"**

 HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU

Biografie – Literatura, ca expansiune a vieții

Născută în 1876 la Ivești (județul Galați), Hortensia Bengescu a fost fiica generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe Bengescu. Studiile le urmează la Institutul de domnișoare Bolintineanu din București. Cu dorința puternică de a-și continua educația și în spațiul universitar de la Paris, nu găsește aprobarea familiei iar Hortensia hotărăște să se căsătorească la numai 20 de ani.

Soțul său, Nicolae Papadat se va dovedi a fi o alegere nu tocmai potrivită pentru spiritul orientat spre cultură și creativitate al viitoarei scriitoare iar mariajul va deveni în timp un punct apăsător asupra destinului său. Datorită profesiei de magistrat a soțului, Hortensia Papadat va schimba numeroase case de pe teritoriul țării în localități mici, spații provinciale în care se va simți tot timpul izolată de lume și de activitățile culturale. Putem înțelege sentimentul ei de claustrare din scrisorile pe care le adresează lui G. Ibrăileanu și în nuvela „Romanță provincială”.

Cuplul va avea 4 copii: Nen, Zoe, Marcela și Elena. În rolul de soție și mamă își va dedica întreaga tinerețe treburilor domestice, educării și creșterii copiilor, neuitând însă de pasiunea ei pentru lecturi și pentru scris. Autoarea recunoște mai târziu că deși atotprezentă în viața familiei zi de zi, gândurile îi zburau la cărți sau la cum ar putea fi șlefuită o anumită poveste, un exercițiu de imaginație dar și de „scris în memorie” pe care l-a practicat mulți ani.

„….Așadar, cheia ce a deschis sipetul, în a cărui profunzime îmi este lesne să caut, greu să aleg, deoarece autobiografia mea literară cu cea personală se confundă inextricabil.”

Chiar dacă autoarea a început să contribuie cu articole în reviste și gazete înainte de a-și publica primele texte literare, cariera ei începe cu adevărat la vârsta de 43 de ani. Acest fapt nu indică o nehotărâre sau o pasiune dezvoltată mai târziu în viață, ci limitările cu care s-a confruntat până atunci: interzicerea studiilor universitare iar mai târziu viața de familie și mariajul cu un soț care îi denigrează pasiunea pentru litere și care nu agrează prezența cărților în căminul lor – aceste date biografice îi reduc mult „mobilitatea” publicistică.

Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu și Liviu Rebreanu sunt doar câteva nume care au sprijinit și apreciat vocea literară modernă a scriitoarei. În interiorul cenaclului Sburătorul își va găsi în sfârșit un „acasă”, un loc în care va putea să-și dezvolte personalitatea literară și unde va fi ascultată cu mare interes și atenție.

Romanul adaptat după viața autoarei -„Hortensia Papadat-Bengescu. Străina” de Ana Maria Sandu – este un mod de a intra în atmosfera vieții autoarei și de a afla despre: relația ei cu E. Lovinescu, viața sa personală și o privire asupra ultimilor ei ani de trai dificil.

De la scrisori la romane

„Scrisori lungi către prietene apropiate, sunt singura frondă, scrisori în care impresii și gânduri trec într-un vălmășag de cataractă. (…) Aștept însă… aștept mereu ceva și timpul la care… nu știu ce…Aștept numai cu pasiune.”

Se hotărăște să scrie la insistențele prietenelor pe care le fermeca cu scrisorile ei pline de impresii scrise ticluit și cu mare sensibilitate:

„Prietenele de la un timp au început a mă mustra că îmi cheltuiesc pentru ele în scrisori avuția. Una dintre ele mai ales mă împresoară: Să scriu! Existența unei lumi literare contemporane îmi este încă străină. Locuiesc departe, citesc la întâmplare, despersonalizat. Dar una din prietene trăiește chiar lumea aceea literară și mă familiarizează cu realitatea ei… Mă îndeamnă totodată neobosit să scriu. Neobosit și obositor, deoarece deodată cu coștiința trezește și conflictul…”

Primul articol apărut

„Sur la mort de Pierre Luciu. Un articolaș, trimis din orașul de provincie ziarului La Politique, sub pseudonim. Apărut. Uimirea primei slove tipărite… Alte articolașe, frânturi de impresii, – și ele regulat apărute.”

Semnătura – Hortensia Papadat și Bengescu

„Problema iscăliturii! – Ofrandă tatălui meu – voi iscăli cu nume propriu. Rezolvată și mereu deschisă, problema numelui și a pseudonimului! De al meu nu mă vreau desprinde, … îmi caut permanent un nume… al meu…”

Dacă în viața de acasă și în atmosfera de familie este o mamă și o soție devotată care respectă autoritatea soțului în conformitate cu normele timpului, când începe să publice, autoarea își pune problema identității ei singulare. Hotărăște astfel să folosească atât numele ei de căsătorie, cât și numele ei dinainte de acest moment. Această alăturare a creat de multe ori confuzie în rândurile elevilor de liceu care (pe vremuri) studiau romanele scriitoarei. Putem să ne imaginăm că undeva este vorba și de o atitudine de frondă în fața soțului său și un mod de a-și reclama o identitate doar a ei.

Începuturile

În 1913, când „Viața românească” îi publica primele proze, Hortensia Papadat-Bengescu avea 36 de ani, locuia „departe și deoparte”, străină încă de ceea ce reprezenta lumea literară contemporană.

La Focșani, târgul „față de care nu există nimic mai urât”, duce o viață claustrată, lipsită de evenimente, marcată de un acut sentiment de izolare.

„Dar până la ce grad de osteneală și de decepție mi-au ajuns sufletul și sănătatea, nu vă pot spune” – îi mărturisea într-o scrisoare lui G. Ibrăileanu.

„Născută și făcută pentru o viață de zbuciume intelectuale, s-a întâmplat să am o viață de greutăți familiale și materiale din acele care fac să se zică de orișicine că e împovărat peste măsură.”

Pe strada Spitalului Județean, la numărul 7, într-o casă veche, joasă, cu odăi mari, în care nu există „nici un ungher al ei numai, se plimbă neobosită când e singură și lucrează…”

Obișnuită să privească viața, să se uite în „prăpăstiile ei”, Hortensia Papadat-Bengescu începe să scrie cu încredințarea că arta e „numai o expansiune a totului vieții, singurul interesant de realizat”. Aducea în literatură deprinderea de a fantaza asupra „celor vechi scoase din praful memoriei”, o remarcabilă avuție imaginativă și un excedent de impresii diverse”.

Acuzată de prețiozitate, de înclinarea către rafinerie artistică, scriitoarea recunoaște: „Acest fel e naturalul meu. Eu când vreau să înțeleg bine un lucru, îl îmbrac în simbol și mă luminez”.

„E ochiul construit fiziologicește astfel încât să nu vasă scoarța lemnului, ci să treacă prin ea, ca printr-un geam, în miezul lui.”

Scrisul a reprezentat „unica evadare fericită”, prilejul de a depăși „nefericitul complex de feminitate” și de a-și dedica viața unui ideal înalt.

Cenaclul Sburătorul

„Aparțin acum unei grupări literare. Aduc acolo consimțământul meu selectat și munca mea în mers pe un drum instinctiv al determinării. Sunt membră fondatoare a Sburătorului în al cărui cadru literar mă îmsumez definitiv.”

Cenaclul „Sburătorul” a fost un reper important în istoria literaturii române – un spațiu cultural care se poziționa undeva între un salon literar și un adevărat laborator de creație. Întâlnirile se petreceau în casa lui Eugen Lovinescu unde scriitori și scriitoare precum Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Anton Holban, Ion Barbu, Cella Serghi, Ticu Archip, Ion Petrovici, Sorana Gurian își citeau creațiile și discutau aprins despre eventualele corecturi sau direcții stilistice. Prezența impunătoare a criticului Eugen Lovinescu era energia „vitală” care alimenta această producție literară și care în același timp documenta în notițe amănunțite geneza unor opere care vor marca literatura românească.

În acest context, este relevant de amintit că Hortensia Papadat-Bengescu se află printre membrii fondatori ai Sburătorului. Deși întâmpină mari dificultăți de a ajunge la aceste întâlniri – nelocuind în București și fiind mereu în niște „urbi îndepărtate” – scriitoarea reușește să aibă o participare disciplinată și să aducă mereu noi versiuni de manuscris.

Despre lecturile pe care scriitoarea le face în cadrul cenaclului, Eugen Lovinescu notează:

„Lectura scriitoarei izbutea, astfel, să dureze ceasuri întregi, încordând și obosind pe unii, fără să stânjenească și impresia unei rari forțe de creație și a unei puteri intelectuale capabile de a susține greutatea acestor construcții impunătoare. Neexperimentații puteau, deci, suspina la început, sub apăsarea poverii, dar convinși sau învinși, ascultau până la urmă prin senzația irecuzabilă a ascensiunii într-un plan superior de realizare și a împlinirii, sub ochii lor, a unui mare fapt literar, strident adesea în amănunt, dar incontestabil în calitatea materială și în solidaritatea arhitecturii.”(Eugen Lovinescu, „Contribuția Sburătorului la poezia epică: Hortensia Papadat Bengescu”, în volumul „Biblioteca critică” – Hortensia Papadat-Bengescu, editura Eminescu, 1976).

Eugen Lovinescu scria despre „Ape adânci” astfel: „spiritele cumpătate, mai ales, deprinse cu armonia liniilor simple, cu farmecul savant al luminii albe și cu grația sobrietății de cugetare și de expresie, literatura doamnei Hortensia Papadat-Bengescu e o imersiune dureroasă într-o vîltoare de ape rebele, amestec impresionant de spontan și de prețios, de sublim și de grotesc.(…) În mijlocul unei literaturi rituale a unei dragoste materiale, mai mult suspinată decât afirmată, literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, păgînă pînă la sfîșiere – e de o mare noutate și originalitate.”

Rezumând impresiile criticului, el va numi primele scrieri publicate de către Hortensia Papadat-Bengescu până la apariția ciclului Hallipa, ca fiind dominate de un „impresionism liric”.

Această particularitate de a înregistra emoțiile trăite senzorial care reiese din scriitura autoarei a fost de multe ori judecată ca un tip de limitare sau ca o exprimare a „feminității”. Același Eugen Lovinescu va încerca să o îndepărteze cât mai mult din această zonă subiectivă, încurajând-o să-și îndrepte aspirațiile literare către obiectivism.

