Homer. În limba greacă cuvântul era înrudit îndeaproape cu un altul care înseamnă roşu purpuriu. Grecii asociau, aşadar imaginii fenicianului culoarea roşie aprinsă. În izvoarele locale, găsim o cu totul altă denumire pentru fenicieni. Aceştia se denumeau cananeeni, iar teritoriul pe care îl locuiau, Canaan. Acest nume apare începând din secolul XV i. Hr.

Nu a existat niciodată un stat fenician

Cetăţile feniciene erau întinse, prospere şi înfloritoare din punct de vedere economic. Erau înşiruite de-a lungul litoralului, în zone stâncoase, uşor de apărat ori pe insulele din preajma ţărmului. Cele mai importante erau Tyr, Sidon, Ugarit, Byblos, Arvad iar mai târziu, celebra Cartagina, împotriva căreia Roma va purta o serie de războaie. Relaţiile dintre oraşele feniciene nu a fost întotdeauna dintre cele mai bune existând mereu rivalităţi cum este cea dintre Tyr şi Sidon şi cu toate că unele au avut momentele lor de apogeu niciodată nu au putut obţine controlul deplin asupra tuturor celorlalte. Oraşele feniciene nu s-au putut uni niciodată într-un singur stat. Ele s-au aflat, mai mereu, sub controlul faraonilor egipteni, au fost supuse agresiunilor venite din partea hittitilor care înglobează Ugaritul, au făcut faţă invaziei “popoarelor mării” care distrug Sidonul ori invaziilor asirienilor şi perşilor. Oraşele feniciene aveau să-şi piardă total identitatea începând cu cucerirea lor de către Alexandru cel Mare când, asupra lor, a început să-şi facă simţită prezenţa o puternică influenţă elenistică. În anul 64 i. Hr. leagănul civilizaţiei feniciene intra sub dominaţia Romei, teritoriul devenind provincia Siria.

Fenicienii au inventat alfabetul fonetic

Poate cea mai importantă contribuţie a fenicienilor, principala moştenire lăsată Europei, este dezvoltarea unui alfabet fonetic standardizat. Teza nu este una nouă, ci este larg difuzată încă din antichitate. Totuşi mulţi autori antici între care îi enumăr pe Herodot, Diodor din Sicilia, Pliniu ori Tacit vorbesc, mai degrabă, doar despre o difuzare a alfabetului prin intermediul fenicienilor. Forma de scriere adusă de aceştia avea să fie mai târziu baza alfabetului grecesc şi factorul cheie al apariţiei bogatei literaturi greceşti cu tot ce a adus aceasta: teatru, filosofie, istorie, matematica, ştiinţele naturii. Şi ca fapt divers, originea cuvântului Biblie vine de la oraşul fenician Byblos, considerat de greci oraşul leagăn al cărţii.

Alfabetul fenician avea 22 de semne-consonante sau litere. Din păcate însă pentru noi, ei scriau doar pe materiale perisabile, astfel încât informaţiile despre ei sunt extrem de precare.

Fenicienii şi culoarea purpurie

Fenicienii sunt inventatorii unei vopsele de culoarea purpurei foarte preţuită de antici. Aceasta era obţinută dintr-o vietate marină. Că să fiu mai exact este vorba despre mai multe specii de moluşte: murex brandaris, murex trunculus şi purpura hemastoma. Aceste vietăţi secretau un suc care dacă era aplicat pe stofă, o colora violet. În funcţie de cum era tratată ţesătura cu acea substanţă se obţineau diverse nuanţe. Hainele realizate de aceştia aveau culori vii, variind de la un roz aprins până la roşu purpuriu. Treptat, datorită exploatării intensive, moluştele au dispărut din preajma ţărmurilor feniciene. Principalul loc din care proveneau aceste stofe colorate purpuriu era portul fenician Tyr, la acea vreme un punct comercial extrem de important. La sud de Sidon se poate vedea şi acum o colină formată din nenumărate straturi de scoici, provenite din industria ţesăturilor, de mai mulţi metri grosime.

Fenicienii – creatori ai sticlei?

O altă industrie importantă a oraşelor feniciene a fost, începând cu secoul VII i. Hr., aceea a sticlei. Dacă ar fi să-l credem pe Pliniu cel Bătrân, atunci fenicienii ar fi chiar inventatorii procedeului prin care aceasta era obţinută. În realitate, datele arheologice indică, fără dubii, că egiptenii ar fi avut cunoştinţe în ceea ce priveşte fabricarea sticlei cu mult înaintea fenicienilor. Merită însă făcută o precizare. Egiptenii stăpânesc o tehnică primitivă de producere a sticlei opace, în timp ce fenicienii, aflaţi vreme îndelungată sub influenţa directă a faraonilor, preiau de la aceştia descoperirea pe care o îmbunătăţesc semnificativ. În secolul VII i. Hr. în oraşele feniciene se producea sticlă transparentă. Abia în secolul I i. Hr. avea să se dezvolte tehnica sticlei suflate.

Despre navele feniciene

Secretul spectaculoasei expansiuni maritime a fenicienilor stă în mare parte şi în felul în care aceştia îşi construiau navele şi a modului în care navigau. Pădurile din Liban ofereau mari cantităţi de lemn de esenţe preţioase folosit şi la construcţia clădirilor sau a mobilei despre care aflăm de la romani că erau extrem de apreciate. Lemnul era însă şi materia primă pentru industria construcţiilor navale, iar corăbiile de Byblos erau la mare căutare, atât în Egipt cât şi în Mesopotamia. Navele feniciene erau de două tipuri principale. Primul avea o destinaţie exclusiv militară cu pupa îndoită, nivelul ei ajungând la linia apei. Marinarii sunt dispuşi în două şiruri după cum ne arăta reproducerile asiriene, posedă vâsle şi scuturi. Acest tip de navă era dotat şi cu pânze ceea ce o făcea rapidă şi manevrabilă. Al doilea tip de vas avea marginile ridicate, era destinat comerţului, îi lipseau structurile pentru instalarea pânzelor, dar erau protejate de militari. În lipsa busolei care apare doar odată cu epoca marilor descoperiri geografice, fenicienii se ghidau noaptea după Ursa Mică, pe care grecii o numeau “feniciană”. În general însă, fenicienii evitau să se aventureze în largul mării, punctele de acostare nu erau la o distanţă mai mare de o zi unul de altul, iar în timpul nopţii, se adăposteau, de regulă, la ţărm.

Fenicienii primii mari negustori ai lumii antice

Principala îndeletnicire a fenicienilor era comerţul. Cea mai rapidă cale era pe Mediterana pe care o străbăteau ziua de-a lungul ţărmului iar la nevoie noaptea, ghidandu-se după stele. Fondează numeroase colonii care la început aveau doar rolul unor depozite de marfă pentru pieţele de desfacere din zonă. Cu timpul însă, au apărut şi grecii care încet-încet i-au eliminat pe fenicieni din răsăritul Mediteranei şi din Marea Neagră, iar mai apoi şi din apusul Mării Mediterane. De nevoie, navigatorii fenicieni ajung în Atlantic, ating coastele Marii Britanii de unde aduc cositor, fac negustorie in Baltica, de unde iau chihlimbarul ce era la fel de valoros ca şi aurul, şi ajung chiar şi în Golful Persic de unde-şi luau aur şi pietre preţioase. Într-un oraş fenician puteai să găseşti la negustorii locali, de la mirodeniile Indiei, caii şi stofele Egiptului, la fildeşul, abanosul şi penele de struţ ale continentului african. Făceau însă şi negoţ cu sclavi pe care îi cumpărau dintre prizonierii de război, ori îi răpeau pur şi simplu de pe ţărmurile Eladei pentru a-i vinde mai apoi în Orient. Informaţii despre aceste acte de piraterie care, desigur, erau doar sporadice, întâlnim la Homer în Odiseea şi la Herodot.

