***

 MISTERUL HĂRȚII LUI PIRI REIS

În 1929, un grup de istorici de la Palatul Topkapi din Istanbul, Turcia, au făcut o descoperire fascinantă: un fragment de hartă executată pe o bucată de piele de gazelă şi datată 1513. Harta descrie în detaliu o parte a Oceanului Atlantic şi cele două Americi. Este misterios faptul că, potrivit datării, harta a fost realizată la doar câţiva ani după descoperirea lui Columb şi cu trei secole înainte de a se fi aflat ceva despre Antarctica.

Odată cu trecerea timpului, în loc să se elucideze misterul, dezbaterile legate de modalitatea în care autorul hărţii a adunat informaţiile au devenit din ce în ce mai furtunoase. Este vorba, oare, despre un popor foarte evoluat, sau chiar despre extratereştri, ori avem de-a face cu realizarea grafică a teoriilor elaborate în acel moment de strămoşii noştri? Hartă a fost botezată după numele realizatorului său: Piri Reis. Cuvântul „reis” înseamnă „amiral”; s-a descoperit că, înainte de a accepta postul de comandă în Marina Imperială otomană, Muhiddin Piri a fost un simplu pirat. În timpul călătoriilor sale, el a adunat tot felul de hărţi, schiţe, desene şi diagrame ale liniilor de coastă şi ale tuturor insulelor cunoscute până în acel moment. În 1513, utilizând mai multe surse exhaustive de date şi informaţii, el a realizat prima sa hartă a întregii lumi, ceea ce astăzi numim Harta Piri Reis.

Despre Piri Reis se mai ştie că în 1528 a compilat o nouă serie de informaţii şi studii şi şi-a continuat cariera militară până în 1554, respectiv, până la vârsta de aproximativ 90 de ani, când a fost decapitat din ordinul sultanului. Segmentul de hartă descoperit în 1929 este doar un fragment din documentul original şi înfăţişează Oceanul Atlantic, de la coasta de vest a Africii, până la coasta de est a Americii de Sud şi până la coasta de nord a Antarcticii, în sud. Interesant este faptul că Piri a inclus în hartă şi detalii referitoare la sursele de informaţii pe care le-a utilizat.

Astfel, el pretinde că s-a folosit de unele indicii cartografice din secolul al IV-lea, şi chiar mai vechi. Harta nu a fost realizată prin împărţirea în linii drepte – longitudine şi latitudine -, ca în cazul hărţilor moderne, ci cu ajutorul unei serii de cercuri şi linii radiante. Acest gen de hărţi sunt numite „portolan” şi înfăţişează rute de navigaţie, reprezentând ghiduri de la un port la altul, fără a oferi informaţii exacte despre poziţia şi profilul configuraţiei terestre. Hărţile antice de acest gen au fost foarte răspândite; chiar Columb a declarat că a folosit una dintre acestea când a pornit în călătoria care s-a soldat cu descoperirea Americii.

Mulţi dintre cei care au studiat amănunţit Harta Piri Reis consideră că nivelul detaliilor geografice şi al informaţiilor matematice care au fost necesare pentru realizarea ei depăşeşte cunoştinţele şi sistemul de navigare din secolul al XVI-lea. Într-adevăr, experţii Forţei Aeriene a SUA din anii ’60 au ajuns la concluzia că harta este atât de precisă, încât au înlocuit chiar unele date eronate din propriile lucrări cartografice. Unii oameni cred că o astfel de hartă a putut fi realizată numai prin survoluri aeriene, ba chiar se sugerează că fiinţe extraterestre au cartografiat planeta noastră şi şi-au lăsat studiile pentru a fi copiate de fiinţele umane. Modul în care este descrisă Antarctica, acurateţea detaliilor geografice reprezintă cel mai fascinant aspect al Hărţii Piri Reis, cu atât mai mult cu cât acest continent a fost descoperit în 1918, iar cartografierea modernă s-a realizat abia în 1949, de către o expediţie mixtă, britanică şi scandinavă, cu ajutorul unui echipament sofisticat cu care s-a putut vedea profilul solului aflat sub calota de gheaţă.

Potrivit teoriei menite să explice această situaţie, o civilizaţie antică a reuşit – cu ajutorul unei tehnologii avansate, care nu s-a păstrat până în prezent – să cartografieze continentul înainte de a fi acoperit de gheaţă. Şi în această privinţă există controverse între oamenii de ştiinţă; în timp ce unii afirmă că Antarctica este acoperită de gheaţă de peste 6000 de ani, alţii cred că este vorba de cel puţin sute de mii de ani. Experţii cartografi pretind că la alcătuirea hărţilor în sistemul portolan nu se avea în vedere acurateţea datelor, ba chiar multe dintre acestea includeau teritorii imaginare. Cu toate acestea, Harta Piri Reis prezintă detalii de o acurateţe greu de explicat. Spre exemplificare, Insula Falkland, care este plasată pe latitudinea corectă, deşi ea a fost descoperită abia în 1592, şi lanţul muntos Andes din America, necunoscut la acea dată. De asemenea, Groenlanda a fost descrisă ca fiind formată din 3 insule separate, fapt confirmat de descoperirile făcute abia în acest secol.

Aşadar, dezbaterile continuă. Se poate spune oare ca Piri Reis a avut doar noroc şi intuiţie atunci când a realizat cartografierea? Sau a avut acces la hărţi maritime şi terestre realizate de o rasă superioară, care a trăit pe planeta noastră în urmă cu multe mii de ani.

***

 MIHAIL SEBASTIAN - MOARTE NATURALĂ SAU CRIMĂ ?

La 29 mai 1945 a murit pe un pat de spital incă tinăr, Mihail Sebastian (n 18 oct0mbrie 1907). Fusese călcat la 20 mai de un camion care mergea la Hale, lîngă biserica Nicolae Vlădica. A fost un accident sau un asasinat? Serviciile speciale sovietice cînd voiau să facă pe cineva dispărut folosea şi acest mijloc. Actorul Solomon Mikhoels, preşedintele Comitetului Antifascist Evreiesc din URSS, în 1948 a fost călcat de un camion la Minsk, la ordinul KGB. Stalin hotărîse crima. Șoferul care a produs accidentul cu Mihail Sebastian a fost judecat şi a primit 2 ani de închisoare. Sebastian a fost înmormîntat la cimitirul evreiesc Filantropia, dus pe ultimul drum de mii de bucureșteni.

