***

 Acum 90 de ani, în 7 februarie 1935, Stroe și Vasilache, celebrul cuplu de comici, prezintă în premieră "Bing Bang" – primul film sonor românesc.

Cinematografia românească a cunoscut câteva momente de referință care sunt subiectul unor cărți și discuții, chiar și după mult timp de când s-au petrecut. Printre acestea se numără conceperea și lansarea primului film sonor integral românesc în 1935 - „Bing Bang”.

„Bing Bang” este povestea unor șomeri din Bucureștiul interbelic, jucați de renumiții comici ai acelor vremuri, Nicolae Stroe și Vasile Vasilache. Filmul reprezintă o premieră nu doar din cauza tehnicilor folosite, dar și pentru faptul că este primul film al celor doi actori.

Stroe și Vasilache s-au remarcat odată cu emisiunea  „Ora veselă”, care a debutat în anul 1929 la Radio România și care a înregistrat un succes uriaș.

Cei doi, care se cunoscuseră la Grădina Volta-Buzești au legat o prietenie, ce s-a menținut până la moartea prematură a lui Vasilache. Relația dintre ei s-a făcut simțită și pe scenă, unde se completau foarte bine. Astfel, au devenit cel mai iubit cuplu umoristic al anilor ´30 - ´40.

„Bing Bang” a fost realizat în totalitate de români. Aparatura sonoră care a fost folosită la înregistrare a fost construită de inginerul român Iulian Gartenberg-Argani, care fusese și producătorul executiv. Stroe și Vasilache au fost actori, dar s-au ocupat și de regie, de scenariu și au contribuit la realizarea coloanei sonore, pe care o semnaseră M. Constantinescu și Max Halm. Imaginea era realizată de Iosif Bertok.

Despre ideea scenariului a povestit Nicolae Stroe în cartea sa „77 de ani în 200 de pagini”: „Ne făceam visuri mărețe și, ca să nu le uităm, le-am scris mare pe un perete din cabina noastră. La punctul unu am trecut un film ca la Hollywood sau pe aproape. Am început să scriem scenariul, cum în Capitală rulau numai filme cu prinți și prințese sau conți și contese și alte marafeturi. Noi am ales o poveste simplă, umană si foarte aproape de realitate, despre doi șomeri care se numeau Bing și Bang.”

Povestea filmului este simplă, dar plină de situații comice. Bing și Bang, doi șomeri, întâlnesc în Cișmigiu o veche prietenă care se ocupa cu vânzarea biletelor de loterie și care le oferă un astfel de bilet. Dar cei doi uită de el și pleacă la Snagov, după ce citesc într-un ziar despre posibilitatea găsirii unui loc de muncă acolo. Sunt supuși unor situații neobișnuite: de la furtul unei bicilete pentru a ajunge la Snagov, care se defectează pe drum și sunt nevoiți să meargă pe jos, până la încercarea de a face rost de mâncare. Întorși în Capitală, trec pe la sediul Loteriei de Stat, unde aveau loc extragerile. Își dau seama că biletul lor este căștigător al unui million de lei, dar nu au lozul. Răscolesc disperați căsuța lor de mahala și într-un final găsesc biletul norocos.

Sfârșitul filmului a fost impus de situație.  Pentru a putea realiza filmul, comicii aveau nevoie de o sumă destul de mare, pe care au reușit să o obțină de la directorul Loteriei de Stat. Acesta a ales finalul: șomerii, acum bogați, își cumpără un automobil și se îmbracă elegant, lăsând în urmă soarta lor nefericită.

Filmările au avut loc în Cișmigiu, la Grădina Icoanei, la Lacul Snagov și la Ateneul Popular de pe strada Romană. Cheltuielile de producție s-au ridicat la 300.000 de lei, dar investiția a meritat,  datorită succesului pe care l-a avut.

După ce a fost refuzat de mai multe cinematografe din București, „Bing Bang” are premiera oficială pe 7 februarie 1935 la Cinema Arpa (azi Cercul Militar Național).

Toată luna va rula cu casa închisă și din martie până în august va fi vizionat și în alte săli de cinema. A ocupat locul 4 în topul filmelor difuzate în cinematografele din România în anul 1935.

Și toate aceste realizări în condițiile în care numai în București existau aproximativ 50 de cinematografe ce proiectau și de câte 7 ori pe zi.

Stroe și Vasilache au mai făcut un alt film, în 1936, numit „Ora veselă”.

În 1944, Vasile Vasilache moare în bombardamentul american asupra Bucureștiului din 4 aprilie.