Fenicienii, prin ochii celor cu care făceau comerţ, aveau o reputaţie proastă. Erau văzuţi ca lacomi, mereu gata să te păcălească încât, termenul de fenician ajunsese să însemne şi înşelător.

Fenicienii primii descoperitori ai Americii?

O ipoteză din ce în ce mai vehiculată în ultima vreme şi care contrazice ceea ce am fost învăţaţi să credem la orele de istorie, este aceea că fenicienii ar fi reuşit să se stabilească şi pe cele două continente americane întemeind şi aici aşezări. Cercetători ai civilizaţiilor precolumbiene între care se numără şi Bernardo de Silva Ramos au prezentat o serie de dovezi privitoare la existenţa unor populaţii cu caracteristici asemănătoare acelora ale fenicienilor în bazinul amazonian. O lucrare apărută în 1930 a acestui istoric prezintă chiar o serie de ipoteze privind talentul de navigatori al fenicienilor care i-ar fi adus pe aceştia în America cu aproape 2500 de ani înaintea lui Columb. 

O serie de descoperiri arheologice ulterioare au venit în sprijinul acestei teorii. Astfel, în 1936 la Patec’s Cave (New Hampshire) s-a descoperit o aşezare neolitică neindiana ce data de la sfârşitul secolului al VI-lea i.Hr. O serie de similitudini apar aici cu aşezări feniciene din aceeaşi perioadă aflate în Malta şi Irlanda. În statul Massachusetts pe o stânca aflată multă vreme sub apă s-au găsit reprezentate două corăbii foarte asemănătoare ca stil cu cele folosite de fenicieni.

În 1948, în Mechanicsburg (Pennsylvania) sunt descoperite, de către un arheolog amator, câteva pietre pe care apar scrijelite câteva semne asemănătoare celor folosite în alfabetul fenician.

În Brazilia avem descoperirea inscripţiei de la Havea lângă Rio de Janeiro precum şi o serie de alte inscripţii găsite în unele peşteri aflate în inima junglei braziliene.

Surse:

-D. D. Patrascanu „Istoria Veche pentru clasa a IV-a secundară”, Cultura Românească S. A. R., Bucuresti 1929

-Cristian Popisteanu „Fenicienii în America?” în Magazin istoric, an VII, nr.2, 1974, pg.98

-Sabatino Moscaţi „Lumea fenicienilor”, Editură Meridiane, Bucuresti 1975

-Petre Iacob „Fenicienii – inventatori ai alfabetului şi cărăuşi ai marilor” în Magazin istoric, an III, nr.9, 1969, pg. 78-81

***

 CEAINICUL LUI RUSSELL

Ceainicul lui Russell este o celebră analogie filosofică, propusă de filozoful și matematicianul britanic Bertrand Russell (1872 – 1970), pentru a ilustra un aspect important despre „sarcina dovezii” („onus probandi”) în dezbaterile privind existența unor entități sau fenomene, în special în contextul religiei.

„Onus probandi” („sarcina dovezii”/ „sarcina probei”) este o expresie latinească, referitoare la cel mai important principiu al dreptului civil şi penal – acela care indică partea căreia îi revine obligația de a demonstra sau de a proba un anumit fapt sau o anumită afirmație, într-o procedură juridică, dar care are relevanță şi într-o discuţie sau într-o dezbatere. De exemplu, în dreptul penal, „sarcina probei” revine de obicei acuzării, care trebuie să demonstreze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acuzatul a comis infracțiunea de care este învinuit.

În contexte filosofice sau argumentative, „onus probandi” este important, deoarece indică faptul că persoana care face o afirmație extraordinară sau neobișnuită trebuie să ofere dovezi pentru a-și susține respectiva afirmație, și nu invers. De pildă, dacă cineva susţine existența unei entități supranaturale, sarcina de a aduce dovezi în sprijinul aceastei afirmații revine persoanei care face declarația, nu celor care o contestă.

Ceainicul lui Russell („Ceainicul ceresc”) – Despre ce nu se poate dovedi trebuie păstrată tăcerea?

„Ceainicul lui Russell” este adesea invocat în discuțiile despre existența lui Dumnezeu sau despre alte credințe religioase sau supranaturale.

În 1952, o revistă i-a solicitat lui Bertrand Russell, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1950), pentru lucrările sale, în care promova umanitarismul și libertatea de conștiință, să scrie un articol (care nu a fost niciodată publicat şi a rămas printre manuscrisele sale, cu titlul „Există un Dumnezeu?”) în care să-şi exprime opinia despre existența lui Dumnezeu și argumentele folosite pentru a-şi susţine punctul de vedere.

În acest articol, Bertrand Russell apelează la o analogie surprinzătoare, pentru a exprima o perspectivă sceptică în ceea ce privește discuția și „părtinirea” luată în calcul atunci când se consideră ca argument pentru existența lui Dumnezeu neputința de a se dovedi inexistența acestuia – analogie cunoscută astăzi sub denumirea de „Ceainicul lui Russell” sau „Ceainicul ceresc”.

Russell spune că, dacă ar afirma că există un mic ceainic de porțelan care orbitează în jurul Soarelui, undeva între Pământ și Marte, dar este prea mic pentru a fi detectat de vreun telescop, atunci ar fi irațional să așteptăm ca cineva să creadă în existența acelui ceainic doar pe baza afirmației sale. De asemenea, ar fi absurd să pretindem că scepticii trebuie să dovedească inexistența ceainicului. În schimb, „sarcina probei” („onus probandi”) ar trebui să revină celui care face afirmația, adică celui care susține existența ceainicului.

Ceainicul lui Russell – gândirea critică şi credinţa

Prin urmare, analogia dintre „ceainicul zburător” şi credinţa creştină (sau orice altă credinţă religioasă) a fost utilizată pentru a sublinia faptul că, atunci când cineva face o afirmație, fără dovezi, despre existența unei entități, nu este datoria scepticilor să demonstreze contrariul, ci este responsabilitatea celui care face afirmația să aducă dovezi pentru susținerea acesteia. Altfel, „Despre ce nu se poate dovedi, trebuie păstrată tăcerea”, după cum susţinea şi un alt filosof, contemporan cu Russel, Ludwig Wittgenstein, în „Tractatus logico-philosophicus”.

Bertrand Russell era convins că nu există niciun motiv să credem în dogmele credinței creștine. Cu alte cuvinte, a crede în Dumnezeu este irațional, este un fel de capitulare a gândirii critice.

Gândirea critică, spune filosoful, este o gândire rezonabilă, atentă, concentrată pe a decide ce să credem sau să facem, un proces care ne determină să reexaminăm mereu ceea ce știm sau credem că știm, fără a ignora alte calităţi ale gândirii – imaginaţia, creativitatea etc.

Controverse provocate de „Ceainicul lui Russell”

Perspectiva lui Russell (care s-a autodeclarat ateu, in repetate rânduri) asupra credinţei a contrariat în epocă şi continuă să provoace controverse. Unii consideră că, deşi „Ceainicul lui Russell” are „o retorică excelentă” (Peter van Inwagen), este departe de a fi convingător. Un alt filozof, Alvin Plantinga, specializat în filosofia religiei, logică şi epistemologie, afirmă că, în centrul argumentului lui Russell, se află „o minciună”, în orice caz, o exagerare. A presupune că un „ceainic zburător” este comparabil cu Dumnezeu este o abandonare a simţului critic, un non-sens.

James Wood, eseist şi romancier, fără a fi adept al vreunei credinţe, considera şi el că „a crede în Dumnezeu este mult mai rezonabil decât a crede într-un ceainic”, deoarece „Dumnezeu este o idee măreaţă”, care nu poate fi echivalat cu un obiect banal.