De ce ar fi fost ucis Sebastian? S-ar putea schiţa o ipoteză. Sebastian îl cunoştea bine pe Lucreţiu Pătrăşcanu. A fost introdus în anturajul lui de cel mai bun prieten de atunci al lui Pătrăşcanu, Belu Zilber. Belu Zilber era văr primar cu Sebastian. Sebastian a fost implicat în apariţia primelor numere ale cotidianului România liberă încă din iunie 1944, clandestin, PCR fiind interzis. La sfirşitul lunii septembrie 1944 s-a retras din redacţie, cînd Pătraşcanu a fost înlocuit de Grigore bellu zilberPreoteasa, omul lui Gheorghiu Dej. Pătrășcanu intrase în dizgraţia Kremlinului şi a liderilor PCR dee cînd fusese la Moscova să semneze armistiţiul. Sovieticii şi Ana Pauker – şefa comuniştilor români aflaţi în URSS – i-au reproşat că s-a comportat ca un naţionalist român nu ca un comunist.

Într-un articol publicat în urmă cu ani, Mira Moscovici ( fiica lui Ilie Moscovici, liderul Partidului Socialist, bună cunoscătoare a secretelor stîngii romăneşti ) a scris că Sebastian a fost asasinat la ordinul PCR. Într-un interviu pe care mi l-a acordat mi-a întărit această afirmaţie. L-a identificat şi pe cel care a organizat asasinatul, ca bodnarasfiind Saşa Muşat, pe cara il cunoscuse bine în tinereţe. Făcea parte din grupul de utecişti instruiţi de Emil Bodnăraş pentru acte de terorism. Numele lui a devenit cunoscut în 1959, cînd a fost implicat în jaful unei filiale a Băncii Naţionale pus la cale de “banda Ioanid”. Membrii ei au fost prinşi, toţi erau comuniști din ilegalitate. Au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava în Valea Piersicilor la 17 februarie 1960. Saşa Muşat, învaţase la Liceul Cultura şi trebuie să fi fost elevul lui Mihai Sebastian care a predat acolo în acei ani. În 1948 Sașa Mușat a dispărut din Bucureşt. Virgil Ierunca îi semnalează prezenţa la Paris în Jurnal. Am povestit cu el despre acest episod. Îl ştia bine din cercurile de stînga de la Bucureşti, din facultate şi redacţii. Au stat de vorbă de mai multe ori la Paris. De fapt, Saşa Muşat fusese trimis în Occident de serviciul secret, SSI, condus de Emil Bodnăraş cu misiuni speciale – cum ar lichidarea unor transfugi. I se pune in seamă asasinarea in Italia a lui Iosif Şraer, fost secretar de stat la Ministerul de interne pe vremea lui Teohari Georgescu ( 1945-7) care defectase. Iosif Şraer fusese avocatul comuniştilor în anii 30-40, descoperit apoi ca agent al Siguranţei. Saşa Muşat va fi expulzat din Franţa cred in 1952 şi s-a întors la Bucureşti…

Era oare implicat Sebastian în anumite acţiuni ale lui Pătrăşcanu şi Zilber ? Ştia prea multe ? A vrut Bodnăraş&Co să dea un avertisment ? Comuniştii obişnuiau să îi ucidă pe foştii tovarăşi de drum şi pe cei deveniţi suspecţi că ar putea ”trăda cauza” şi care prezentau riscul să facă public anumite istorii din trecut, chiar să critice. Cu autoritatea lui de om onest, Sebastian putea fi periculos. Să fi căzut victima unei reglări de conturi între clanurile din partidul comunist ? Arhivele sunt încă mute pe acest subiet. Noi cercetări ar putea să ajungă la adevăr. Sau nu, niciodată.

***

 CARL GUSTAV JUNG

Părintele psihologiei analitice (numită și psihologia complexelor sau psihologia profundă), Carl Gustav Jung (n. 26 iulie 1875, Keswil, cantonul Thurgau, Elveția – d. 6 iunie 1961, Küsnacht, Elveția) a fost medic, psiholog și psihiatru elvețian.

Numele mamei sale era Emilie Preiswerk Jung, iar tatăl lui, Paul Jung, era cleric rural. Carl s-a născut și a crescut înconjurat de o familie mare cu multă educație, care i-a insuflat pasiunea pentru studiu, început încă de timpuriu. A studiat limba latină încă de la vârsta de 6 ani, împreună cu tatăl său și, în plus, a fost interesat și de alte limbi străvechi, cum ar fi sanscrita, aceasta fiind limba originală a cărților sacre hinduse, moment care a însemnat deschiderea lui către învățătura esoterică și alchimie. „Puterea sufletului” și, mai ales, celebra și controversata „Carte roșie”, publicată la editura TREI în 2011, reprezintă sursele cele mai importante ale gândirii lui Jung:

„Anii în care m-am ocupat de imaginile interioare au constituit perioada cea mai importantă a vieții mele, în decursul căreia s-au decis toate lucrurile esențiale. Atunci a început totul, iar amănuntele care au urmat sunt doar niște completări și lămuriri. Întreagă mea activitate ulterioară a constat în a elabora ceea ce țâșnise în acei ani din inconștient și mai întâi mă inundase, mă copleșise. A fost materia primordială pentru opera unei vieți„, a declarat psihanalistul în 1957.

Carl era un copil destul de singuratic, căruia nu-i plăcea concurența și nu prea avea grijă să meargă la școală, în schimb, trebuind să sufere gelozia colegilor săi. De atunci, a început să folosească boala ca scuză pentru a părăsi sau a nu participa la cursuri, studiind mult acasă, în compania părinților.

La început, a vrut să studieze arheologia, dar apoi a decis să studieze medicina la Universitatea din Basel. Aici este puternic marcat de influența neurologului Kraft-Ebing și toată munca pe care o face pentru el îl determină pe Jung să se specializeze în psihiatrie. După ce a obținut diploma de licență, a început să lucreze ca medic-șef la clinica psihiatrică universitară Burgholzli. Este cu precădere interesat de psihoterapia clinică și, concomitent, de cercetarea experimentală și teoretică.