„Bing Bang” a fost reluat în decembrie 1944 în cadrul unei reprezentații de gală în memoria lui Vasilache. A continuat să ruleze pe ecrane până în toamna lui 1945 și a avut deasemenea succes. Nicolae Stroe a realizat emisiunea „Ora veselă”, la Radio România, ani în șir și după dispariția partenerului său.

Aurel Storin a afirmat în cartea sa „Farmecul discret al revistei” despre cei doi comici: „Ei rămân în istoria Revistei românești nu numai cu valoarea artei lor, ci mai presus de toate, cu gestul-care adesea mi se pare incomensurabil, de a fi trăit și de a fi  murit prieteni”.

***

 19 țări din toată lumea în care nu există râuri

Am crede că există râuri în fiecare colț de lume, dar iată că sunt state care nu sunt străbătute de nicio apă curgătoare. Ai putea menționa trei țări în care nu există râuri înainte de a citi acest articol?

Râurile sunt fluxuri naturale de apă care curg din locuri situate la înălțime spre regiuni mai joase. Marea majoritate a râurilor se varsă în mări, în lacuri sau în alte râuri, dacă sunt afluenți.

Râurile reprezintă o sursă importantă de alimentare cu apă pentru uz agricol și casnic. În plus, permit pescuitul și exploatarea altor resurse, pe lângă faptul că sunt o atracție turistică importantă în unele zone ale planetei.

Cele mai lungi ape curgătoare din lume sunt Nilul, în Africa, Amazonul, în America de Sud, și Yangtze, în Asia (China). Deși sunt comune pe toate continentele și există țări cu mii de râuri, în anumite state apele curgătoare pur și simplu nu există.

În anumite cazuri, vorbim despre insule care sunt ori prea mici, ori atât de plate, încât este imposibil ca apa să curgă dintr-un punct spre altul.

Altele se află în deșert și, deși pot avea albii inundate în anumite perioade ale anului, în niciun caz nu se formează canale permanente.

Țările fără râuri au nevoie de surse alternative de apă. De exemplu, țările de coastă montează instalații pentru a desaliniza apa de mare.

În unele state au fost construite canale artificiale în încercarea de a colecta apa de ploaie, deși problema este că multe dintre aceste locuri sunt în zone deșertice, astfel încât canalele rămân uscate în cea mai mare parte a anului.

Cu toate acestea, prezența râurilor pe un anumit teritoriu nu este sinonimă cu accesul la apă de calitate. În ultimele decenii, poluarea s-a agravat în aproape toate râurile din America Latină, Africa și Asia.

Deteriorarea calității apei este de așteptat să se accentueze în următoarele decenii, ceea ce va crește amenințările la adresa sănătății. Așadar, iată lista celor 19 țări care nu au niciun râu.

1

Arabia Saudită

Regatul Arabiei Saudite ocupă o mare parte din teritoriul Peninsulei Arabice. Deșertificarea, epuizarea apelor subterane, absența râurilor și poluarea mării prin deversarea de petrol au compromis calitatea apei.

De aceea, saudiții au instalat uzine enorme de desalinizare.

2

Bahamas

Bahamas este una dintre insulele care alcătuiesc Antilele, în Marea Caraibilor. Având un relief plat, niciun râu nu ar putea străbate acest teritoriu.

3

Bahrain

Bahrain aste un alt stat insular situat în zona Golfului Persic. Vorbim despre un arhipelag în care cea mai mare insulă are doar 55 de kilometri lungime.

4

Qatar

O mare parte a țării este o câmpie stearpă, acoperită cu nisip.

5

Vatican

Statul Vatican este cel mai mic din lume, atât ca mărime, cât și ca populație. Prin Cetatea Sfântului Scaun nu trece nicio apă curgătoare.

6

Comore

Uniunea Comorelor este o altă țară formată din mai multe insule. Este situată în sud-estul Africii și are un relief vulcanic abrupt. Este una dintre cele mai sărace țări de pe continent.

7

Emiratele Arabe Unite

Emiratele Arabe Unite se află în Peninsula Arabică și au un relief întins. Nici aici nu există râuri.

8

Insulele Marshall

Republica Insulelor Marshall este situat în Oceanul Pacific, în regiunea Micronezia. La fel ca în cazul altor țări insulare, multe dintre insulele care alcătuiesc acest arhipelag riscă să dispară ca urmare a creșterii nivelului mării.

9

Kiribati

Ne continuăm turul în țările insulare mici și, în acest caz, vorbim de Republica Kiribati, în partea de vest Oceanului Pacific, la nord-est de Australia. Este formată din 33 de atoli de corali și o insulă numită Banaba.