În 2006, Richard Dawkins, biolog evoluţionist, deşi a exprimat în dese rânduri o atitudine critică fermă față de “creaţionism”, intr- carte intitulată „The God Delusion”, spune, la rându-i, că: „Știința nu are nicio modalitate de a stabili existența sau inexistența unui zeu […] credința sau neîncrederea într-o ființă supremă merită respect și atenție egale, iar Ceainicul lui Russell este doar o „reductio ad absurdum” a acestei poziţii – Dacă agnosticismul cere respectarea egală a credinței sau neîncrederii într-o ființă supremă, atunci trebuie să acorde, de asemenea, respect egal credinței într-un ceainic orbitant, deoarece existența unui ceainic orbitant este la fel de plauzibilă din punct de vedere științific ca și existența unei ființe supreme”.

„Dragonul din garaj”…

Celebrul astronom Carl Sagan, în cartea „Lumea şi demonii ei” („The Demon-Haunted World: Science as a Candle in the Dark”, tradusă şi în româneşte), oferă o analogie similară cu cea din „Ceainicul lui Russell”, imaginând „dragonul din garaj”, ca exemplu de gândire critică şi scepticism față de afirmațiile nefondate.

Sagan creează un scenariu în care afirmă că are un dragon invizibil, care levitează și care trăiește în garajul său. Când cineva dorește să vadă dragonul, i se explică faptul că acesta este invizibil. Dacă propune să arunce făină pe podeaua garajului pentru a vedea urmele, i se spune că dragonul levitează. Dacă încearcă să-l detecteze cu un senzor de căldură, i se răspunde că dragonul nu emite căldură. Orice test propus pentru a dovedi existența dragonului este întâmpinat cu o explicație care face imposibilă detectarea acestuia.

Prin această analogie, Carl Sagan subliniază că o afirmație care nu poate fi testată sau infirmată în niciun fel este echivalentă cu o afirmație lipsită de sens în contextul științific. Cu alte cuvinte, dacă o entitate sau fenomen nu se poate detecta prin niciun mijloc, atunci afirmația despre existența sa este problematică din punct de vedere epistemologic. Ideea este că trebuie să existe dovezi observabile și testabile, pentru a susține afirmațiile, și nu explicații care sunt imunizate la orice formă de verificare.

„Dragonul din garaj” este, așadar, o analogie (ca şi „Ceainicul lui Russell) folosită pentru a demonstra importanța dovezilor în formarea convingerilor și respinge ideea de a crede în lucruri pentru care nu există dovezi verificabile.

Un paradox – ceea ce susţin agnosticii, ştiinţa contemporană infirmă

Dintotdeauna omul şi-a pus întrebarea dacă există un „Mare Arhitect” al Universului, a tot ce există şi cum poate fi explicată „bariera” care limitează capacitatea minții umane de a înțelege și de a depăși raționamentele, axiomele, argumentele și teoriile?

Agnosticii cred că gândirea umană este incapabilă să ofere suficiente argumente raționale pentru a justifica existența sau inexistența lui Dumnezeu, prin urmare, cunoaşterea obiectivă a lumii, a esenţei fenomenelor este imposibilă sau parţială.

Ateii, la rândul lor, susțin că, în lipsa unor dovezi empirice care să ateste existența lui Dumnezeu, se poate concluziona că Dumnezeu nu există. Totuși, acest raționament conține o eroare logică, denumită de obicei „argumentul ignoranței” (argumentum ad ignorantiam), care presupune că absența dovezilor ar echivala cu dovada inexistenței lui Dumnezeu. Însă lipsa dovezilor pentru existența unui lucru nu înseamnă automat că acel lucru nu există.

Bertrand Russel, ateu convins, cel care a imaginat analogia cu „ceainicul zburător”, a fost întrebat, la un moment dat, ce ar spune dacă, după moarte, ar ajunge în faţa lui Dumnezeu şi ar fi întrebat de ce nu a crezut în El, iar filosoful a răspuns: „Nu au fost suficiente dovezi, Doamne, nu au fost suficiente dovezi!”.

Dovada matematică a existenţei lui Dumnezeu – Formula lui Godel

Kurt Gödel, matematician și filosof austriac (emigrat în SUA, în 1940), este cunoscut pentru ideea sa de a oferi o „dovadă ontologică” a existenței lui Dumnezeu, bazată pe logică modală (un fel de logică folosită pentru a exprima afirmații despre necesitate și posibilitate, având un rol major în înţelegerea unor concepte precum cunoașterea și cauzalitatea).

Gödel a început să lucreze la această teorie în 1941 și a continuat să o dezvolte până în 1970. Nu și-a publicat niciodată lucrarea, din teama ca cei din jur să nu interpreteze că era interesat de teologie, când, de fapt, îl preocupa aspectul logic al acestei probleme existențiale.

Kurt Gödel a discutat despre preocuparea sa doar cu câțiva prieteni apropiați, iar „dovada ontologică a existenței lui Dumnezeu”, exprimată în formule matematice, a fost publicată abia în 1987, la nouă ani după moartea matematicianului. Filosoful austriac a fost inspirat, pentru a formula această „dovadă ontologică”, de o scriere a lui Anselm de Canterbury, un teolog și filosof neoplatonic, din secolul al XI-lea, considerat părintele argumentului ontologic, Godel ajungand, pe baza unor definiţii şi axiome, la o complicată formula matematică, o adevarată provocare si pentru matematicienii de astăzi.

Argumentul ontologic, așa cum a fost formulat de Anselm, este unul deductiv, care concluzionează existența lui Dumnezeu prin analiză conceptuală: 

„1. Dumnezeu este ființa supremă, față de care nimic mai mare nu există. 

2. Ființa față de care nu se poate concepe ceva mai mare există. 

3. Prin urmare, Dumnezeu există.”

O entitate abstractă, perfectă

Despre „Formula lui Godel”, Christoph Benzmüller, profesor la Universitatea Saarland, din Berlin, la Departamentul Informatică, şi Bruno Woltzenlogel, de asemenea specialist în informatică, la Universitatea de Tehnologie din Viena, spuneau că aceasta se confirmă prin verificările pe computer.

„Nu este vorba – precizau cei doi informaticieni – de un demers ştiinţific menit să servească vreo religie. Niciun ateu nu va fi convins de o formulă matematică şi nici nu este vorba de un Dumnezeu, ca un bătrân înţelept, cu barbă, cum este reprezentat adeseori, ci de coerenţa unui concept, de o demonstraţie, care dovedeşte logico-matematic existenţa unei entităţi abstracte, perfecte”.

Între „Ceainicul lui Russell”, „Formula lui Godel” şi nenumărate alte teorii ştiinţifice şi concepţii filosofice, răspunsul la întrebarea „Cum gândim despre existenţa lui Dumnezeu?” rămâne unul pur subiectiv. Poate că „singurul Dumnezeu adevărat este cel în care crede fiecare”. (Henri de Regnier)

###

 CEL MAI VECHI POEM DE DRAGOSTE

Cel mai vechi poem de dragoste din lume, chiar dacă datarea acestuia a fost dificilă şi aproximativă, pare a fi „Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin”, compus în jurul anului 2000 î.Hr., în Mesopotamia antică. Acesta a fost scris pe o tăbliță cuneiformă, care a fost descoperită în secolul al XIX-lea, la Nippur (un oraș antic sumerian, pe teritoriul de astăzi al Irak-ului), tăbliță care se află, în prezent, la Muzeul Orientului Antic din Istanbul.

Multă vreme abandonată într-un depozit al muzeului, tăbliţa a fost găsită şi tradusă, în 1951, de arheologul Samuel Noah Kramer, unul dintre cei mai importanţi asirologi ai lumii, expert în istoria şi limba sumeriană.