Începând cu 1907, colaborează intens cu Sigmund Freud, acesta având o influență decisivă asupra lui Jung. Este atras în special de cercetările acestuia legate de isterie și de vise. Însă ruptura de Freud , pe care îl admirase cu cerbicie și sub „mantaua” căruia și-a construit propria teorie a arhetipurilor, este marcată de apariția lucrării Wandlungen und Symbole der Libido (1912), în care Jung încearcă o lărgire a orizontului de interpretare freudian și ajunge să critice metoda acestuia, ceea ce îl va duce la elaborarea unui sistem propriu de interpretare psihanalitică axat pe reintroducerea culturii ca dimensiune fundamentală a omului și pe un ansamblu de concepte noi, deduse din experiența clinică.

Iată câteva teme importante de reflecție pe care vi le sugerez:

Ne-am născut într-un anumit moment, într-un loc anume, și, precum un vin care se învecheste, avem calitățile anului și anotimpului când ne-am născut. Astrologia nu pretinde mai mult decât atât.

Totul depinde de modul cum noi ne uităm la lucruri și nu cum sunt ele de fapt.

Întâlnirea dintre doi oameni este precum contactul dintre două substanţe chimice: dacă există o reacţie, amândoi suferă o transformare.

Dacă nu înţelegem un om, avem tendinţa să îl considerăm prost.

Simţurile ne spun că un lucru este. Gândirea ne spune ce este acel lucru care este. Sentimentul ne spune ce este acel lucru pentru noi.

Suntem înclinaţi să dăm vina pe circumstanţe exterioare, dar nimic n-ar putea exploda în noi, dacă nu s-ar fi aflat deja în noi.

Cele mai mari şi mai importante probleme ale vieţii sunt, toate, esenţialmente fără soluţie. Nu vor putea fi niciodată rezolvate, ci doar depăşite.

Dorim ca viaţa noastră să fie simplă, sigură şi liniştită şi de aceea problemele sunt tabu. Vrem certitudini şi nu îndoieli, vrem rezultate şi nu experienţe, fără să ne dăm seama însă că numai din îndoieli se pot naşte certitudini şi numai din experienţe – rezultate.

Viziunea îţi va deveni clară doar în momentul în care vei privi în inima ta… Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte înăuntru, se trezeşte.

Tot ceea ce ne irită la alţii ne poate face să ne înţelegem pe noi înşine.

Mândria ne face să ne amăgim întotdeauna. Dar adânc înăuntrul nostru, dincolo de suprafaţa conştiinţei obişnuite, o voce mică şi liniştită ne spune „Ceva e în neregulă”.

Nimic nu are o influenţă mai puternică din punct de vedere psihologic asupra mediului lor şi, în special, asupra copiilor lor, decât viaţa netrăită a părinţilor.

Dacă vrem să schimbăm ceva la un copil, trebuie ca mai întâi să examinăm acel lucru şi să vedem dacă nu cumva e ceva pe care am putea mai bine să-l schimbăm în noi înşine.

Ne amintim cu apreciere de străluciţii noştri profesori, însă cu gratitudine de acei profesori care au atins simţămintele noastre umane. Lucrurile ce trebuiesc a fi învăţate sunt în mod necesar o materie brută, însă căldura este elementul vital pentru creşterea plantelor şi a sufletelor copiilor.

După cât ne putem da seama, singurul scop al existenţei umane este să aprindă o lumină în întunecimea fiinţei.

Omul are nevoie de dificultăţi; ele sunt necesare pentru sănătate.

Și despre iubire

„Iubirea nu constă în a te uita unul la altul, ci în a privi împreună în aceeași direcție.”

„Iubirea este o stare în care ego-ul încetează să existe.”

„Iubirea este un proces firesc de individuare. În această privință, oamenii trebuie să învețe să se iubească pe ei înșiși înainte de a putea iubi pe altcineva.”

„Iubirea este un act de credință, și oricare dintre noi suntem mai buni oameni în măsura în care avem încredere în iubire.”

„Iubirea este unul dintre cei mai mari transformatori și energizatori ai sufletului. Este o forță care ne poate ajuta să ne depășim limitele personale și să evoluăm.”

„Iubirea este o experiență interioară, profundă și personală. Ea nu poate fi impusă sau controlată, ci trebuie să fie explorată și înțeleasă.”

„Iubirea autentică nu vine cu atașamente egoiste, ci cu dorința de a oferi și de a contribui la fericirea celuilalt.”

„Iubirea nu se află în altcineva, ci în noi înșine, și, dacă putem să ne vedem în oglindă și să ne iubim, atunci vom putea iubi și pe ceilalți în mod autentic.”

„Iubirea este o căutare a sineleui în celălalt.”

„Prin iubire, ne aducem aminte cine suntem cu adevărat și ne conectăm la esența noastră cea mai profundă.”

***

 DIN NOU, MATEIU CARAGIALE

Romanul MJC (Polirom, 2015), parţial istorie, parţial ficţiune, este o restituire postmodernă şi meticuloasă a memorialisticii lui Mateiu Caragiale datorată prozatorului şi poetului Ion Iovan şi bazată lejer pe mărturii din epocă, dar şi pe o transcrierea trunchiată, realizată de Perpessicius, a jurnalelor şi agendei depuse în 1936 la Fundaţia „Regele Carol II“ şi dispărute misterios în timpul rebeliunii din 1941. Ce conţineau acestea? Mateiu Caragiale era fără doar şi poate un personaj insolit, iar jurnalele lui oglindeau mai mult ca sigur această sensibilitate a esteticianului în faţa spectacolului oferit de o Românie ce se convulsiona în durerile facerii. Prin MJC, Ion Iovan încearcă însă, în buna tradiţie a cărturarilor, să facă o restituire istorică, biografică, ficţională a vieţii acestui scriitor poziţionat în afara oricărui timp.