Influența directoare pe care criticul a avut-o în scrierile autoarei este de necontestat. Eugen Lovinescu a îndrumat-o spre o abordare care „să depășească lirismul epic” – cadența subiectivă – pe care scriitoarea trebuia să-l transforme într-o proză de construcție obiectivă. Astfel, se poate observa cu mare claritate faptul că publicațiile de început: „Ape adânci” (1919) sau „Femeia în fața oglinzei” (1921) aparțin unei perioade care respiră subiectivitatea vocii literare la persoana I și a unui tip de scriere profund introspectivă, iar odată cu publicarea romanului „Fecioare despletite” (1926), vocea narativă de dezlipește de această raportare personală și intră într-o paradigmă nouă – o perspectivă de observație care extinde și magnitudinea subiectelor explorate, ca volum și ca tematici.

Despre aceste prime scrieri – care se pot găsi în colecția „Restituiri- Hortensia Papadat Bengescu – Sangvine”, editura Dacia, 1973 – Doina Curticăpeanu spunea chiar în prefața volumului amintit: „Epicul e disparent în aceste volume de un lirism covârșitor. Literatură a amintirii, a inefabilului, paginile autoarei sunt invadate de puncte suspensive, care sugerează adâncirea, posibilă încă, a introspecției.”

Originalitate și pionierat

„Într-adevăr, această întemeietoare a unei lumi epice care prin toate celulele ei este emanația realităților românești, sociale și de climat al vieții, nu „continuă” artisticește pe nimeni din literatura română, acțiunea sa nu e prevestită de nici un demers pe care alții să-l fi făcut înainte fie și în forme incipiente. Situându-se îndrăzneț în plin orizont european al romanului de la începutul acestui veac, doar la puțină vreme, în fond, după ce acolo o experiență de răscruce se produsese prin Marcel Proust, Hortensia Papadat-Bengescu antrena proza românească spre deschideri până atunci de nimeni intuite, sub semnul unei acțiuni reformatoare, cu urmări numeroase și adânci în desfășurările de la noi.”(Gabriel Dimisianu, în postfața de la „Concert din muzică de Bach”, editura Minerva, 1982).

Un alt aspect care subliniază originalitatea autoarei și abordarea sa modernă în peisajul literaturii românești este complexitatea elementelor pe care le analizează atunci când își construiește personajele – aspectele sociale, psihice, biologice și morale. Deși asociem scrierile Hortensei Papadat-Bengescu cu sintagma „omul biologic” sau cu asocierea de „studiu al patologiei”, scriitoarea nu trasează doar ineditul unor aspecte fiziologice, ci înregistrează toate elementele care compun umanitatea: „Perspectiva scriitoricească se lărgește astfel spre o cuprindere vastă, în principiu nelimitată a omenescului, în reprezentări însuflețite de ideea că omul este o realitate condiționată complex, de neexplicat altfel decât prin explorarea amănunțită și fără prejudecăți a tuturor straturilor care-l compun.” ( Gabriel Dimisianu, în postfața de la „Concert din muzică de Bach”, editura Minerva, 1982. )

Dacă literatura noastră, din acea epocă, respira și trăia în mediul rural aproape în totalitate, odată cu scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu – „romanul românesc se instalează temeinic în mediul citadin. Eroii scriitoarei circulă pe bulevarde, vizitează magazine, iau tramvaiul, se internează în sanatorii, se întâlnesc la concerte și serate, fără a avea nici o clipă impresia că fac ceva neobișnuit.” (Ov. S. Crohmălniceanu). Cadru al existenței zilnice, orașul nu mai este un ideal, ci o realitate care imprimă personajelor alte problematici, alte moduri de a se raporta la viață decât până atunci.

„Feminitatea” scrierilor

În scrierile de critică literară ale vremii, proza Hortensiei Papadat-Bengescu este inventariată la capitolul „scrisul nostru feminin” (Pompiliu Constantinescu).

Pentru Tudor Vianu analiza literară din jurul operei autoarei se oprește pregnant în jurul ideii de „atitudini intelectuale” și a stabilirii unei „ideologii feminine” prin „noua feminitate” abordată.

Astfel, etichetarea prozei scriitoarei ca fiind „feminină” avea largă circulație în perioada interbelică. Astăzi, putem pune întrebarea dacă acest demarcaj nu include în sine și o izolare: publicațiile Hortensei Papadat-Bengescu fiind aliniate doar categoriei de „scriitor femeie” și nu de participant activ în viața literară românească, alături de scriitoare, dar și de scriitori.

Adoptarea unei tipologii a genului înțeleasă în perioada interbelică ca un fenomen de nișă, este posibil să fi discreditat într-o mai mică sau mai mare măsură opera autoarei.

Deși scriitoarea mărturisea că „studiul femeii i-a părut totdeauna mai interesant decât al bărbatului, fiindcă la bărbați faci înconjurul faptelor și faptele sunt rareaori prea interesante, pe când femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poți porni într-o aventuroasă cercetare plină de surprize.” – Hortensia Papadat-Bengescu lasă analize detaliate a personajelor masculine pe care le pune în lumina reflectoarelor ca personaje principale – cum este cazul lui Costel Petrescu, anti-eroul din romanul „Logodnicul”.

„Trupul sufletesc” sau „organismele sufletești” au fost sintagme folosite de însăși autoare în repetate rânduri pentru a ilustra contopirea celor două planuri: fizic și sufletesc. Aceleași formulări au fost apoi decupate de critică pentru a indica tot un mod „feminin” de a te raporta la literatură și chiar la viață. În același timp viziunea că o scriitură care intră în detalierea „faptelor sufletești” este strict „feminină” a fost o afirmație care a urmărit și alte scriitoare contemporane cu Hortensia Papadat-Bengescu și anume: Cella Serghi, Sorana Gurian, Sanda Movilă, Ioana Postelnicu și Anișoara Odeanu.

Eroinele de început – Femeia în fața oglinzei

„Eroinele Hortensiei Papadat-Bengescu au, așa ca doamna M (Femei, între ele) „un parfum de grație și mister, dar nu misterul existențelor complicate, ci misterul vieții sufletești adânci”. Aceste femei sunt toate, din „țara fără margini, fără contururi, fără frontiere ale sufletului”, ale unui suflet „mai înalt decât copacii, mai adânc decât pădurea, mai cutezător decât păsările”; iubirea lor e „esență curată de suflet”; lipsite de obiect, dorințele lor sunt „dorințe pribege”.Plutește peste pagini parfumul trandafirilor albi din Marea, „parfum de regrete și amintiri”; străbate un susur „stins și leneș ca de melopee”(Doina Curticăpeanu, în prefața volumului „Sangvine”, editura Dacia, 1973).

Universul personajelor feminine din scrierile „Ape Adânci” și „Femeia în fața oglinzei” este probabil prima oară când lumina reflectorului narativ este pusă asupra detaliilor vieții femeilor, ale trăirilor și ale istoriilor personale pe care acestea le mărturisesc una alteia. Sufletul femeii în „funcția supremă a iubirii” este o investigație care o preocupă pe scriitoare în aceste proze scurte iar autocontemplarea din această perspectivă este surprinsă și prin imaginea-simbol a oglinzii. O altă imagine prin care autoarea își caracterizează eroinele este simbolul păsării prizoniere – „pe veci întemnițată, zburând cu dorul departe peste văzduhuri spre lumea nesfârșită care se întindea dincolo de fereastra odăii.”

Într-o lume în care limitările impuse de societate, familie sau bună-cuviință sunt aproape palpabile, eroinele de început apar: „Elegante și mândre, ele par a fi abdicat voluntar la tinerețe (doamna Ledru); sunt frumuseți de toamnă, delicate; „făpturi cenușii” – doamne în gri – „cu ochi cenușii, cu priviri plutitoare, cu surâsul palid, cu ceața pe suflet și pe înfățișare, cu acea pojghiță de răceală care acoperea simțurile lor de orice fel”. Străine în mijlocul oamenilor, ele se înrudesc mai curând cu „buruienile câmpului, cu toate dihăniile pământului”; trăiesc adâncindu-se în viața lucrurilor și vietăților, privind îndelung gestul unei frunze care s-a dezlipit de pom, un fluture care a plecat de pe o floare, forfota unui mușuroi, un bâzâit imperceptibil de gângănii…”

„Simțirea deslușită că numai pe locul pe care ai căzut e greșit… că nu știi care îți este locul adevărat… și stai nemișcat” – această imobilizare a universului feminin care este static în fața destinului pentru că nu are un cuvânt de spus sau o alegere voluntară. Personajele feminine par aruncate într-o „zbatere pe loc” care devine dureroasă prin conflictul interior între non-acțiune și dorință. Dorința de evadare, „de zbor” reflectă nu de puține ori chiar sentimentele intime smulse din viața personală a autoarei, aflată în același zbucium interior marcat prin condiționalul optativ: „Aș vrea ! Asta înseamnă că nu mă duc. Stau aci cu tine mereu…. totdeauna… cum stă legată șalupa de ponton… legănându-se… trasă mereu către larg… neastâmpărată un minut de dorul de plecare, fără o clipă de odihnă zi și noapte, dar legată ca o soră gemenă de soarta pontonului înțepenit… aș vrea!…”

(Doina Curticăpeanu, în prefața volumului „Sangvine”, editura Dacia, 1973.

„Arabescul amintirii”).

Un volum mai puțin cunoscut al autoarei este „Arabescul amintirii” (apărut în Suplimentul anual al Revistei de istorie și teorie literară, nr.3, din Colecția Capricorn, 1986). Cu subtitlul de „roman memorialistic”, această scriere comportă o cu totul altă fațetă a scriitoarei, de obicei rezervată în a face mărturisiri despre propria viață.

Lectura ne aduce în față universul familiei în care Hortensia Papadat-Bengescu a crescut și s-a format. Deși aceste memorii cuprind mai mult spațiul copilăriei și al adolescenței, autoportretul scriitoarei ne dă posibilitatea unei înțelegeri mai profunde a resorturilor intime care au trasat destinul ei literar.

„Uneori te întorci înspre trecut, înspre cel mai îndepărtat, și dorești, chemi, cauți cele mai vechi amintiri din dorința de a te ști tu pe tine cît mai de demult. De acolo, de departe în timp, iată sosește vreo amintire cețoasă și dibuiești prin acea ceață pentru a te regăsi cumva, până când iată, ești sigur că acea vagă făptură care mișcă în semiîntuneric ești tu, copilul ce erai pe atunci, fetița aceea totodată necunoscută și identică ție. Ce anume îți reamintești prin ceața deasă a timpului scurs, cel mai de demult? Undeva,

***

 VIAȚA LUI CHARLES DICKENS

Charles Dickens (1812-1870) a fost un copil sărac, forțat să muncească într-o fabrică de cremă de ghete unde lipea etichete pe cutii douăsprezece ore pe zi, pentru șase șilingi pe săptămână (tatăl era reținut la închisoarea datornicilor).

