$$$

 ,,Dacă mama ta este în viață, binecuvântează-o cu dragoste, pentru că ea este rădăcina cea mai profundă a existenței tale și cea mai înaltă sursă a sufletului tău.

Dacă mama ta nu mai este aici, binecuvântează-o cu aceeași dragoste, pentru că ea este antena ta între pământ și cer și cea mai pură voce care vorbește în inima ta.

Binecuvântează-ți mama pentru că ea este ramura copacului din care cobori și lumina drumului pe care mergi.

Binecuvântează-ți mama, pentru că ea este alături de tine în suferința ta, în iubirea și speranța ta.

Binecuvântează-ți mama zi și noapte,

în vremuri potrivnice și în vremuri fericite.

Nu contează dacă o consideri bună sau mai puțin bună. Nimeni nu poate da ceea ce nu are.

Nimeni nu se naște știind să fie mamă. Fiecare femeie face tot ce poate în acest moment specific din viața ei, în funcție de maturitatea și nivelul de conștiință din acel stadiu matern, în funcție de dragostea sau lipsa pe care a primit-o de la propriile mame.

Tu ești amprenta ei incontestabilă pe pământ.

Dacă te vindeci, îți vindeci viitorul și descendența. Rupe cercul!

Te eliberezi și eliberezi toate femeile din sângele tău.

Onorează femeia care ți-a dat VIAȚĂ și binecuvânteaz-o cu Iubire."

Claudia Bucsa

###

 ÎN CE AN SUNTEM? 🤔

— 2025 (calendarul gregorian)

 —4722 (calendarul chinezesc)

 — 2778 (Ab Urbe condita)

— 1446 (calendarul islamic)

 — 1403 (calendarul persan)

 — 6775 (calendarul asirian)

 — 1474 (calendarul armean)

— 5785 (calendarul ebraic)

— 2569 (calendarul budist)

— 4358 (calendarul coreean)

— 12025 (calendarul Holocenului)

 — 4.540.000.000 (calendar geologic) sau pur și simplu 4,54 Ga (Gigaannum, miliarde de ani).🤔✅✨💯😱

***

 Cea mai mare greșeală pe care o poate face un părinte:

Una dintre cele mai mari greșeli în creșterea copiilor este proiectarea propriilor aspirații neîmplinite asupra lor. Este o tendință naturală - părinții vor ce e mai bun pentru copiii lor și adesea cred că știu ce înseamnă asta. Dar realitatea este mai complexă.

Când un părinte care și-a dorit să fie medic își presează fiica să urmeze medicina, deși ea strălucește în artă și literatură, creează un conflict profund. Copilul se găsește prins între dorința de a-și mulțumi părintele și chemarea propriilor pasiuni. Acest conflict poate duce la:

•Anxietate și stres cronic

•Performanțe academice scăzute în domenii nepotrivite

•Pierderea încrederii în propriile instincte

•Resentimente față de părinte

•Ratarea dezvoltării talentelor naturale

Un exemplu clasic este părintele care nu a reușit în sport și își forțează copilul să exceleze în acel domeniu. Copilul poate petrece ani întregi la antrenamente, simțindu-se inadecvat și nefericit, în timp ce adevăratele sale talente - poate în știință, muzică sau arte - rămân neexplorate.

Ce putem face în schimb?

Observăm cu atenție copilul:

Ce activități îl absorb complet?

În ce domenii progresează natural, fără presiune externă?

Care sunt momentele când pare cel mai fericit și împlinit?

Oferim expunere la diverse experiențe:

•Îi lăsăm să încerce diferite activități

•Nu impunem continuarea dacă nu rezonează cu ele

•Susținem explorarea domeniilor care îi atrag

Ascultăm activ:

Ce spun despre diferitele activități?

Care sunt visele și speranțele lor?

Ce temeri și îndoieli au?

Un copil cu înclinații spre artă și creativitate va suferi într-un mediu academic rigid, focusat pe științe exacte. La fel cum un copil pasionat de matematică și logică se va simți pierdut într-un program intensiv de arte. Rolul nostru ca părinți este să recunoaștem și să sprijinim dezvoltarea naturală a copiilor noștri, nu să le impunem propriul nostru drum neîmplinit.

Succesul real al unui părinte nu stă în a-și vedea copilul urmând calea pe care el însuși nu a putut-o urma, ci în a-și vedea copilul împlinit și fericit pe propriul său drum.❤️👏

*""

 ASĂNEȘTII, PRIMA DINASTIE VLAHĂ

Răscoala vlahilor şi bulgarilor, izbucnită în toamna anului 1185 sub conducerea fruntaşilor vlahi, fraţii Petru şi Asan, se încheia cu constituirea între Munţii Balcani şi Dunăre a Ţaratului Vlaho-Bulgar (c.1187/1188), prima manifestare statală a romanităţii orientale. Constituit ca stat de colaborare etnică, a vlahilor cu bulgarii, Ţaratul Vlaho-Bulgar, în fruntea căruia se vor succeda până la mijlocul deceniului 6 al secolului al XIII-lea suverani din dinastia vlahă a Asăneştilor, va evolua însă în tradiţia statală bulgară şi bizantină, erijindu-se în succesorul şi moştenitorul legitim al Primului Ţarat Bulgar şi al Imperiului Bizantin şi al tradiţiilor lor politice.

Între c.1187/1188 şi 1256, tronul vlaho-bulgar a fost ocupat de 8 ţari din dinastia Asăneştilor. Pe plan extern, în timpul domniei Asăneştilor, Ţaratul Vlaho-Bulgar s-a aflat aproape neîntrerupt în conflicte armate cu puterile vecine, catolice – Imperiul Latin de Constantinopol şi Ungaria – şi ortodoxe – Imperiul Bizantin și apoi Imperiul Grec de Niceea –, iar pe plan intern, lupta pentru putere în sânul familiei a fost una acerbă, realitate reliefată şi de faptul că dintre cei 8 suverani de origine vlahă, 6 şi-au încheiat domniile în mod violent, îndepărtaţi de la putere sau suprimaţi de rude apropiate (unul orbit, iar 5 asasinaţi), unul a încetat din viaţă în condiţii obscure, care nu exclud însă asasinatul, şi doar unul singur a murit, cu certitudine, de moarte naturală.

ASAN (1187/1188 – 1196)

Fiscalitatea excesivă impusă vlahilor care locuiau în zona Munţilor Haemus (Balcani) (a căror ocupaţie de bază o reprezenta creşterea animalelor) de regimul împăratului bizantin Isaac II Angelos (1185-1195), a condus la o violentă răscoală antibizantină, izbucnită în toamna anului 1185. În fruntea mişcării se vor impune doi potentaţi vlahi, fraţii Asan şi Petru.

Cu concursul cumanilor nord-dunăreni, deveniţi forţa militară tutelară a mişcării, răsculaţii vlaho-bulgari au anihilat toate tentativele bizantine de a înăbuşi mişcarea, consolidându-şi poziţiile. Dacă în prima fază a răscoalei rolul conducător i-a revenit, se pare, lui Petru, după 1186-1187 Asan se impune ca lider incontestabil, căci, aşa cum consemna cronicarul bizantin contemporan, „era deosebit de isteţ şi foarte capabil să născocească ce era de folos în situaţiile fără ieşire”. La începutul anului 1187, relatează acelaşi cronicar, vlaho-bulgaro-cumanii „năvălesc în părţile Agathopolisului (Ahtopol, n.n.) şi pradă cumplit [ţinuturile] acestea”.

Imperiul Bizantin a replicat printr-o amplă contraofensivă încheiată cu victoria armatei imperiale de la Lardeea (11 octombrie 1187). Forţele imperiale eşuează în tentativa de a cuceri cetatea Lovitzon (Lovec) în primăvara anului 1188. Singurul succes mai important obţinut de către acestea l-a reprezentat capturarea soţiei lui Asan şi a fratelui acestuia, Ioniţă, care va rămâne ostatec la Constantinopol.

La sfârşitul anului 1187 sau la începutul lui 1188, succesele obţinute în confruntările cu Bizanţul au premis răsculaţilor să pună bazele unui stat propriu, Ţaratul Vlaho-Bulgar, formaţiune politică de colaborare etnică a vlahilor cu bulgarii, care va re]nvia însă pe tradiţia politico-statală bulgară şi bizantină. Din acest moment, Ţaratul Vlaho-Bulgar se va erija neîntrerupt în succesorul legitim al Primului Ţarat Bulgar şi al Imperiului Bizantin, revendicând moştenirea acestora. La sfârşitul anului 1187 sau la începutul lui 1188, Asan eraîncoronat ţar la Târnovo, iar Petru, asociat la domnie, devenea coregent.

