***

 POVESTEA TRAGICĂ A LUI MODIGLIANI ȘI JEANNE HEBUTERNE

Jeanne Hébuterne este cel mai bine cunoscută pentru că a fost soția pictorului italian Amedeo Modigliani. Povestea relației ei cu celebrul artist este una dintre cele mai tragice povești de dragoste din lumii artei.

Jeanne Hébuterne era cunoscută pentru frumusețea ei și părul ei lung și negru. A fost introdusă în comunitatea artistică din Montparnasse de fratele ei André Hébuterne, care dorea să devină pictor. Ea a cunoscut câțiva dintre artiștii care căutau gloria de atunci, inclusiv Tsuguharu Foujita, fiind model pentru ei.

Deși era deja cunoscută în cercurile artistice din Paris, Hébuterne avea talent la desen și dorea să devină o artistă ca și colegii ei de sex masculin. Prin urmare, a ales să studieze la Académie Colarossi. Acolo, în primăvara anului 1917, tânăra Jeanne Hébuterne a fost prezentată lui Amedeo Modigliani. Modigliani era un bărbat frumos, atrăgând mult atenția femeilor. Cei doi și-au început aventura și s-au îndrăgostit profund. Ea s-a mutat curând la el, în ciuda obiecțiilor puternice din partea părinților ei.

Viața cu Modigliani trebuie să fi fost grea. A avut probleme grave cu abuzul de alcool și droguri. Consumul său din ce în ce mai mare de droguri și alcool poate fi fost un mijloc prin care Modigliani și-a ascuns tuberculoza în progres de prietenii săi, doar câțiva dintre ei știind de starea lui. Tuberculoza – principala cauză de deces în Franța până în 1900 – era o boală îngrozitoare, fără tratament. Mai mult, cei care au suferit din cauza ei au fost ocoliți, ostracizați și compătimiți de ceilalți. 

Scriitorul Charles-Albert Cingria a descris-o pe Jeanne Hébuterne ca fiind blândă, timidă, tăcută și delicată. În toamna anului 1918, cuplul s-a mutat în sud, la Nisa, pe Riviera Franceză, unde agentul lui Modigliani spera că și-ar putea crește faima vânzând unele dintre lucrările lui cunoscătorilor de artă bogați care iernau acolo. În timp ce locuiau la Nisa, s-a născut fiica lor. În primăvara următoare s-au întors la Paris și Hébuterne a rămas din nou însărcinată.

La 24 ianuarie 1920, Amedeo Modigliani a murit de tuberculoză. Familia Jeannei Hébuterne a adus-o astfel înapoi, să locuiască în casa familiei lor. Din păcate, Hébuterne s-a aruncat pe fereastra apartamentului de la etajul cinci a doua zi după moartea lui Modigliani, sinucigându-se. Familia ei a dat vina pe Modigliani pentru moartea ei și inițial a îngropat-o în Cimitirul de Bagneux. Aproape 10 ani mai târziu, familia a cedat și a permis ca rămășițele ei să fie transferate la Cimitirul Père Lachaise pentru a se odihni lângă Modigliani. Epitaful ei spune: „Tovarăș devotat sacrificiului extrem”.

$$$

 WAGNER - MAGNIFICUL ȘI INFAMUL

Pe 22 mai 1813 se năştea într-un cartier evreiesc din Leipzig Richard Wagner. Adorat şi urât fanatic pentru muzica dar şi antisemitismul său, el rămâne indubitabil unul titan al istoriei muzicii, iar moştenirea sa continuă să atragă şi să contrarieze.

A fost lumina dar și umbra cea mai puternică a Romantismului, deopotrivă un genial inovator și un egocentric disprețuitor al „vechilor forme”, perpetuu în datorii din cauza stilului de viață luxos însă un semizeu în ochii admiratorilor săi. A introdus conceptul de Gesamtkunstwerk, adică operă de artă completă, îmbinând drama muzicală cu inovațiile scenice și un accent particular asupra soliștilor, și a fost un pionier al atonalității și al laitmotivelor. A construit un teatru și a inventat un nou instrument muzical special pentru nevoile operelor sale.

Puțini oameni în istoria muzicii au atras în asemenea măsură fanatisme și uri deopotrivă de intense, mai ales în posteritate. Influența sa asupra compozitorilor contemporani lui dar și a multora de după el este covârșitoare, iar receptarea sa astăzi continuă să fie, de după al Doilea Război Mondial încoace, extrem de controversată, nu doar datorită complexității și profunzimii gândirii sale muzicale ci mai ales din cauza ideilor sale antisemite care s-au propagat puternic în ideologia nazistă.

A avut o viață amoroasă intensă, presărată de scandaluri și infidelități. Era un bărbat scund, cu un cap mare și ochi albaștri. În ciuda pozelor de epocă ce îl arată în posturi destul de rigide și impunătoare, se pare că Richard Wagner (1813-1883) era o personalitate volubilă și un interlocutor antrenant, cu un umor inteligent. Documente contemporane sugerează că se îmbrăca cumva similar cu stilul adoptat de muzicianul Prince prin anii 1980, cu lenjerie de mătase, cămăși înfoiate și cu croieli prețioase. Atât vestimentația cât și manierele aveau o tendință teatrală, și adora parfumurile scumpe și lenjeria fină.

Deloc un copil minune

Nu e clar dacă tatăl său real a fost primul soț al mamei, care i-a dat numele și a murit când Richard era mic, sau cel de-al doilea, un actor ambulant. Se știe însă că mai multe dintre surorile lui Wagner au devenit cântărețe de operă sau actrițe, dar și că în copilărie Richard nu a manifestat niciun talent sau interes față de muzică. De fapt, un profesor al său spunea că „torturează pianul într-un mod abominabil”. Dar avea cu siguranță ambiție, chiar încăpățânare, și era admirabil de autodidact, iar când a descoperit teatrul, în adolescență (probabil și sub influența tatălui adoptiv), și-a dat seama că cele mai de succes spectacole erau cele pe muzică.

La 11 ani scria prima lui dramă, iar la 16 compunea deja, după ce învățase singur să cânte la pian și să compună, și citise Shakespeare, Goethe și Schiller. Era impulsiv și nerăbdător la școală, dar cu o mare foame de muzică, motiv pentru care s-a pus pe studiat muzica marilor maeștri, în special simfoniile lui Beethoven. Simfonia a 9-a a lui Beethoven, spre exemplu, o descria ca fiind „acea sursă mistică a celor mai înalte extazuri ale mele”.

Ulterior a studiat la Universitatea din Leipzig dar nu a putut fi student „deplin” pentru că nu avea anii de școală anteriori necesari. Angajându-se apoi ca dirijor al unei trupe de operă ambulante, a cunoscut-o pe actrița și cântăreața Minna Planer, cu care s-a căsătorit în 1836. Mariajul a durat trei decenii și a fost presărat cu infidelități de ambele părți. În 1837 cuplul s-a mutat la Riga (Letonia), unde a devenit primul director muzical al teatrului de acolo și a început să lucreze la opera Rienzi (1838-1840), o operă politică plasată în vremea Imperiului Roman; premiera de la Dresden, din 1842, a fost primul său mare succes.

Doi ani mai târziu, însă, el și soția fugeau din Riga pentru a scăpa de creditori. Era practic un imigrant ilegal, căci autoritățile îi confiscaseră pașaportul, și s-a îmbarcat pe un vapor spre Londra. Wagner avea să spună apoi că în timpul acelei călătorii i s-a conturat ideea Olandezului zburător, căci au înfruntat o furtună teribilă în timpul căreia nava s-a adăpostit în fiordurile norvegiene.

Apoi au ajuns la Paris, unde Wagner a fost nevoit să accepte tot felul de slujbe pentru a se întreține, inclusiv să scrie muzică pentru teatre de vodevil și critică muzicală. Asta deși Meyerbeer, regele marii opere la acea vreme, l-a primit cu amabilitate și i-a dat scrisori de recomandare.