Kramer descrie momentul în care a dat peste această relicvă a culturii sumeriene, în cartea sa, „History Begins at Sumer”, astfel: „Mica tăbliță cu numărul 2461 zăcea într-unul dintre sertare, înconjurată de o serie de alte piese. Când am văzut-o pentru prima oară, caracteristica sa cea mai atractivă a fost starea de conservare. Curând mi-am dat seama că citeam o poezie, împărțită în mai multe strofe, care celebra frumusețea și dragostea unei mirease, pentru un rege pe nume Shu-Sin… Pe măsură ce o citeam din nou și încă o dată, nu puteam greși conținutul ei. Ceea ce țineam în mână era unul dintre cele mai vechi cântece de dragoste scrise de mâna omului”.

Cel mai vechi poem de dragoste din lume – un elogiu al frumuseţii masculine şi al iubiriiCel mai vechi poem de dragoste din lume, Tablita 2461, Istambul

„Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin” este expresia surprinzător de sinceră şi directă a sentimentelor unei femei pentru iubitul ei, în ajunul nuntirii lor. Există mai multe interpretări ale acestui poem, despre care se crede că se leagă de un ritual al unei „căsătorii sacre”, dintre zeiţa Inanna (sau o mare preoteasă a acesteia) şi Shu-Sin, rege al Sumerului și al Akkadului (primul imperiu antic al Mesopotamiei, succedând civilizaţiei din Sumer), penultimul rege al dinastiei Ur.

Inanna (în sumeriană însemnând „Stăpâna cerurilor”), pe seama căreia este pus cel mai vechi poem de dragoste din lume, este vechea zeiţă sumeriană a iubirii, a războiului şi a fertilităţii, echivalentul zeiţei asiro-babiloniene Iştar, numită uneori şi „Regina Raiului”, asociată cu frumuseţea şi iubirea senzuală. Ei, zeiţei Inanna, îi era dedicat templul Eanna, din Uruk.

Pentru oamenii din Sumer, cu aproximativ trei până la patru mii de ani în urmă, Inanna era deja o zeiță străveche. Deși originile ei sunt incerte, există două teorii posibile cu privire la locul unde era venerată înainte de a fi adoptată de sumerieni.

Prima posibilitate este că ea a apărut ca o zeitate în cadrul grupurilor politeiste semitice din Orientul Apropiat, în jurul anilor 3500-4000 î.Hr., apoi a fost adoptată de sumerieni pentru a umple unele lacune din Panteonul lor. A doua teorie este că Inanna a fost o zeiță sincretică – una care a apărut ca un amestec al caracteristicilor mai multor zeități deja existente în lumea sumeriană.

„Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin” sau „Cântarea lui Inanna pentru Dumuzi”

Cel mai vechi poem de dragoste din lume – „Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin” – este cunoscut şi sub titlul „Cântarea lui Inanna pentru Dumuzi”. Pentru că, de-a lungul textului, referirile la numele celui iubit sunt oarecum ambigue, în unele interpretări se crede că Inanna se adresează lui „Dumuzi” (sau „Dumuzid”)/ Tammuz (zeu mesopotamian al vegetaţiei, al agriculturii şi al păstorilor), iar căsătoria celor doi ar sta la baza sacrului ritual al cununiei, sau se adresează lui „Dumuzi” (un rege cu acelasi nume ca al zeului) al orașului Bad-tibira și, de asemenea, un rege timpuriu al orașului Uruk, ritual în cadrul căruia regele se însura simbolic cu zeița.

Alt mit sumerian

Într-un alt mit sumerian, se povesteşte că Inanna, zeița iubirii și a fertilității, hotărăşte să coboare în lumea subterană, pentru a-și vizita sora, pe Ereshkigal, regina morții. Inanna traversează cele șapte porți ale Infernului și, în dreptul fiecărei porți, își înlătură hainele și bijuteriile simbolice (colierul de safir, pandativul de aur, brăţările de aur), astfel încât, atunci când ajunge în fața lui Ereshkigal, zeița este complet dezbrăcată și dezarmată. Ereshkigal, furioasă de apariția surorii sale în lumea subterană, o condamnă la moarte.

În vremea aceasta, în absența zeiţei Inanna, viața pe Pământ devine sterilă, se ofileşte, iar zeul Dumuzi porneşte în căutarea iubitei sale, Inanna, şi este gata chiar să rămână în Infern pentru un timp. În ciuda acestei oferte, pentru că Inanna crede că Dumuzi nu a plâns-o îndeajuns, acesta este capturat de către demoni și dus în lumea subterană, ca înlocuitor al ei.

Ulterior, Inanna regretă decizia și decretează că Dumuzi va petrece jumătate de an în lumea subterană, iar cealaltă jumătate a anului alături de ea. În final, Dumuzi este înlocuit în lumea de jos de sora sa, Geshtinanna, pentru jumătate din an, simbolizând astfel ciclul anual al sezonului uscat și al sezonului ploios, al morții și al renașterii.

Cel mai vechi poem de dragoste din lume – fragment

Samuel Noah Kramer, cel care a tradus, pentru prima dată, cel mai vechi poem de dragoste din lume, „Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin”, spunea că a fost frapat de felul îndrăzneţ în care femeia îşi mărturiseşte iubirea, aşa cum istoricii literari au sesizat, la unison, „romantismul” declaraţiei de dragoste, fapt excepţional pentru epoca în care a fost scris poemul. Iată câteva fragmente:

„Mire drag inimii mele, mare este frumusețea ta, dulce ca mierea/ Leu drag inimii mele,

mare este frumusețea ta, dulce ca mierea/ […]

Sufletul tău, știu să-ți înveselesc sufletul/ Dormi în casa noastră până în zori./ Inima ta, știu să-ți bucur inima/ Leu, lasă-ne să dormim în casa noastră până în zori./ Tu, din moment ce mă iubești,/ te rog să-mi dai mângâierile tale./ Domnul meu zeu, domnul meu protector,/ Shu-Sin-ul meu care bucură inima lui Enlil,/ Dă-mi, te rog, mângâierile tale.

În odaia plină de miere,/ să ne bucurăm de frumusețea ta orbitoare/ lasă-mă să te mângâi/ mângâierea mea este mai dulce decât mierea […]

Soţul meu, nobilul, frumosul meu ai cărui ochi sunt cei mai frumoşi/ Cu privirea ta puternică, cu cele mai blânde gesturi/ Luminează-ţi chipul, străluceşte ca luna […]/ Iubirea ta, dragostea ta este liniştea mea./ Eşti înalt, eşti puternic, îţi străluceşte lumina/ Gesturile tale sunt cele mai delicate/ lumina ta străluceşte/ Liniştea ta, iubirea ta umplu inima mea […]

Ţine-mă, strânge-mă, iubirea mea, căci nimeni nu e ca tine […]Oh, Shu-Sin, dragostea mea pentru tine este dulce/ El (Dumnezeul Lunii) a fost binevoitor când ne-a adus împreună/ Oh, Shu-Sin, dragostea mea pentru tine este dulce/ Dumnezeul Lunii a fost binevoitor când ne-a adus împreună”.

Cel mai vechi poem de dragoste din lume – „Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin” – diverse alte interpretări

Acelaşi Samuel Noah Kramer, primul traducător al „Cântecului de dragoste pentru Shu-Sin”, spune că, spre sfârșitul mileniului al III-lea î.Hr., regii din Uruk s-ar putea să-și fi stabilit legitimitatea asumând rolul lui Dumuzi ca parte a unei ceremonii de „căsătorie sacră”.

Acest ritual al „căsătoriei sacre” se desfăşura în ultima noapte a celor zece zile ale Festivalului sumerian de Anul Nou (Akitu), care era celebrat în fiecare an la echinocţiul de primăvară. Ca parte a ritualului, se credea că regele se va angaja într-un act sexual ritualizat cu marea preoteasă a zeiţei Inanna. Alţi cercetători ai culturii sumeriene cred că nu era vorba de un ritual sexual real, văzând în schimb „căsătoria sacră” mai degrabă ca o uniune simbolică, menită să invoce fertilitatea.