În anul 1190, Isaac II întreprinde cea de-a patra campanie împotriva vlaho-bulgarilor, dar acţiunea sa eşuează. În replică, vlaho-bulgarii şi aliaţii lor cumanii, devastează cetăţile Anchialos, Varna, Stumpion şi Niş, înaintând până la Sofia. În anii următorii, forţele vlaho-bulgaro-cumane întreprind noi expediţii devastatoare în Thracia şi Macedonia. Încercările noului împărat bizantin, Alexios III Angelos (1195-1203), de a încheia pace cu vlaho-bulgarii eşuează (1195-`96). Continuând ofensiva, aceştia, susţinuţi de însemnate contingente cumane, obţin noi succese în apropiere de Arcadiopolis (Liule-Burgas) şi în regiunea Strymonului (Strumei) şi a Amphipolisului (1195-`96).

Asasinarea lui Asan

În anul 1196, pe când se afla în plină ascensiune politică, Asan avea să piară în mod violent, asasinat de un văr de-al său, Ivanco. Motivele care au dus la uciderea lui Asan de către ruda sa şi modul cum s-au desfăşurat sângeroasele evenimente de la Târnovo sunt pe larg prezentate de cronicarii bizantini, Niketas Choniates şi Georgios Akropolites, ultimul preluat de un alt autor, Theodoros Skutariotes, care sunt unanimi în a susţine că firea violentă a lui Asan a grăbit consumarea tragicului deznodământ. „Iar uciderea lui – scrie Niketas Choniates – s-a petrecut în felul următor: un bărbat de acelaşi neam şi cu acelaşi caracter ca şi el şi pe care îl protejase foarte mult (numele acestuia era Ivanco, iar cuvântul înseamnă Ioan), avea în taină legături cu sora soţiei lui [Asan]. Acesta, aflând de concubinaj, a învinuit-o mai întâi pe soţia sa şi a socotit-o vrednică de osânda cu moartea pentru că a păstrat tăcerea asupra celor petrecute. Dar cum femeia i-a potolit cu ajutorul multor cuvinte intenţia şi pornirea de omor, adăugând mai apoi şi argumentul că degeaba se mânie împotriva ei, căci şi el însuşi ştiuse foarte bine de legătura aceasta [Asan] îşi trece asupra lui Ivanco mânia împotriva soţiei şi trimite pe cineva să-l cheme la el în puterea nopţii pe acesta, fără să fi dat cu nimic înapoi din pornirea sa”.

O informaţie asemănătoare, chiar dacă oarecum mai sumară, dar inspirată de cea a lui Niketas Choniates, ne oferă şi cronicarul Theodoros Skutariotes, cu privire la cauzele care au condus la asasinarea lui Asan. „Se spunea – relatează cronicarul bizantin – că un bărbat din acelaşi neam [cu el] şi cu o fire asemănătoare, pe nume Ivanco, avea într-ascuns legături cu sora soţiei acestuia. Aflând de această legătură [Asan] o învinuieşte mai întâi pe soţie, apoi îşi trece mânia asupra lui Ivanco şi trimite să-l cheme la un ceas nepotrivit din noapte. Iar acesta, înspăimântat, îşi amână sosirea pe a doua zi”.

Din acest moment evenimentele aveau să se precipite spre deznodământul arătat, deoarece Ivanco, consemnează în continuare Niketas Choniates, „dându-şi seama că vremea nepotrivită a chemării nu e fără pricină şi nici străină de o intenţie vinovată, îşi amână venirea pentru a doua zi. Dar cum celălalt trimise din nou după el, căci nu putea suporta încetineala lui pe care o privea ca pe lipsă de consideraţie, Ivanco se sfătuieşte cu rudele şi prietenii săi ce e de făcut şi într-un târziu îşi dă seama de pricina chemării. Iar ei îl îndeamnă să-şi prindă la cingătoare pumanlul cel lung şi să-l ascundă sub manta şi [astfel] să se ducă. Şi dacă Asan îl va mustra cu calm şi-şi va revărsa mânia asupra lui, măsurându-şi cuvintele violente şi îşi va limita pedeapsa numai la lucruri care nu vatămă trupul, să îndure cu tărie şi să ceară iertare pentru faptele cu care l-a supărat; dar dacă acela va ridica sabia asupra lui, atunci să se poarte şi el ca un bărbat şi să se grăbească să împlinească ceea ce urma să păţească el îndată şi să-l lovească de moarte şi să-l trimită în iad pe [acel om] neruşinat şi iubitor de vărsare de sânge. Ceea ce acesta a şi făcut. Căci barbarul nu s-a purtat faţă de el cu măsură, ci, îndată ce l-a văzut, a izbucnit ca o fiară, căutând sabia ucigătoare; luându-i-o înainte, [Ivanco] îl loveşte în pântece şi-l ucide”.

Violenţele evenimente consumate la Târnovo în fatidicul an 1196, se regăsesc prezentate şi în cronica lui Theodoros Skutariotes care consemnează: „Cum Asan îl silea [să vină], Ivanco se duce la el, încingând pe sub veştminte, după sfatul rudelor sale, o sabie şi găsindu-l pe Asan cugentând lucruri excesive împotriva lui, ba chiar pregătindu-se să-l ucidă, i-o ia el înainte făcându-i lui ceea ce trebuia să păţească el şi, rănindu-l de moarte, l-a lipsit de viaţă pe cel ce trimisese mulţi oameni pe lumea cealaltă”.

Asasinarea lui Asan a aruncat Ţaratul Vlaho-Bulgar într-un scurt şi violent război civil care i-a opus pe Ivanco, autorul asasinatului (ce a încercat să ocupe tronul cu sprijinul unei facţiuni vlaho-bulgare ostile Asăneştilor şi cu concursul militar al Imperiului Bizantin) şi pe Petru, fratele şi asociatul la domnie al defunctului ţar, susţinut de o facţiune favorabilă dinastiei legitime. După o serie de confruntări miliare, Petru avea să tranşeze disputa în favoarea sa, Ivanco fiind obligat să se refugieze la Constantinopol.

Petru (1196 – 1197)

Al doilea ţar vlaho-bulgar, Petru (1196-1197) a fost, alături de fratele său Asan, conducător al răscoalei antibizantine vlaho-bulgare. Conform relatărilor unor cronicari bizantini, în faza de debut a răscoalei antibizantine a vlahilor şi bulgarilor, cuprinsă între 1185 şi c. 1187, lui Petru i-a revenit, se pare, rolul principal în conducerea acesteia. În acest context, el s-a autoproclamat împărat, însuşindu-şi însemnele puterii imperiale, diadema de aur şi încălţămitea de purpură, fapt confirmat de cronicarul bizantin Niketas Choniates care consemnează că „unul dintre cei doi fraţi, Petru, îşi încununează capul cu o coroniţă de aur şi-şi pune în picioare încălţăminte de culoare roşie”.

După învestirea ca ţar a lui Asan, recomandat de calităţile militare şi politice demonstrate pe parcursul luptelor cu Bizanţul, Petru s-a văzut silit să accepte a doua poziţie în ierarhia politică a Ţaratului Vlaho-Bulgar devenind asociatul la domnie al fratelui său, funcţie care i-a asigurat guvernarea, într-un regim de autonomie deplină, a regiunilor răsăritene ale Ţaratului Vlaho-Bulgar, cunoscute sub numele de Ţara lui Petru. Asocierea la domnie a lui Petru este confirmată de cronicarii bizantini Georgios Akropolites şi Theodoros Skutariotes în operele lor. „Iar lui Petru, – consemnează Georgios Akropolites – despărţind o parte din stăpânirea sa, i-a poruncit să o conducă el. Căci Marele Preslav şi Probatos şi [localităţile] din jurul lor au fost dăruite lui Petru de fratele său Asan, ca posesiune proprie; din care pricină, până astăzi, ele poartă numele de Ţara lui Petru”. La rândul său, Theodoros Skutariotes ne oferă o informaţie similară relatând că lui Petru, Asan, „tăindu-i o bucată din țara aflată sub stăpânirea lui, i-a poruncit să o conducă (Marele Preslav şi Probatos şi [localităţile] din jurul lor i-au fost date ca posesiune lui Petru, din care pricină, până astăzi, ele poartă numele Ţara lui Petru)”.