(Wagner învățase multe de la acest compozitor german de origine evreiască, ce l-a ajutat în tinerețe atât financiar cât și cu prima producție a operei Rienzi; ulterior, însă, se pare că Meyerbeer a refuzat să îi împrumute niște bani mereu îndatoratului Wagner, care la acea vreme era invidios pe averea și succesul unei opere a aceluia, Profetul. Toate acestea, plus ideile antisemite ale lui Wagner, au dus la începutul unei campanii acerbe de denigrare a lui Meyerbeer, dusă de Wagner și apoi de susținătorii lui. În textul Jewishness in Music, inițial publicat sub pseudonim, fără să menționeze numele lui Meyerbeer dar cu evidentă referire la el, Wagner denunța influența nefastă a muzicienilor evrei asupra culturii germane. Pe măsură ce a devenit tot mai cunoscut și influent, denigrarea lui Meyerbeer chiar și după moartea acestuia a devenit o constantă a scrierilor lui Wagner, ale soției și susținătorilor săi.)

Wagner visa de mult să cucerească Parisul, dar cei 3 ani petrecuți aici au fost un dezastru. Opera pariziană era un cerc restrâns care nu l-a acceptat, iar el a rămas de atunci cu o antipatie profundă pentru muzica franceză. A terminat totuși aici Rienzi (1840) și Olandezul zburător (1841).

Wagner a insistat că legenda Olandezului e de origine germanică, deși primele variante au apărut în engleză. E povestea unui căpitan de navă olandez care, în drum spre Indii, l-a blestemat pe Dumnezeu în timpul unei furtuni și a jurat să își încheie călătoria chiar de ar dura până la Judecata de Apoi. În consecință, diavolul l-a transformat într-un rătăcitor condamnat să bântuie mările până la sfârșitul timpului. Iar vederea navei sale cu cadavrele foștilor mateloți a fost o superstiție ce a durat destul de mult chiar și în secolul XX.

Avea 30 de ani când, în 1843, a avut loc premiera Olandezului la Dresden, (unde a ajuns prin recomandarea lui Meyerbeer), cu un succes răsunător. Recunoașterea sa ca compozitor de geniu a venit și sub forma numirii în postul de Kapellmeister secund al Regelui Saxoniei la Dresden. Pe lângă îndatoririle sale dirijorale, Wagner a compus aici Tannhäuser (a cărui premieră a fost de asemenea un succes răsunător, în 1845).

După succesul Tannhäuser, fiecare nouă lucrare a sa era primită cu entuziasm de public, chiar dacă unii critici manifestau o ostilitate constantă. În același an a terminat poemul Lohengrin și a început compunerea muzicii.

Dar în 1848, când pregătea Lohengrin la Dresden, Saxonia a fost cuprinsă de febra revoluționară. Wagner era un suporter al revoluției din statele germane și participase la demonstrații, astfel că după eșecul mișcării s-a emis un mandat de arestare pe numele lui. Oricum, autoritățile refuzaseră montarea Lohengrin, dar nu din motive artistice ci din cauza reformelor administrative îndrăznețe propuse de Wagner la opera de aici (care se afla sub controlul regelui, ori Wagner susținea ideea ca opera să fie condusă de un fel de sindicat format din compozitori și dramaturgi).

A fost nevoit așadar să fugă la Zürich (unde a rămas până în 1858), deci nu a putut participa la premiera Lohengrin de la Weimar, pe care a dirijat-o și produs-o prietenul său Franz Liszt în 1850, la rugămintea lui Wagner. Din nou fugar și fără bani, Wagner a fost ajutat, ca și alte dăți, de renumele său: un admirator bogat, comerciantul de mătăsuri Otto Wesendonck, i-a devenit susținător financiar. Cu soția acestuia, compozitorul a început o aventură, de fapt neconsumată, dar Wagner i-a trimis totuși acesteia destule scrisori pline de pasiune. Soția sa, Minna, a aflat de relație și s-a despărțit de Wagner.

Din Inelul Nibelungilor, Wagner compusese la acel moment Das Rhinegold, Die Walküre și 2 acte din Siegfried însă lucrul se blocase, căci era o lucrare colosală imposibil de pus în scenă într-un viitor previzibil. Pe de altă parte, filozofia sa socială plină de entuziasm revoluționar făcuse loc între timp unei atitudini mai pesimiste, cu înclinații metafizice și spre renunțarea la lume, mai ales după ce Wagner descoperise scrierile lui Schopenhauer – care teoretiza și ideea supremației muzicii între celelalte arte. Apoi a fost și povestea cu dragostea neîmplinită pentru Mathilde Wesendonk. Toate aceste experiențe s-au cristalizat într-o nouă operă, Tristan și Isolda (scrisă între 1857-1859).

Premiera de la München (1859) a fost un succes atât de mare încât ulterior au început să apară peste tot Societăți Wagneriene, se vorbea tot mai mult despre muzica sa, iar o mulțime de compozitori printre care Richard Strauss, Mahler, Debussy, Puccini sau Rimski-Korsakov au fost puternic influențați de stilul armonic al lui Wagner, de ideile sale despre operă și de orchestrația sa uimitoare.

Tristan a avut o influență enormă asupra multor compozitori și de secol XX, printre care Schoenberg și Benjamin Britten. Astăzi este frecvent pusă în scenă, dar critica vremii i-a fost inițial nefavorabilă. Clara Schumann scria că este „cel mai repugnant lucru pe care l-am văzut sau auzit în viața mea.” Apoi opiniile s-au schimbat, iar Verdi spunea că această operă îi inspiră deopotrivă uimire și groază. Richard Strauss a respins inițial lucrarea, spunând că muzica lui Wagner „ar putea ucide o pisică (…) de teama dezacordurilor sale hidoase”, însă apoi a dirijat-o la Bayreuth și i-a scris Cosimei că ziua spectacolului a fost „cea mai minunată” din viața sa.

În 1860 Wagner a primit permisiunea să revină în Germania, cu excepția Saxoniei, iar apoi a venit amnistia general în 1862. A stat vreun an la Viena, unde a văzut în sfârșit o montare a Lohengrin, apoi a călătorit mult ca dirijor. A început și lucrul la Die Meistersinger von Nürnberg, o operă în care a înglobat atât elemente din noul său concept de dramă muzicală (numit de el pur și simplu dramă) dar și din opera clasică. Este o lucrare unică în peisajul operelor wagneriene prin faptul că e singura lucrare comică, iar subiectul nu este luat din legende ci dintr-o poveste plasată în Germania Evului Mediu.

Die Meistersinger a avut premiera la München în 1868. Este una dintre cele mai lungi opere existente în repertoriul mondial actual, cu o durată de aproximativ 4 ore și jumătate. În ea se oglindește ceva din mania egocentrică a compozitorului, căci el se identifică aici cu figura mesianică a tânărului poet și cântăreț german care devine conducătorul unei noi societăți.

Die Meistersinger a fost intens folosită în propaganda nazistă. La prima prezentare a operei la Bayreuth de după război, în 1956, când nepotul său Wieland Wagner a încercat o montare prin care să distanțeze imaginea acestei opere de conexiunea nefastă cu naționalismul nazist, a ieșit un spectacol aproape abstract, „purificat” de orice referiri la Nürnberg. Producția a fost privită cu suspiciune și poreclită „Die Meistersinger ohne Nürnberg”, adică „fără Nürnberg”.

Regele Ludovic al II-lea, puternicul și tânărul fan

În 1864, stilul său cheltuitor l-a obligat să fugă și din Viena pentru a evita închisoarea din cauza datoriilor. Aici locuise o vreme în suburbii, în același stil de viață luxos care îi crease probleme și anterior. A ajuns deci la Stuttgart, la 51 de ani, fără un ban sau vreo perspectivă. Dar Wagner fusese și rămânea o personalitate fascinantă și un muzician de geniu care câștigase mulți admiratori fanatici, iar unul dintre aceștia a urcat în 1864 pe tronul Bavariei: Ludovic al II-lea, un tânăr de doar 18 ani, care însă îl adula. Acesta l-a invitat să vină la München și să continue să lucreze la Inelul. Regele l-a susținut financiar și l-a instalat într-o vilă, iar în următorii 6 ani la München s-au pus în scenă premierele Tristan (1865), Die Meistersinger (1868), Das Rheingold/ Aurul Rinului (1869) și Die Walküre/Walkiriile (1870) plus toate succesele sale precedente.