10

Kuweit

Teritoriul în care se află statul Kuweit este în principal deșert. Neajunsuri suplimentare față de absența râurilor: îi lipsesc lacurile și orice altă rezervă naturală de apă proaspătă.

11

Libia

O mare parte din teritoriul Libiei se găsește în deșert și, prin urmare, marile aglomerații urbane sunt situate pe fâșia de coastă. În ciuda faptului că Libia nu are râuri, în sudul țării există mari rezerve subterane de apă.

12

Maldive

Republica Maldive este o altă țară insulară situată în Oceanul Indian. Este, de asemenea, cea mai plată țară din lume, cu altitudinea maximă de numai 2.8 metri.

13

Malta

Această țară europeană este formată din mai multe insule, deși singurele locuite sunt Malta, Gozo și Comino.

14

Monaco

Principatul Monaco este o țară suverană aflată pe Riviera Franceză și care are un teritoriu de doar doi kilometri pătrați. Are un relief accidentat, deoarece este situat la poalele Alpilor.

15

Nauru

Republica Nauru este o altă țară din Micronezia, în Oceanul Pacific central, la sud de Insulele Marshall.

16

Oman

Sultanatul Oman este situat în sud-estul Peninsulei Arabice. O mare parte a țării este deșert.

17

Tonga

Tonga este o uniune de 177 de insule cunoscută și sub numele de Insulele Prietenilor, dintre care 36 sunt locuite. Are o populație de circa 100.000 de oameni.

18

Tuvalu

Tuvalu este situat în Oceania și este una dintre cele patru țări care formează Polinezia. Este una dintre cele mai mici țări din lume (după Vatican, Monaco și Nauru) și una dintre cele mai amenințate cu dispariția ca urmare a creșterii nivelului mării.

19

Yemen

Republica Yemen se află în sudul Peninsulei Arabice. Chiar dacă este un teritoriu foarte arid, aici se  găsesc regiuni mlăștinoase și o importantă rezervă de ape subterane.

***

 

Ion Bocancea, din Bicaz, Nică a lui Ştefan a Petrei implineste astazi,

 74 de ani... 

„Niciodată nu m-am dat vedetă. Copilăria mea a fost mai năstruşnică decât cea descrisă de Ion Creangă“, spune Ion Bocancea, cel care a interpretat rolul principal în filmul „Amintiri din copilărie“ „De câte ori mă uit la filmul «Amintiri din copilărie», de fiecare dată mai descopăr ceva“, spune Ion Bocancea  despre singura ecranizare a capodoperei lui Ion Creangă. Au trecut 58 de ani, adică mai bine de o jumătate de secol, dar cel care a jucat rolul principal în arhicunoscuta producţie cinematografică nu pierde ocazia de a revedea filmul ori de câte ori este redifuzat la televiziune. 

  „Numai ultima oară nu am reuşit, am aflat abia la o zi după aceea că s-a dat la TVR în preajma Crăciunului. Chiar mă sunase cineva să mă întrebe dacă am văzut «Amintirile», şi i-am spus că nu am reuşit pentru că au fost mari probleme cu reţelele din cauza furtunii de zăpadă“, povesteşte Ion Bocancea. Vremea cu năbădăi l-a prins acasă, la Bozovici, o localitate situată la 30 de km de oraşul Anina şi 70 de Reşiţa, reşedinţa judeţului Caraş-Severin.  

 Vremurile l-au transformat într-un bănăţean get-beget după căsătorie, însă copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Bicaz. Acolo, la începutul anilor ’60, regizoarea Elisabeta Bostan l-a remarcat pe Ionică Bocancea în timp ce cutreiera şcolile din judeţele Moldovei pentru a-l găsi pe cel mai potrivit copil care să joace rolul lui Nică a lui Ştefan a Petrei. Tot acolo, revine aproape an de an, la sfârşitul lunii august şi începutul lui septembrie pentru a se revedea cu cei doi fraţi rămaşi în Neamţ, şi pentru revederea cu foştii colegi de liceu. Deşi au trecut atâţia ani, Ion Bocancea îşi aminteşte în detaliu cum a ajuns să fie selectat pentru rolul vieţii lui. Avea 13 ani şi era în clasa a VI-a la şcoala din Bicaz, iar regizoarea Elisabeta Bostan şi Doru Năstase, care o seconda, mergeau prin Moldova pentru a găsi copiii care să joace în film.  