Petru şi tronul Bizanţului

Se pare că a doua poziţie în stat nu l-a mulţumit pe Petru, care şi-a propus să ocupe tronul Bizanţului. Cum cu forţele proprii acest obiectiv era imposibil de realizat, în 1189, profitând de trecerea prin Balcani a împăratului german Friedrich I Barbarossa (1152-1190), angajat în cea de-a treia cruciadă, el i s-a adresat în acest sens acestuia. Conform relatării canonicului Ansbertus, din anturajul lui Friedrich I, „Kalopetrus Blacorum et maxime partis Bulgarorum in oris Traciae Dominus, qui se Imperatorem et coronam imperialem regni Greciae ab eo sibi imponi efflagitat seque ei circa initium veris XL millia Blacorum et Comanorum tenentium arcus et sagittas adversus Constantinopolim transmissurum constanter asseverabat”. Din cauza reticenţei împăratului german, faţă de propunerea ţarului vlaho-bulgar, tratativele nu au dus la niciun rezultat.

Unii autori bizantini, precum Georgios Tornikes II şi Sergios Kolyvas, susţin că prin 1193, la instigaţiile curţii bizantine, a survenit o ruptură între Petru, care a căutat o apropiere de Constantinopol, şi fratele său Asan. În afara ştirilor transmise de cei doi autori bizantini, nu avem însă alte informaţii că această acţiune s-ar fi materializat în vreun fel, dimpotrivă, cele pe care le deţinem susţin că în anii următori, colaborarea dintre cei doi fraţi, îndeosebi în acţiunile antibizantine a fost cât se poate de bună.

În momentul în care Asan a fost asasinat de Ivanco, Petru nu s-a aflat, se pare, la Târnovo. Acest lucru i-a permis ca, susţinut de facţiunea internă favorabilă Asăneştilor, să anihileze, la capătul unui scurt război civil, încercarea lui Ivanco de a uzurpa puterea, cu concursul militar al Bizanţului.

Succesul obţinut i-a permis lui Petru să ocupe tronul Ţaratului Vlaho-Bulgar. Asociindu-şi la domnie fratele mai tânăr, Ioniţă, fugit din captivitatea bizantină, Petru a continuat politica lui Asan în relaţiile cu Bizanţul, fapt confirmat de Niketas Choniates, care susţine că „nimeni dintre noi nu a mers împotriva lui Petru, nici nu putea să o facă”, dimpotrivă, acesta „devasta pe cât îi stătea în putinţă ţara romeilor (Imperiul Bizantin, n.n.)”.

În calitate de principal suveran, Petru a domnit însă puţin timp. Ţarul vlaho-bulgar şi-a încheiat domnia în condiţii la fel de violente ca şi fratele său, în 1197, el pierind străpuns de sabia unuia dintre oamenii din neamul său”; i-a succedat la tron fratele şi asociatul său la domnie, Ioniţă Asan.

Ioniță Asan (1197 – 1207)

Al treilea ţar vlaho-bulgar, din dinastia Asăneştilor, frate cu Asan şi Petru, conducătorii răscoalei antibizantine a vlahilor şi bulgarilor şi întemeietorii Ţaratului Vlaho-Bulgar, Ioniţă Asan se prezintă posterităţii drept „cea mai mare personalitate a vlahilor balcanici”. În timpul domniei sale Ţaratul Vlaho-Bulgar se afirmă incontestabil ca principala putere a Peninsulei Balcanice.

Mult mai tânăr decât fraţii săi, a avut un rol neînsemnat în timpul răscoalei vlaho-bulgare şi în primul deceniu de existenţă a statului vlaho-bulgar. În 1188, în timpul unei campanii bizantine întreprinse de împăratul Isaac II Angelos împotriva vlaho-bulgarilor, este făcut prizonier şi dus la Constantinopol, unde rămâne ostatec până la moartea fratelui său, Asan (1196), când reuşeşte să fugă şi să revină la Târnovo.

Ascensiunea politică, deosebit de rapidă a lui Ioniţă Asan, începe odată cu revenirea din captivitatea bizantină. În timpul scurtei domnii a celui de-al doilea frate, Petru, din 1196-1197, este coregent, fiind asociatul la tron al acestuia, pentru ca în 1197, în urma asasinării lui Petru, victimă a unui complot, să preia întreaga putere în stat.

Pe plan intern, demersurile sale au vizat consolidarea puterii centrale şi anihilarea tendinţelor centrifuge ale aristocraţiei vlaho-bulgare. O răscoală pusă la cale împotriva sa la sfârşitul anului 1205 sau la începutul lui 1206 este înăbuşită cu cruzime, în cursul represiunii ţarul „supunând la grele pedepse şi la noi ucideri pe răzvrătiţi”.

Pe plan extern, întreaga sa politică a vizat tranformarea Ţaratului Vlaho-Bulgar într-o mare putere şi impunerea lui ca un factor de decizie în relaţiile internaţionale. Relaţiile cu cumanii nord-dunăreni, inaugurate de fraţii săi, au fost continuate şi extinse, el însuşi fiind căsătorit cu o prinţesă cumană. Alianţa cu cumanii i-a asigurat, de altfel, permanent un sprijin militar substanţial şi redutabil, deosebit de util, în timpul neîntreruptelor sale campanii militare.

După o acalmie de câţiva ani, în 1199-1200, perioadă în care şi-a consolidat poziţia internă, Ioniţă Asan reia ostilităţile militare împotriva Imperiului Bizantin. Întinse teritorii din Thracia şi de pe litoralul vest-pontic, între care importantul centru urban Varna, trec sub stăpânirea suveranului vlaho-bulgar. Prelungite până în anul 1202, când între cele două părţi se încheie definitiv pacea, ele i-au asigurat, în urma victoriilor obţinute, extinderea teritorială a statului în centrul şi estul Peninsulei Balcanice în detrimentul stăpânirilor Bizanţului.

Ofensiva spre vest l-a adus în conflict cu Regatul Ungariei, pentru stăpânirea zonei Simium-Belgrad-Branicevo, ocupată prin 1201-1202 şi pentru influenţă politică în Serbia. Conflictul cu regatul angevin era tranşat de Ioniţă Asan în favoarea sa (1203), dar el a indus o stare tensionată în relaţiile dintre cele două state, ce se va menţine până la moartea ţarului vlaho-bulgar.

Ioniţă şi catolicismul

Refuzul autorităţilor bizantine de a-i recunoaşte titlul imperial l-a determinat să se orienteze spre tratative cu papa Innocentius III. Ţarul de la Târnovo îi solicita pontifului roman, în schimbul acceptării unirii Bisericii Vlaho-Bulgare cu Biserica Romei, recunoaşterea titlului imperial pentru sine şi a celui de patriarh pentru mitropolitul Vasile, şeful Bisericii Vlaho-Bulgare. Deschise în 1199, din iniţiativa suveranului de la Târnovo, acestea se vor prelungi până în toamna anului 1204. După ce la 25 februarie 1204 papa îl recunoştea ca „rege al bulgarilor şi blachilor”, iar pe mitropolitul Vasile ca „arhiepiscop primat al întregii Bulgarii şi Blachii”, la 8 noiembrie acelaşi an, Ioniţă Asan era încoronat de legatul papal, cardinalul Leon.

Pretenţiile de dominaţie ale cruciaţior apuseni instalaţi la Constantinopol în 1204 l-au adus în conflict cu aceştia. La 14 sau 15 aprilie 1205, susţinut de cumani, Ioniţă nimicea la Adrianopol forţele cruciate, bătălie în care, susţine cronicarul Niketas Choniates, a căzut „floarea trupelor latine şi cei mai vestiţi luptători ai lor cu lancea”. Însuşi împăratul Baudouin (Balduin) I (1204-1205) a fost făcut prizonier şi va muri în captivitate la Târnovo.

Între 1205-1207, Ioniţă Asan a continuat acţiunile împotriva statelor cruciate din Peninsula Balcanică, înregistrând noi succese. Acţiunile sale militare vor viza acum îndeosebi teritoriile Regatului Latin de Thessalonik, constituit de şeful cruciat, marchizul Bonifaciu de Montferrat, ucis de altfel într-o ciocnire cu vlahii în 1207.