„Sanctuarul” Wagner de la Bayreuth

După plecarea din Bavaria Wagner a reluat lucrul la Inelul. Îi promisese regelui că cele patru opere vor avea premiera la München. Doar că și-a dat seama că montarea lor ar necesita un teatru cum nu exista acolo, astfel că a proiectat el însuși un teatru de operă, care a fost construit la Bayreuth. A călătorit mult, dirijând și căutând bani pentru acest proiect. Regele a continuat să îl ajute cu multe fonduri dar și cu o casă la Bayreuth, pe care compozitorul a numit-o Wahnfried (însemnând „pace față de lumea cea nebună”). În 1876, cele patru opere ale ciclului a fost în sfârșit montate la teatrul Bayreuth Festispielhaus.

Richard Wagner și-a trăit restul vieții la Wahnfried, A mai călătorit la Londra și în Italia, și a scris ultima sa operă, Parsifal, pe tema legendei regelui Artur și a sfântului Graal. Wagner a dictat soției sale Cosima autobiografia, intitulată Mein Leben/ Viața mea. A murit în urma unui atac de cord pe 13 februarie 1883 la Veneția, în timp ce era în vacanța de iarnă. Trupul său a fost transportat cu gondola și cu trenul înapoi la Bayreuth, unde a fost înmormântat.

Se spune că, după moartea sa, Cosima ar fi încercat să adune cât mai multe copii ale memoriilor sale, distrugând chiar multe dintre ele, în încercarea de a ține departe de ochii publicului anumite comentarii și remarci insultătoare ale lui Wagner la adresa unor compozitori contemporani cu el. Oricum, Cosima a rămas moștenitoarea drepturilor asupra operei lui Wagner, și le-a gestionat cu o mână de fier.

*

În proiectarea teatrului Festispielhaus de la Bayreuth, Wagner a avut grijă să ascundă vederii orchestra și să direcționeze focus-ul privirilor publicului asupra soliștilor. Amfiteatrul a fost conceput în stilul celor grecești, un semicerc simplu, fără lojele speciale care erau de regulă rezervate elitei. Se spune că fosa adâncă a orchestrei a fost „inventată” aici, la fel ca și obiceiul de a stinge complet luminile în sală în timpul spectacolelor, pentru ca publicul să se concentreze asupra soliștilor.

După moartea lui Wagner, Bayreuth a devenit un loc de pelerinaj pentru fanii dar și fanaticii săi. Festivalul de aici, care prezintă exclusiv lucrările sale, a fost într-un fel precursorul marilor festivaluri de muzică de azi. În 1951, Festivalul și-a reluat activitatea sub conducerea unui nepot al lui Wagner.

Festivalul Wagner de la Bayreuth a avut o istorie la fel de complicată și adesea controversată ca și Wagner. Winifred Wagner, soția fiului lui Wagner, Siegfried, a fost o ferventă admiratoare a lui Hitler, și a contribuit la transformarea orașului Bayreuth într-un centru cultural al nazismului. Nepoții lui Wagner, Wieland și Wolfgang, au încercat mai apoi curățarea acestei imagini a orașului și implicit a Festivalului wagnerian de aici.

Relația cu Cosima

Era fiica nelegitimă a lui Franz Liszt și soția unui celebru dirijor, pianist și compozitor al Romantismului, Hans von Bülow, a cărui viață a fost repetat marcată de Wagner, cu mult înainte ca acesta din urmă să înceapă o îndelungată relație (și ulterior căsnicie) cu soția lui. În tinerețe, Von Bülow se hotărâse să studieze muzica după ce ascultase premiera Lohengrin, și tot Wagner l-a recomandat ulterior pentru primul său post de dirijor la Zurich, iar apoi el a dirijat premierele a două dintre operele lui Wagner, Tristan și Isolda și Die Meistersinger von Nürnberg.

Ajuns la München cu ajutorul Regelui Bavariei, Wagner era pe val și chiar existau planuri pentru construirea unui teatru special pentru lucrările sale, dar proiectul nu s-a mai finalizat din cauza criticilor intense și crescânde la adresa stilului său de viață. Era în continuare extrem de cheltuitor, mereu în datorii în ciuda salariului generos primit din partea regelui. În plus, a avut tentative îndrăznețe de a își impune punctele de vedere politice în guvernarea regatului.

Dincolo de aceste lucruri, Wagner a devenit antipatic publicului și din cauza relației sale cu Cosima, despre al cărei soț se știa că dirijase multe dintre operele sale. Astfel că în 1865 s-a mutat pe malul Lacului Lucerna, cu sprijin financiar tot de la regele Bavariei, iar în 1870 Cosima a divorțat și s-a căsătorit cu Wagner.

Chiar și după ce relația extraconjugală a soției sale cu Wagner a devenit de notorietate publică, iar cei doi aveau deja doi copii împreună, Bülow încă refuza divorțul. L-a acceptat abia după ce Cosima a avut un al treilea copil cu Wagner (numit Siegfried). Bülow nu a mai vorbit niciodată cu Wagner, dar se pare că a continuat să îl respecte ca compozitor și să îi dirijeze lucrările.

Das Rheingold/ Aurul Rinului, Die Walküre/ Valkiria, Siegfried și Götterdämmerung/ Amurgul zeilor

Interpretarea întregului ciclu durează cam 18 ore. Este bijuteria coroanei muzicale a lui Wagner, și esențială pentru filozofia sa muzicală. Deopotrivă adorată și detestată, adesea greu de digerat pentru începătorii într-ale muzicii lui Wagner, este o lucrare indubitabil impresionantă prin magnitudine, complexitate și ambiție.

Inelul conține viziunea sa asupra unei noi lumi și morale umane, o lume complet liberă de orice servitute a omului față de supranatural, concept care – în opinia sa – avusese o influență nefastă asupra umanității încă din Grecia antică. Se vede aici și convingerea lui Wagner că frica este ceea ce stă la baza tuturor acțiunilor omului, și că el trebuie să fie eliberat de ea pentru a avea o viață perfectă.

Apare și conceptul de supra-om, al cărui destin e să îi domine pe cei inferiori lui. În lumea mitului wagnerian, Supra-omul, cel perfect, se alătură doar unora asemenea lui, iar restul umanității trebuie să le recunoască acestora superioritatea și să i se supună. Nu e greu de înțeles cum a ajuns această ideologie artistică în perfectă rezonanță cu ideologia nazistă de mai târziu.

Flight of the Valkyries/ Zborul Walkiriilor este una din compozițiile lui Wagner care a făcut carieră și în lumea filmului, fiind muzica impresionantei scene cu elicopterele din filmul „Apocalypse Now” (1979) regizat de Francis Ford Coppola.

$$$

 ȚICHINDEAL „GURĂ DE AUR”

Figură reprezentativă a intelectualităţii române bănăţene din veacul al XVIII-lea, unul dintre cei mai culţi oameni de dincoace de munţi din acea vreme, Dimitrie Ţichindeal s-a născut la Becicherecu Mic, în 1775, în familia preotului Zaharia. Cu doi ani înainte, satul se strămutase pe actualul amplasament, dar casa părintească nu s-a mai păstrat, şi nici vechea şcoală de lângă biserica ortodoxă română în care a funcţionat ca învăţător, deoarece clădirea, aşa cum reiese chiar din scrisorile sale, era încă de pe atunci într-o stare foarte proastă. 