MJC ( iniţialele lui Mateiu Jean Caragiale) – acest roman „memorialistic“ – este un colaj, dar unul atât de viu, încât poate ocupa foarte bine locul unei biografii oficiale a autorului Crailor de Curte Veche. „O lume pentru Mateiu“, prima parte a lui MJC, porneşte la drum cronologic, cu o relatare „prenatală“ a faptelor care au adus la apariţia pe lume a lui Mateiu. Ion Luca Caragiale, marele scriitor al unei Românii tinere, dar şi tatăl detestat la un moment dat, ajuns la vârsta fatidică de 33 de ani, este angajat cu ajutorul lui Matei Smedeanu, mare potentat al Regiei Monopolului, la fabrica de ţigarete Belvedere. Chipeşul Ion Luca Caragiale, deloc mofturos când era vorba să se înfrupte din farmecele muiereşti, se combină cu Mărioara, o lucrătoare de 19 ani, care este şi moştenitoarea unei case cu camere de închiriat pe strada Frumoasă, în apropierea bisericii Sfântul Vasile. Este doar un loc modest, deşi apropiat de centrul de acum, pe atunci însă, în niciun caz unul la modă, dar suficient pentru Caragiale. Astfel vede lumina zilei şi Mateiu, răsărit şi crescut printre florile mahalalei. Caragiale îşi găseşte curând de drum spre o poziţie mai bună, se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly şi are alţi copii dintre care trăiesc numai doi Luca, Lucky, şi Ecaterina, Tuschi.

Mateiu, primul născut, ascuns în primă fază „sferei intelectuale“ a vremii, este primit în sânul noii familii şi crescut ca fiu de pripas. MJC redă cu multă naturaleţe cârteala tânărului dandy în faţa vieţii lipsite de nobleţe a tatălui-scriitor, care se laudă cu originea lui umilă, totuşi încearcă să-şi rostuiască fiul plătind în prima fază pentru educaţia acestuia, ca mai apoi, când vlăstarul dă semne că moştenise din talentul patern, să-l introducă şi în lumea bună a scriitorilor. Mai mult decât de ajuns pentru unii, dar nu pentru Mateiu, care deplânge „conduita ignobilă“ a tatălui său, care îl lasă fără cei patruzeci de mii de lei din moştenirea mătuşii. Banii ar fi fost indispensabili lansării sale în viaţă, dar nu ajunge să-i contemple decât de la distanţă.

În ciuda acestor neajunsuri, lui Mateiu îi este clar ce va face, cine va fi, ce va spune, cu cine se va însoţi, fabulează adolescentin despre aventuri galante, dar trebuie să se limiteze la vise şi la compania unor oameni pe care-i consideră doar surogate ale celor care ar merita să-i fie alături. Din lipsă de ceva mai bun, se mulţumeşte cu ce găseşte. Este însă în căutarea unui pont în politică sau al unui „filon“ în persoana unei dame fine, cu avere consistentă – ambele variante fiind de ajuns ca să-l scoată din starea de sărăcie în care l-a lăsat tatăl său. Din păcate, nu are prea mult noroc nici la bani, nici în dragoste. Totuşi, visează. „Nu sunt atâţia care operează aşa şi fac din viaţă un vis voluptos?“ se întreabă el într-o scrisoare, nutrind speranţa că va prinde un filon care să-i permită să facă „excesele voluptoase“ de haine, bijuterii, obiecte fine, cărţi de colecţie.

Viaţa lui Mateiu este o ficţiune, iar Mateiu însuşi, un personaj romantic şi tenebros în ciuda epocii în care trăieşte. George Călinescu îl vede de-un „snobism încântător, de-un temperament mahmur, neliniştit, fantastic“ (Istoria literaturii române), şi aşa şi pare a fi, măcinat de neputinţa de a trăi la nivelul viselor sale, de a-şi găsi locul care i se cuvine prin naştere. Totuşi, ce loc este acesta? I.L. Caragiale îşi ia originile şi viaţa aşa cum sunt, fără viziuni nobile, se declară din spiţa plăcintarilor, deşi asta nu-l împiedică să facă o căsătorie mai bună decât ar fi fost cea cu Maria Constantinescu, fata cu camerele de închiriat. Poate că şi el are unele vise de mărire, numai că sunt mult mai bine ţinute sub control decât ale fiului său.

Ce împrejurare conduce la această viaţa romanescă? Mateiu era în acest fel de la început, moştenind talentul celebrului său părinte, sau devine astfel pe parcurs? Ca într-o istorie despre care avem prea puţine date, nu ştim, doar bănuim, ce eveniment produce ruptura, ce tragedie îşi pune pecetea asupra lui. Este clar că nu se simte acceptat în familia lui I.L. Caragiale. Acesta să fie motivul pentru care Mateiu, elev la colegiul Sf. Gheorghe şi eminent până la un punct, începe să viseze la strămoşii nobili ca pentru a sublinia slaba legătură cu cei sub acoperişul cărora ajunsese? Devine interesat de istorie şi heraldică şi îşi găseşte cu timpul o ascendenţă nobiliară pe placul lui în persoana lui Karabey, nobil transilvănean. Şi astfel nu mai este Mateiu, fiul lui Ion Luca, berarul, neamul de plăcintari şi seducătorul, ci devine un om mai de soi, statut ce se potriveşte ca o mânuşă condiţiei sale de dandy. Are planuri mari şi se simte în stare să le realizeze, plin de clocot interior, deşi la suprafaţă pare calculat şi rece. Se luptă însă toată viaţa cu greutăţile şi reuşeşte să ajungă la o oarecare stabilitate financiară de abia la maturitate, după căsătoria cu sexagenara Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion, care îi aduce şi o mică proprietate lângă Bucureşti. Cu talentul de a-şi rescrie viaţa, declară la căsătorie că mama lui poartă numele de Piteşteanu şi domiciliază la Viena. Pe domeniul de la Fundulea (Sionu), Mateiu ajunge cel mai aproape de ideea de nobil, arborează steagul auriu-verde al Karabetzilor pe acoperişul conacului şi îşi alege emblema „cave, age, tace“ (fereşte-te, lucrează, taci) .