La 8 octombrie 1207, în timp ce asedia Thessalonikul, Ioniţă Asan moare în condiţii obscure. Acest lucru a permis încă din epocă, formularea unor opinii diferite. În marea lor majoritate, cronicarii contemporani sau tardivi, sunt de părere că decesul suveranului vlaho-bulgar s-a datorat unor cauze naturale, chiar dacă unii văd în el o implicare divină. Există însă şi păreri conform cărora Ioniţă Asan ar fi pierit asasinat de căpetenia cumană aliată Manastras, instigat de soţia ţarului, asasinat în care ar fi fost implicat şi nepotul şi urmaşul său la domnie, Boril.

În concluzie, informaţiile contradictorii oferite de sursele de care dispunem nu permit formualrea unei opinii certe cu privire la moartea ţarului Ioniţă Asan. La nivelul actual al cercetării problemei, enigmele cu privire la moartea sa continuă sa persiste, făcând la fel de plauzibil, atât un deces survenit din cauze naturale, cât și unul violent consecinţă a unui asasinat.

Boril Asan (1207 – 1218)

În condiţiile morţii suspecte a lui Ioniţă Asan, tronul de la Târnovo a fost ocupat de nepotul său Boril. Atât descendenţa noului ţar vlaho-bulgar, cât şi ascensiunea sa, continuă să rămână două aspecte controversate ale domniei acestuia.

În primul rând, filiaţia lui Boril Asan este incertă. Încă din epocă, unii autori l-au considerat nepot de soră al lui Ioniţă Asan, alţii nepot de frate, situaţie în care el nu ar putea fi decât fiul fostului ţar, Petru.

Cronicarii bizantini şi apuseni sunt unanimi în a susţine că la moartea unchiului său, Boril a uzurpat tronul în detrimentul moştenitorilor legitimi, astfel că, pentru a-şi obţine legitimitatea, el se căsătoreşte cu văduva unchiului său, o prinţesă de origine cumană.

Ocupând tronul în condiţiile arătate, domnia lui Boril Asan a fost una deosebit de agitată pe plan intern. Încă de la începutul ei, Boril s-a confruntat cu pretenţiile la tron şi cu secesiunile teritoriale ale verilor săi, Strez, în Macedonia, sprijinit de marele jupan al Raškiei (Serbiei), Ştefan Nemanja, şi Alexios Slav, în zona Munţilor Rhodopi, susţinut de împăratul latin de Constantinopol, Henric I.

Pe plan extern, domnia lui Boril Asan coincide cu revirimentul politic şi militar al Imperiului Latin de Constantinopol, rezultat al energicelor măsuri militare şi politice iniţiate de împăratul Henric I. În pofida acestor realităţi, noul suveran vlaho-bulgar a căutat, în prima 

***

 GEORGE VRACA, „CEL FRUMOS PRECUM UN ZEU”

George Vraca, unul dintre cele mai mari nume ale scenei româneşti, a rămas în istoria teatrului românesc drept actorul „frumos precum un zeu”, având un timbru vocal inconfundabil. Dar până la vârsta de 20 de ani, nimic din viaţa lui George Vraca nu a avut de-a face cu teatrul.

George Vraca s-a născut în data de 25 noiembrie 1896, în București, într-o familie care nu a avut legături cu lumea scenei. Vraca a visat de mic copil să se facă inginer. La vârsta de 20 de ani era student la Agronomie. Era sportiv, fiind selecţionat mai târziu în echipa națională de rugby a României.

Izbucnirea războiului l-a făcut să-şi înterupă studiile şi să plece pe front. Ca sublocotenent în timpul Primul Război Mondial a luptat în cadrul Regimentului al II-lea de grăniceri, la Oituz, Cașin şi Târgu Ocna, fiind rănit și decorat pentru acte de eroism. A ajuns pe un pat de spital din Iaşi. Această întâmplare avea să îi schimbe destinul.

„Teatrul era pentru mine un domeniu atât de străin, atât de îndepărtat, încât doar de vreo două ori, ca elev, am fost spectatorul unor piese româneşti, pe care Naţionalul din Bucureşti le juca cu săli goale. Preocupările mele erau cu totul altele: jucam rugby şi învăţam la Şcoala de agronomie. Visam ca, după absolvirea acestei şcoli, să plec în Franţa, la o facultate vestită pe vremea aceea, pentru a mă întoarce de-acolo inginer agronom. Eram convins că voi schimba faţa Pământului şi voi reuşi să cresc nu ştiu ce specie rară, aşa, un fel de floare a fericirii oamenilor.”, povestea George Vraca într-un interviu.

Destinul lui George Vraca s-a schimbat în spital

În spitalul de răniţi din Iaşi în care era internat Vraca, au venit în vizită, pentru a alina durerea soldaţilor, mai multe personalităţi, printre care şi Constantin Nottara, George Enescu şi Maria Ventura.

„Rănit într-o luptă, am fost internat într-un spital din Iaşi. Într-o zi, spre a ne alina suferinţele, au intrat pe uşa salonului de spital trei oameni. Unul era Constantin Nottara, al doilea – George Enescu, a treia persoană – Maria Ventura. I-am ascultat. Până atunci nu avusesem nici o consonanţă cu lucrurile de artă, dar am simţit că se trezeşte undeva în mine acea bucurie a descoperirii unui nou conţinut frumos de viaţă. Am început chiar acolo, în patul de spital, să cer cărţi, să citesc versuri. Uneori cu glas tare. Nu ştiu dacă mă auzeau, dar îmi plăcea.”, a spus George Vraca pentru revista „Teatru”, în cadrul unui interviu din anul 1958.

Maria Ventura, atrasă de figura frumoasă a sublocotenentului rănit, l-a întrebat pe Vraca: „Nu te-ai gândit niciodată la teatru, adică să te faci actor?”. „O, nu!” a fost răspunsul lui Vraca la întrebarea care avea să-i transforme viaţa complet.

După ieşirea din spital, sublocotenentul nu a părăsit Iaşul. S-a dus la toate spectacolele pe care Maria Ventura le-a susţinut în Iaşi şi a început să fie atras de lumea teatrului.

Şi-a abandonat visul de a pleca în Franţa, la Facultatea de Agronomie. A început să înveţe să recite poezii şi, în final, s-a înscris la Conservator. A fost admis primul din seria sa. Pentru a se întreţine, în timpul studiilor la Conservator a ocupat un post de institutor suplinitor la Şcoala Primară Tabacu şi a colaborat cu celebra companie Bulandra.

Carieră în teatru şi în film

La absolvirea Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din anul 1921 era şi licenţiat în Agronomie. Dar noua pasiune pentru teatru l-a făcut să abandoneze prima meserie. S-a angajat la Teatrul Naţional şi a jucat ca debutant alături de actori mari precum Maria Filotti. Aceasta avea să-l menţioneze în memoriile sale: „În 1922 am jucat pe Circe în «Glauco» alături de un debutant strălucit, George Vraca, a cărui biruinţă de atunci constituia o afirmare definitivă”. Cariera sa a cunoscut succes după succes.

La cinci ani de la debut, în anul 1927, a fost numit societar clasa a III-a la Teatrul Naţional. În anul 1929, a părăsit Teatrul Naţional şi a jucat la Teatrul „Maria Ventura”. A fost nu doar actor, ci şi director de teatru, animator, conducător de colective artistice.

Pe scenă, rolurile veneau unele după altele, producându-i când tristeţi, când bucurii, aducându-i când aprecierile criticilor, când criticile lor, dar întotdeauna adoraţia publicului, căci, atunci când urca pe scenă, George Vraca era cuceritor, seducător, tulburător, de neuitat.

George Vraca a cochetat şi cu cinematografia, având prima apariţie pe ecran în Datorie şi sacrificiu, un film mut din anul 1925. S-a remarcat mai apoi, în anul 1963, în filmul Tudor, în rolul banului Brâncoveanu.

Ultimele cuvinte ale actorului George Vraca

După un rol strălucit în piesa „Hamlet”, lui George Vraca i-a fost distribuit rolul principal din „Richard al III-lea”. Deşi primele semne ale bolii care avea să-l răpună au apărut în timpul repetiţiilor pentru „Richard al III-lea”, actorul a insistat să joace. „Un cal! un cal! Regatul meu pentru un cal!”, au fost ultimele cuvinte rostite pe scenă de marele actor.