Paroh în satul natal şi pedagog la Arad 

Dimitrie Ţichindeal a urmat clasele primare în satul natal şi gimnaziul la Timişoara, în limba germană, fiind apoi învăţător la Belinţ şi la Beregsău. După ce a urmat un curs teologic la Timişoara, a ajuns „învăţătoriu naţionalnic” în satul natal, unde va fi mereu şi paroh, cu excepţia anilor petrecuţi la Arad. Câţiva ani mai târziu, în 1812, a fost numit catichet la nou-înfiinţata „shoală preparandă sau pedagoghicească a naţiei româneşti” din Arad, unde a funcţionat până la revocarea lui în urma conflictelor pe care le-a avut cu biserica sârbă. După destituirea sa s-a retras în satul natal, unde a fost paroh până la sfârşitul vieţii. A murit în anul 1818 la spitalul misericordienilor din Timişoara (actualul spital de oftalmologie) şi a fost înmormântat la Becicherecu Mic. 

„Ţichindeal gură de aur” 

Dimitrie Ţichindeal a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ideologiei iluministe din Banat, alături de Paul Iorgovici sau Constantin Diaconovici Loga, şi s-a folosit de condei ca principală „armă” pentru răspândirea principiilor sale, menite să ducă la „deşteptarea naţională şi ridicarea neamului”. A fost numit de Eminescu, în versurile sale, „gură de aur”, poetul socotindu-l printre cei „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”. 

Bun cunoscător al limbii sârbe, el a tradus multe din cărţile lui Dositei Obradovici, cărţi etico-religioase cu caracter moralizator, şi a scris o dare de seamă asupra Preparandiei arădene, renumita şcoală pedagogică din Arad a cărei înfiinţare a fost aprobată în 1811 şi care pregătea învăţători pentru luminarea satelor. De la el ne-au rămas şi fabulele, pentru care a avut cel mai mult de suferit. Dascăl sârguincios, devotat şi telentat, a fost şi inspector de şcoli, ajungând să cunoască bine starea învăţământului. A vorbit despre starea proastă a şcolilor şi a nivelului de instrucţie din Banat dar a menţionat şi mulţi învăţători care se străduiau „pentru luminarea pruncilor”. 

Pedepsit pentru fabule 

Deopotrivă cu protagoniştii Şcolii Ardelene, el considera cultura ca un mijloc de emancipare naţională şi politică dar silinţa pe care şi-a dat-o pentru a-i ridica pe români şi a-i scoate de sub dominaţia mitropoliei din Karlowitz a generat un conflict dur cu biserica sârbă, a cărei plângere a ajuns până la împăratul din Viena, Francisc I. În 1813, mitropolitul Ştefan Stratimirovici din Karlowitz cerea anchetarea şi pedepsirea lui Dimitrie Ţichindeal, dar arădenii i-au ţinut partea. În 1814 însă, după publicarea cărţii „Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moralnice învăţături. Acum întâia oară culese şi într-acest chip pe limba românească întocmite…”, toate exemplarele au fost confiscate atât de la autorul lor, cât şi de la cei care le cumpăraseră. Cele 160 de fabule făceau referire la problemele care-i frământau pe români la vremea respectivă, după cum spunea chiar autorul lor: „deschide-voiu în pilde gura mea şi voiu arăta cele ascunse… a se ruşina de neamul său e dreaptă prostie… când te vei lumina cu învăţătura şi cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasă naţie nu va fi pre pământ”. 

Lucrurile nu s-au oprit aici, căci prin decret imperial, Ţichindeal a fost destituit de la catedră, retrăgându-se apoi la parohia din Becicherecu Mic. 

Comemorat de intelectualii bănăţeni din anii interbelici 

Nu se ştie exact dacă a fost îngropat în locul unde se află astăzi mormântul său, în cimitirul ortodox din Becicherecu Mic, dar, în decembrie 1932, remarcabilului om de cultură bănăţean i s-a organizat o comemorare grandioasă, la care au participat peste zece mii de oameni. Atunci a fost dezvelit şi sfinţit monumentul funerar aflat şi astăzi în cimitirul satului, în amintirea celui care a fost „un apostol al renaşterii noastre”. Printre organizatorii de atunci s-au numărat Tiberiu Brediceanu, prof. Iosif Velceanu, Filaret Barbu. Pelerinaje la mormântul său s-au făcut şi în anii ce au urmat dar, încetul cu încetul, acest cărturar de seamă al Banatului a fost dat uitării.

***

 POVEȘTI DE IUBIRE:

LEV TOLSTOI ȘI SOFIA BERG

La Iasnaia Poliana, alături de Lev Tolstoi, a trăit şi a muncit soţia sa, Sofia Andreevna Tolstaia. Viaţa i-a fost presărată de multe supărări; a fost geloasă, a visat că atât ea, cât si copiii ei se vor dedica literaturii, a sperat că va reveni tinereţea şi dragostea lui Lev Nikolaevici. Singura vină a acestei femei era că se născuse la 1844, în casa medicului de curte Andrei Evstafievici Bers şi a soţiei sale Liubov Aleksandrovna, din familia Islavin, că se căsătorise cu Tolstoi, în 1862, că făcuse mulţi copii cu el, că visase şi se străduise să-i facă fericiţi, că năzuise şi pe Lev Nikolaevici să-l facă fericit în felul în care erau fericiţi alţi oameni, că nu putuse fi fericită alături de el.

În casa din Iasnaia Poliana, ea fusese ambasadorul realităţii cotidiene, ea amintea mereu de bani, spunea că şi copiii lor trebuie să trăiască aşa cum trăieşte toată lumea, că fetele trebuie să se mărite, iar băieţii trebuie să termine liceul şi universitatea, că nu e bine să te cerți cu statul pentru că poţi fi surghiunit, că trebuie să-ţi păstrezi renumele de mare scriitor şi pentru aceasta să mai scrii încă o carte ca Anna Karenina. Îşi zicea că ea trebuie să editeze singură cărţile soţului ei, aşa cum făcea soţia lui Dostoievski. În afară de aceasta, spunea că trebuie să trăieşti în „lumea bună” şi nu printre nişte oameni ciudaţi şi, după părerea ei, înapoiaţi. Era reprezentanta bunului simţ şi sintetiza toate prejudecătile vremii.

În acelaşi timp, era şi creaţia lui Tolstoi, mai în vârstă decât ea cu şaisprezece ani. Îl iubea şi, în această iubire, era chin, gelozie şi vanitate. Tolstoi cultivase în soţia sa multe din propriile sale defecte, trecându-i-le, aşa cum predai o ştafetă.

Sofia Andreevna nutrea visuri măreţe. Voia să scrie şi ea cărţi, să primească oaspeţi, să cânte la pian. Dar şi la pian Lev Nikolaevici cânta mai bine decât ea.

Lev Nikolaevici, unul din oamenii cei mai de seamă pe care i-a dat istoria omenirii, s-a schimbat de multe ori în timpul îndelungatei sale existenţe. Nu o dată, s-a depărtat de soţia lui pentru a se îndrăgosti din nou de ea. O descria cu entuziasm, cum stă pe divanul vechi de piele, într-o rochie liliachie, aceeaşi pe care o purtase în primele zile ale căsătoriei lor. I se părea că reuşise să cunoască fericirea. Pentru ca altă dată să fie chinuit de suferinţa că nici nu-şi poate schimba viaţa din temelii, nici nu-şi poate transforma soţia.

„Nu are nimic din ceea ce au avut pentru mine totdeauna celelalte, ceva convențional poetic și fermecător, dar mă atrage inevitabil”, așa își descria Lev Tolstoi în jurnalul său sentimentele pe care le încercase la vederea Sofiei Berg în anul 1944.

Tolstoi se îndrăgostise de-adevăratelea. În vârstă de 37 de ani, scriitorul deja consacrat, s-a îndrăgostit de studenta din anul I de la Universitatea din Moscova care avea doar 18 ani, dar care-i păruse contelui Tolstoi atât de „inteligentă și sinceră” și care avea un neîndoios talent scriitoricesc și muzical. 

Fără să stea mult pe gânduri, Tolstoi o cere în căsătorie pe Berg, iar aceasta, care la acea vreme era curtată insistent de câțiva bărbați, cât se poate de potriviți pentru o căsătorie convenabilă, din anumite motive, neînțelese încă, acceptă. Diferența de vârstă poate este explicația unui viitor mariaj cuprins de îndoieli, tristeți și nemulțumiri.