Exasperat de rutina din fabrică, Charles a dat bir cu fugiții pentru a-și croi un nume la oraș, în lumea gazetăriei. Semna reportaje din campanii electorale cu pseudonimul Boz, asta până când a publicat, în foileton, prima carte: „Cronicile clubului Pickwick”. Succes copleșitor, la doar 24 de ani! De atunci, viața lui Dickens s-a împletit cu succesul. A avut zece copii, iar ultimii ani din viață i-a petrecut la brațul unei amante cu 28 de ani mai tânără, actrița Ellen Ternan. 

Viața secretă a faimosului scriitor englez Charles Dickens este ea însăși un roman ce-ar merita să fie publicat. Născut în familia unor nobili de condiție medie din Portmouth, Hampshire, Charles avea doar 12 ani când a fost nevoit să se angajeze la fabrica de cremă de ghete Warren pentru a putea achita, din bruma de 24 de șilingi pe care-i câștiga pe lună, o parte din datoriile acumulate de risipitorul lui tată la masa de joc. Azvârlită în închisoarea datornicilor, familia Dickens era disperată, când, la niciun an de la această sentință, a primit o parte din moștenirea lăsată de o rudă a lui Dickens senior. A fost salvarea mult așteptată. Nu și pentru micuțul Charles însă, care a fost lăsat să lipească etichete pe borcanele pline cu cremă de ghete. „Niciun sfat, nicio aprobare, nicio încurajare, nicio consolare, niciun sprijin din partea nimănui de care să-mi amintesc, așa că, ajută-mă, Doamne!”, nota viitorul scriitor în jurnalul intim în clipele în care a decis să-și ia soarta în propriile mâini. La 15 ani, așadar, abandona cariera de muncitor necalificat și se angaja băiat bun la toate în biroul unui avocat, de unde, ignorând posibilitatea de a urma studii juridice, a aterizat ca stenograf la tribunal. N-a făcut mulți purici nici aici, preferând aventuroasa meserie de jurnalist. Charles a început să călătorească prin Anglia cu poștalionul - mai ales în timpul campaniilor electorale, când barierele pungilor candidaților la fotoliul de parlamentar se desfăceau mai ușor - și să scrie reportaje pe care le semna simplu „Boz”, pseudonimul care l-a consacrat ca gazetar. Cum această nouă îndeletnicire i-a permis să respire din punct de vedere financiar, Dickens s-a apucat să schițeze primul său roman: „Cronicile din Pickwick”, demers salutar întrucât publicarea în foileton a acestuia i-a adus nu doar o celebritate rapidă, ci și o importantă remunerație. Succesul literar fulgerător nu i-a luat mințile lui Charles, dimpotrivă. El a învățat să-și sporească veniturile rezultate din contractele cu editurile organizând lecturi publice inclusiv peste Ocean. 

Cum s-a îmbogățit

La cinci ani de la apariția „Cronicilor din Pickwick”, Dickens devenise o legendă (și) în „Țara tuturor posibilităților”. „În 1841 - consemna biograful Robert Schnakenberg în volumul «Viața secretă a marilor scriitori» (Art, 2017) -, șase mii de oameni s-au înghesuit în portul din New York așteptând ultimele capitole din «Vechiul magazin de curiozități». «A murit Little Nell?», îi întrebau pe marinari pe măsură ce aceștia se apropiau de mal, nerăbdători să afle soarta curajoasei eroine din roman (Da, moare, determinându-l pe Oscar Wilde să glumească: «Trebuie să ai o inimă de piatră ca să citești despre moartea lui Little Nell… fără să izbucnești în râs»)”. Răutăcisme și puseuri de invidie, fără îndoială! „Dickens - mai nota Robert Schnakenberg - devenise atunci un fel de Stephen King al vremurilor noastre, neapreciat de critici (și filfizoni isteți ca Wilde), dar adorat de legiuni de fani înfocați”. „Nu credem în durabilitatea faimei sale”, apreciau și exegeții revistei Saturday Review în 1858. „Copiii noștri - mai apreciau aceștia - se vor întreba ce-a fost în mintea strămoșilor lor atunci când l-au pus pe Dickens în capul listei romancierilor acelor vremuri”. Timpul nu le-a dat însă dreptate, opera britanicului fiind apreciată nu doar de cititorii amatori, ci și de cei profesioniști precum Tolstoi, Henri James ori Dostoievski. Dickens avea, potrivit biografului Robert Schnakenberg, și extraordinare abilități de afacerist. „Ideea de a-și publica romanele în foiletoane a fost a lui, la fel ca și strategia diverselor versiuni de publicare și republicare a scrierilor în fel și fel de «ediții speciale». Acest talent l-a transformat pe Dickens într-un om avut. Bine, publicând în foileton, însăși dimensiunea cărților scrise a contribuit la rețeta financiară. Or, Charles a creat romane de câte 800 de pagini!”. 

Pasiunea pentru cumnățică și amanta abandonată pe șine

Dar să dăm curs unor întâmplări mai puțin cunoscute din viața lui Charles Dickens, unele bizare, altele de-a dreptul scandaloase. În 1837, de pildă, când cumnata sa, Mary Hogarth, a murit la doar șaptesprezece ani, Dickens a avut reacții cel puțin ciudate, de parcă-i murise aleasa inimii (Catherine Hogarth, femeia care avea să-i dăruiască zece copii): a tăiat o șuviță din pletele fetei și a pus-o la păstrare într-o cutie, apoi i-a scos un inel de pe deget și l-a introdus pe propriul deget (a purtat acest talisman toată viața!). Ca și când n-ar fi fost destul, Dickens a cerut (și a primit) câteva haine purtate de ghinionista Mary pe care le-a pus sub lacăt în altă cutie. Le scotea din când în când și se uita la ele, această extravagantă acțiune petrecându-se și la doi ani de la tragicul eveniment, exasperându-și astfel nevasta. „Atașamentul” nebun pentru fosta cumnată nu s-a oprit aici. Scriitorul a lăsat scris cu limbă de moarte să fie înmormântat alături de Mary, în același cavou. „Nu se știe dacă s-a întâmplat ceva între Charles și Mary, cât aceasta a fost în viață, cert e că biata Catherine n-a fost tocmai fericită. Nici ea, nici cei zece copii pe care i-a avut cu Dickens”, specula pe această temă biograful Robert Schnakenberg. De altfel, scriitorul avea să se despartă până la urmă de Catherine în 1858, după ce a cunoscut-o pe Ellen Ternan, o actriță de optsprezece ani. I-a fost acesteia amant și sponsor, iar gurile rele au răspândit zvonul potrivit căruia fâșneața lolită i-ar fi făcut lui Charles și un copil. Pentru a evita scandalurile - între cei doi amorezi era o diferență de vârstă de douăzeci și opt de ani! -, călătoreau împreună, dar sub nume false. În 1865, la revenirea dintr-o escapadă în Franța, trenul în care se aflau Dickens și Ellen Ternan a deraiat undeva între Dover și Londra, iar pentru a evita să fie surprinși împreună, Charles a fugit pur și simplu de la locul accidentului, părăsindu-și iubita printre fiarele contorsionate. N-a uitat însă să-și ia la subraț manuscrisul romanului Dombay și fiul! „Dickens nu și-a revenit niciodată complet în urma rănilor suferite în accidentul de tren. Coroborate cu efortul depus în timpul nesfârșitelor lecturi publice, acestea i-au scurtat fără îndoială viața. La 9 iunie 1870, la exact cinci ani de la deraierea acelei locomotive nenorocite, Dickens avea să facă infarct. Avea 58 de ani”, mai amintea Robert Schnakenberg. Scriitorul n-a fost înhumat însă lângă Mary Hogarth, ci, împotriva dorinței sale, a fost înmormântat în Abația Westminster, în Colțul Poeților. 

Superstiții, metehne, curiozități

Charles Dickens a fost un individ care a suferit de tulburare obsesiv-compulsivă. De exemplu, nu se apuca de scris până ce masa, scaunele și restul mobilierului nu erau așezate într-o ordine precisă. „Petrecea ore în șir aranjând și rearanjând fotoliile, mai ales când era oaspetele cuiva sau locuia la vreun hotel scump”, dezvăluia biograful Robert Schnakenberg. Dar să nu vă închipuiți că autorul romanului David Copperfield își folosea imaginația pentru a-și amenaja mereu altfel odaia de lucru. Nici pomeneală! El potrivea masa și scaunele fix cum erau ele aranjate în biroul de acasă. Mai mult decât atât, Dickens era obsedat de anumite superstiții. Atingea toate lucrurile cu care era nevoit să intre în contact de câte trei ori - „pentru noroc!” -, considera ziua de vineri ca fiind singura zi fastă și părăsea întotdeauna Londra cu puțin timp înainte să-i fie publicat un nou roman. „Foarte interesante erau și obiceiurile lui de somn - mai evidenția Schnakenberg. Dickens insista să doarmă cu capul întors spre Polul Nord. De ce? Apropiații lui au susținut că, chestionat în legătură cu acest subiect, Charles le-ar fi explicat că doar în această poziție s-ar alinia perfect la câmpurile magnetice ale planetei, câmpuri responsabile cu influența pozitivă asupra creativității”. Cu alte cuvinte, Charles Dickens credea că dacă sforăie cu capul spre Polul Nord inspirația nu-l va părăsi niciodată. 

Hipnotizator, interpret de vise, opioman

Atras de hipnoză prin intermediul medicului britanic John Elliotson, unul din primii adepți ai stetoscopului, Charles Dickens a devenit atât de preocupat de această pseudoștiință încât a început s-o practice el însuși. „Hipnotiza oameni la petreceri sau prieteni șicanați de mici indispoziții. Era cunoscut chiar și pentru câteva miracole. În 1844 a preluat cazul unei anume Madame de la Rue, care suferea de puternice atacuri de panică ce îi făceau mușchii feței să se contracte dureros. După doar câteva săptămâni de tratament, Dickens a reușit să o facă să se relaxeze, să aibă un somn liniștit și să ducă o viață normală. Pacienta a continuat ședințele pentru o vreme, încercând să identifice rădăcina problemei prin interpretarea viselor, un alt hobby al lui Dickens”, devoala biograful Robert Schnakenberg. Bizareriile scriitorului nu se opreau însă la puterea de a hipnotiza. Suferind de astm, el își trata afecțiunea într-un mod deloc științific: se îndopa cu opiu! 