“Ce păcat că mor. Abia acum aş şti să le arăt oamenilor ce înseamnă a muri. Nu cum am jucat eu până acum.”, aceasta a fost ultima confesiune a marelui actor. George Vraca a murit în data de 17 aprilie 1964. Avea 67 de ani.

***

 MITUL POTOPULUI

De la început, ca să fie clar înțeles, mitul potopului așa cum apare prezentat în biblia creștină, nu este și nu poate fi posibil. Un potop global cum este descris în Cartea Genezei nu se potrivește cu datele fizice ale geologiei și paleontologiei, geofizicii sau arheologiei.

Potopul este un element comun în mitologiile culturilor din Orientul Apropiat și Mijlociu; ca un act de pedeapsă divină, este o temă care se regăsește în miturile multor popoare.

Sumer – primul potop înregistrat vreodată, zeul Enki și Atrahasis, 3.000 ani îen

Acesta se cheamă Atra-Hasis și este scrisă pe tablete de lut cu mai mult de 1.000 de ani înaintea povestii lui Noe, în jurul anului 1.800 i.Hr.

Mitul vorbește despre Atrahasis, eroul povestii, ce a fost avertizat de zeul Enki despre planul zeiței Enlil de a inunda pământul. În această versiune, nu slăbiciunea omului este de vină pentru potopul zeilor. Este vorba doar de controlul populației, care crescuse fără control.

Enki ii mai spune lui Atrahasis să construiască o arcă și îi dă aproape aceleași detalii. Atrahasis construiește arca, se suie în ea împreună cu familia și câteva animale.

O altă variantă a potopului a fost descoperită la Nippur de Expediția Universității din Pennsylvania în 1893. Ne spune că zeii au decis să trimită un potop pentru a distruge omenirea. Enki îl avertizează pe Ziusudra, conducătorul Shuruppak, să construiască o barcă mare. O furtună groaznică durează șapte zile și nopți. Apoi apare Utu (Soarele) și Ziusudra deschide o fereastră, se prosternează și sacrifică un bou și o oaie. După o altă pauză, textul reia cu potopul aparent terminat, iar Ziusudra prosternându-se în fața lui An (zeul cerului) si Enlil, care îi dau „respirație eternă” pentru „păstrarea animalelor și a sămânței omeniri”. Restul se pierde.

Babilon – al doilea potop în epopeea lui Ghilgames, 2000 ani îen

Povestea este găsită și în mitul babilonian, în povestea nemuritorului rege Gilgamesh, scrisă 8 secole mai târziu. Aici, coincidențele cu Noe sunt mult mai mari. Un zeu, Ea, îi spune eroului Utnapishtim să construiască o imensă arcă pentru familie și animale. Apoi zeii dezlănțuie potopul pentru a pedepsi omenirea pentru căile păcătoase. Furtuna durează 6 zile și 6 nopți și distruge rasa umană.

Ca si Noe, Utnapishtim rămâne pe un munte. Ca și Noe, el eliberează păsări – un porumbel, o vrabie, apoi un corb. La sfârșit, Enlil promite să nu mai distrugă niciodată pământul și îi dăruieste lui Utnapishtim viața eternă.

Săpăturile din Irak au dezvăluit dovezi ale inundațiilor localizate la Shuruppak (modern Tell Fara, Irak) și în alte orașe sumeriene. Un strat de sedimente fluviale, datat în jurul anului 2900 î.Hr., întrerupe continuitatea asezării, extinzându-se la nord până la orașul Kish, care a preluat hegemonia după inundație. Alte situri, precum Ur, Kish, Uruk, Lagash și Ninive, toate prezintă dovezi ale inundațiilor. Cu toate acestea, aceste dovezi provin din perioade de timp diferite. Inundația Shuruppak pare să fi fost un eveniment cauzat de îndiguirea râului Karun prin răspândirea dunelor, inundații așe fluviului Tigru și simultan precipitații abundente în regiunea Ninive, care s-au revărsat în Eufrat. În Israel, nu există astfel de dovezi ale unei inundații pe scară largă. Având în vedere asemănările din povestea inundațiilor mesopotamiene și din relatarea biblică, s-ar părea ca acestea au o origine comună în amintirile relatării Shuruppak.

Astfel, se pare că ceea ce știm din mituri s-a întaâmplat în realitate. Pentru că povestim asta de 4.000 de ani încoace. Chiar dacă Noe a împrumutat din alte mitologii mai vechi, există clar alte mitologii în culturile antice care spun aceeași poveste. Hesiod din Grecia Antică, câteva texte hinduse, mayașii, au propria versiune a mitului.

Atât din Sumer cât și din Babilon am văzut că miturile seamănă extrem de mult cu povestea biblică. Cercetările arheologice au arătat că epopeea lui Ghilgames era cunoscută în Palestina înaintea venirii israeliților.

Mitul potopului in Egiptul antic

Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbește despre nimicirea omenirii păcătoase de către un Diluviu. Iar învățatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în „Știri despre Egipt și minunile sale”, că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi; îngroziți, oamenii au fugit care încotro, stelele se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci, i-a chemat pe toți cei o sută treizeci de prezicători ai săi și le-a povestit ambele vise. Aceștia le-au deslușit spunând că în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul și după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelația Leului, ca să treacă lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid spa hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide și în acoperișurile lor, în pereți și coloane, au fost înglobate toate științele secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele (...) în plus și știința talismanelor, aritmetica și geometria (...), clare pentru cei care au scris cunoașterea”.

Mitul potopului in China

Tema marelui potop universal, în care un potop aproape șterge întreaga rasă umană de pe Pământ apare de multe ori în mitologia chineză. Acest potop este urmat de obicei de repopularea lumii de o pereche salvată de zei – frate și soră. Această temă extrem de răspândită este una dintre legendele cele mai populare în China despre care înca se mai spun povești în prezent în peste 40 de grupuri etnice. Există posibilitatea ca mitul să fie mai nou decât celelalte povești care sunt legate de inundații, deoarece cele mai vechi surse înregistrate despre acest mit provin din Dinastia Șase, cu excepâia faptului că tradiția orală poate fi mult mai veche. Mitul povestește despre un incest adesea confundat cu mitul lui Nüwa și Fuxi (i-a descris stramoșii divini ca fiind frate și soră care s-au căsătorit între ei pentru a popula pamântul cu ființe umane).

Tema are mai multe variante, dar în general descrie un mare potop care a distrus toți oamenii din lume, cu excepția unei perechi de frate și soră, sau mătușă și nepot. Ambii au ajuns căsătoriți pentru a repopula lumea. O versiune afirmă că copiii lor erau oameni obișnuiți, în timp ce celelalte spun că este o bucată de carne, tărtăcuță, pepene galben sau piatră de măcinat; după ce s-au deschis, tăiat sau distrus, au apărut oamenii.

Chinezii au multe povești și mituri despre inundații, zei, dragoni și spirite. La fel ca în alte povești despre inundații, există puțini supraviețuitori. Dar povestea inundațiilor din China are o poveste de repopulare foarte complicată.

Într-o zi, un fermier a reușit să-l captureze și să-l închidă într-o cușcă pe Dumnezeu. Fermierul a plecat în oraș, dar și-a avertizat copiii să rămâna departe de zeitatea din cușcă. Copiii s-au miluit de zeul tunetului și l-au eliberat. În semn de recunoștință, Dumnezeu i-a avertizat ca va fi o mare inundație. El le-a dat copiilor o tărtăcuță (probabil foarte mare) și le-a spus că vor fi feriți de ape atât timp cât se află în tărtăcuță.

Au venit ploile, fratele și sora au intrat în tărtăcuță. Ei au fost singurii oameni care au supraviețuit potopului și având un frate și o soră ca singuri supraviețuitori, a făcut ca repopularea, ca parte a poveștii să fie un pic dificilă, deoarece tabuul incestului în aproape fiecare cultură este foarte puternic. Au existat câteva finale diferite la această poveste. Într-o versiune, fratele și sora au primit o „aprobare” specială din ceruri, de genul „Este în regulă doar de data asta”.

Într-o altă versiune, sora l-a supus pe fratele ei la multe provocări fizice aparent imposibile, înainte de a accepta să se căsătorească cu el. El a îndeplinit sarcinile, s-au căsătorit și ea a avut un copil. Copilul s-a nascut deformat, fără brațe și picioare. Fratele a ucis copilul tăindu-l și aruncând bucățile peste deal. A doua zi, fratele și sora au descoperit că bucățile s-au transformat în bărbați și femei.