În MJC, biografia se dezvoltă căpătând accente din ce în ce mai veridice, iar ochiul critic al lui Mateiu/autorului înregistrează moravurile vremii, mica învârteală părintească, lauda deşartă a contemporanilor, nepriceperea lor, diletantismul – toate înşirate ca mărgele pe o aţă. Personalităţile politice şi literare sunt măcinate mărunt la pietrele autorului, nu contează că este vorba despre Iorga, Brătieni, Titulescu, rege, regină, prinţul moştenitor, Caragiale-tatăl, Gala Galaction, Arghezi, Perpessicius, Goga – toţi sunt o apă şi un pământ, iar singurii scăpaţi cu bine din diluviul imaginar sunt numai politicienii conservatori, cei care ar fi putut salva ţara de la decadenţă şi tribulaţii poporane.

„Mateiu consideră şi el că noua Constituţiune e nulă de drept; îl revoltă cu deosebire faptul că textul cinicului Ionel lasă la voia sorţii agresiunea subcivilizaţiei din sud‑estul României asupra rânduielilor imperiale din nord‑vest. Şi reciproca: Bucureştiul se va trezi invadat de veleitari, de impostori, de venetici fără nobleţe, fără merit. Care vor dizolva ierarhiile tradiţionale. Era o chestiune de timp, un an‑doi, până la asfixierea definitivă a celei din urmă elite conservatoare. Funcţiile, rangurile, medaliile naţiei se vor pune pe tejghea. Steaua şi Coroana României, la mezat!“ (MJC)

„Însemnările jubileului“, a doua parte a MJC, acoperă un an, 1935, ultimul al existenţei sale şi unul despre care s-a păstrat prea puţin. Aici se simt ecouri din scrierile lui Mateiu şi apar personaje ce amintesc de Craii de Curte Veche şi Remember, iar jurnalul are aerul melancolic al unui epilog. Mateiu petrece mult timp la moşia de la Fundulea, ocupat cu proiecte din ce în ce mai fanteziste, se ocupă de heraldică, se amestecă într-un complot de unire a României cu Ungaria sub acelaşi rege, Carol al II-lea, schiţează o monografie a contelui von Hoditz. Când este la Bucureşti, merge la Capşa şi sărbătoreşte medaliile primite: „Bene Merenti“ clasa I (1913), ordinul Sfânta Ana (1914). Se plimbă prin Sibiu, are mici aventuri galante, apoi brusc se simte moleşit şi stă acasă, pe genunchi cu motanul Calimach. Are planuri nebuloase şi filosofează. Retragerea testamentului făcut de Marica Sion în favoarea lui, intrigile cumnatei Florica, alte necazuri – un câine care vrea să-l muşte, petele de pe haine, aventurile cu şatra de la Fundulea, dispariţia motanului, darea în vileag a „conspiraţiei“ unioniste, dau impresia de lume care alunecă încet-încet în haos. Mateiu suferă în tăcere în ciuda motoului său şi se alină cu firimiturile date de viaţă – mănuşi elegante, nişte pantofi pe comandă, stofe fine, o carte cu o legătură deosebită. În final, pare că îşi pune ordine în scrieri şi printre haine ca şi când s-ar aştepta să plece undeva departe, să dispară, la fel ca personajele sale, ca motanul Calimach, într-un spaţiu aflat sub pecetea tainei.

Personaj romanesc, aproape neverosimil ca personaj istoric, Mateiu Jean Caragiale, Comte de Karabey, dandy-ul de Bucureşti, aparţine acelui Belle Époque românesc frust, de început de secol XX încă marcat de aşezarea la Porţile orientului, trăgându-şi seva poetică şi existenţială din scrierile lui Villiers de L’Isle-Adam, dar şi din mahalalele Bucureştiului. Oftând după un Berlin de ficţiune adolescentină, evocat şi în scrisorile către prietenul Boicescu, acest „penseur subtil et romancier distingue“ cum se autodefineşte, nu îşi găseşte nicăieri locul, căutând în prezentul lui urmele unui trecut glorios, acelaşi care îl momeşte să se ocupe asiduu de cercetarea herburilor. Mateiu din scrierile contemporanilor, Mateiu din cele 28 de scrisori către Boicescu, Mateiu al lui Ion Iovan din jurnalele pierdute sunt unul şi acelaşi şi tocmai prin acest lucru MJC devine un efort remarcabil şi aproape unic în literatura română.

$$$

 GEORGE EMIL PALADE ȘI PREMIUL NOBEL

George Emil Palade s-a născut în data de 19 noiembrie 1912, la Iaşi. Tatăl său, pe nume Emil Palade, a fost profesor de filosofie, iar mama, Constanţa Cantemir Palade, a fost învăţătoare şi profesoară de liceu.

Provenind dintr-o familie de oameni culţi, acest mediu familial l-a ajutat să capete un mare respect pentru cărţi, şcoală şi educaţie.

Educaţia lui George Emil Palade

Între anii 1919 – 1922, a parcurs primele trei clase în oraşul natal, la Școala nr. 33 „Mihail Kogălniceanu”, după care familia s-a mutat în Buzău, acolo unde George Emil îşi continuă educaţia, absolvind Liceul „Alexandru Hasdeu“.

Deşi tatăl său a sperat ca el să urmeze, ca şi părintele său, filosofia în mediul universitar, George Emil Palade a preferat să urmeze un domeniu specific de care se simţea atras, şi cu sprijinul altor membri ai familiei.

Aşadar, în anul 1930, a fost admis la Facultatea de Medicină a Universității din București şi, încă din primii ani de studenţie a manifestat un interes aparte pentru ştiinţele biomedicale – fără a fi atras de medicina clinică -, ascultându-i şi vorbind cu Francisc Rainer şi Andre Boivin, profesori de anatomie şi biochimie.

Urmându-şi pasiunea, încă din acei ani, a început să lucreze ca asistent la laboratorul de anatomie.

Tânăr zvelt, frumos, demn, măsurat în tot ceea ce făcea, cu un păr negru, bogat şi cu ochii pătrunzători, foarte deschis, cu mult umor, George Emil Palade a fost şi un student excepţional, care a luat nota 10 la toate examenele date la Medicină, de la admitere şi până la licenţa de absolvire, în anul 1936.

Activitatea medicală

Ulterior s-a alăturat catedrei de Anatomie condusă de profesorul Francisc Rainer şi a devenit, pe rând, preparator, asistent şi şef de lucrări, dar, concomitent, a urmat formarea medicală, devenind extern şi intern prin concurs.