 „Atunci când au intrat în clasă, eram la o oră de desen şi eram preocupat să desenez ceva… lupul din «Capra cu trei iezi», parcă. În timpul ăsta eu fluieram şi mâzgăleam acolo… Toată lumea s-a ridicat în picioare când au intrat regizorii în clasă. Colegii au dat «Bună ziua!», dar eu, nimic, îmi vedeam de treabă. Ţin minte că îmi făcusem părul din cap «arici», îl dădusem cu săpun, să stea în sus, iar doamna regizoare m-a întrebat: «Tu de ce nu te ridici în picioare?». Mi-am cerut scuze atunci, am crezut că am făcut o prostie. Mi-a spus atunci doamna regizoare: «Ia să te duci la cancelarie şi să mă aştepţi la uşă!»“, povesteşte Bocancea amuzat, deoarece atunci credea că boacăna pe care a făcut-o va avea consecinţe grave.  

 „Erau mai mulţi copii chemaţi la cancelarie şi ne-au pus tot felul de întrebări despre Creangă, să povestim ceva, şi la urmă să ne strâmbăm. Câte unul, câte unul, au tot fost scoşi afară şi am rămas doar eu şi ei în cancelarie. Când am văzut că nu m-au chemat să mă sancţioneze, ba, mai mult, mă puneau să mă strâmb, am făcut ca toţi dracii“, îşi mai aminteşte Ion Bocancea. Însă drumul până la a obţine rolul din film era abia la început, un drum care a cernut dintr-un număr impresionant de concurenţi. 

  „În total, au fost 12.000 de copii la preselecţie şi în finală am rămas 10, din care cinci erau din Iaşi, iar din Neamţ am fost doi. Din 10 am rămas doi, iar după vizita medicală m-au ales pe mine pentru rolul lui Nică. Colegul meu, care era de la Iaşi, a jucat personajul «vărul Dumitru». De fapt, toţi cei 10 care au rămăs în finală au primit roluri în film“, rememorează Ion Bocancea.  Selecţia finală a celor 10 copii pentru rolurile din filmul „Amintiri din copilărie“ s-a făcut la Bucureşti, unde s-au susţinut mai multe serii de probe.  

 „Au fost tot felul de probe: foto, probe de filmare, dar cea mai grea a fost cea în care trebuia să ne  dezbrăcăm pentru scena din «La scăldat». Proba asta s-a ţinut la Muzeul Satului şi era plin de lume acolo, oamenii se uitau ca la circ la noi. Trebuia să ne dezbrăcăm în pielea goală şi să facem un traseu cu spini, cu garduri, cu obstacole. Ni s-a spus că după ce ne dezbrăcăm, hainele le vom găsi la capătul traseului. Nu voia nimeni să se dezbrace, dar eu mi-am zis că şi aşa nu mă cunoaşte nimeni. Am ieşit primul, dar au fost şi alte probe la care am fost primul. Am avut probe şi de călărie, şi de înot, tot felul de teste sportive“, mai spune cel care avea să fie învestit cu cel mai important rol din film: Nică a lui Ştefan a Petrei. În total, probele au durat circa două luni, dar filmările s-au făcut pe parcursul unui an, deoarece trebuiau trase cadre în fiecare anotimp.  

 Filmările exterioare s-au făcut în zona judeţului Neamţ (Humuleşti, Oglinzi, Văratec, Târgu Neamţ, Cetatea Neamţ, Agapia), şi Suceava (Broşteni). S-a filmat în vara şi toamna anului 1964, precum şi din decembrie 1964 şi până în februarie 1965. Pentru cadrele interioare s-a filmat la Centrul Naţional al Cinematografiei de la Buftea.   „De exemplu, pentru exterior, nu s-a filmat la casa originală a lui Creangă, de la Humuleşti, ci s-a făcut o altă casă, în cartierul Blebea, din Târgu Neamţ. La casa de la Humuleşti, care acum e muzeu memorial, nu se putea filma, deoarece se vedeau firele electrice şi circulau maşini prin zonă. S-a făcut însă o casă care copia modelul original, dar acolo s-a filmat doar pentru scenele exterioare, interioarele s-au turnat la Buftea. Pentru scenele cu scăldatul în  Ozana s-a folosit o zonă mai rustică, mai jos de Humuleşti, pe cursul apei“, dezvăluie Ion Bocancea. 

 Conform datelor de oficiale, cheltuielile de producţie ale filmului au fost de 3.700.000 lei. „Au fost multe scene tăiate din film, de cenzura din acele vremuri ‒ cum să se dea imagini cu tunsul şi cu râia, cu ţiganii lingurari?  S-a tăiat cam o jumătate de oră din filmări, altfel filmul era mai lung“, mai spune Bocancea.  