Într-o altă formă a poveștii, nu există deloc incest: fratele nu a reușit să facă față provocărilor surorii și nu s-au căsătorit sau nu au procreat. În schimb, ei au repopulat rasa umană creând oameni din lut.

Mitul potopului in India

În mitologia hindusă, texte precum Satapatha Brahmana (datate în jurul secolului al VI-lea î.Hr.) și puranele continuă povestea unui mare potop, „Pralaya”, în care Avatarul Matsya al lui Vishnu îl avertizează pe primul om, Manu, despre inundații iminente și, de asemenea, îl sfătuiește să construiască o arcă. În mazdaismul zoroastrian, Ahriman încearcă să distrugă lumea cu o secetă, pe care Mithra o termină trăgând o săgeată într-o stâncă, din care izvorăște un potop; un bărbat supraviețuiește într-o arcă cu vitele sale.

Budiștii au o poveste elaborată despre inundații, numită Samudda-vaaija Jataka. Într-un sat indian, trăiau 1000 de familii de dulgheri necinstiți. Acești dulgheri le spuneau oamenilor că puteau construi orice, de la caz la caz și luau banii și nu mai livrau niciodatp bunurile sau nu făceau niciun fel de muncă. Din această cauza, ei au fost, în mod surprinzător, dispretuiți în sat și au trebuit repede să găsească un nou loc de locuit.

Au construit o navă și au navigat până au găsit o insula frumoasă. Insula era populată de un bărbat naufragiat. Bărbatul le-a spus ca mâncarea era abundentă, viața pe insulă era confortabilă, iar tâmplarii erau bineveniți să rămână. Singura problemă era că insula era bântuită de spirit. Singura regula a spiritului era ca de fiecare dată când un om avea nevoie să iși facă nevoile sau să urineze, trebuia să sape o gaură si s-o acopere când au terminat. Spiritele voiau să-și păstreze insula curată.

Tâmplarii au iubit insula și au decis sa facă o mare petrecere pentru a sărbători noua lor casă. Cu toate acestea, s-au îmbătat cu trestie de zahăr fermentată și au ignorat rapid regulile și au defecat și urinat pe toata insula. Spiritele erau furioase și au decis să inunde insula cu un val uriaș, pe lună plină. Spiritele erau supărate, dar nu voiau să-i omoare pe tâmplari, ci voiau doar să plece. Un spirit a devenit o minge de lumina pe cer și le-a spus oamenilor că, din cauza neglijenței lor, insula va fi inundată și ca ar trebui să fugă pentru a-și salva viața.

Unul dintre spirite era mai supărat pe tâmplari și voia să-i păcăleasca. Așa că a apărut pe cer anunțând că avertismentul anterior despre o inundație fusese o minciună. El a spus că nu este moti de de îngrijorare, că totul este în regulă, să continue să locuiască și nu va fi inundație.

Aceste 1000 de familii de dulgheri erau conduse de doi bărbați, unul înțelept și unul foarte prost. Tâmplarul prost a crezut l-a crezut pe celălalt spirit și le-a spus oamenilor să rămână, să se relaxeze și să se bucure de viață. Tâmplarul inteligent le-a spus oamenilor să construiască o navă, în caz ca nu era o glumă.

În timp ce înțeleptul a construit o corabie, omul prost a rămas. În ziua lunii pline, așa cum au promis spiritele, un val uriaș a venit și a inundat toată insula. Înțeleptul a plecat cu poporul său în timp ce omul prost și oamenii lui au murit.

Ceea ce este interesant la această poveste este că inundația s-a limitat la o insulă, nu la lume. În timp ce exista o arcă sau o navă, nu a fost nevoie de repopulare, deoarece doar un număr mic de oameni au fost uciși și nu a fost distrus prea mult teren. 

Mitul potopului în America de Nord

Triburile indienilor nativi americani au spus de mult timp povești pentru a-și păstra limba și pentru a preda valori și lecții morale. Asa este povestea lui Waynaboozhoo (sau Nanabozho) și a Marelui Potop. Aceasta explorează timpul care nu este frecvent explorat, perioada dintre potop și retragerea apei.

Povestea spune că Marele Spirit a fost nemulțumit de om și a creat un mare potop. Singurul supraviețuitor a fost un om pe nume Waynaboozhoo, care își facuse o plută de bușteni și crengi pentru el și pentru alte animale care erau în viață. Au plutit peste o lună, dar apele nu coborâseră. Waynaboozhoo a decis că va trebui să reconstruiască pământul și avea nevoie de noroi din „lumea veche” îngropat adânc sub apă.

În primul rând, a încercat cu un cufundar, dar apa era prea adâncă. De asemenea, nici castorul nu a avut succes. În timp ce se căuta cineva care să încerce în continuare, un coon (rață mică) pe nume Aajigade a spus că va încerca. Toate animalele i-au spus să plece, ca era prea mic. Apoi au continuat să se certe până când soarele a apus. Dintr-o dată, cineva a observat corpul micuțului coon plutind la suprafață. Waynaboozhoo l-a ridicat și a văzut o bucată mică de noroi. El l-a reînviat pe Aajigade, care a zburat.

Waynaboozhoo a modelat noroiul care a devenit din ce în ce mai mare. Avea nevoie de un loc unde să-l pună, iar o broască țestoasă, Mikinaak, i-a oferit spatele. Noroiul a crescut și a crescut până a ajuns la dimensiunea întregului pamânt.

Procesul de distrugere este legat de noua construcție. Are o semnificație foarte profundă în limbă și tradiții. Unii oameni l-ar traduce ca „revoluție”

Mitul potopului in America de Sud – Mezoamerica

Multe mituri mesoamericane legate de inundații au fost documentate în formă scrisă sau transmisă în tradiția orală. Unele au în mod clar influențe creștine, dar altele sunt considerate de către cercetători că pot reprezenta mituri de origine precolumbiană.

Un mit documentat printre Tlapanec și Huaxtecs îi au în rolurile principale pe un bărbat și câinele său singurii supraviețuitori ai potopului, dar bărbatul vede că animalul ia forma unei femei în timpul zilei când era plecat. Bărbatul și femeia-câine repopulează apoi pământul. Un alt mit găsit în rândul popoarelor pre-columbiene relatează modul în care un cuplu uman supraviețuiește ascunzându-se într-un vas gol și încep să gătească un pește când apa dispare. Când fumul ajunge în ceruri, zeii se enervează și îi pedepsesc transformându-i în câini sau maimuțe în funcție de versiune.

În mitologia incasă, Unu Pachakuti este numele unui potop pe care zeul suprem Viracocha l-a provocat pentru a distruge oamenii din jurul lacului Titicaca, salvând doar doi pentru a readuce civilizația în restul lumii.

În mitologia Mayașă, așa cum este exprimată în Popol Vuh, zeii primordiali au încercat să facă creaturi care să le venereze de trei ori înainte de a reuși în cele din urmă să creeze o rasă de oameni care să aducă un om adecvat creatorilor lor. Cele trei creații anterioare au fost distruse. Cea de-a treia rasă de oameni ciopliți din lemn a fost distrusă de un potop, ucisă de animale sălbatice și spulberată de propriile unelte și ustensile. Miturile inundațiilor Mayale înregistrate de Diego de Landa în „Chilam Balam” susțin că singurii supraviețuitori ai inundațiilor au fost cei patru Bacab care și-au luat locul ca drept susținători ale celor patru colțuri ale cerului.

În miturile mezoamericane sunt prezentate o varietate de motive pentru apariția inundațiilor: fie lumea era pur și simplu foarte veche și trebuia reînnoită; oamenii își neglijaseră datoria de a-i adora pe zei; sau au fost pedepsiți pentru o transgresiune (canibalism, de exemplu). Multe dintre miturile moderne includ referințe evident creștine, cum ar fi uciderea lui Abel de către Cain ca motiv. În mitul mezoamerican, potopul a fost doar una dintre mai multe distrugeri ale creației – de obicei, primul dintre cele trei sau patru evenimente cataclismice, deși existaă unele dovezi că aztecii au considerat potopul ca fiind al patrulea.

În multe mituri ale inundațiilor mezoamericane, în special înregistrate în rândul nahuailor (azteci), oamenii spun că nu au existat supraviețuitori ai inundațiilor și că creația a trebuit să înceapă de la zero, în timp ce alte relatări povestesc că oamenii actuali sunt descendenți dintr-un număr mic de supraviețuitori. În unele relatări, supraviețuitorii se revoltă împotriva zeilor aprinzând un foc și, prin urmare, sunt transformați în animale.