Mitul despre Inanna și Dumuzi (Shu-Sin) a devenit, mai târziu, bază pentru mitul grec al Afroditei (zeiţa frumuseţii şi a iubirii) și al lui Adonis (iubitul muritor al zeiţei Afrodita, dar şi al Persefonei, zeiţa Infernului), considerat a fi idealul frumuseții masculine în antichitatea clasică.

George Frazer, celebrul antropolog şi mitolog scoţian, în cartea sa, „Creanga de aur”, spune că Tummuz (Dumuzi) este arhetipul unui zeu care moare şi reînvie, prezent în toate culturile şi că Adonis este echivalentul grecesc al lui Dumuzi.

De altfel, grecii antici înşişi considerau cultul lui Adonis ca fiind de origine din Orientul Apropiat. Numele lui Adonis provine dintr-un cuvânt canaanit, care înseamnă „domn”, iar majoritatea cercetătorilor moderni cred că povestea Afroditei și a lui Adonis este derivată dintr-o versiune levantină a mitului mesopotamian despre Inanna (Iștar) și Dumuzi (Tammuz).

Un alt vechi poem de dragoste

Până când expertul în limba sumeriană, Samuel Noah Kramer, a scos la lumină şi a tradus „Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin”, se credea că cel mai vechi poem de dragoste din lume este „Cântarea Cântărilor”, din Vechiul Testament, atribuită regelui Solomon.

Interpretată literal, „Cântarea Cântărilor” este un elogiu adus iubitei (Sulamita) de către bărbatul îndrăgostit (regele Solomon) si invers, iar într-o interpretare simbolică, mulţi exegeţi ai textului biblic o consideră expresia unei alegorii a iubirii dintre Dumnezeu şi discipolii săi.

Marvin H. Pope, specialist în limbi și literaturi semitice, la Universitatea Yale, sesizează asemănarea cu vechile texte mesopotamiene şi spune că poemul – „Cântarea Cântărilor”- este ceea ce pare, o celebrare a iubirii, atât umană, cât și divină, care „nu admite rușine”, înrădăcinată în religiile fertilității din Orientul Apropiat antic, mai exact în ritualul de căsătorie sacru și în alte ritualuri ale morţii şi învierii.

„Cântarea Cântărilor” – câteva fragmente

Iată câteva fragmente ale acestui poem – „Cântarea Cântărilor” – care, ca mesaj şi ca limbaj poetic, este foarte asemănător cu versurile din „Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin”, numai că este scris sub forma unui dialog între îndrăgostiţi:

„Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul./ Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc./ Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim!/ Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îţi vom preamări dragostea mai mult decât vinul […]

Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ţi paşti tu oile? Unde poposeşti tu la amiază? De ce oare să rătăcesc zadarnic pe la turmele tovarăşilor tăi?

Dacă nu ştii unde, tu, cea mai frumoasă între femei, ţine atunci mereu urmele oilor, paşte-ţi mieii în preajma colibelor, iezii în preajma ciobanilor!/ Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te aseamăn eu, draga mea!/ Frumoşi se văd obrajii tăi, aşezaţi intre cercei şi gâtul tău împodobit cu şire de mărgăritare. [..] Cât de frumoasă eşti tu, draga mea! Cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi.

Cât de frumos eşti dragul meu! Şi cât de drăgălaş eşti tu! Pajiştea de iarbă verde ne este al nostru pat./ Cedrii ne sunt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii”.

Dincolo de similitudini şi deosebiri, „Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin”, „Cântarea Cântărilor”, la care se adaugă un număr impresionant de mituri şi ritualuri, din diverse epoci şi culturi, arată că iubirea este un sentiment care l-a modelat pe om de la începuturile civilizaţiei, iar acesta l-a perceput într-atât de puternic, în legătură cu viaţa, moartea şi renaşterea, încât a încercat să-l cuprindă în cuvânt, mărturie peste secole şi milenii a părţii inefabile din fiinţa umană.

$$$

 DRAGOBETELE

Dragobetele, numit în diversele regiuni ale ţării Bragobete, Bragovete, Rogobete, Vobritenia, „Năvalnicul”, „Logodnicul păsărilor” sau „Cap de primăvară”/ „Sânt Ion de primăvară”, este unul dintre acele simboluri care conferă individualitate mitologiei autohtone, cu rădăcini în timpuri imemoriale.

Se celebrează la data de 24 februarie (fără a fi o sărbătoare religioasă), deşi unii lingvişti pun acest nume în legătură cu „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, eveniment religios consemnat în calendar la această dată şi care, în limba slavă (din care limba română a împrumutat multe cuvinte, mai ales prin intermediul cărţilor bisericeşti), se numeşte „Glavo-Obredenia” (din care ar fi derivat „Dragobetele”). Este însă o denumire târzie pentru un mit mult mai vechi.

Lazăr Șăineanu, filolog, lingvist şi folclorist, pune în relaţie numele „Dragobete” cu termenul slav „drag” sau cu „dragu-bete” (variantă prezentă în graiul oltenesc), „bete” însemnând, în limbajul popular muntenesc, „mulţime”. Alţii îl asociază cu „dragu-biti” („a fi drag”, în slava veche) sau chiar cu „trago-pede” (în limba dacă, „trago” însemnând „ţap”, iar „pede” – „picioare”), această din urmă explicaţie făcând trimitere la o zeitate dacică al cărei nume s-a pierdut în negura timpului, dar care era sărbătorită în această perioadă.

Deşi foarte vechi (mult mai vechi decât posibila influenţă slavă în privinţa numelui), acest mit şi simbol – Dragobetele – a fost redescoperit de români, mai ales de cei din mediul citadin (pentru că, în mediul rural, se mai păstrează încă diverse tradiţii legate de această zi) începând cu anii 1990, adus la lumină în contrapondere cu „Valentine’s Day”, oferindu-se o variantă care poartă amprenta spiritualităţii noastre pentru „Ziua îndrăgostiţilor”, în comparaţie cu „Ziua Sfântului Valentin” (sărbătoare catolică).

Dragobetele – eterogenitatea unui simbol

Derivând dintr-o serie de ritualuri precreştine, Dragobetele reuneşte semnificaţii simbolice multiple. Romulus Vulcănescu, etnolog, autor al unor lucrări de filosofia culturii, de mitologie, spune despre Dragobete, în volumul „Mitologia română”, că, în mentalitatea populară, apare ca „un tânăr voinic, frumos şi bun, care inspiră fetelor şi femeilor încredere şi dragoste curată”.

În credinţele poporului român, spune autorul, „fiecare soi de animale sălbatice şi domestice îşi avea perioada rutului de primăvară. Ziua de 3 martie a fost ţinută mult timp de poporul român drept sărbătoarea tradiţională a „capului de primăvară”. La această dată se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului […] De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic şi la oameni, devenind astfel şi o sărbătoare a erotismului, a însurăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor. Făptura care personifică mitic logodna animalelor şi, prin extensiune, a fetelor şi băieţilor, este zânul Dragobete”.

În unele legende, la care face referire Mircea Vulcănescu, „Dragobetele (Iova) era fiul Babei Dochia„, iar petrecerile care începeau la sfârşitul lunii februarie (24 februarie) marcau începutul anului agricol, perioadă în care se dădea „bătălia” finală intre iarnă şi primăvară, întuneric şi lumină, şi se încheiau la începutul lunii martie, cu zilele Babei Dochia, personaj legendar care simbolizează „nerăbdarea” lumii pentru un nou început.