Interesantă este o întâmplare din anul 1939, când Palade a făcut parte din echipa medicală care îl trata pe Tudor Arghezi, care suferea de o sciatică dureroasă, care nu ceda la niciun tratament. Atunci, Palade a decis, cu sprijinul puternic al soţiei scriitorului, Paraschiva Arghezi, să oprească administrarea morfinei şi să treacă la un tratament de detoxifiere a pacientului, care a adus rezultate notabile. După ce s-a recuperat, Arghezi a scris piesa „Seringa“, în care i-a ironizat pe toţi medicii pe care i-a întâlnit.

În anul 1940, a obținut titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice, „Tubul urinifer al delfinului“, pentru realizarea căreia a fost organizată chiar o expediţie în Marea Neagră, pentru studiul pe viu al delfinului.

După obţinerea doctoratului a fost, pentru scurtă vreme, asistent la Medicină Internă, sub îndrumarea prof. N. Gh. Lupu, perioadă în care omul de ştiinţă a trăit un puternic sentiment de neadaptare.

Între anii 1942-1945, în anii războiului, Palade a activat în Corpul Medical al Armatei Române.

Emigrarea lui George Emil Palade în SUA

După război, personalităţi medicale excepţionale, precum Grigore T. Popa şi Dimitrie Bagdasar, l-au îndemnat să plece câţiva ani în străinătate, în Marea Britanie sau SUA, pentru a se dezvolta şi a ajunge un veritabil om de ştiinţă.

După ce aceştia i-au dat scrisori de recomandare, singurul răspuns primit a fost din partea americanului Robert Chambers de la New York University.

În anul 1946, s-a căsătorit cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina (Lulu) Malaxa, cu care a avut doi copii: Georgia și Philip. În acelaşi an, Palade pleca, însoţit de familia sa, spre Statele Unite, la bordul unui vas de marfă recondiţionat în vremea războiului.

Peste Ocean a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York, iar în anul 1951, realizează fixatorul care acum îi poartă numele, utilizarea lui conducând la o mai bună observare a structurilor celulare. El a obţinut atunci o limpezire a peisajului celular, observându-se că mitocondriile au o membrană dublă, evidenţiindu-se prezenţa crestelor mitocondriale şi a legăturilor acestora cu membrana internă.

George Emil Palade, devenit, din anul 1952, cetăţean american, l-a întâlnit pe Albert Claude, om de știință care avea să-i devină mentor. Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. Urmau cei mai rodnici ani din viaţa lui George Emil Palade.

Metode inovative de cercetare

El a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie, începând o colaborare cu Philip Siekevitz. Împreună au combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organite subcelulare ca un component major producător de energie.

Elementul esenţial al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade.

Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare.

În anul 1961, George Emil Palade a fost ales membru al Academiei de Științe a SUA.

El a vizitat în mai multe rânduri ţara natală, căci scrisorile de la fraţi, nepoţi, părinţi nu-l puteau ţine departe prea mult timp. Prima dată a venit în ţară în decembrie 1965, într-o delegaţie a Academiei SUA, pentru a facilita relaţiile şi schimburile de cadre între cele două academii.

În anul 1969, în timpul altei vizite în România, savantul a făcut un raport consistent, adresat preşedintelui Nicolae Ceauşescu, prin care îndemna autorităţile comuniste să lase cercetătorii să plece în străinătate.

După moartea primei sale soţii, în 1970, cercetătorul de origine română s-a recăsătorit în SUA cu Marilyn Gist Farquhar, şi ea cercetator în domeniul biologiei celulare, cei doi neavând copii.

Mai apoi, la 1 noiembrie 1971, Palade s-a întâlnit cu şeful statului român şi a reuşit să-l convingă să-i lase pe soţii Maya şi Nicolae Simionescu în SUA.

În anul 1973, s-a transferat de la Institutul Rockefeller la Universitatea Yale.

George Emil Palade şi Premiul Nobel

În anul următor, respectiv 1974, dr. George Emil Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”.

La 12 decembrie 1974, în prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel, omul de ştiinţă a vorbit despre „Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”, un text care avea să fie publicat în anul 1992 de Fundația Premiului Nobel.

În anul 1975, Palade a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar la 12 martie 1986, președintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru „descoperirea fundamentală” a unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice.

În anul 1989 a fost ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte și științe la Universitatea din California, iar din anul 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego, California.

În vara anului 2001, George Emil Palade, a oferit un interviu Corinei Negrea, chiar în laboratorul său de la Facultatea de medicină a Universității La Jolla din California, cu doar cinci luni înaintea împlinirii vârstei de 90 de ani. În cadrul acestuia, printre altele, Palade făcea o mărturisire despre statutul savanților laureați cu Nobel în mediul academic și de cercetare.

În anul 2007, președintele României, Traian Băsescu, l-a decorat cu Ordinul Național „Steaua României”.

Moartea lui George Emil Palade

George Emil Palade a fost întotdeauna un mare pasionat de istorie şi de latină, cea din urmă ajutându-l să creeze termeni şi denumiri pentru biologia celulară. A fost un eminent om de ştiinţă dar şi o personalitate cu o bunătate rarisimă.

Trebuie să menţionăm, de asemenea, că Premiul Nobel pentru Chimie a fost acordat în anul 2009 lui Venkatraman Ramakrishnan, Thomas A. Steitz și Ada E. Yonath „pentru studiile privind structura și funcția ribozomului”, descoperit tot de George Emil Palade. Savantul român a fost descris ca fiind „cel mai influent biolog celular din toate timpurile”.

George Emil Palade s-a stins din viaţă în data de 7 octombrie 2008, la San Diego, California. Avea vârsta de 96 de ani. După incinerare, cenuşa i-a fost împrăştiată, de către copiii săi, în Masivul Bucegi, de pe Vârful cu Dor.

***

 LA BELLE OTERO

Carolina Iglesias Otero, cunoscută ca „La Belle Otero”, a fost o faimoasă vedetă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. S-a născut în Galicia, Spania în 1868. Fiică nelegitimă, violată de un tânăr cizmar la vârsta de 11 ani, Carolina a fugit la vârsta de 14 ani cu un tip pe nume Paco pentru a merge la dans. Proprietarul unui salon a fost atât de fascinat de mișcările tinerei Carolina, încât i-a oferit acesteia un contract pentru spectacolul ei de dans, plătind-o cu o sumă enormă pentru vremea respectivă.