Era Sofia la fel de îndrăgostită de Lev Tolstoi precum era acesta de ea ? Greu de spus. În acea perioadă a secolului XIX căsătoriile, în special în pătura aristocratică, se încheiau mai degrabă din varii calcule economice și sociale sau din viziuni idealiste ale protagoniștilor decât din dragoste. Cert rămâne că tânăra Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova, tânjea, în chip idealist, după imaginea unei relații de iubire adevărată, profunde și de durată alături de cel care avea să-i fie soț. „Iubesc aceste vise”, scria viitoarea Tolstaia în Jurnalul său, iar Tolstoi urma să fie întruchiparea și prelungirea acestor vise nespus de romantice. Dar nu a fost să fie așa! Aproape jumătate de secol de mariaj a fost permanent și turbulent marcat de frământări, căutări, șovăieli și contradicții. Certurile, reproșurile, plânsetele Sofiei și plecările de acasă ale lui Tolstoi sau autoizolarea erau constante în casa de la moșia Iasnaia Poleana. Gelozia și neîncrederea aproape viscerale ale lui Tolstoi, posesivitatea și tendința de a-l controla ale Sofiei Tolstaia au dus treptat la dstrugerea iubirii dintre cei doi.

La câteva luni după căsătorie, Tolstoi, din marea lui aplecare către sinceritate, deschidere și din dorința de a trece la un stil „mai moral” decât cel anterior căsătoriei sale, îi dă Sofiei să citească jurnalele sale din tinerețe. (ulterior, în romanul „Anna Karenina”, Tolstoi se autodescrie în personajul Konstantin Levin, care la fel, mai în vîrstă decât Kitty cu 19 ani, îi dă acesteia jurnalele sale pentru a-l cunoaște mai bine). Faptele tipice pentru tinerii din familile bune, la chefuri deșănțate încheiate cu orgii, jocuri de noroc, beții, bătăi și relații ocazionale cu numeroase femei deocheate au îngrozit-o pe tânăra Tolstaia care, pe tot parcursul vieții sale a rămas la ideea că trecutul „destrăbălat” al lui Tolstoi a dat naștere răului din el. „Nu pot să-l iert nici pe Dumnezeu că a făcut așa încât toți să-și facă de cap, înainte de a deveni oameni serioși”. 

Dezvăluirea acestui jurnal va aduce toate neajunsurile din mariajul celor doi. Acesta este momentul în care se declanșează îndoiala în mintea și inima tinerei soții.

Sofia Andreevna, un caracter puternic și hotărât a fost mereu terorizată de frica aceea cum că „nu poate să făurească fericire nici pentru el nici pentru ea însăși”. Ea, care trăia doar cu dorința de a-i dărui lui Tolstoi „tot ce încă mai păstrează în ea”, în afară de copilărie, a fost răpusă nemilos de atitudinea lui Tolstoi, care, la numai o lună de la căsătorie, „cu lacrimi în ochi” și cu „o privire sfioașă, dar tristă”, îi spunea: „Nu, nu m-ai iubit ș nu mă iubești !” Tânăra soție a avut un șoc și a fost cuprinsă de groază, o groază permanentizantă pe tot parcursul mariajului: groaza de a-i fi respinsă iubirea. „L-aș sufoca cu dragostea mea în clipa aceea, dar mă tot urmărește gândul: nu mă crede, nu mă crede”.

Și totuși, Tolstoi era convins că el o iubește, la fel cum și Sofia îl iubește. În jurnalul său, în special în notările din 1863, găsim numeroase gânduri despre sentimentele sale față de ea. „O iubesc atunci când noaptea sau dimineața mă trezesc și o văd că se uită la mine și că mă iubește. Și nimeni și eu în special nu o împiedică să mă iubească așa cum știe ea, în felul ei”. Copleșită de treburile gospodăriei pe care o administra singură, din dorința de a-l ajuta pe Tolstoi în transcrierea numeroaselor sale manuscrise („Război și pace” a fost transcris de Tolstaia de nu mai puțin de șapte ori !), grija pe care trebuia să o poarte numeroșilor săi copii (13) pe care Tolstoi îi neglija în cel mai cras mod, Sofia părea disperată că „nu poate să-l iubească mai mult, pentru că-l iubește până la ultima limită”. Par a fi două firi care își caută temător și frenetic apropierea, atingerea, contopirea și binecuvântarea trăirii prin celălalt, dar odată ce se ating, se resping grăbit și furios, atingerea fiind mai curând o împietate decât o dorință izvorâtă din iubire. Înfrânți de nebunia geloziilor acerbe și a neîncrederii totale, soții Tolstoi s-au lăsat „în voia sorții”, „la voia întâmplării”. Mamă a 13 copii, din care doar 7 supraviețuiesc, Sofia își va petrece această căsnicie într-o continuă nemulțumire. Își va asuma cu pricepere rolul de cap de familie și îl va iubi pe Tolstoi în ciuda geloziilor și ideilor fanatice ale acestuia.

Eu, scria Tolstaia, încep să-mi creez lumea mea, iar el pe a lui - una plină de neîncredere. La rândul lui, scriitorul, a cărui preocupare pentru reformele morale și sociale devine tot mai accentuată, consemna: „Mă tot minunez de faptul că nu am nevoie de nimeni; singurătatea mă asaltează, dar nu mă deranjează”. Nimic umitor în această aserțiune, autorul căruia era convins că în viață temelia la tot și toate este munca.

„Ne-am certat”, „Ieri a fost scandal”, „Ultima ceartă a lăsat urme adânci”, „Nu mă iubește”, „Ea este ca o piatră legată de gâtul meu” etc. Sunt gânduri mult prea des întâlnite în Jurnalul lui Tolstoi. Sofia Tolstaia, dimpotrivă, în Jurnalul ei consemnează groaza și neputința de a-l face pe Tolstoi să înțeleagă că el „este bun, iubitor, inteligent, poetic și activ”, perfecțiunea întruchipată, altfel spus, iar ea nu face decât „să-i otrăvească viața cu toanele ei, că e nesuferită, plină de neliniști și teamă, torturată de pusee de melancolie și gânduri suicidale. Și, mai presus de toate, este o proastă și o „banală” care nu știe ce trebuie să facă pentru a-i putea oferi mai multe motive de fericire.

De unde atât de multă dorință de autonegare, autodispreț ?! Să fie oare în crezul ferm al contesei Tolstaia în îndeplinirea „așa cum se cuvine” a „datoriei de soție” ?

Aș vrea ca soțul meu, scrie ea, să aibă asupra mea mai multă influență. Tot timpul a fost axată pe grija cum să facă ca atât soțul cât și ea să fie mulțumit de ea, pentru că: „ce e rău vine numai de la mine”. Totuși Sofia Tolstaia nu era într-atât de naivă încât să continue, ca în tinerețe, să viseze la o idilă conjugală alături de omul, crezul de viață al căruia era „că este o crimă până să și trăiești alături de familie”, care ajungea uneori să facă paralela între „cotidianul familiei și grijile unui soi de cârciumă” și care zi după zi, „reia viața aceasta corectă, egoistă, fără iubire, fără implicare în viața de familie, în scopurile, bucuriile, tristețile oamenilor apropiați lui”. Vreau un singur lucru, scria resemnată Tolstaia în anul 1903, ca toți să fie fericiți.

Mila și ura, tandrețea și iubirea, prețuirea armoniei și realitatea dezarmoniei tot mai prezente în familia Tolstoi, veneau din ambele părți al cuplului. Aproape de finele vieții sale, în 1908, Tolstaia, al cărei dicton preferat era: „Fă ceea ce trebuie să faci !”, consemnează resemnată: „Azi, amintindu-mi de căsătoria mea, m-am gândit că a fost ceva fatal”. Tolstaia, care tot mai des era acuzată de către Tolstoi că-l spionează și controlează, rămâne însă fidelă datoriei ei de soție: „Ce liniștită e viața mea, ce credincios îmi este soțul...și totuși de ce nu mă simt pe deplin fericită ?”