De altfel, având în vedere vechimea acestui personaj-simbol – Dragobetele („Cap de primăvară”) – nu trebuie pierdut din vedere că, în acest răstimp, în cadrul civilizaţiei şi spiritualităţii dacice, în apropierea zilelor Babei Dochia, se celebra triumful luminii, al renaşterii naturii, al fertilităţii, al vieţii omului şi al iubirii, amintind de ceremoniile romane dedicate Soarelui neînvins (Sol Invictus), dar care se desfăşurau (la romani) în decembrie, în preajma solstiţiului de iarnă.

Tradiţii de Dragobete

În vremurile vechi, exista obiceiul ca, la 24 februarie, de Dragobete, femeile să arunce pe acoperişul caselor hrană pentru păsări – boabe de mei, grâu, orz, secară. Nu se sacrificau păsări de curte în această zi şi nici nu se vânau animale sălbatice, pentru a nu se tulbura „rostul împerecherilor”.

Tinerii şi tinerele, consemnează Romulus Vulcănescu, în „Mitologie română”, îmbrăcaţi de sărbătoare, se strângeau pe dealurile din prejma satului – fetele culegeau flori de primăvară, iar băieţii adunau vreascuri pentru aprinderea unor focuri, în jurul cărora glumeau pe seama simpatiilor şi antipatiilor dintre băieţii şi fetele din sat. În jurul prânzului, coborau în goană spre sat, băieţii alergând fetele, iar cele care erau „prinse” sau se lăsau prinse puteau fi sărutate, sărutul marcând un fel de logodnă pentru un an.

În ziua de Dragobete se făceau şi „însurăţirile” între fete (care deveneau „surate”) şi „înfrăţirile” între băieţi (care deveneau „fraţi de cruce”), prin „îndeplinirea unor rituri vechi, ce ţin de un substrat magic (zgârierea unei cruci solare pe braţ). Urma „juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte ” (Petru Caraman). Se crede că un astfel de obicei este foarte vechi, specific tracilor nord-dunăreni (dacii) şi ilirilor.

Se mai spune, de asemenea, că, în satul românesc arhaic, în ajunul zilei de Dragobete, fetele obişnuiau să strângă ultimele urme de zăpadă (zăpada zânelor), să o topească şi să păstreze apa pentru a se spăla cu ea de-a lungul anului, ca să fie frumoase sau să o folosească pentru descântece de dragoste.

Dragobetele – alte perspective lingvistice şi etnografice

Etnologul Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997) descrie Dragobetele ca „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, un fel de corespondent al lui Cupidon (la romani) sau al lui Eros (la greci), o moştenire de pe vremea dacilor, fiu al Babei Dochia sau unul dintre ciobanii acesteia, pe nume Dragomir, care o însoţea în călătoriile prin munţi.

Intr-o legendă consemnată de folcloristul Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români”, Dragobetele este descris ca “o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească”, „un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.

Elementele comune ale diverselor legende din spaţiul românesc se referă, aşadar, la Dragobete, ca la un protector al iubirii, al tinerilor îndrăgostiţi, dar şi al păsărilor („Logodnicul păsărilor”), pentru că, în această perioadă a anului, natura începe să se trezească la viață, iar oamenii se bucură de începutul unei noi perioade pline de încredere, speranţa și vitalitate.

Dragobetele, „Năvalnicul”

Una dintre multele legende despre Dragobete spune că numele „Năvalnicul” vine de la faptul că Maica Domnului l-a transformat pe tânărul (năluca, „zânul”) de care se îndrăgosteau fetele într-o plantă numită „Năvalnic” („Limba cerbului”, care se găseşte verde şi iarna sub zăpadă), plantă de leac şi pentru ritualurile/ descântecele de dragoste.

„Năvalnic”, potrivit legendei, era numele unui tânăr frumos, impetuos (trăsătură la care face trimitere numele – aprig, furtunos, straşnic), de care fetele se îndrăgosteau, pierzându-şi firea, asemănător „Zburătorului”, ființă fantastică, despre care se spunea în folclor că provoacă primii fiori ai iubirii – „Când se întâmpla ca Năvalnic, flăcăul, să intre undeva, în vreun sat, toate cărările se încurcau pentru fetele frumoase şi toată partea femeiască umbla buimacă şi nu-şi mai putea ţine firea”.

Când Maica Domnului s-a rătăcit într-o pădure, a întâlnit o bătrână care culegea buruieni de leac, să-i facă „de urât” tânărului care tulbură sufletele şi inimile femeilor. Auzind acestea, tânărul, ascuns în desişul pădurii, a sărit să le omoare – pe bătrână şi pe Maica Domnului. Cunoscându-l însă, bătrâna l-a blestemat să rămână „buruiană de dragoste”, ceea ce, cu ajutorul Maicii Domnului, s-a şi întâmplat, iar tradiţia mai spune că, de atunci, nu numai primăvara, dar şi de Sfânta Maria Mare, fetele şi flăcăii merg la cules de „năvalnic”.

O astfel de bogăţie de simboluri şi de ritualuri care au ajuns până la noi din timpurile cele mai vechi ale civilizaţiei autohtone arată cât de încărcată de semnificaţii este această sărbătoare a iubirii din spaţiul românesc, celebrând, de mii de ani, un sentiment care cuprinde întreaga fire şi care ar trebui, probabil, să ne facă să rezonăm mai mult decât în faţa unor sărbători de împrumut, comerciale, de care ne putem bucura, dar fără a le uita pe cele care ne conferă identitate.

$$$

 GELLU NAUM, UN SCRIITOR CARE ȘI-A DEPĂȘIT TIMPUL

Gellu Naum s-a născut la 1 august 1915, la Bucureşti (d. 29 septembrie 2001). Poet, prozator, eseist, dramaturg, traducător, este unul dintre acei scriitori a căror operă transcende timpul, iar influența sa poate fi observată în literatura română contemporană, unde continuă să fie o sursă de inspirație pentru noi generații de scriitori și poeți. De asemenea, scrierile sale au fost traduse în numeroase limbi, contribuind la recunoașterea sa internațională.

Gellu Naum a studiat filosofia la Universitatea din București și a continuat studiile la Paris, unde a intrat în contact cu mișcarea suprarealistă. De altfel, el este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai suprarealismului în literatura română. În 1936, când a publicat şi prima sa carte – „Drumeţul incendiar” – Gellu Naum l-a cunoscut pe Victor Brauner, pictor şi sculptor român (şi el influenţat de suprarealism), care i-a devenit prieten apropiat și care l-a prezentat ulterior lui André Breton (scriitor și poet francez, liderul și principalul teoretician al suprarealismului) și cercului său literar din capitala Franţei.

Întors în ţară, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Gellu Naum a fost mobilizat pe frontul de est. După război, a continuat să scrie și să publice, deși climatul politic din România comunistă nu era favorabil suprarealismului și experimentelor literare.

Abia după anii ’60 ai secolului trecut, în urma unei relative „liberalizări” culturale sub regimul comunist, Gellu Naum a reuşit să mai publice în maniera care i-a definit personalitatea, remarcabile fiind volume de poezii precum „Athanor” (1968), „Tatăl meu obosit” (1972), „Descrierea turnului” (1975), „Focul negru” (1995) etc., volume de proză – „Malul albastru” (1990), „Zenobia”( roman,1985), „Întrebătorul” (1996) etc.

O menţiune specială trebuie făcută pentru faptul că Gellu Naum, acest scriitor complex, singular, atipic, este şi autorul uneia dintre cele mai frumoase scrieri dedicate copiilor – „Cartea cu Apolodor”.

Gellu Naum şi suprarealismul

Influențat de marii suprarealiști francezi, de André Breton mai ales, şi inconfundabil prin propria explorare a miturilor și simbolurilor, Gellu Naum este autorul unei opere care reflectă o căutare continuă a sensului existenței și a libertății creatoare.