Potopul din Marea Mediterana

Când privim la înregistrările istorice, găsim că în jurul anilor 6.400 i. Hr (acum 8.200 de ani), temperaturile globale au scăzut brusc. Savanții cred că această schimbare climatică s-a întâmplat când Lacul Agassiz – un lac imens, lac glaciar preistoric ce acoperea cea mai mare parte din America de Nord – s-a topit și s-a vărsat în ocean. Nivelurile mării au crescut cu peste doi metri.

Daca făceai agricultură în acele vremuri pe malurile Marii Negre sau în Mediterana te-ai fi trezit ca în vremurile biblice ale potopului. Într-o sîptămână, nivelul apei a crescut cu 3 metri, scufundând pământurile joase. Întreaga lume era sub apă. Sute de mii de oameni ce consttuiseră ferme s-au înecat. Cei care au supraviețuit și-au făcut alte case.

Aici avem varianta lui Deucalion, fiul lui Prometeu: în acest caz, potopul este provocat de Zeus, care se hotărpște să distrugă neamul omenesc degenerat și corupt, salvându-i doar pe Deucalion și pe soția acestuia, Pira. Vreme de nouă zile, Deucalion și Pira, adăpostiți pe o corabie construită de ei, plutesc pe apa ce cade neîncetat din cer, scufundând întreaga Grecie și înecându-i pe toți locuitorii. În cea de-a zecea zi, corabia se opreste pe muntele Parnas, unde, înainte ca la Delfi să se fi afirmat cultul lui Apollo, exista un oracol al zeiței Temis. Acest oracol (sau, potrivit altor izvoare, Zeus însuși) îi spune lui Deucalion cum să procedeze pentru a genera o nouă specie omeneasca: cu capul acoperit, Deucalion și Pira trebuie să arunce în urmă oasle propriei lor mame, altfel spus niște pietre, care sunt oasele Patului-Mamă. Astfel ia naștere o nouă stirpe de bărbați și de femei.

Potopul din Marea Neagra

O ipoteză care încearcă să explice prezența mitului la mai multe civilizații antice este cea a unei mari inundații în regiunea Mării Negre care a avut loc în urmă cu aproximativ 7500 de ani în urmă. În urma glaciațiunii, care a determinat acumularea de apă în calotele glaciare polare, a avut loc o scădere globală a nivelului oceanelor și mărilor, regiunea în care se află acum Marea Neagră secând și ramânând un lac cu apă dulce. La sfârșitul epocii glaciare, prin topirea calotelor polare, nivelul mării a crescut. O mișcare seismică ar fi determinat scufundarea regiunilor actuale a strâmtorilor Bosfor și Dardanele permițând inundarea unei mari regiuni de câmpie situată spre nord, regiune care a devenit actuala Marea Neagra.

Mitul potopului la aborigenii din Australia

Cultura aborigenilor din Australia are o istorie bogată în povestiri, iar povestea inundațiilor în acest caz este unică și originală. Fără zeitate furioasă și fără arcă. Dar este atât de distractivă povestea încât există mai multe cărți, pentru că este vorba despre broasca care a inundat lumea.

Unei broaște numită Tiddalik i-a fost atât de sete încât a băut toată apa din pământ, ceea ce a provocat o secetă incredibilă. Râurile au secat, plantele s-au ofilit și tot ce este verde a pierit. După ce au murit multe animale, animalele rămase s-au reunit într-un mare consiliu pentru a elabora un plan. Au decis că singura modalitate de a obține apa de la broasca era sa o faca să râdă. Canguri, emu, urși și oposumi, au încercat însă fără noroc. În cele din urmă, o anghilă s-a zvârcolit și transformat în forme amuzante, iar Tiddalik nu s-a mai putut opri din râs. Broasca a început să râdă și un sunet ca de tunet a zdruncinat pământul când a deschis gura. Apa a ieșit năvalnic din gura ei, revărsându-se peste tot pământul. Potopul s-a potolit treptat, iar pământul a fost din nou verde și liniștit.

***

 CORAZON AQUINO, PRIMA FEMEIE PREȘEDINTE DIN ASIA

Maria Corazon Sumulong Cojuangco-Aquino a fost simbolul democraţiei şi al statului de drept în Filipine, aleasă cel de-al 11 preşedinte al unui stat greu încercat de abuzuri şi dictatură şi prima femeie preşedinte a unui stat asiatic.

În umbra soțului

Corazon, al şaselea copil al lui Jose Cojuangco şi al Demetriei Sumulong, s-a născut în 1933, într-o familie bogată, ce îmbina afacerile cu politica. A studiat împreună cu surorile sale la Şcoală catolică de fete din Manila, tânăra Cory fiind o fire modestă, ce iubea matematica şi învăţa foarte bine. Studiile i-au fost întrerupte de invazia japoneză şi ocuparea Manilei. După război şi-a continuat studiile în Statele Unite, în New England, pasionând-o a limba franceză. Tânăra studioasă a vizitat America și a călătorit cu transatlanticul “Queen Mary” pentru a vedea Europa. S-a întors în Filipine ca să studieze dreptul la Far Eastern University din Manila, dar, după un an, şi-a întrerupt studiile şi s-a căsătorit cu Benigno Aquino jr., un tânăr politician de perspectivă, foarte popular în ţară, simpatizat chiar de către preşedintele filipinez Ramnon Magsaysay, care i-a şi cununat. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an preşedintele îi cununa şi pe deputatul Ferdinand Marcos cu Imelda.

Cory şi-a asumat rolul de casnică şi a încercat să se obişnuiască cu viaţa din provincie, soțul său fiind ales, în 1955, la doar 22 de ani, primar al unui orăşel, Concepcion. Cuplul a avut cinci copii, patru fete şi un băiat. Ninoy, cum era răsfăţat de către apropiaţi, dar şi de către filipinezi, era un tânăr politician foarte simpatizat, care dorea să fie cel mai tânăr guvernator al unei provincii şi a fost, în 1967, cel mai tânăr senator ales vreodată în Senatul Filipinez.

Cory nu şi-a dorit popularitate, nu a vrut să fie în lumina reflectoarelor şi-a susţinut şi încurajat soţul, dorind să rămână soţia care are grijă de familie şi care nu oferă interviuri, care-şi vinde din proprietăţi pentru a susţine financiar campaniile soţului său şi pentru care luxul în care trăiau alte familii de politicieni era inutil şi desuet.

A trăit în umbra soţului său, un politician competent şi popular, care a ajuns rapid conducătorul curentului ce critica guvernul autoritar condus de Ferdinand Marcos. Corazon Aquino a fost opusul frumoasei şi capricioasei Imelda Marcos.

În 1972, Ninoy Aquino ajunsese principalul candidat la preşedinţie şi era privit ca fiind succesorul luminat şi democrat al abuzivului Marcos, care nu mai putea candida pentru un al treilea mandat. Dar epopeea familiei Aquino începea abia acum.

Intrarea în politică

Dictatorul Marcos a decretat, în septembrie 1972, înaintea alegerilor, legea marţială. A abolit Constituţia din 1935, iar printre primii arestaţi a fost contracandidatul liberal Ninoy Aquino. Acesta a fost condamnat la moarte şi închis la Manila.  

Au urmat ani lungi de închisoare, ani de ascetism şi rugăciune pentru soţia aflată în libertate. Din închisoare Aquino a candidat la alegerile din 1978, iar Cory a făcut primii paşi spre o carieră politică încununată cu câştigarea preşedenţiei. Timorată, a urcat prima dată pe o scenă şi a vorbit în numele soţului său în campania din 1978.

În anul 1980, după intervenţia preşedintelui american Jimmy Carter, familiei Aquino i s-a permis să plece în exil în Statele Unite, stabilindu-se în Boston.

Anii de exil au fost grei pentru un om politic activ, astfel că Ninoy Aquino a decis, în 1983, să se întoarcă în Filipine. Nu a ajuns, fiind asasinat la sosire pe Aeroportul Internaţional din Manila, care astăzi îi poartă numele.

Corazon s-a întors acasă pentru a-şi înmormânta soţul, înmormântare la care au participat peste două milioane de persoane. Soţia grijulie şi modestă, a devenit un om politic redutabil capabil să adune mulţimi imense, capabilă să lupte cu dictatura lui Marcos, fără teama că într-o zi un glonţ o va face să i se alăture soţului său.