La final, sufletul lui Tolstoi este obosit și trebuie să se elibereze. O părăsește, a câta oară, pe Tolstaia și se refugiază în Astapovo, unde moare asistat doar de doctorul său Dușan Mikovitki. Tolstaia, care în disperarea singurătății și melancoliei încearcă să se sinucidă, dar este salvată, nu are acces la patul muribundului. Copiii i-au interzis. În ziua de 7 noiembrie, la ora 6 dimineața, Lev Nicolaievici s-a stins. 48 de ani de cruntă gelozie și neîncredere, suspiciune și respingere, tandrețe și dragoste trupească dar și loialitate, devotament și susținere au luat sfârșit.

Ioan Gherghina - Povești de iubire, Vol. 1, Ed. PIM Iși, 2023

†**

 PORCII ÎN OSPEȚIE (fabulă)

Un purcel, cu râtul mare, gros la trup ca un cârnaț,

Se porni în lumea mare, cu purcica lui la braț...

Își făcură socoteală pe la cine o să treacă

Și chitiră cam pe unde ar fi bine să petreacă.

Azi, la unu-n ospeție, mâine – la o altă casă.

Profitau din plin purceii și se așezau la masă.

Nu aveau vreun pic de jenă în obrazul lor porcesc,

Ocupați cu clefăiala, n-aveau timp de... mulțumesc.

Îi veni și rândul caprei să-i primească-n Casa Mare,

Că știa o lume-ntreagă cât e ea de primitoare.

Curățică, gospodină, capra frunze dulci culese.

Împleti colaci, sarmale, și-i pofti în capul mesei.

Porcii însă, cum li-i firea, prea sătui și prea obraznici,

Începură alintatul, criticând al caprei praznic:

– Parcă astea sunt sarmale? Prea sărace, prea cu varză...

E orezul fără carne, mămăliga nu-i mai brează...

Și, dacă suntem prieteni, să uităm de etichetă!

Poate ai ceva aparte, că mi-e scroafa la dietă!

Și-apoi, drăguliță soră, casa noastră e departe,

Nu putem dormi afară, hai, primește-ne pe-o noapte!

Educată și cuminte, capra le dădu de toate,

Și-aștepta să plece porcii, după zile numărate.

Însă ei nici gând de ducă... o duceau la capră bine –

Fără nicio osteneală aveau adăpost și pâine!

Pe cearșafuri înălbite, sforăiau până în zori...

Începeau cu mofturi ziua, scârnăvindu-se prin flori.

Și cereau mâncare multă, clefăind și criticând,

Ba se îmbătau „ca porcii”, toată casa răsturnând.

Și-i privea, sărmana capră, cum se alintau la masă,

Că-i secase și răbdarea, cât îi găzdui în casă.

Nu putea să le mai rabde râturile îngroșate,

Care o țineau de proastă de atâta bunătate.

Și-ntr-o zi, cam încruntată, le deschise iute poarta

Și le zise: – Iaca, drumul, dacă vreți, va dau și harta!

– Vai de noi! se indignară porcii unul câte unul,

Cum, ne dai așa afară, cum rămâne cu dejunul?

Poate măcar niște dulciuri, vreo plăcintă la plecare?

Vreo pălincă, vin la sticlă – ne așteaptă drumul mare...

Însă capra le răspunse: – Eu încep numărătoarea...

Vedeți coarnele? Îndată am să vă grăbesc plecarea!

Uite-așa plecară porcii, ducând sfoară-n lumea mare –

Că e rea și prea zgârcită capra... și-i neprimitoare...

Morala:

Voi, care-așteptați, în fine, de la porci vreo mulțumire,

Veți avea doar zile fripte, iar în rest – dezamăgire...

Și mai este înc-o vorbă, din vechime, dacă-o știți:

„Nu mai dați porcilor perle”, că rămâneți voi prostiți... Autor fabulă și ilustrație Diana Sava Daranuța

$$$

 De ce au dispărut cărțile și izvoarele istorice despre daci?

Virgil Popescu 

        Despre istoria daco-geto-goților, adică a străbunilor noștri, au rămas puține izvoare scrise. Din motive oculte, scrierile au fost distruse sau ascunse. Totuși, din referiri indirecte știm că despre Dacia și despre daci au scris nume ilustre, fie istorici, fie împărați sau cei din anturajul lor, ceea ce înseamnă că Dacia era un subiect demn de interes în acea vreme pentru contemporani. Menționăm câteva nume dintr-o perioadă istorică cuprinsă între sec.1 î.Hr și primele trei secole după Hristos: Diodor din Sicilia (Cartea 21 din Biblioteca istorică), Dio Cassius (Istoria romană,Cartea 67 și 68), Împăratul Augustus,Titus Livius, Dio Chrysostomos (Getica),Criton, (medicul personal al lui Traian (Getica), Traian ( De bello dacico), Tacit (biografia lui Traian). A doua surpriză este că niciuna din operele autorilor citați referitoare la Dacia nu mai există! Al. Papadopol – Calimah menționează aproape trei sute. Unele explicații punctuale s-ar putea găsi.

 

Resentimente umane, să zicem. Când Domițian , de pildă , a decretat drept crimă citirea cărților despre daci ale lui Titus Livius, ne putem gândi la necazurile pricinuite de daci împăratului, care, după două războaie cu dacii, a trebuit să le plătească acestora tribut.

 

Apărarea reputației știrbite ar fi altă explicație, în cazul interdicției promulgate de împăratul Caracalla, privind simpla rostire a numelui get pentru a scoate din conștiința publică faptul că și-a asasinat propriul frate, Geta, interdicție urmată de un adevărat carnagiu soldat cu aproape 20 de mii de victime.

Totuși, apar destule semne de întrebare. Ne-am putea folosi de câteva exemple dintr-o multitudine de cazuri.

Pe de o parte, ridicarea unei columne, o capodoperă arhitecturală consacrată victoriei romane asupra dacilor, care exprimă orgoliul și satisfacția împăratului Traian, dar și un neobișnuit omagiu și o dovadă de respect la adresa unor mari învinși, dacii, sau, mai târziu, construirea arcului lui Constantin cu acele statui de daci simbolizând noblețea și înțelepciunea unui neam și alte asemenea, coroborate, pe de altă parte cu dispariția dovezilor la vârful istoriei, amploarea interdicțiilor culminând câteva secole mai târziu cu dispoziția papei Grigore cel Mare de ardere, pur și simplu, a cărților despre daci.

Aceasta indică, în mod paradoxal, un contrast între bunul simț public și o evidentă acțiune politică al cărei scop nu ar fi altul decât o eventuală eliminare a dacilor din istorie.

Probabil că atunci matricea socială, istorică și religioasă geto-dacă era atât de puternică și transmisese atâtea elemente noii religii creștine care se consolida încât, pur și simplu, nu puteau să capete legitimitate decât printr-un embargo. Nu ne vom lansa în considerații legate de cine ar fi avut acest interes de-a lungul timpului, deși tema respectivă ar merita multe comentarii. Vom constata doar că pe la mijlcul primului mileniu după Hristos, peisajul istoric se schimbase mult, așa încât o nouă carte de istorie nu mai putea suferi tratamentele brutale de odinioară. Ea putea fi omorâtă altfel, mai târziu.

În ciuda penuriei de izvoare vechi la prima mână, la ora actuală există suficiente cărți istorice bine documentate care să ne poată oferi o imagine coerentă și convingătoare a evenimentelor care s-au consumat pe teritoriul locuit astăzi de români, pe o perioadă situată între secolul 7 î.Hr. și secolul 15 d.Hr.

Din mileniul 1 a fost salvată dintre numele sonore ale istoriei vechi doar Getica lui Iordanes, tradusă și în românește. Din Iordanes aflăm trei lucruri extrem de importante pentru istoria noastră veche. Primul ar fi că daco-geții i-au avut drept continuatori naturali pe aceste meleaguri pe goții cu ambele lor ramuri, vizigoții și ostrogoții. Aceștia au jucat un rol primordial în constituirea neamurilor și statelor europene de mai târziu. Al doilea lucru îl constituie dovezile înregistrate istoric privind continuitatea domniei a 17 generații însumând 450 ani în spațiul dacic neocupat de romani ale dinastiei Amalilor începând cu Gapto, sacerdotul lui Decebal, până la Amalasunta, fiica regelui geto-got Teodoric cel Mare. Al treilea și cel mai important lucru este că daco-geto-goții aveau o spiritualitate superioară față de greci și de romani și că limba vorbită de ei era limba străveche populară sau barbară care se vorbea de-a lungul și de-a latul Imperiului Roman în raport cu limbile greacă și latină care erau limbi artificiale create pentru uzul oficial al cabinetelor imperiale.