Fondator al grupului suprarealist românesc, Gellu Naum a preluat din această mişcare culturală, apărută în Europa, la începutul secolului al XX-lea, interesul pentru explorarea inconştientului și a viselor, pentru a descoperi adevăruri ascunse și pentru a elibera creativitatea umană de constrângerile rațiunii și ale convențiilor sociale.

Imagistica onirică – scenarii de vis, ilogice sau fantastice, pentru a exprima realități psihologice și emoționale ascunse, simboluri bizare și asocieri neașteptate, alăturarea de elemente aparent fără legătură, pentru a crea imagini surprinzătoare și paradoxale, menite să provoace și să stimuleze imaginația cititorului – sunt alte caracteristici ale acestui tip de literatură, prezente şi în opera scriitorului român.

Suprarealiştii au fost adesea critici la adresa raționalismului și a societății tradiționale, pe care le vedeau ca fiind restrictive și opresive pentru spiritul uman.

Într-un interviu acordat revistei „Deutsche Welle”, Gellu Naum declara că: „În 1947 grupul suprarealist din România a fost interzis, componenţii lui au fost declaraţi formalişti, cosmopoliţi, în orice caz indezirabili […] N-am de gând să deschid acum o paranteză politică, sau măcar teoretică, pentru că, în vremurile noastre, politica este, printre altele, principalul duşman al poeziei, capcana principală de atragere a poeţilor spre rolul de funcţionari ai propagandei. Eu unul am socotit totdeauna menţinerea stării de poezie ca pe datoria esenţială a poetului şi am căutat, pe cât am putut, să scriu doar în această stare […] Ştiu că printre poeţi există unii care acceptă cu plăcere scrisul la comandă – ceea ce mi s-a părut o totală lipsă de demnitate. Poezia trebuie privită, înainte de orice, ca un mod de viaţă”.

Gellu Naum, „Zenobia” – romanul unei mari iubiri

Publicat în 1985, „Zenobia” este unul dintre cele mai importante romane ale lui Gellu Naum, o operă complexă, care îmbină elemente de mit, vis și realitate, într-o narațiune enigmatică si captivantă, cu accente filosofice, ludice uneori, ironice şi autoironice alteori.

„Zenobia” este transpunerea, cu mijloacele romanului, a unei experienţe de viaţă a autorului – legătura profundă, inconfundabilă, „care făcea minuni’”, cu soţia sa, Lygia Naum, pe care a întâlnit-o în timpul războiului şi de care nu s-a mai despărţit niciodată. „Pentru mine – spunea scriitorul – de când mă ştiu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenţei şi pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin […] Dragostea, înţelegerea şi împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul şi incomunicabilul”.

Patru ani a lucrat Gelu Naum la romanul „Zenobia”, iar soţia sa, Lygia, a înţeles abia după un an că scriitorul era prins în vâltoarea scrisului, pentru a povesti, într-un fel atipic, o iubire care nu semăna cu nimic altceva: „La un an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana (n.n. unde au locuit o vreme) – mărturisea Lygia Naum. Eu eram pe terasă şi îi reproşam că nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: „Bine, iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!”. Abia atunci mi-am dat seama că scrie ceva despre mine, dar nu am căutat să aflu mai multe”.

De-a lungul celor 60 de ani cât au fost alături, în lumea aceasta, Gellu Naum a devenit autorul unei opere atemporale, iar Lygia, al cărei devotament a fost total, a descoperit că iubirea lor era dincolo de orice înţelegere raţională, unindu-i pentru eternitate.

Un roman ca o invitaţie la explorarea propriilor realităţi interioare

Romanul „Zenobia” este povestea unei călătorii spirituale și a unei povești de iubire între personajul – narator (a cărui identitate rămâne ambiguă, dar care poate fi considerat un alter ego al scriitorului) şi Zenobia. Narațiunea este fragmentată, proiectată în oniric, cu numeroase digresiuni și reflecții filosofice, care sfidează logica și realitatea convențională şi care dezvăluie straturi profunde ale psihicului.

Protagonistul este într-o permanentă căutare a sinelui și a sensului existenței. Romanul explorează complexitatea identității și relația acesteia cu realitatea și subconștientul, iar personajul feminin este portretizat într-un mod idealizat și simbolic, sugerând o conexiune profundă, dincolo de aspectele fizice și cotidiene ale iubirii.

Romanul este bogat în simboluri și referințe mitologice, construind o lume plină de sensuri ascunse și de conexiuni subtile între personaje și evenimente, iar „femeia” este (ca şi în viaţa scriitorului) „principiu vital şi zeesc, completând fiinţa bărbatului cu care formează un fel de dublu androginic, fiind înzestrată cu darul clarviziunii, devansând gesturile şi intenţiile, înzestrată cu o ştiinţă totală şi liniştită” (Ioan Pop, Dicţionar analitic de opere literare româneşti).

Criticul literar Ioan Pop, remarca faptul că, în romanul „Zenobia”, ca în întreaga operă a lui Gellu Naum, „există permanent o distanţare ironică faţă de spectacolul acestei lumi groteşti, compozite şi hibride, ce-i relativizează la maximum însăşi calitatea de „real”, modelând-o ca spectacol al farsei existenţiale – o farsă metafizică”.

Stilul lui Gellu Naum este „poetic” și dens, cu fraze elaborate și imagini sugestive. Structura narațiunii este fragmentară și neconvențională, reflectând influențele suprarealiste și dorința de a explora zonele ascunse ale minții și ale existenței. Pasajele de introspecție și descrierile lirice contribuie la atmosfera inconfundabilă a romanului, care invită la explorarea propriilor realităţi interioare.

Un scriitor de citit şi recitit…

„Prea multe lucruri ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător – de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus”, mărturisea despre sine Gellu Naum.

Gellu Naum, poetul, prozatorul, eseistul, dramaturgul, rămâne un scriitor de citit şi de recitit, un exemplu remarcabil al puterii imaginației și al capacității literaturii de a transcende granițele realității convenționale.

$$$

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

HENRY MILLER ȘI ANAIS NIN

Decembrie 1931. Louveciennes, Franța. Anais Nin, fiica unei cântărețe franco-daneze și a unui compozitor cubanez, căsătorită cu Hugh Guiler, un bancher francez cu o stare materială nu opulentă ci mai degrabă permisivă, avea 28 de ani.

Henry Miller, un american înalt, slab, cu capul chel, cu ochii pătrunzători în spatele ochelarilor și cu o voce hârjâită, fiul unui croitor german sărac și al unei casnice, crecut în tumultul deocheat din Brooklin, avea 39 de ani.

Era căsătorit ș hămesit de foame. „L-am cunoscut pe Henry Miller”, scria Nin în jurnalul său (Miller fusese invitat de către prietenul său Richard Osborn, bancher și prieten cu soțul lui Nin, să ia masa împreună cu aceștia). „Când a coborât din mașină și s-a îndreptat spre ușă l-am privit cu atenție - am văzut un bărbat care îmi plăcea”. Se cunoșteau doar din auzite și din scrierile citite reciproc.

Pentru Nin, Miller era scriitorul care în scrierile lui era „înflăcărat, viril, animalic, magnific”, iar Miller a manifestat o curiozitate deosebită față de Nin, „femeia care a putut să scrie despre D.H. Lawrence cu atât de mult curaj și delicatețe” (Noel E. Fitch). S-au plăcut de la început, nu atât din punct de vedere fizic, cât intelectual. Discuții despre cărți, filozofie, istorie, muzică erau cele ce-i atrăgea reciproc. Împărțeau idei, își citeau și criticau reciproc lucrările. Gradul în care și-au influențat și stimulat reciproc capacitățile intelectuale și artistice pe parcursul întregii lor relații a fost deosebit de mare.

La început, Anais Nin s-a îndrăgostit, dar nu de Miller ci de soția acestuia, June Mansfield.