Modesta doamnă Aquino a devenit Corazon Aquino, liderul de care avea nevoie opoziţia dezbinată şi terorizată de un lung regim dictatorial, o conducătoare a protestelor filipinezilor.

„Mătuşa Cory”, aşa cum o alintau filipinezii, a redat speranţa, dar mai ales demnitatea unui popor oprimat şi parcă lipsit de curajul de a răsturna o dictatură ajunsă la paroxism.

Marcos a reacţionat ca un dictator, nu putea să asasineze o femeie ce trecuse rapid şi competent de la statutul de casnică la cel de lider al opoziţiei, aşa că a anunţat, la o televiziune americană, în noiembrie 1985, alegeri prezidenţiale pentru februarie 1986. Nu putea fi contestat de o văduvă înlăcrimată, iar alegerile anticipate urmau să demonstreze voinţa populară şi să-i consolideze poziţia.   

Candidatul opoziţiei trebuia să fie Salvador Laurel, fost senator şi unul dintre cei mai buni şi vechi prieteni ai lui Ninoy Aquino. Dar acesta nu putea unifica partidele din opoziţie. Doar văduva lui Aquino putea să o facă!

“Fie ca cea mai bună femeie să câştige aceste alegeri!”

Prima provocare a fost strângerea unui milion de semnături pentru, candidatura mătuşii Cory ca să nu poată fi negată sau ignorată de dictator. Milionul de semnături şi arhiepiscopul Manilei, Jaime Sin l-au convins pe candidatul Salvador Laurel să-şi retragă candidatura şi pe Corazon Aquino să-şi asume drumul spre prima funcţie în stat, sprijinită de partidul condus de Laurel, cel mai puternic partid de opoziţie.

Novice în lupta politică, doamna Aquino a căzut în câteva din capcanele întinse de aparatul propagandistic al dictatorului. A fost acuzată de simpatii procomuniste, apoi de pactizare cu SUA şi de servilism în faţa americanilor. Întreaga campanie electorală a fost marcată de abuzurile verbale şi nu numai de cele ale dictatorului, care simţea pericolul. Marcos şi-a tratat contracandidata cu dispreţ, a numit-o “doar o femeie”, declarând că locul acesteia era în dormitor şi nu în politică. Remarcile sexiste nu au supărat-o pe Corazon care, cu mult umor, a lansat la un miting lozinca “Fie ca cea mai bună femeie să câştige aceste alegeri!”, aluzie la Imelda Marcos şi la rolul negativ jucat de către aceasta în politica filipineză.

Marcos a acuzat-o de lipsă de experienţă, de faptul că este manipulată de către forţe externe, iar răspunsul a fost pe măsură : “N-am experienţă în a minţi poporul, în a cheltui banii guvernului şi în a omorî politicienii din opoziţie!”

Alegerile din februarie 1986 au fost marcate de fraude, intimidări şi violenţe. A fost ucis un guvernator şi numărătoarea voturilor s-a făcut în favoarea dictatorului, care s-a proclamat câştigător al alegerilor prezidenţiale în Parlament.

Corazon Aquino a făcut apel la un marş de protest împotriva unei dictaturi care dura de prea mult timp şi la boicotarea puterii alese printr-o imensă fraudă. Marşul a adunat o imensă mulţime ce dorea să pună capăt dictaturii lui Marcos. SUA a reacţionat nerecunoscând aceste alegeri, iar preşedintele Reagan a trimis un emisar pentru a negocia la Manila. Corazon Aquino ştia că venise timpul ca cele două decenii de regim marţial să ia sfârşit, chiar şi forţele armate până acum fidele dictatorului înţelegând că vremea schimbării sosise. Astfel, ministrul Apărării Juan Ponce Enrile şi generalul Fidel V. Ramos şi-au anunţat demisia din cabinet şi suportul pentru Corazon Aquino, adevărata câştigătoare a alegerilor prezidenţiale.

Dictatura se prăbuşea, milioane de filipinezi ieşeau în stradă şi „o femeie oarecare” câştiga în mod paşnic funcţia prezidenţială, alungându-l pe Ferdinand Marcos, după decenii de regim dictatorial.

Președinte al Filipinelor

La 25 februarie 1986, Corazon Aquino devenea cel de-al unsprezecelea preşedinte al Filipinelor, în urma a ceea ce a rămas în istorie ca Revoluţia Puterii Poporului.

„Mătuşa Cory” nu a fost un lider de paie. A început prin a reforma democratic statul filipinez, a creat Comisia Prezidenţială pentru Buna Guvernare cu scopul de a democratiza ţara, a abolit Constituţia lui Marcos din 1973, a dizolvat partidul ce l-a sprijinit pe Marcos, a încercat să însănătoşească economia filipineză şi a promulgat o nouă Constituţie democratică.

Dar reformarea statului nu a fost uşoară. A întâmpinat rezistenţa unei părţi a armatei obişnuite cu legea marţială şi abuzul şi a rebelilor comunişti. Pe plan extern, a pornit cu un imens capital de simpatie, astfel că, în mod paşnic, a negociat retragerea trupelor americane din Filipine.

Cu mână forte a fost şi putere executivă şi legislativă, până la ratificarea noii Constituţii de către Congres în 1987, a promulgat un Cod al familiei şi un Cod administrativ ce reorganiza guvernul şi administraţia publică, a restructurat Curtea Supremă, redându-i independenţa.

Aquino a înţeles că trebuie să pună bazele unei democraţii solide care să dureze mult după ce mandatul său se va încheia. La baza noii Constituţii au stat: drepturile omului, libertăţile civile, justiţia socială. A restructurat şi sistemul electoral, alegerile pentru Senat şi Congres ca şi pe cele locale acestea fiind programate în acelaşi an.

Economic, statul filipinez era în pragul falimentului, după două decenii de regim autoritar. Primul pas a fost distrugerea monopolurilor acoliţilor dictaturii, apoi plata marilor datorii externe, plăţi pe care Marcos le îngheţase şi care ajunseseră la 26 miliarde de dolari. Un act nepopular, dar care a adus investiţii externe în Filipine, ca şi impunerea unei discipline fiscale. Dar creşteri economice spectaculoase nu au existat, iar inflaţia şi şomajul au apăsat în continuare economia filipineză.

Una dintre marile probleme ale filipinezilor era legată de reforma agrară. Chiar cei mai reformişti filipinezi nu credeau că fiica unui mare proprietar de pământ va dori să facă o reformă agrară, dar Corazon a promovat în 1987 o reformă agrară moderată, cu redistribuirea pământurilor şi cu plata de compensaţii pentru marii proprietari. Acest tip de reformă a fost contestat, dar s-a dovedit în timp că a revoluţionat tipurile de reforme agrare cunoscute până atunci.

Administraţia Aquino a adus speranţă şi reforme, dar a avut, ca orice guvernare, problemele sale.

După retragere

În 1992, la sfârşitul mandatului său, Corazon Aquino nu a dorit să mai candideze spunând că a promovat democraţia şi că e momentul să dea exemplu personal atât cetăţenilor, cât şi politicienilor. Funcţia prezidenţială era pentru ea o îndatorire şi nu un viciu!

În iunie 1992 şi-a încheiat mandatul şi a participat la ceremonia de investitură a noului preşedinte, generalului Fidel Ramos, ales de către popor.

Corazon Aquino nu a plecat acasă, cum credeau unii, ci a rămas o voce a politicii filipineze, taxând greşelile guvernului şi chiar pe fostul aliat, ajuns preşedinte atunci când acesta a dorit să schimbe Constituţia şi să-şi prelungească mandatul. A intervenit în viaţa politică de câte ori politicienii aflaţi la putere doreau să amendeze Constituţia în favoarea lor, a făcut mereu apel la pace, la evitarea revoltelor populare.

A greşit în susţinerea unor politicieni ce s-au dovedit a avea tendinţe dictatoriale și şi-a recunoscut public greşelile făcute. Prima femeie aleasă preşedinte al unui stat asiatic a ştiut să-şi respecte ţara, poporul şi încrederea oferită de aceştia, schimbând statutul de casnică cu acela de preşedinte. A schimbat totodată şi istoria tristă şi plină de abuzuri a unei naţiuni şi mentalităţile legate de rolul şi locul femeii în societatea filipineză.