O atracție nesănătoasă

„Forțe invizibile mă atrag către morgă!”. Așa și-a motivat Charles Dickens, la Paris, vizitele dese la morga orașului de pe Sena, unde petrecea zile la rând observând atent cadavrele amărâților nerevendicați de nimeni. Ba i-a dat și un nume acestei fascinații morbide: „atracție față de repulsie”. Aceeași atracție îl îmboldea să viziteze scenele unor crime celebre și să stăruie asupra detaliilor cu o curiozitate la fel de ciudată ca a contemporanului său Edgar Allan Poe.

213 de ani s-au împlinit pe 7 februarie 2025 de la nașterea scriitorului britanic Charles Dickens

Charles Dickens a investit o mică parte din averea sa într-un ziar radical, Daily News. În primul număr (ianuarie 1846) a scris un articol în care pleda pentru educație, libertate religioasă și egalitate în fața legii. Ziarul n-a avut succes

Charles Dickens a scris 18 romane (plus unul neterminat - „The Mystery of Edwin Drood”), a avut zece copii și o amantă cu 28 de ani mai tânără

***

 CHRETIEN DE TROYES, PĂRINTELE ROMANULUI EUROPEAN

Considerat creatorului romanului și primul truver al lumii, existența lui Chrétien de Troyes (cca. 1135 - 1185-1187) rămâne încă învăluită în mister. Vom încerca în rândurile de mai jos să ridicăm, pe la colțuri, vălul în care a fost și este înfășurat acest personaj de poveste. 

„Istoria literară nu este darnică în informații privitoare la cel mai mare romancier al Evului Mediu, considerat întemeietorul romanului european. Diferitele ipoteze care l-au identificat cu Christianus, canonic la Troyes sau care au încercat să-i reconstituie o carieră diplomatică la curtea Angliei sunt mai mult decât fragile”, opina cercetătoarea Mihaela Voicu, autoare a unui crochiu închinat creatorului de romane cavalereștri și găzduit de „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2019).

La curtea contesei Marie de Champagne

Și-atunci? „Nu ne rămâne decât să ne mulțumim cu informațiile pe care ni le furnizează autorul însuși în prologurile romanelor. Astfel, știm că cel ce se numește pe sine, în versul al nouălea al primului său roman, Erec et Enide (Erec și Enide), Crestiens de Troyes (iar în toate celelalte prologuri pur și simplu Crestiens, semn că își câștigase o faimă care-l scutea de alte precizări) și-a desfășurat activitatea literară la curtea contesei Marie de Champagne, fiică a regelui Ludovic al VII-lea și a primei lui soții, Aliénor d’Aquitaine, căsătorită în 1164 cu contele de Champagne Henri le Libéral, doamna de Champagne, la a cărei poruncă a scris Le Chevalier de la Charrette (Cavalerul din căruță), și la curtea lui Philippe d’Alsace, conte de Flandra, cel ce i-a încredințat cartea din care s-a inspirat pentru ultimul său roman, neterminat, Le Conte du Graal (Povestea Graalului). Ceea ce ne permite să-i situăm cariera literară aproximativ între 1165 și 1185-1190, ținând seama de faptul că protectorul lui, Philippe de Flandre, a murit în 1191”. 

Un cleric familiarizat cu artele liberale

Să purcedem, atunci, la acest drum sinuos: „Particularitățile lingvistice ale operei sale, specifice regiunii Champagne, duc la concluzia că aici își avea obârșia Chrétien, chiar dacă nu era, poate, originar din Troyes. Traducerile-adaptări din Ovidiu, referințele multiple și precise la Vergiliu, titlul de meister (maestru) pe care i-l atribuie unul dintre continuatorii săi din spațiul germanic, Wolfram von Eschenbach, certifică o formație de cleric. De altfel, descrierea mantiei purtate de Erec la ceremonia încoronării, pe care sunt brodate artele quadrivium-ului, dovedește că autorul era familiarizat cu artele liberale. Nici opera maestrului din Champagne nu ne este cunoscută în totalitate. Prologul la cel de-al doilea roman al său, Cligès, propune un catalog al operelor anterioare, enumerare menită să confirme meșteșugul său de scriitor și reprezentând totodată o garanție a calității noului roman”.

Isolda fără Tristan

Curgere lină: „Sunt menționate astfel Erec et Enide, o serie de traduceri-adaptări din Ovidiu (Remedia amoris, Ars amandi, Metamorfozele), concesie făcută gustului literar al epocii, dintre care nu s-a păstrat decât Philomena, și un roman del roi Marc et d’Ysolt la blonde (despre regele Marc și Isolda cea bălaie), din păcate pierdut și în cazul căruia absența numelui lui Tristan din titlu este semnificativă pentru perspectiva originală a operei. Pornind de la aceste date, putem stabili următoarea cronologie aproximativă: între 1160 și 1170 - traducerile-adaptări din Ovidiu și poate pierdutul roman despre Marc și Isolda; 1170 - Erec et Enide; 1176 - Cligès; 1177-1181 Le Chevalier de la Charrette și Yvain sau Le Chevalier au Lion (Cavalerul cu leul), la a căror redactare a lucrat, se pare, simultan; 1181-1187 (?) - Le Conte du Graal, neterminat din pricina morții autorului”.

Materie bretonă

În completare: „La opera romanescă se cuvin adăugate două cântece (poeme curtenești), care fac din Chrétien de Troyes primul truver. Paternitatea romanului Guillaume d’Angleterre, producție hibridă, ținând de literatura hagiografică, dar și de romanul de aventuri, semnat și el Chrétien, nu i-ar aparține totuși, după opinia criticii. Calitatea literară inferioară față de a celorlalte cinci romane, cu atât mai mult cu cât, cronologic, ar trebui plasat după Cligès, deci în perioada de maturitate a creației autorului, îndreptățește această părere. Începând cu Erec et Enide, primul roman arthurian cunoscut, Chrétien de Troyes folosește exclusiv ca sursă de inspirație la matière de Bretagne (materia bretonă), de care, la fel ca și Marie de France, putuse lua cunoștință prin intermediul povestitorilor populari (prologul la Erec et Enide face de altfel aluzie la o astfel de sursă, conte d’aventure, povestire recitată de jongleri)”.

Vârsta de aur a epocii arthuriene

„Un izvor de inspirație nu mai puțin important - a reluat cercetătoarea - este și romanul Brut, scris de Wace, care propune o istorie a regilor bretoni, în cadrul căreia figura regelui Arthur ocupă un loc de seamă. Originalitatea lui Chrétien se vădește însă în organizarea spațio-temporală a narațiunii. În locul perspectivei cronicărești adoptate de Wace, care cuprinde domnia regelui Arthur în totalitatea ei, maestrul din Champagne operează o selecție în succesiunea cronologică, alegând ca unic moment de referință vârsta de aur a epocii arthuriene, moment privilegiat, ferit de războaie, care îngăduie adunarea tuturor cavalerilor la curte. Aceasta presupune și o perspectivă diferită asupra spațiului, curtea lui Arthur, loc de predilecție al valorilor curtenești, devenind centrul narațiunii, punctul fix de unde pornește și unde se sfârșește povestirea”.

 

Mai mult: „Și perspectiva asupra regelui Arthur diferă de cea adoptată de Wace: în locul războinicului cuceritor, Chrétien propune un rege arbitru și garant al valorilor cavalerești, a cărui unică funcție este să vegheze la coeziunea armonioasă a grupului uman de elită pe care îl prezidează. Mai curând decât un monarh autoritar, Arthur este un primus inter pares, și acest nou tip de relație își găsește expresia poetică în simbolul Mesei Rotunde (împrumutată și ea de la Wace), în jurul căreia se adună, la zi de sărbătoare, regele și cavalerii săi. Chrétien este și primul romancier care a introdus procedeul revenirii personajelor. În afara personajelor de referință (regele Arthur, regina Guenièvre, nepotul regelui, Gauvain, și seneșalul Ké), preluate tot de la Wace și prezente în toate romanele sale, în episodul nunții protagoniștilor din primul său roman (Erec et Enide), autorul înșiră lista cavalerilor invitați, adevărată comoară, de unde el însuși, iar apoi imitatorii săi vor alege pentru fiecare roman câte un erou-protagonist”.

Drept la țintă

Despre aspectele inovatoare: „Chrétien inventează figura cavalerului rătăcitor (le chevalier errant, sintagmă în care participiul, derivat din latinescul iterare, are sensul nu de a rătăci, ci de a merge drept la țintă), a cărui căutare determină formula narativă a romanului, îngăduind împlinirea individului prin fapta pusă în slujba comunității. Străbătând alte lumi (până ce ajunge la Lumea cealaltă, moștenită din mitologia celtică, lume a morților, dar și a miraculosului, despărțită de cea reală printr-o frontieră umedă), eroul întâlnește aventura, nu hazard (deși provine din latinescul advenire), ci destin, semn de elecțiune ce îi îngăduie protagonistului să-și dovedească valoarea, să dobândească iubirea, să cunoască și să se cunoască. Această cunoaștere a ființei sau a profundei transformări a personalității este semnificată prin dezvăluirea numelui sau dobândirea unui nou nume: Yvain devine Cavalerul cu Leul, Perceval își ghicește numele după aventura ratată de la Castelul Graalului, în timp ce Lancelot, cavalerul din cotigă, este chemat pentru prima oară pe nume de regina Guenièvre”. 

Arhitect, nu povestitor

Aproape de concluzie: „Creator al romanului arthurian, de fapt al romanului în accepția de azi, Chrétien de Troyes ocupă un loc central în peisajul literaturii medievale. Conștient de originalitatea sa, autorul insistă, în prologul primului său roman, Erec et Enide, asupra a ceea ce-l desparte de contemporanii săi: dintr-o simplă povestire (conte d’avanture), a știut să facă une molt bele conjointure, o îmbinare, o construcție meșteșugită. Bogăția inventivă, crearea de noi forme și posibilități narative, la care se adaugă un ton și un ritm nou al scriiturii romanești (Chrétien folosește exclusiv versul octosilabic cu rime plate, practicând frecvent segmentarea cupletelor, ceea ce conferă versului narativ mai multă suplețe și vioiciune) fac din maestrul din Champagne un arhitect, și nu un simplu povestitor. O altă noțiune centrală care dă seama de arta narativă a romancierului este cea de translatio: transmitere a culturii (translatio studii), dar și transpunere din latină în limba vulgară (roman, de unde numele genului) și, legată de aceasta, necesitatea adecvării dintre sursa de inspirație (matiere) și semnificația operei (sens) într-o îmbinare meșteșugită (conjointure) ce vădește măiestria autorului”.

Traduceri în limba română

-Cavalerul Lancelot (traducere, postfață și note - M. Stănescu), București, 1973; -Yvain - Cavalerul cu leul (traducere, postfață și note M. Stănescu), București, 1977; 

-Cavalerul Perceval (Povestea Graalului) (traducere, studiu introductiv, postfață și note Maria Pavel), Iași, 2004.