În ce privește spiritualitatea, aceasta era o dimensiune străveche a geto-goților dată de credința în zamolxism, religia monoteistă, continuatoare a cultului soarelui care, ca și creștinismul, îi îndeamnă pe adepți să creadă în nemurirea sufletului și în viața de apoi, cu prețul unor sacrificii supreme. Învățăturile zamolxiene sunt perfecționate pe vremea lui Burebista și Deceneu de o manieră net superioară idolatrilor greci sau latini.

„Laocoon și fiii săi”, o capodoperă care a influențat profund lumea occidentală

”Acesta, (Deceneu, n.n.), văzând că ei (dacii n.n.) i se supun sufletește în toate și că au și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată filosofia, căci el era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise; instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltaţi la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi care sunt fazele în creştere şi descreştere ale Lunii, cu cât depășește globul de foc al soarelui dimensiunea pământului, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele.”

O altă scriere, descoperită în ultimul timp, care va fi adusă în curând la cunoștința publicului român, scrisă în sec. 4, mai timpurie decât Iordanes, aparține lui Socrate Eclesiasticul și evocă fapte contemporane autorului, mai exact creștinarea în masă a geto-goților și măcelul teribil între goți din anul 368.

Evenimentele majore din istoria noului mileniu care începea sunt legate de etapele parcurse în procesul creștinării popoarelor europene. Faptul că aceste evenimente coincid cu dispariția ciudată a foarte multe scrieri despre unii din actorii principali implicați în aceste evenimente cum ar fi daco-geții. Destinul istoric al unei populații cu o spiritualitate ieșită din comun și cu un rol istoric pe măsură nu putea să nu stârnească curiozitatea și interesul cercetătorilor.

Așa se face că mai târziu, în jurul anului 1848, un eminent istoric italian pasionat de trecutul acestei zone, Carlo Troya, din păcate complet necunoscut istoricilor români, scrie o vastă istorie a Italiei de 8500 pagini din, care aproape 3500 despre strămoșii noștri, detonând spectaculos bagajul istoric pe această temă. Dintr-o selecție publicată anul trecut și intitulată Argumente pentru rescrierea istoriei europene rezultă că străbunii românilor, oricât de surprinzător ar părea sunt nici mai mult nici mai puțin precursorii civilizației și culturii europene și că arhitectura gotică atât de celebră își află izvoarele în zona transdanubiană. Sunt evocate fapte istorice bazate pe înscrisuri incontestabile cum că, în migrația lor în sud-vestul european goții au pus bazele viitoarelor state vorbitoare mai târziu de limbi romanice, Italia, Spania, Portugalia, Franța, iar în partea de nord- est au lăsat urme de neșters în state ca Rusia, Polonia, țările baltice, Danemarca, Suedia, Norvegia, care state, pe la 1450 toate se numeau Dacia și că spre sfârșitul mileniului 1, un anume Rollo, pirat dac originar din nordul danubian ar fi poposit pe meleagurile Angliei unde s-a și stabilit de altfel printr-o înțelegere cu regele Alfred, și care a dat naștere viitoarei dinastii normande a Plantageneților , prin fiul său, Wilhelm I Spadă-Lungă, tată la rândul lui al lui Richard I. Toate acestea ar părea povești extravagante sau picanterii de-a dreptul scandaloase pentru istorici, dacă n-ar fi confirmate de un alt istoric, englez de data aceasta, Robert Sheringham în cartea sa De Anglorum Gentis Origine Disceptatio (508 pag.,Cambridge University, 1670) și care va fi oferită publicului român anul viitor.

Deși îi despart aproape două sute de ani iar autorii aparțin unor zone geografice diferite, atât C.Troya, cât și R. Sheringham au abordări similare privind istoria, limba, cultura și religia geților, probabil și datorită , izvoarelor istorice pe care le utilizează . Evident, nu lipsesc Herodot, Strabon, Iordanes, Diodor Siculul, Paulus Orosius, Ammianus Marcellinus, ș.a. în chestiuni de istorie generală, dar și Stephanus Bysantinus, Adam din Bremen, Saxo Gramaticul, Venerabilul Beda, legendele nordice, edda, saga ș.a. în ce privește migrația nordică a geților.

Să ne înțelegem totuși. Carlo Troya este un mare istoric italian care consacră o mare parte din opera lui rolului covârșitor pe care l-au avut geții în edificarea istoriei și culturii europene, sud-vestice și nordice în timp ce profesorul Robert Sheringham de la Universitatea din Cambridge, evocă istoria geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale printre ai căror străbuni sunt și geții. Iată cum , vorbind de caracteristicile generale ale insulei britanice, autorul nu omite să menționeze: „ Însă în război, după ajutorul divin, trebuie apreciat mai cu seamă curajul soldaților, care nu lipsește niciodată britanicilor în luptă; într-adevăr, neamul nostru provenit din geții cei foarte viteji sau din goți, și care imită sau mai degrabă întrece vitejia străbunilor, atâta vreme cât Domnul îi oferă ajutor, încolo are destulă apărare pentru protejarea patriei;”. Este un mândru și frumos elogiu pe care profesorul englez îl aduce strămoșilor săi, care sunt saxonii, englezii și geții.

Cât privește ajungerea geților în insula britanică părerile celor doi autori sunt concordante. Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspândire getică pe care l-a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele secole după Hristos. Era supranumită țara dacului Godrun. De aici au migrat înspre Anglia primele mari grupuri de geți. Pe aici a fost și traseul piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe meleagurile britanice în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul (1044-1066) , fapt amintit și de R.Sheringham, care menționează o altă denumire a geților, aceea de viți, dar și iuți ( din Iutlanda) și , citându-l pe Venerabilul Beda, că ținutul lor de baștină era Insula Wight (Vectis), care încă le mai păstrează numele, pe lângă alte locuri de pe continent oferind și o seamă de similitudini de ordin fonetic.

Și în ce privește istoria geților părerile celor doi se aseamănă. Citez din capitolul 9 al tratatului lui R.Sheringham:

„Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință,c.2,cap.4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”

Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii biblici Gomer și Iafet menționați în Geneză și fiecare citează din epopeile nordice Saga, Edda sau Lagfedgatal, Carlo Troya din Are Frode , Saemundur, Hartknock, R.Sheringham din Saxo Gramaticul sau Venerabilul Beda. Oricum este mai mult decât vizibilă transpunerea zamolxianismului în zeitățile nordice Odin sau Sigge. Dacă Odin este varianta nordică a lui Zamolxe, Sigge nu ar fi altul decât Deceneu.

Pe de altă parte, avansarea în timpurile Genezei a apariției geto-goților lasă loc la amândoi autorii ipotezei unei migrații masive situată „ la anul 2000 după nașterea lumii”, adică în jurul anilor 3500 î.Hr. ceea ce corespunde teoriei avansate de cercetătorii moderni, între care Marija Gimbutas și cei de la Universitatea din Cambridge, privind marea migrație tehnică în est, în nord-vestul Indiei, care nu exclude deloc o migrație la fel de masivă în nordul european.

În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:

„Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă sciții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele. Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste. Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune astfel despre geți:

Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste

Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece

Cine și-a luat doar patru

sau cinci,e socotit „pe moarte ”, „nenuntit”, nefericit,holtei .

…Odinioară era obiceiul în Dacia printr-o lege consfințită de regii acelui pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să emigreze din propriile sălașuri;acest neam se înmulțea peste măsură din acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în exces. De aceea tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți în afară de unul pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas neclintită pe timpurile multor regi până când regele Lothbrocus i-a urmat tatălui său la domnie despre care s-a declarat că provenea din seminția goților…Referitor la goți, Adam din Bremen menționa:Este pedepsit cu pedeapsa capitală acela care va fi avut relații intime cu soția altuia sau prin violență va fi siluit o fecioară”.