Ajunsă la Barcelona, acolo ea a început să lucreze la Crystal Palace, debutând în cabaret, pentru ca ulterior să ajungă la Marsilia și apoi la Paris. Carolina Otero a sosit la Paris, având în gând să studieze dansul și să prezinte primele ei spectacole. Frumusețea, caracterul și farmecul ei „țigănesc” – pe care nu l-a negat niciodată – au dus-o în punctul să fie apreciată imediat de publicul parizian și au făcut-o foarte populară. În scurt timp, ea a devenit regina dansului în Paris.

Imaginile ei, precum cele ale altor curtezane în timpul lui Belle Epoque (1871-1914), au fost difuzate de numeroase obiecte și cărți poștale. Ea a apărut pe scenă purtând costume generoase și bijuterii care îi scoteau în evidenţă silueta; avea o reputaţie de femeie provocatoare și fatală care hipnotiza publicul masculin.

În august 1898, la St. Petersburg, directorul de film francez Félix Mesguich, care lucra pentru compania fraților Lumière, a filmat un segment de un minut care o prezintă pe La Belle Otero dansând, făcând-o probabil „prima vedetă din istoria cinematografiei”.

În câțiva ani, Otero a devenit una dintre cele mai cunoscute femei de pe continent, fiind în compania multor bărbați puternici. Mulţi bărbaţi au murit pentru ea în dueluri sângeroase, s-au sinucis din dragoste sau au irosit averi pentru a o atrage. Printre aceștia s-au numărat prințul Albert I de Monaco, regele Edward al VII-lea al Angliei, membrii Curţii Regale din Spania și Serbia, împăratul Wilhelm al II-lea, baronul de Ollstreder, politicianul Aristide Briand sau celebrul scriitor Gabriele D’Annunzio.

Așa că, în 1900, aleasă sex-simbol al lumii, triumfătoare atât pe scenă, cât și în dragoste, devenise proprietara unei imense averi financiare, pe care o cheltuia adesea în cazinoul din Monte Carlo. Prețioase bijuterii, cum ar fi colierul fostei împărătese Eugenia, cerceii spectaculoși ai împărătesei Austriei sau un colier cu diamante deținut anterior de Maria Antoaneta, i-au fost dăruite de admiratorii extaziați ai farmecului și frumuseții ei sălbatice.

După primul război mondial, în timpul căruia a jucat diverse acte pentru a-i ajuta pe soldații francezi, La Belle Otero și-a cumpărat o proprietate impresionantă în sudul Franței, pentru o cifră echivalentă azi cu aproximativ 15 milioane de dolari, și s-a retras de pe scenă. Curtezana acumulase de-a lungul anilor, de fapt, o avere considerabilă care se ridica la circa 25 de milioane de dolari, dar a cheltuit-o de-a lungul anilor pentru a-şi susține un stil de viață sofisticat, pierzându-și averea în cazinouri. Ea a murit într-o stare de sărăcie extremă la Nisa, Franța, în 1965, la vârsta de 96 de ani.

Foarte interesant e faptul că într-o ştire din 23 august 1943 din „Curentul”, aflăm că La Belle Otero ar fi murit în Maroc în anul 1943. Să fi fost un fake news?

23 august 1943. O telegramă sosită din Maroc, nu se ştie pe ce cale, anunţă moartea la Casablanca, într-un spital, a Carolinei Otero, La Belle Otero! Parisul şi lumea întreagă au vorbit mult de ea între anii 1898 şi 1905 (…) Ea a fost mai cu seamă o celebră frumuseţe, minunat făcută, îmbrăcată cu gust şi sobrietate, cu o figură fardată cu grijă, unde sub păru-i negru, albastru, străluceau doi ochi mari, negri şi focoşi. Ea rivaliza atunci, în cronicile pariziene, cu Liane de Pougy şi Emilienne d’Alenson. Otero le întrecea prin ţinuta ei senzuală care îi anima dansurile. A inspirat numeroase scandaluri celebre. Mulţi tineri s-au bătut în duel pentru ea şi unul din adoratorii săi, părăsit, s-a sinucis în faţa locuinţei sale. Romantismul, acum o jumătate de secol, nu era numai o formulă literară. În apusul frumuseţei sale, păstrată până foarte târziu, ea a scris, sau a pus să i se scrie memoriile, care au făcut mult zgomot la apariţia lor. Ea se hotărâse să spună, dacă nu tot adevărul, în orice caz o seamă de adevăruri şi să citeze nume. Acest lucru nu a fost tocmai pe placul multor parizieni care aveau motive să devină ingraţi, cu vârsta…

***

 LECȚII DE VIAȚĂ

Socrate: Înțelepciunea și metoda dialogului

Socrate, recunoscut ca părintele filozofiei occidentale, a trăit în Atena în secolul al V-lea î.Hr. Influența sa a fost profundă, lăsând o amprentă permanentă asupra gândirii filosofice și a metodei de educație. Biografia sa este marcată de o abordare unică a cunoașterii, bazată pe un dialog deschis și întrebări provocatoare care au transformat modul în care oamenii se raportau la adevăr și moralitate. Socrate nu a scris niciodată, însă învățăturile sale au fost conservate prin intermediul discipolilor săi, cel mai notabil fiind Platon.

Una dintre cele mai importante contribuții ale lui Socrate la filozofie este metoda sa de învățare, cunoscută astăzi sub numele de metoda socratică (maieutică). Această tehnică implică un proces de întrebări și răspunsuri care îi ajută pe interlocutori să își clarifice gândirea și să ajungă la concluzii prin propria raționare. Metoda este o formă de a încuraja reflecția critică și autoevaluarea, evidențiind importanța nu doar a răspunsurilor, ci și a întrebărilor corecte. Socrate a folosit această metodă pentru a provoca ideile preconcepute și a spori conștiința de sine, fiind un model pentru orice căutător al adevărului.