800 de ani s-au scurs de când cititorii din întreaga lume se delectează cu scrierile (și mai nou cu adaptările cinematografice) lui Chrétien de Troyes.

***

 DRAGOSTE ȘI RĂZBOI

După presupusa aventură amoroasă care a declanşat un război de un secol şi a zguduit din temelii dinastia Capeţienilor din Franța, prințesele familiei regale au fost închise, iar cavalerii au fost jupuiți de vii.

„Greu este capul care poartă coroana.”, scria marele William Shakespeare. Iar pentru trei tinere femei de la începutul anilor 1300, a fi nurorile unui rege putea fi la fel de împovărător, mai ales când suveranul era nemilosul Filip al IV-lea al Franței.

La fel ca mulți regi înaintea sa, Filip al IV-lea era concentrat pe problema succesiunii sale. Dinastia sa, faimoasa dinastie Capețienilor, a condus Franța încă din anii 900 și, pentru a-i asigura supraviețuirea, Filip a făcut căsătorii strategice pentru copiii săi, pentru a-și asigura alianțe și moștenitori.

Cei trei fii ai săi s-au căsătorit cu nobile franceze, iar fiica sa, Isabella, s-a căsătorit cu regele Edward al II-lea al Angliei. Însă toate planurile sale au fost date peste cap în anul 1314, când copiii săi și soțiile lor au fost implicați în scandalul de la Turnul Nesle. Scandalul nu numai că a dus la torturarea, întemnițarea și posibila ucidere a uneia dintre prințese, dar a dus și la o criză de succesiune în Franța care a declanșat distrugătorul Război de 100 de ani.

Aventuri periculoase, au declanşat un război de un secol

Soțiile tuturor celor trei fii adulți ai regelui Filip proveneau din regiunea vecină Burgundia. Ludovic (viitorul Ludovic al X-lea) s-a căsătorit cu Margareta, fiica ducelui de Burgundia. Filip (viitorul Filip al V-lea) s-a căsătorit cu Ioana, fiica contelui de Burgundia. În cele din urmă, Carol (viitorul Carol al IV-lea) s-a căsătorit cu sora Ioanei, Blanche de Burgundia.

Doar una dintre aceste căsătorii a fost considerată fericită. Chiar și după standardele căsătoriilor dinastice, uniunea Margaretei cu Louis a fost una rece. Carol era autoritar cu Blanche. Doar Ioana pare să fi avut o căsnicie fericită cu Filip, o legătură care o va scuti mai târziu de soarta mizerabilă a cumnatelor sale.

Scandalul a început în anul 1313, când Isabella, fiica regelui Filip, a vizitat Parisul împreună cu fiul ei cel mic, viitorul rege Eduard al III-lea al Angliei. Mai multe cronici descriu un spectacol de păpuși la care Isabella a dăruit poșete de mătase brodată celor trei cumnate ale sale, Margaret, Blanche și Joan.

La o vizită ulterioară acasă, Isabella a observat că doi cavaleri care o însoțeau pe cumnatele sale, frații Philippe și Gautier d’Aunay, purtau la centură poșetele primite în dar. Se spune că Isabella a văzut în aceste poșete un semn al unei legături ilicite între cavaleri și cumnatele sale și și-a alertat tatăl în anul 1314.

În sine, este puțin probabil ca poșetele să fi fost o dovadă suficientă a adulterului. Cu toate că, în timpul Evului Mediu, atunci când femeile ofereau astfel de cadouri cavalerilor ca favoruri, era o practică văzută adesea ca o dovadă de afecțiune. Dar regele ar fi avut nevoie de dovezi mai solide decât acestea.

Filip al IV-lea a ordonat oamenilor să o spioneze pe nora sa și pe cei doi cavaleri. În scurt timp, a primit rapoarte conform cărora cele trei femei se întâlneau cu cei doi bărbați la Turnul Nesle, un turn de pază de pe râul Sena, în centrul Parisului. Toate cele trei prințese au fost văzute intrând și ieșind din turn, dar doar două dintre ele, Margaret și Blanche, aveau relații cu cavalerii.

Cei doi frați d’Aunay au fost arestați și întemnițați. La 19 aprilie 1314, sub tortură, ei au mărturisit aventura amoroasă cu cele două prinţese. Margaret și Blanche au fost încarcerate în fortăreața Château Gaillard din Normandia. Deși Ioana nu a fost implicată sexual cu cavalerii, ea a fost acuzată de complicitate și încarcerată la Dourdan, lângă Paris. Cu toate acestea, ea a beneficiat de sprijinul soțului său, care nu a renegat-o niciodată.

Analiza istorică a faptelor

Majoritatea istoricilor cred că aceste aventuri au avut loc, însă există dezacorduri între cercetători. Numeroase surse primare au documentat aventura de la Turnul Nesle. Printre acestea se numără Cronicile contelui de Flandra, Cronica regilor Franței de Guillaume de Nangis, un călugăr de lângă Paris, și Scalacronica, scrisă de un cavaler englez. Aceste cronici se contrazic între ele în ceea ce privește cronologia, astfel încât este dificil să fim siguri ce evenimente s-au întâmplat și când. Cu toate acestea, corelarea acestor cronici cu relatările gospodăriilor regale prezintă o linie cronologică aproximativă.

Un punct de divergență pentru numeroși istorici este faptul că rezistența d’Aunays la tortură a durat zile întregi, ceea ce îi face pe unii să creadă că au fost acuzați pe nedrept și că încercau să își mențină nevinovăția. Cronicile contelui de Flandra avansează o teorie a conspirației interesantă: prințesele și cavalerii erau nevinovați și li s-a înscenat totul de către principalul ministru al lui Filip al IV-lea, Enguerrand de Marigny. Acesta a fost ulterior acuzat de vrăjitorie pentru că ar fi vrut să-i facă rău regelui și a fost spânzurat. Cu toate acestea, majoritatea istoricilor acceptă că Margareta și Blanche au comis adulter.

Începând cu anii 1400, versiunile fictive ale scandalului de la Nesle au prezentat-o pe Margareta de Burgundia drept o femeie fatală care se delectează cu desfrânarea și își ucide iubiții. Alexandre Dumas a dezvoltat această poveste în piesa sa din anul 1832, „Turnul Nesle”. Un film din anul 1955, „Turnul desfrâului”, a adus povestea pe marele ecran.

Prințese și regine

După ce au fost condamnați de rege în cadrul unui proces secret, cavalerii au fost executați. Relatările variază cu privire la detaliile exacte ale morții lor, dar toate sunt foarte macabre. Unii spun că au fost jupuiți de vii și că le-au fost tăiate „părțile bărbătești”. Aceștia au fost decapitați, iar rămășițele lor au fost expuse public.

Soarta femeilor nu a fost la fel de violentă ca cea a cavalerilor. Margaret și Blanche au fost judecate și găsite vinovate de adulter. Capetele le-au fost rase și ambele au fost condamnate la închisoare pe viață în celule subterane la Castelul Gaillard. Pentru că Ioana știa despre aventuri, a fost pedepsită cu arest la domiciliu la Castelul Dourdan.

Cele mai grele pedepse

Ordonând ca trupurile vii ale cavalerilor adulterini să fie jupuite, Filip al IV-lea a încheiat o domnie marcată de cruzime. Regele ar fi considerat o astfel de brutalitate ca fiind justificată. În conformitate cu dreptul feudal, adulterul comis cu soția domnului putea fi interpretat ca înaltă trădare, pedepsită cu moartea.

Deoarece femeile implicate aparțineau familiei regale, frații d’Aunay erau, de asemenea, vinovați de lèse-majesté, o ofensă la adresa demnității unui monarh. Aşadar, condamnarea şi executarea lor aveau o bază legală solidă.

Margareta a rămas în închisoare, chiar și atunci când a devenit regina Franței. Filip al IV-lea a murit în noiembrie 1314, iar soțul Margaretei i-a succedat ca Ludovic al X-lea. Dar în aprilie 1315, ea murise, iar Ludovic s-a recăsătorit doar câteva zile mai târziu, creând suspiciunea că Margareta ar fi fost ucisă, posibil strangulată.

După opt ani la Castelul Gaillard, Blanche a fost eliberată. Căsătoria ei cu Charles a rămas intactă până în mai 1322, când papa a acordat o graţiere. Soarta ei finală este necunoscută. Mulți cred că și-a petrecut ultimii ani la o mănăstire de călugărițe din abația Maubuisson, unde a murit în jurul anului 1326.

Doar Ioana a scăpat de pedeapsa pe termen lung. Filip a fost alături de ea și a obținut eliberarea ei. Când și-a început domnia ca Filip al V-lea în anul 1317, Ioana a devenit regină. Soțul ei a murit în anul 1322, iar ea i-a supraviețuit acestuia timp de opt ani, murind în anul 1330. Dar umbra aventurilor amoroase de la Turnul Nesle a căzut și asupra lui Filip al V-lea, iar linia Capeţienilor s-a apropiat de dispariție.

Toate mașinațiunile regelui Filip al IV-lea pentru a-și asigura continuarea dinastiei au fost zdruncinate. Atunci când Ludovic al X-lea a murit în anul 1316, succesorul său, Ioan, a trăit doar cinci zile.

Filip, soțul Ioanei, a fost încoronat în cele din urmă ca Filip al V-lea, dar numai după ce și-a uzurpat nepoata. Pentru a justifica preluarea tronului de la ea, Filip a invocat vechea lege francă Salic, care interzicea accesul unei femei la tron. Ca o ironie a sorții, Ioana și Filip al V-lea au avut doar fiice, astfel încât respectarea Legii Salice a însemnat că dreptul fiicelor lui Filip al V-lea la tron a trebuit să fie cedat fratelui său mai mic, Carol, care a preluat tronul în anul 1322.

O aventură amoroasă care a declanșat un război de un secol

După ce Carol și-a anulat căsătoria cu Blanche, s-a recăsătorit, dar nu a reușit să dea naștere unui fiu. Când Carol al IV-lea a murit în anul 1328, linia masculină directă a dinastiei Capeţiene s-a stins odată cu el.

Vărul lui Carol al IV-lea a urcat pe tronul Franței, dar această revendicare a fost contestată de nimeni altul decât nepotul englez al lui Carol și fiul surorii sale, Isabella, principalul denunțător al aventurii amoroase care a adus dezastrul dinastiei regale.