 Să vedem care ar fi pe scurt dimensiunea lingvistică.

Carlo Troya, pe urmele lui Iordanes, evocă frumusețea și subtilitățile graiului vechi al Amalasuntei, fiica marelui rege de la Ravenna mai ales în comparație cu sunetele guturale și dizarmonice ale germanilor acelui timp. Amintim că această constatare era făcută când regatul ostrogot de la Ravenna, prima construcție statală geto-gotică înființată pe teritoriul și în interiorul marginilor Imperiului Roman. Despre limba scrisă a aceluiași neam, atât Troya, inclusiv Iordanes,cât și R.Sheringham sunt întru totul de acord că alfabetul promovat de episcopul Ulfilla este cu totul remarcabil în istoria alfabetelor lumii, iar Sheringham face precizări în legătură cu apariția caracterelor runice în biblia lui Ulfilla.

Carlo Troya face precizarea că alfabetul episcopului Ulfilla era ultimul din cele create de la Moise încoace și comentează astfel:

Oare cine va vroi să creadă că limba gotică a lui Ulfila nu a fost răspândită de Berismund (vezi anul 417) şi mai mult, de către oastea gotică a lui Videmir din neamul amalilor, adusă astfel în Gallia şi în Spania? Limba aceea, care s-a vorbit şi s-a scris în Italia de către ostrogoţi, limba din care avem splendide monumente (şi mă refer doar la Italia), în Codex-ul argenteus al Evangheliei ulfiliene de la Upsala, în papirusul de la Arezzo şi mai cu seamă în cel de la Napoli, ca şi în Calendar, în Omiliile ostrogoţilor şi în toate celelalte scrieri ulfiliene, publicate de Mai şi de Castiglioni.

Ne-am putea permite să precizăm că sunt extrem de interesante și binevenite descifrările tăblițelor de la Sinaia. Cercetătorul makedon Branislav Stefanoski- Al Dabija, unul dintre eminenții specialiști în această materie precizează că alfabetul tăblițelor, scrise în timpul regilor daci Burebista și Deceneu pentru uz sacerdotal și se referă la istoria și religia acestora (Hyperboreii și zamolxismul, 2013), utilizează litere din alfabetul grec arhaic din linia B cretană și că acest alfabet nu este neapărat grecesc ci mai vechi, de origine pelasgă, pelasgii fiind străbunii tuturor popoarelor europene.

În legătură cu limba dacă vorbită nu acasă la ea ci pe un teritoriu franco- englez, nu ne putem lipsi de plăcerea de a reproduce un pasaj evocat de Carlo Troya:

„Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de Limba Dacică a tatălui său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către Normanzi, în idiomul Dacilor….Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Nu cred însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole înainte şi Daco-Geţii lui Rollo. Însă, atunci când vorbea cu Vizigoţii, discuţia era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei rămaşi în Germania. Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia. În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spadă Lungă, nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano. Într-o scrisoare de-a lui Cassiodor către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia limbajului patriei: “NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”.

Nu putem încheia această schiță fără să reproducem un pasaj din Discursul despre arhitectura gotică al acestui minunat avocat pro bono al istoriei românilor care se numește Carlo Troya:

„Astfel de erori legate de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor sau germanilor lui Tacit, au corupt istoria arhitecturii; aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse, Templul Tracic al lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic – în Alpii Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia dacului Rollo. Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi-au pierdut niciodată condiţia

$$_

 ION LUCA CARAGIALE despre Rascoala de la 1907

Ion Luca Caragiale publica în urmă cu mai bine de 100 de ani, în ziarul ”Die Zeit” din Viena, un articol care, dacă ar fi reprodus în zilele noastre, pare să fie în mare parte o descriere a vremurilor pe care le trăim, și ar consfinți că România și românii par a fi încremeniți în aceleași obiceiuri și metehne. 

Caragiale scria în ”Die Zeit” în 1907, un an care a rămas în istorie mai ales prin răscoala ţărănească, cu mii de victime în rândul populaţiei de la sate nemulţumită de condiţiile de trai.

România descrisă de Caragiale este o ţară cu partide corupte, o administraţie care viza aproape exclusiv îmbogăţirea proprie, un învăţământ asemnuit cu un ”canal de scurgere al poftelor de eftină parvenire” şi o ”oligarchie semicultă”: 

Democrația

Asta, în ţara romînească, se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică… Şi oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producţie utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor.

Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie �istorice”- liberal şi conservator, – bande mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , – această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice”.

Partidele politice

Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în Romînia. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere nu sînt, în realitate, decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă.

Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi ne-avînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi libercugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili.

Elita

Aşa se recrutează oligarchia care stăpîneşte ţara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură.

Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc – şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, niciun salt social dela o generaţie la alta, oricît de enorm, nu este exclus.

Dintr’un fiu de ţîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima viţiului, cînd a scăpat de puşcărie, graţie intervenţiei rudelor influente; dintr’un copil de cîrciumăraş, un avocat ilustru, care, în cîţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr’un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.

Patria bacșișului și al hatârului

De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. Toţi oamenii de afaceri, începînd de la arendaşul care plăteşte milioane arendă şi sfîrşind cu micul precupeţ, care învîrteşte în mizerele-i daraveri abia cîţiva lei, sînt rançonnés, în proporţie, de către aceşti baroni feudali mari şi mici, cari se numesc agenţii administraţiei Statului romîn.

Şi oamenilor de afaceri asta trebue să le convină; în aşa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfiială – poate nedreptăţi mare pe mic, poate înşela mic pe mare – puţini reducînd în mizerie pe mulţi. Rar, din cînd în cînd, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer – cine ştie ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stîngăceşte mituit.

Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepţii onorabile. De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatîrului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică.

Învățământul

Toate şcoalele, de la cele populare pînă la Universităţi – şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice.

Astfel, şcoala romînă, în loc de la fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetăţenii, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai de jos pînă la cel de sus, şcoalele sînt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decît onoruri cît de multe fără nuciun merit şi cîştig cît de mare, fără multă osteneală. Aceste fabrici alimentează oligarchia publică ce stăpîneşte exclusiv ţara romînească. 

 

Din aceste fabrici ese şi se premeneşte şi creşte, în oarba luptă de concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiunilor şi profiturilor, oligarchia de aventură. An cu an, apar proaspeţi pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii şi patrioţii, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltaţi, şovinişti, naţionalişti, iredentişti, antisemiţi, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trîndavei plebe, servanta oligarchiei.

Familiile sîrmane din plebea orăşenească, lipsite de orce mijloace de producţie, trăind din mică precupeţie, or din slujbe sau slujbuşoare, or din cîrciumăritul de mahala, ori din meserii mai puţin uşor de mărturisit – toate aspiră, graţie şcoalelor naţionale, să-şi vadă copiii cît mai degrabă, după vîrsta majoratului, în cel mai rău caz funcţionari; în cel mai bun, măcar deputaţi ministeriabili, dacă nu chiar miniştri….

 

Administrația

Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămînzind în opoziţie. Cînd cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecît răsturnarea guvernului.

Facţiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ţine pept torentului popular, adică facţiunii răsbite de foame; iar Regele, gelos de reputaţia europeană de linişte şi ordine a Statului său, este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimităţi în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziţiei cu formarea unui nou cabinet, cu disolvarea Parlamentului şi a tuturor consiliilor judeţene, urbane şi rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament şi unor noi consilii, – care, toate, după bunele obiceiuri consacrate, sînt fireşte aproape unanime partizane ale noului guvern.

Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentaţiei naţionale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Şi asta se întîmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puţin decît o legislatură întreagă… A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de Stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală – de la prefecţi şi secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliţie şi pînă la moaşa de mahala – se înlocueşte,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rînd din trei în trei ani, ba şi mai des uneori.