În filosofia lui Socrate, autenticitatea și căutarea adevărului sunt teme centrale. El ne învață că adevărata înțelepciune constă în recunoașterea ignoranței. Această atitudine de umilință intelectuală ne stârnește dorința de a căuta cunoștințe și de a ne analiza propriile credințe și valori. Astfel, moștenirea sa rămâne relevantă și astăzi, oferindu-ne instrumentele necesare pentru a naviga complexitatea vieții moderne, întărind importanța dialogului și a reflecției critice în formarea unei înțelepciuni autentice.

Platon: Ideile și societatea ideală

Platon, ca elev ilustru al lui Socrate, a avut un impact profund asupra gândirii filosofice și asupra înțelegerii conceptelor de justiție, educație și guvernare. Una dintre cele mai notabile lucrări ale sale, „Republica”, se concentrează pe idealurile unei societăți perfecte, în care valorile morale și etice sunt îmbinate armonios cu structurile politice. În acest context, Platon formulează teoria formelor ideale, care postulează existența unor forme pure, abstracte, ce subliniază natura esențială a bunului, frumosului și justului.

Un aspect central al gândirii platonice este conceptul de justiție, pe care Platon îl definește nu doar ca o simplă conformare la lege, ci ca un principiu fundamental ce guvernează armonia dintre indivizi. Astfel, într-o societate ideală, fiecare individ își îndeplinește rolul său specific, contribuind la binele comun. Platon a argumentat că educația joacă un rol esențial în formarea cetățenilor, promovând virtutea și cunoașterea ca instrumente pentru a atinge acest ideal. Acesta credea că liderii trebuie să fie filosofi, pregătiți să guverneze cu înțelepciune și să mențină ordinea socială.

În plus, Platon a fondat Academia, una dintre primele instituții de învățământ superior din istorie, care a avut un rol esențial în dezvoltarea educației și cercetării filosofice în lumea occidentală. Influenta sa persistă chiar și în zilele noastre, unde ideile sale continuă să inspire gânditori din diverse domenii. Lecțiile de viață învățate din gândirea lui Platon subliniază importanța idealismului, a aspirației către cunoaștere și a necesității de a crea o societate în care valorile fundamentale să fie promovate neîncetat.

Aristotel: Observare și rațiune

Aristotel, un ilustru filozof grecesc, s-a născut în 384 î.Hr. în Stagira, Macedonia. A devenit elev al Academiei lui Platon, unde a studiat timp de aproximativ două decenii. Această perioadă l-a influențat profund, fiind fundamentul pe care și-a construit ulterior propriile teorii. După moartea lui Platon, Aristotel a plecat la Assos, unde a început să-și dezvolte metodele proprii de observație și raționament. Lui i se datorează o vastă gamă de contribuții în filozofie, știință și etică, având un impact de lungă durată asupra gândirii occidentale.

Una dintre contribuțiile esențiale ale lui Aristotel a fost în domeniul eticii, unde a subliniat importanța virtutei ca mijloc spre o existență împlinită. El a distins între diferite forme de virtute, promovând ideea că etica se bazează pe observațiile empirice și pe experiența directă. Aristotel credea că, prin observarea comportamentelor și a reacțiilor umane, indivizii pot învăța cele mai bune practici și pot dezvolta judecata morală necesară pentru a acționa virtuos.

Aristotel a promovat, de asemenea, rațiunea ca principalul instrument de învățare. Metoda sa de deducție-inducție combinată le permite studenților și gânditorilor să își formeze convingeri fundamentate prin experiență directă și observația acestora. Această abordare a dus la dezvoltarea științei ca un proces bazat pe experimente și observații, punând accent pe importanța gândirii critice și a analizei. Lecțiile de viață extrase din munca sa se concentrează pe necesitatea de a observa realitatea din jurul nostru și de a utiliza rațiunea pentru a ne îmbunătăți judecățile și acțiunile cotidiene. Aristotel rămâne un exemplu emblematic al modului în care observația și rațiunea pot conduce la o înțelegere profundă a vieții și a valorilor umane.

Epicur și stoicii: Plăcerea și virtutea echilibrului

În antichitate, Epicur și filozofii stoici, precum Seneca și Marcus Aurelius, au adus contribuții esențiale la înțelegerea plăcerii și a echilibrului emoțional. Epicur, fondator al epicureismului, accentuează importanța dorințelor simple și a bucuriilor cotidiene. El susținea că fericirea constă în cultivarea plăcerii prin moderare și evitare a durerilor inutile. Conform viziunii sale, plăcerea deplinește un rol fundamental în viața umană, dar este esențial să ne alegem cu înțelepciune dorințele care ne conduc către o existență echilibrată.

În contrast, stoicismul, reprezentat de filosofi ca Seneca și Marcus Aurelius, propune o abordare diferită. Acești gânditori considerau că virtutea este cheia către o viață împlinită, punând accent pe auto-control și rațiune. Stoicii ne învață să ne gestionăm emoțiile și să rămânem fermi în fața dificultăților prin acceptarea realității și adaptarea la circumstanțe. Astfel, plăcerea nu este un scop în sine, ci un rezultat al unei vieți trăite cu virtute.

Aplicarea acestor învățături în viața modernă este vitală. Într-o epocă marcată de stres și presiuni constante, abordările lui Epicur și ale stoicilor ne învață să valorificăm prezentul, să ne controlăm reacțiile emoționale și să găsim fericirea în simplitate. Practicile de reflecție, care ne ajută să ne bucurăm de clipele mici, sunt în concordanță cu filosofia epicureică, în timp ce principiile stoice de răbdare și discipline personale ne oferă un ghid pentru a naviga provocările vieții.

Despre viață

Aristotel: „Fericirea este sensul și scopul vieții, întreaga țintă și finalitatea existenței umane.”

Platon: „Cel mai important lucru este să nu trăiești doar pentru tine, ci să cauți să trăiești pentru binele comun.”

Socrate: „O viață neexaminată nu merită trăită.”

Despre învățătură

Aristotel: „Rădăcinile educației sunt amare, dar fructele sunt dulci.”

Platon: „Cunoașterea este cea mai sigură avere.”

Socrate: „Știu că nu știu nimic.”

Despre iubire

Aristotel: „Iubirea constă în dorința de a dori binele celuilalt mai mult decât pe al tău.”

Platon: „La atingerea iubirii, toată lumea devine poet.”

Socrate: „Cel care nu este stăpân pe sine însuși nu va putea niciodată să iubească cu adevărat.”