Pretențiile concurente ale fiului său Edward al III-lea al Angliei și ale vărului său Filip de Valois au condus la Războiul de 100 de ani, ale cărui pagube au fost agravate de Moartea Neagră din anii 1340, devastatoarea pandemie de ciumă bubonică. Istoricul Barbara Tuchman a numit celebra epocă „calamitosul secol al XIV-lea”, în mare parte din cauza evenimentelor din aventura Turnului Nesle.

***

 IRINA BURNAIA

Splendida doamna Burnaia s-a nascut in satul Ciurari, in Campia Burnasului (Teleorman) si a studiat Stiintele Juridice, dar de cand era copila a visat sa “zboare sus, cu pasarile si norii alaturi”. A fost instruita de pilotul Petre Ivanovici si pe 27 octombrie 1933, mlle Burnaia devine cea de-a treia aviatoare din Romania (dupa Ioana Canatcuzino si Elena Caragiani), cu un brevet gradul I si II pentru pilotajul avioanelor de turism.

La 3 ianuarie 1935, impreuna cu maestrul ei, Petre Ivanovici initiaza un raid pe ruta Bucuresti-Cape Town (Africa de Sud), calatorie care a fost intrerupta in Africa de Est, langa lacul Victoria (dupa parcurgerea a 16000 km), din cauza defectiunilor tehnice.

In 1939 a participat la Reuniunea Aviatica Internationala de la Rimini, unde a reusit sa termine toate probele.

A fost prima femeie pilot din Romania care a efectuat raiduri intercontinentale, prima acrobata-pilot din tara care a participat la competitii internationale, o femeie superba, intotdeauna chic si eleganta.

Atat de cool, doamna Irina Burnaia.

Amantă a guvernatorului Transnistriei, Gheorghe Alexianu, Irina a beneficiat de favoruri deosebite în timpul conflagrației. Serviciile secrete românești au păstrat documente în care frumoasa și apriga aviatoare purta gradul de colonel și era învestită cu funcția de director al Aviației Civile Comerciale din Transnistria. Se știe și cât câștiga lunar: 17.000 de lei din salariu și încă 10.000 de lei ca primă din partea guvernatorului îndrăgostit. Odată cu sorții schimbători ai războiului s-a răsucit însă și soarta Irinei, una electrizantă.

Condamnată (în lipsă) de comuniști la douăzeci de ani de muncă silnică, zece ani de degradare civică și confiscarea averii, existența avocatei-aviatoare Irina Cioc a rămas învăluită în mister și uitare. Nici măcar data nașterii n-a mai putut fi identificată cu precizie, singurele informații credibile validând anul 1909 ca punct de pornire în viață a acestei doamne cu destin extraordinar. S-ar fi născut la Ciurari, un sătuc din Teleorman, într-o zi de vară în care mama sa ieșise la muncile câmpului. Surprinsă de chinurile facerii, femeia i-ar fi dat naștere Irinei într-o viroagă umbroasă - Burnaia, cum era numit locul de țărani. Povestea apariției ei pe lume, spusă din gură în gură la șezătorile din Ciurari, a impresionat-o pe ambițioasa Irina, care n-a ezitat mai târziu să adauge porecla Burnaia la propriul nume. Domnișoara Cioc s-a ridicat din glodul Ciurarilor avocată la București, în Baroul Ilfov, iar în august 1933, nevoită să ajungă cât mai repede la întâlnirea cu un client bogat din Constanța, aceasta va apela la serviciile unei firme din Băneasa care efectua zboruri regulate pe ruta București-Dobrogea, sub comanda faimosului pilot Petre Ivanovici. A fost primul contact cu zborul, amintirea fiind relatată în volumul „Aripile mele”: „Ziua de astӑzi prezintӑ un caracter eroic: primesc botezul aerului. Cine zboarӑ pentru prima datӑ, pӑşeşte întotdeauna spre carlinga avionului cu sufletul încӑrcat de emoţia unui presentiment dramatic. Te copleşeşte peste mӑsurӑ teama unui accident, pe care-l socoţi de neînlӑturat”. Ajunsă vie și nevătămată la destinație, Irina nota entuziasmată în propriul jurnal: „Oh, e minunat sӑ zbori! Dar mai minunatӑ trebuie sӑ fie senzaţia pentru zburӑtorul care, în pasul vijelios al elicei, brӑzdeazӑ tumbe prin aer, se rostogoleşte ca delfinii prin aer, picӑ cu viteza bolidului sau se avântӑ în sus cu cea a sӑgeţii”. Tânăra avocată nu se mai mulțumea cu senzația de plutire indusă pasagerului, ci visa să stăpânească singură, cu mâinile ei, aparatul de zbor. Vis pe care și-l va împlini în câteva luni.

Doi porumbei pe cerul Africii

Seara, la malul mării, Irina a cinat cu Petre Ivanovici. „Atunci a încolțit în mintea mea dorința de a deveni aviatoare”, rememora aceasta. Și, în ciuda faptului că instructorul nu pregătise până atunci decât bărbați, a acceptat-o pe Irina. Elevă sârguincioasă, la nici două luni de la primele lecții de zbor, la 26 octombrie 1933 mai exact, avocata își obținea brevetul de pilot, devenind astfel a patra femeie-aviatoare din România. „Gata, de-acum sunt piloată”, se mândrea domnișoara Cioc. Profitând apoi de oferta regatului României, care suporta jumătate din costul unei aeronave ușoare în cazul în care un pilot brevetat intenționa să-și achiziționeze propriul aparat de zbor, Irina și-a comandat un I.A.R. 22 nou-nouț, care se fabrica la Brașov. Odată primit avionul, pe care l-a botezat și înregistrat în acte YR-INA, l-a și angajat în prima aventură: traversarea Munților Carpați, o premieră pentru acea vreme. Nu s-a mulțumit însă cu atât. Incitată de încercarea (nereușită) a maestrului ei, Petre Ivanovici, de a uni în zbor Bucureștiul cu sudul Africii (Cape Town), Irina i-a propus acestuia să mai încerce o dată alături de ea, cu avionul recent cumpărat. Astfel, la 3 ianuarie 1935 cei doi decolau de pe aeroportul Băneasa, punându-și speranțele în monomotorul cu dublă comandă și o autonomie de maximum 550 de kilometri la o viteză de croazieră de 193 de kilometri pe oră. N-au ajuns însă decât până-n Turcia, unde, din cauza unei decolări pripite, au avariat elicea, o aripă și trenul aterizării. Peripețiile începuseră și ele nu se vor sfârși la Cape Town, ținta finală. Dar ce mai conta! Se spune că Irina, îndrăgostită-lulea de Petre Ivanovici, nu și-ar fi dorit decât o evadare în doi. Și ce evadare! Munții Taurus i-au traversat strecurându-se printre pereții de piatră ai văilor adânci, deoarece aeronava Irinei n-avea puterea să se ridice la 4.000 de metri altitudine. La Damasc, alt necaz, a cedat motorul, crăpat aproape pe din două. În așteptarea altuia nou, dinspre Brașov, Irina și Petre au croit alt plan: un zbor până la Lacul Victoria, în inima Africii, deziderat atins la capătul unei fantastice călătorii.

Mireasă, pilot de război, amantă, vedetă

La revenirea în țară, numele cuplului temerar era pe toate buzele, iar apetitul pentru risc și aventură, odată deschis, a devenit greu de stins pentru Irina. În vara lui 1937, ea și-a luat (și) permisul de pilot acrobat și, deși afectată de moartea lui Ivanovici - prăbușit cu un aparat de linie, Potez 560 -, a efectuat mai multe zboruri lungi (București-Roma-București; București-Teheran-București) dezvoltându-și și consolidându-și abilitățile de pilot de cursă lungă. Doi ani mai târziu - după ce provocase senzație la Reuniunea Aviatică Internațională organizată la Rimini, în Italia, unde a fost singura femeie care a trecut cu brio toate probele, lăsându-l cu gura căscată pe generalul Giuseppe Valle, ministrul Aerului în „Cizmă” - năvalnica Irina Cioc s-a avântat în periplul București-Varșovia-Berlin-Amsterdam-Londra, din care s-a întors victorioasă, fără a întâmpina dificultăți. Războiul a găsit-o așadar pregătită. Și măritată! Înainte de a fi încadrată ca pilot în Escadrila Albă (unitate înființată de Forțele Aeriene Regale ale României la propunerea prințesei Marina Știrbei, cu scopul de a evacua soldații răniți din zonele de conflict) ea i-a spus „Da” lui Grigore Stoenescu, un potent om de afaceri pasionat, la rândul lui, de aviație. Irina nu va rezista însă alături de Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Duțescu ori Virginia Thomas, celelalte femei-pilot care alcătuiau Escadrila Albă, la manșa avioanelor sanitare. Vederea răniților a tulburat-o în asemenea măsură încât după primul transport a renunțat la astfel de misiuni, fiind transferată ulterior la Escadrila 117, la Tiraspol. 

Fumurile de preamărire se risipesc

„Aflându-se cu unitatea sa în Transnistria - avea să consemneze Sorin Turturică în volumul Aviatoarele României din înaltul cerului în beciurile securitӑţii (Editura Vremea, 2015) -, Irina a devenit amanta guvernatorului român al provinciei, Gheorghe Alexianu, încӑ din noiembrie 1941. În ianuarie 1942, când escadrila din care fӑcea parte a pӑrӑsit capitala Transnistriei, Tiraspol, Irina Burnaia a ales sӑ rӑmânӑ pe loc şi, surprinzӑtor, nu a fost obligatӑ sӑ plece, adicӑ sӑ execute ordinele militare, ceea ce dovedeşte puterea pe care o avea asupra lui Gheorghe Alexianu. Mai mult, guvernatorul şi-a folosit influenţa pe care o avea printre politicieni şi în armatӑ pentru a obţine şi înfiinţarea unei unitӑţi de aviaţie, în care sӑ o poatӑ încadra (ca șefă!) pe amanta sa. Este vorba de Escadrila Poştei Aeriene, cunoscutӑ şi sub denumirea «Escadrila Bugului», dotatӑ cu opt avioane de tipuri diferite, printre care şi Buckerul Irinei. Se cunoaşte şi salariul comandantei: 17.000 de lei, plus o indemnizație specialӑ de 10.000 de lei. Avea şi maşinӑ la dispoziţie, înmatriculatӑ 3208 B, condusӑ de şoferul Ciubotaru”. Documentele serviciilor secrete - mai nota Sorin Turturică - au multe referiri la activitatea Irinei Burnaia în Transnistria, dar, interesant, nu se discutӑ deloc despre pilotul Burnaia, ci despre colonelul Irina Burnaia, director al Aviaţiei Civile Comerciale din Transnistria! Prins în mrejele avocatei-pilot, Gheorghe Alecsan (și-a schimbat numele în Alexianu după intrarea în armată) a dispus până și schimbarea numelui țigărilor produse în fabrica de tutun de la Odesa, dând țigaretelor prenumele și porecla iubitei sale, „Irina Burnaia”. Jignit și dezamăgit, Grigore Stoenescu avea să divorțeze de năbădăioasa lui soție, adevărată vedetă între Nistru și Bug. Odată cu sorții războiului s-a răsucit însă și destinul aviatoarei. Gheorghe Alexianu a fost judecat, condamnat la moarte și împușcat în lotul Antonescu în 1946. Revenită pe ascuns în țară, fosta comandantă a Escadrilei Bugului a locuit o vreme la Nadia Russo, veche prietenă și colegă de arme (casa din București a Irinei fusese rechiziționată). Apoi, viața i-a zâmbit din nou. 