„O fată de un alb uimitor, ochi arzători - June Mansfield, soția lui Henry - Atunci am văzut-o pentru prima oară pe cea mai frumoasă femeie din lume” (Jurnal, decembrie, 1931). Ea, June, însemna culoare, strălucire, mister, dar și duritate, cruzime, egoism, perversitate, spirit distructiv. Numai după de June pleacă în SUA (1932), Nin se îndrăgostește de Miller. June a fost cea care indirect i-a adus împreună. Mai precis, lungile lor discuții despre „problema June”, căci ambii erau îndrăgostiți de ea. Nu și June de ei. Miller a folosit prototipul soției sale în romanul „Tropicul Cancerului”, iar Nin scrie ample porțiuni în jurnal în care o analizează minuțios pe June, prezență permanentă și invizibilă între cei doi.

Erau două persoane cu vârstă diferită (11 ani diferență), temperament și stil de viață diametral opuse. Chiar și penițele, scria Noel R. Fitch, vorbeau diferit. Ea scria într-un „limbaj atonal”, cu un fel de străfulgerare nevrotică. El, în schimb, avea un stil sălbatic, furtunos. Limbajul vulgar îl urmărea ca o umbră.

Erau două extreme ce se atrăgeau, Ea fină, delicată, zâmbitoare, mereu aranjată, ordonată cu casa și cu jurnalele sale.

Era o seducătoare ! Mai târziu recunoștea că și-a creat o personalitate artificială, „ca un scut”, îmsușindu-și maniere afabile, seducătoare, vesele „ca să mă pot ascunde în spatele lor” („Henry și June, 1931). El, un fost vagabond din Brookin, se simțea ca peștele în apă pe străzile dubioase, înțesate cu bordeluri. În jurul lui domneau mizeria și decadența. Făcea „sacrilegii” împotriva bunului simț: scăpăra chibritul de talpa pantofului, punea sare pe un „pate de fois gras”, bea vinuri neasortate cu mâncarea și mânca varză murată.

Folosindu-ne de spusele lui Philip Jason, putem spune că erau totuși „suflete pereche, trupuri pereche, unici făuritori ai căii diferite pe care au urmat-o ca scriitori”. Însăși personalitatea lor a fost supusă unor metamorfoze de anvergură. „Nu am iubit niciodată o femeie inteligentă ca tine”, îi scria Miller. „Între noi este o legătură pe care June nu o poate înțelege: mintea !”. Iar Nin îi răspundea plină de extaz: „Acum când trăim cu aceeaș fervoare, la aceeași temperatură, aceeași extravaganță, sunt fericită. Aceasta este viața care mi se potrivește, acestea sunt sentimentele care îmi aparțin. Acum respir liber. Sunt acasă. Sunt eu însămi”. Miller a reușit să descătușeze timiditatea ei caracteristică pe care el o numea „blestemul înghețat al creștinismului”. Ușa Pandorei fusese larg deschisă, Nin începând să-și trăiască sexualitatea până la abandon.

Aveau și câteva asemănări: amândoi erau autodidacți și amândurora le era teamă să nu moară de foame.

Lui Miller îi era frică să nu moară de foame la propriu, iar lui Nin îi era frică să nu piardă iubirea, în special pe cea a tatălui ei, Joaquin Nin, care și-a abandonat familia când Anais era mică. Incestul căruia i s-a dedat ulterior (1933), acceptat atâ de Anais cât și de către tatăl său a fost consecința directă a acestei frici.

Cunoscută la început pentru prefața scrisă la cartea lui Miller „Tropicul Cancerului” (1934), apoi pentru literatura erotică scrisă la comandă pentru un dolar pagina, apoi în 1966, când publică primul jurnal (varianta cenzurată) din cele peste 41 de jurnale în care a scris aproape zilnic începând cu vârsta de unsprezece ani (1914), apogeul faimei sale fiind atins 22 de ani mai târziu (1986) când apare varianta necenzurată a jurnalului „Henry și June” care acoperă primul an din relația lor. Anais Nin a fost cea despre care Henry Miller spunea: „Ea a fost, și încă este, cea mai importantă persoană pe care am cunoscut-o și pe care pot să o numesc un suflet devotat. Îi datorez totul”. (1944) Ea a fost pentru el mentor, amantă și partener literar. Mai mult de atât, timp de peste zece ani, Nin i-a plătit chiria pentru apartamentul din Villa Surat unde ei doi, alături de L.Durell, A.Perles, M.Fraenkel au creat un centru literar. „Am găsit femeia”, spunea el mai târziu, „care putea să îmi ofere o viziune asupra mea însumi, o femeie care mă putea urma carte după carte și...pat după pat”.

Ce a însemnat și a făcut Miller pentru Nin ca femeie și ca scriitoare?

Ce convergență a trupurilor, scria Nin în „Henry și June”. „Când ne întâlnim, suntem ca un cuptor încins. Cu toate acestea îmi dau seama din ce în ce mai mult că numai trupul îmi este tulburat. Cele mai bune momente ale mele cu Henry le trăiesc în pat”. Dragostea lui Miller pentru ea a reprezentat mai întâi de toate „maturizarea ei sexuală” (Fred Perles), ceea ce a determinat stilul operei ei timpurii. „...trăiesc perioada cea mai bogată în senzații...” se confesa ea în jurnalul său. Senzualitatea cu care a început să-și trăiască viața a făcut-o adesea să exclame: „Sunt posedată ! Naiba să o ia de dragoste. Știe să mă posede ca nimeni altul, dar vreau mai mult decât atât. Mă duc la dracu, la dracu. Sălbatică, sălbatică, sălbatică” („Henry și June”). Anais Nin avusese legături extraconjugale și înainte de a-l cunoaște pe Miller. După prima întâlnire cu Miller, Nin și-a descoperit propria foame de senzualitate, abandon sexual. Pudibonderia catolică din ea a fost abandonată fără regret și un șir de noi și noi amanți își făcea loc în viața ei: scriitori, pictori, actori (Anton Artaud), psihanaliști (Otto Rank). „Mi-am abandonat toate scrupulele”, scria ea.„Îl iubesc pe Hugo (soțul), dar mai iubesc și alți bărbați. Dar cel mai important lucru este că Miller a luat-o în serios ca scriitoare, așa cum și ea l-a luat pe el în serios ca scriitor. „Ne-am incitat unul pe altul...”, spunea ea într-un comentariu din 1955.

Niciunul nu a fost fidel celuilat. Legătura lor fizică și artistică a fost cea care a dat consistența atracției lor reciproce, stimulându-le creativitatea. „Tropicul Cancerului”, „Tropicul Capricornului” și „Primăvara neagră” sunt cele trei romane ale lui Miller apărute în acea perioadă. Nin nu întârzie nici ea. Scrie primul ei roman suprarealist, „Casa incestului”, apoi „Djuna”.

Pasiunea fizică dintre Nin și Miller ce a început în martie 1932, când și-au dat întâlnire la cafeneaua „Chez les Viking” de pe strada Vavin din Montparnasse avea să dăinuie peste un deceniu. O pasiune, putem spune, care a condimentat abundent istoria literaturii universale.

S-au despărțit după 1945, ea stabilindu-se la New York, iar el în California. Neînțelegerile, regretele și-au luat partea lor. Se revedeau ocazional, fiecare însoți de alți noi parteneri. Ultima lor întâlnire a avut loc în spitalul Cedar (Los Angeles, 1976), unde Miller mergea să-și trateze arteroscleroza, iar Nin murea de cancer. Moare pe 14 ianuarie 1977. Miller o urmează trei ani mai târziu.

Anais Nin a plecat. Henry Miller a plecat și el. Ambii au lăsat în urma lor o moștenire literară care suscită până în prezent imaginația. O moștenire cu puternic parfum de senzațional.

Ioan Gherghina - Iubiri efemere...iubiri de-o viață ( Vol 1)