O evadare ca-n filme

În 1946, Irina Cioc Burnaia l-a cunoscut pe comandorul Traian Udriski, aghiotant regal din 1942, omul care l-a învățat pe regele Mihai să piloteze avioane. Ofițerul a adăpostit-o pe Irina în palatul regal, iar după doar un an cei doi deveneau părinții unui băiețel, Radu-Șerban. Bucuria avea să fie însă de scurtă durată, viața în regatul României transformându-se, odată cu intrarea trupelor sovietice în țară, într-un coșmar pentru foștii militari care luptaseră împotriva rușilor. La nici o săptămână după 30 decembrie 1947, ziua în care regele Mihai a fost forțat de comuniști să abdice, Traian Udriski, Irina și micuțul Radu vor părăsi țara la bordul unui avion Beechcraft C18S, proprietatea regelui Mihai. Într-un interviu acordat în 1997, comandorul Udriski avea să mărturisească: „Avionul acesta fusese cumpărat de regele Mihai de la englezi cu o sumă derizorie, 25.000 de dolari. Îi aparținea lui, nu statului, dar când plecase din țară n-a putut să ia nimic cu el. Eu mă angajasem să-i duc acest avion în Elveția, așteptam doar o autorizație de la Moscova. Mă duceam la Prezidiul [Marii Adunări Naṭionale] care preluase conducerea ţării, unde eram primit foarte politicos: «Domnule colonel, nu ştim ce să spunem, de la administraţia rusească încă n-a sosit acest permis». Comedia asta a durat vreo patru-cinci zile, până când un adjutant - care acuma făcea parte din celule comuniste - a venit la mine, în secret, să-mi spună: «Domnule comandor, dumneavoastră aţi fost foarte bun cu mine tot timpul. Să nu spuneţi că v-am informat, că-mi pierd capul: autorizaţia de la Moscova n-are să vină niciodată! Şi dacă nu plecaţi în 24 de ore, nu o să mai puteţi pleca niciodată»”. Traian Udriski n-a mai stat pe gânduri: „Le-am spus la Prezidiu că trebuie să mut avionul de pe aeroportul regal pe cel internațional, unde era vama. Mi-au aprobat cererea”. Suficient ca abilul ofițer s-o șteargă definitiv din țară. Deși a decolat seara, pe vreme extrem de rea, Udriski a trecut Carpații cu destinația Elveția, nu înainte de a opri la Boteni, de unde și-a luat soția și copilul. „Amicii sovietici n-au avut curaj să mă urmărească”, evoca Udriski. 

Zbor spre Mecca

Judecată în 1950 de comuniști și condamnată (în lipsă) la douăzeci de ani de muncă silnică, zece ani de degradare civică și confiscarea întregii averi (pe motiv că transportase pe calea aerului bunuri sovietice din Transnistria), Irina avea să părăsească Țara Cantoanelor - unde era vânată de agenți ai serviciilor românești - și să se stabilească inițial la Teheran, apoi la Beirut, unde ce doi soți s-au angajat ca piloți pe rutele de pelerinaj spre Mecca. În ultimii ani de viață, Irina a reușit să revină în Europa. De altfel, s-a stins din viață la Geneva (Elveția), în 1997, după ce cu paisprezece ani înainte își pierduse fiul, răpus la doar 36 de ani de o hemoragie cerebrală.

***

 ANDRE BRETON ȘI SUPRAREALISMUL DUS LA LIMITĂ

Poet, dadaist meteoric și teoretician al suprarealismului, André Breton a fost născut la Tinchebray, Lorena, în 18 februarie 1896 și a murit la Paris, în 28 septembrie 1966. Nu înainte de a amprenta inconfundabil cultura generațiilor sinucigașe ale marilor războaie europene/mondiale. 

Fiu de negustor așezat, băiat visător ce lua la pas meleagurile vechii Lotharingii murmurând versuri și fredonând melodii subțiri, André Breton avea să izbucnească în adolescență, împotrivindu-se planurilor familiei. La 17 ani rupe orice legătură cu părinții și renunță la studiile de medicină (întâlnirea cu Sigmund Freud n-avea să-l întoarcă de pe drumul revoltei). Aderă la mișcarea „dada” (1919), dar, după o ruptură zgomotoasă, pune temeliile suprarealismului odată cu publicarea revistei Littérature (1922), care va deveni La Révolution surréaliste, apoi Le Surréalisme au service de la Révolution (1930), iar în 1956, la mai mulți ani după destrămarea mișcării, Le Surréalisme, al cărei director continuă să fie. 

Două manifeste

„Doctrina mișcării a fost exprimată în două Manifeste, apărute în 1924 și 1930. Pe plan politic și ideologic, Breton se declară partizan al revoluției totale, lăsând însă suprarealismului libertatea de acțiune. După invadarea Franței (1941), pleacă în America, unde continuă activitatea suprarealistă împreună cu Marcel Duchamp și Max Ernst. Și după întoarcerea în Franța (1946), când suprarealismul intrase deja în istorie, a continuat să lupte în sprijinul ideilor mișcării. Voga existențialismului câștigă însă teren în dauna suprarealismului. Breton își reînnoiește concepțiile estetice în ultima sa mare lucrare, L’Art magique (Arta magică) (1957). Participă la organizarea unor expoziții ale suprarealismului (Franța, 1959; New York, 1960; Milano, 1961), publică noi ediții ale scrierilor sale și moare la Paris, în 1966, de o criză cardiacă”, trasa, expeditiv, traiectoria de viață și de moarte a gânditorului francez cercetătorul Al. Dimitriu-Păușești (Dicționar de scriitori francezi, Polirom, 2012).

Suprareal, supranatural, miraculos, mister

Căruia-i dăm credit în continuare: „Intransigent cu prietenii și ireconciliabil cu adversarii, având violența iconoclastului și fervoarea inițiatului, făcând din poezie o cale pentru eliberarea totală a spiritului și negând, în același timp, poezia ca artă, Breton, supranumit și papa suprarealismului, și-a trăit cu pasiune contradicțiile, găsind în ele înseși suprema justificare. Mai mult decât pentru André Gide în Les Nourritures terrestres, pentru Breton poezia este așteptare, și nu finisare artistică. El i-a exclus din mișcare pe A. Artaud și pe R. Desnos atunci când aceștia s-au declarat poeți. Breton pornește de la întâlniri insolite, uimitoare, pe care ar voi să le interpreteze. Asemenea întâlniri sunt mesaje, semne, semnale ale unei realități superioare (suprarealitate) la care poetul speră să ajungă și căreia dorește să-i determine punctul suprem. Suprarealul nu trebuie confundat cu supranaturalul, după cum miraculosul nu este același lucru cu misterul”.

Fel de fel de constrângeri

„Cred - scrie Breton în primul Manifest al suprarealismului (Manifeste du surréalisme) (1924) - în rezolvarea viitoare a celor două stări, în aparență așa de contradictorii, cum sunt visul și realitatea, într-un fel de realitate absolută, o suprarealitate, dacă o putem numi astfel. Către cucerirea ei mă îndrept, sigur că nu voi ajunge până acolo, dar prea nepăsător față de moarte pentru a nu evalua puțin bucuriile unei atari posesiuni”. Un asemenea punct al spiritului nostru, unde contradicțiile condiției umane, realul și imaginarul, moartea și viața, trecutul și viitorul, comunicabilul și incomunicabilul încetează, pare o aventură imposibilă, pentru că ne propune noi raporturi cu universul, schimbarea radicală a modului nostru de a trăi și gândi. De unde vin nenumăratele imperfecțiuni ale spiritului nostru - se întrebau Breton și suprarealismul după Rimbaud - dacă nu din nenumăratele constrângeri impuse omului sau pe care omul și le-a impus singur? Constrângeri sociale, morale, dar și cele legate de cunoaștere, pentru că logica și limbajul sunt, la rândul lor, considerate de Breton tot atâtea obstacole care-l limitează pe om.

O nebunie frumoasă

„Voind să recupereze toate puterile acestuia, să nu renunțe la nimic din ceea ce constituie realitatea umană - mai sesiza biograful Al. Dimitriu-Păușești -, el aspiră la un umanism integral, de esență pur imaginară. De altminteri, pentru Breton imaginarul este ceea ce tinde să fie real. Deși n-a negat niciodată rolul științei, el i-a acordat imaginarului puteri superioare. După Breton, știința îl desparte pe om de univers pentru că face din el un obiect; cunoașterea poetică suprimă această despărțire, permite o fuziune, grație căreia subiectul uman pătrunde în secretele lumii”. Ce nebunie! O nebunie frumoasă totuși… „O asemenea aventură, pe cât de îndrăzneață, pe atât de primejdioasă, Breton și gruparea sa se angajează s-o realizeze după ce munca de demolare totală va fi fost realizată; pe ruinele distrugerii totale, demiurgul își propune să creeze o lume nouă, mai bine spus să realizeze acea fuziune dintre om și univers. Breton îl citează des pe Freud; totuși, astăzi influența psihanalizei asupra suprarealismului ni se pare destul de redusă”.

Comunismul dezbină grupul

Oare? „Pansexualismul determinist al lui Freud nu se împacă nici cu ideea pe care suprarealismul și-a făcut-o despre fericire și despre dragoste, nici cu respingerea categorică de către această mișcare a oricărui pozitivism și determinism. Criticul J. Starobinski are dreptate când susține că pentru Breton ezoterismul și parapsihologia au fost auxiliari mai prețioși în explorarea necunoscutului decât analizele doctorului vienez. Pentru Breton, transformarea socială nu aduce implicit și schimbarea vieții, misiunea poeziei rămânând aceeași după revoluție. De altminteri, Breton a cerut un statut aparte pentru suprarealism și chiar o tactică de luptă revoluționară specială. Aceste contradicții stau la baza dezbinărilor din sânul mișcării suprarealiste: majoritatea membrilor au optat pentru integrarea în partidul comunist, Breton și un mic grup de prieteni rămânând izolați”.

Cea mai vulnerabilă parte a suprarealismului

Mai departe: „Învestind poezia cu puteri speciale, acordând imaginarului un rol precumpănitor, poetul suprarealist rupe cu tradiția poetului artist, a poetului care face poezie pentru poezie. Misiunea suprarealistă a acestuia depășește poezia-artă; el devine un receptor și un emițător de mesaje. Interrelația om-univers fiind absolută, fără nici un alt ecran logic sau moral care să se interpună, actul creator pentru suprarealist este spontaneitatea totală. Starea de așteptare, transa sau reveria sunt stări propice pentru interceptarea de semnale, pe care poetul le transmite direct, fără nici un artificiu. Breton ajunge în felul acesta la partea cea mai vulnerabilă a suprarealismului, dicteul automat. O poezie care se vrea sustrasă oricărui control al rațiunii nu disprețuiește totuși o anumită tematică”.

Pe coarda inimii

De remarcat că scriitorul Julien Gracq, admirator al lui Breton, a grupat opera poetică a acestuia în jurul unor teme: lupta omului cu moartea (Arcane 17), lupta împotriva degradării fatale a dragostei (L’Amour fou [Amorul nebun]), imposibilitatea de a face să coincidă visul cu viața (Les Vases communicants [Vasele comunicante]), imposibilitatea de a comunica, dincolo de celula etanșă a conștiinței individuale, cu alte conștiințe (Nadja). Dar, mai presus de toate, tema care circulă mai insistent în poezia lui Breton este dragostea pentru femeie. „Femeia este pentru poet revelație și, în limbajul magnetismului, magnetizare totală. Breton a adus unul dintre cele mai frumoase elogii femeii: ea este cea mai înaltă șansă a omului și, după ce citează marii poeți francezi și germani (Novalis, Kleist, Hölderlin, Nerval, Baudelaire), Breton conchide că pe coarda inimii s-au ridicat cele mai multe dintre accentele care l-au proiectat pe om deasupra condiției sale, provocând astfel, de la un om la altul, printr-o reacție în lanț, adevărate transporturi emoționale”.

Vizionari și magi

Încheierea: „E de la sine înțeles că o asemenea concepție despre iubire n-are nimic de-a face cu pansexualismul freudist; ea ne duce îndărăt spre iubirea pură și idealizată din romanele cavalerești și poezia medievală. Suprarealismul apare astăzi ca floarea extremă a romantismului. Breton încheie suita poeților necunoscutului, vizionari și magi, deschisă de Victor Hugo și continuată de Gérard de Nerval, Baudelaire și Rimbaud”.

Opere

Scrierile lui André Breton: Mont de Piété (1919); Les Champs magnétiques (în colaborare cu Philippe Soupault) (1920); Clair de terre (1923); Manifeste du surréalisme (1924); Les Pas perdus (1924); Nadja (1928); Second Manifeste du surréalisme (1930); L’Immaculée Conception (în colaborare cu Paul Éluard) (1930); Le Revolver à cheveux blancs (1932); Les Vases communicants (1932); L’Amour fou (1937); Arcane 17 (1945); Ode à Charles Fourier (1947); Poèmes (1948); La Lampe dans l’horloge (1948); La Clé des champs (1953); L’Art magique (în colaborare cu Gérard Legrand) (1957); Le Surréalisme et la peinture (ediție revăzută) (1965).

129 de ani s-au împlinit în 15 februarie 2025 de la nașterea poetului și întemeietorului suprarealismului, André Breton.

„Femeia este cea mai înaltă șansă a omului”, André Breton, poet

„După Breton, știința îl desparte pe om de univers pentru că face din el un obiect. Cunoașterea poetică suprimă această despărțire, permite o fuziune, grație căreia subiectul uman pătrunde în secretele lumii”, Al. Dimitriu-Păușești, cercetător

„Suprarealismul apare astăzi ca floarea extremă a romantismului”, Al. Dimitriu-Păușești

„Breton încheie suita poeților necunoscutului, vizionari și magi, deschisă de Victor Hugo și continuată de Gérard de Nerval, Baudelaire și Rimbaud”, Al. Dimitriu-Păușești

***

 APHRA BEHN

Una dintre cele mai importante voci ale dramaturgiei secolului al XVII-lea, Aphra Behn (1640–1689) a fost în același timp o poetă și o scriitoare foarte apreciată.

A rămas în istoria literaturii ca fiind prima femeie scriitoare din spațiul cultural englez care a reușit să trăiască din veniturile aduse de publicarea volumelor sale – deci a făcut din scris o meserie reală, lucru aproape de negândit pentru o femeie din acea perioadă.

În același timp, reputația sa literară a fost conturată de piesele de teatru „scandaloase” pe care le-a scris – scandaloase pentru că discutau cu mare libertate ideea de sexualitate și pasiune. Aphra Behn s-a apărat împotriva acestor acuze spunând că dacă aceleași piese erau scrise de un bărbat nu ar mai fi discutate ca „texte picante”.

Nu se cunosc prea multe lucruri despre copilăria sau adolescența ei, chiar dacă se pot face presupuneri că a fost crescută într-o cultură catolică – din scrierile ei reiese o bună cunoaștere a textelor scolastice. Acest aer de mister asupra originii sa se pare că a fost creat chiar de către autoare.

În 1663 vizitează o plantație englezească de lângă râul Surinam, în zona Caraibelor. Această experiență va fi extrem de importantă pentru scriitoare care va extrage din această călătorie materialul necesar pentru romanul ei cel mai cunoscut: Oroonoko.

„Oroonoko: or, the Royal Slave” (1688) – Personajul principal, Oroonoko este un prinț african din Ghana care este păcălit și vândut ca sclav coloniștilor europeni în Surinam unde o întâlnește pe naratoare. Textul este scris la persoana I singular ca o relatare directă despre viața lui Oroonoko, naratoarea stabilind de la început că ce urmează să citim nu este o ficțiune, ci o transcriere a realității văzute în colonii.

Apreciată atât la publicare, cât și mai târziu în secolul următor, cartea este printre primele povestiri care critică sclavia și care descrie popoarele indigene cu umanitate și claritate. În plus, Oroonoko este prima scriere europeană care portretizează africanii într-o lumină pozitivă – într-o perioadă în care reprezentările africanilor în literatură sau artă erau extrem de rasiste și nerealiste.

Volumul este considerat de o parte din istoricii literari ca fiind primul roman în limba engleză.

În 1664 se căsătorește cu Johan Behn – un personaj misterios la limita dintre ficțiune și realitate- care dispare imediat. Există presupuneri care sugerează că Aphra a inventat acest bărbat și acest mariaj pentru a putea obține statutul „respectabil” de văduvă.

Aphra Behn intră în gruparea Tory în timpul regelui Charles al II-lea și odată cu izbucnirea războiului anglo-olandez în 1665, o regăsim în spațiul olandez lucrând ca agent secret sub numele de cod Astrea. Trimite informații prețioase englezilor, dar în schimbul serviciilor sale nu este nici plătită și nu este nici ajutată să se întoarcă în țară. În acest context împrumută bani și ajunge în final la închisoarea datornicilor. Este eliberată în 1669 – o persoană necunoscută îi plătește datoriile.

După ieșirea din închisoare își reconsideră cariera de spion care se demonstrase și neprofitabilă și periculoasă. Astfel, alege scrisul ca zonă profesională. Începe să publice în 1670, păstrându-și identitatea necunoscută și în următorii 19 ani va scrie 17 piese de teatru, 4 romane, numeroase nuvele și un volum de poezii.

Prima piesă de teatru publicată (în 1671) este „The Forc’d Marriage”, urmată la scurt timp de „The Amorous Prince” și de tragedia „Abdelazer”. Una dintre producțiile ei cele mai de succes va fi „The Rover” (1677) – o comedie energică despre aventurile unui grup mic de cavaleri englezi aflați în exil în Madrid.

Din documentele vremii putem trasa faptul că din publicarea textelor sale Aphra Behn putea să-și asigure traiul iar scrisul era pentru ea o reală profesie. Astfel, ea este socotită prima femeie din Anglia care trăiește din veniturile aduse de scris.

Piesele de teatru au avut succes în timpul vieții sale, chiar dacă au fost atacate ca fiind prea licențioase sau senzuale. Acest fler pentru realitatea nediscutată de obicei în literatura cultă se datorează și experiențelor trăite ca spioană, ca o femeie liberă să exploreze culisele puterii – o perspectivă unică pentru o femeie din secolul XVII.

Ea va explora în textele sale relația dintre putere și sex, atacând în același timp mentalitățile epocii sale cu privire la rasă, clasă și sexul biologic.

În poezia sa „The Golden Age” – femeile sunt portretizate ca fiind sexul dominant iar bărbații sunt reprezentați ca fiind mai degrabă impotenți. Atmosfera poemului creionează o lume paradisiacă, un spațiu pastoral în care dragostea este liberă de convențiile sociale și morale. Un loc în care cei îndrăgostiți își fac jurăminte de dragoste valabile „natural”: “Not kept in fear of Gods, no fond Religious cause, / Nor in obedience to duller Laws”

Accentul cade pe un hedonism și o zonă a explorării plăcerii care se întâlnește și în alte texte ale autoarei. În acest text ca și în numeroase alte lucrări, Aphra Behn critică instituția căsătoriei ca fiind dăunătoare libertății unei femei – asemănând căsătoria cu sclavia – nu este singura scriitoare care face această comparație.

Angellica’s Lament

Had I remained in innocent security,

I should have thought all men were born my slaves,

And worn my power like lightning in my eyes,

To have destroyed at pleasure when offended.

—But when love held the mirror, the undeceiving glass

Reflected all the weakness of my soul, and made me know

My richest treasure being lost, my honour,

All the remaining spoil could not be worth

The conqueror’s care or value.

—Oh how I fell like a long worshipped idol

Discovering all the cheat.

Aphra Behn a demonstrat o versatilitate impresionantă navigând între genuri literare și tematici cu o mare ușurință și măiestrie. Dramaturgă, poetă și romancieră, Aphra Behn a fost și un model de urmat pentru scriitoarele din epocile care i-au urmat. Astfel, Virginia Woolf amintește de realizările extraordinare ale autoarei și de importanța de a avea reprezentări feminine în istoria literaturii în „A Room of One’s Own” (1929)

Scriitoarea moare în 1689 și este îngropată în Westminster Abbey – dar nu în zona rezervată poeților sau a scriitorilor – cu epitaful:

„Here lies a Proof that Wit can never be

Defence enough against Mortality.”