  „Niciodată nu m-am dat vedetă“  

 „Nu eram un copil cu părul bălai, eu eram şaten pe vremea când am fost ales pentru rolul din film. Dar am fost vopsit blond, şi, la un moment dat, mi-au făcut o tunsoare cu o foarfecă, de arătam ca dracul. Apoi m-au tuns «zero», după care am purtat perucă. La cenzură s-a tăiat scena în care m-au tuns, când eram «tunsu felegunsul, câinii după dânsul». Lucrurile astea nu se uită niciodată“, îşi mai aminteşte Bocancea. 

   Recunoaşte şi acum, că nu s-a folosit niciodată de celebritaea pe care i-a dat-o rolul. A mai jucat în piese de teatru, la Piatra Neamţ şi la Bacău, dar rolul lui Nică a fost rolul vieţii lui.   

„După ce am terminat liceul la Bicaz, am dat examen la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Bacău. Îmi plăcea gimnastica, dar nu am reuşit să intru. Îmi plăceau şi alte sporturi pe atunci, am jucat şi fotbal la echipa Volanul Bicaz“, mai spune Ion Bocancea. A urmat şcoala de şoferi, iar în 1972 a fost solicitat în Belgia de o casă de filme. Proiectul nu s-a concretizat însă, deoarece trebuia să plece în armată, dar în timpul stagiului militar, s-a prezentat la examen, la IATC Bucureşti.  

 „M-am dus ca un candidat oarecare. Militar m-am dus şi nu le-am spus cine sunt, sau ce premii am luat cu filmul. În 1965 luasem la Girona, în Spania, premiul special al juriului şi Marele Premiu Oso Padro Asturiano. Au fost premii la Teheran, la Moscova, dar eu niciodată nu m-am dat vedetă…Când am ieşit de la examen, m-am întâlnit pe trepte cu regizoarea Elisabeta Bostan care m-a întrebat de ce nu am căutat-o înainte să-i spun că vreau să dau examen. I-am răspuns că dacă merit intru, dacă nu, nu intru. Şi nu am intrat“, dă timpul înapoi Bocancea. 

  S-a angajat apoi la fabrica de ciment de la Bicaz, ca programator calculatoare, dar i-au plăcut mult maşinile, şi a activat mulţi ani ca instructor auto. În 1976 s-a căsătorit şi a plecat cu soţia în Banat, unde a lucrat doar în domeniul auto.   

„Eram supărat şi că nu fusesem anunţat de proiectul din Belgia, şi am plecat pentru ca cei de la Bucureşti să nu mai dea de mine. La o vreme, un sociolog englez făcea o antologie a aşa-zişilor copii minune, de la Shirley Temple începând. Şi eram şi eu pe listă. A sunat la Bucureşti, la Casa de Filme, şi au început să mă caute, dar nu mă găseau niciunde. Au sunat şi la Caraş şi m-au regăsit şi am mai început cu emisiuni de televiziune, invitaţii la evenimente“, mai povesteşte Bocancea.  

 Din postura de bunic, cu o nepoţică pe care o adoră, Ion Bocancea se simte tot un copil atunci când e provocat la amintiri despre Amintiri. „Copilăria mea a fost mai năstruşnică decât cea descrisă de Creangă în «Amintiri» şi de aceea, pentru mine era o joacă ce trebuia să interpretez. Eu făceam mai multe ca Nică a lui Ştefan a Petrei. Se spune că «Amintirile din copilărie» sunt amintirile copilului universal, chiar dacă acum sunt alte distracţii ‒ copiii se nasc cu telefonul şi cu tableta în mână. Mie, când eram copil, îmi plăcea să mă uit la filme cu cowboy“.  

 Chiar dacă ştie filmul pe dinafară, Ion Bocancea spune că întotdeauna găseşte lucruri noi atunci când revede producţia:   „De fiecare dată mai descopăr ceva în film. De exemplu, în ultima vreme urmăresc legătura între imagine şi muzică. În scena de «La Cireşe», când suntem prinşi, mătuşa Mărioara ‒ Eliza Petrăchescu vine ca un uragan. Sunetul tocmai asta arată, este adaptată extraordinar muzica pe imagine“, mai spune Ion Bocancea. 

 Ion Bocancea este mândru că în film a avut ocazia să joace alături de cei mari actori români din acea perioadă: „Cel mai mare era Ştefan Ciubotăraşu, care îl juca pe Creangă adult. Ciubotăraşu era artist al poporului, cel mai mare rang la acea vreme pe care îl putea primi un artist. Pe tatăl lui Nică, Ştefan a Petrei, îl juca Emanoil Petruţ, artist emerit, mama era Corina Constantinescu, la fel, artist emerit“ Cei mai mulţi dintre actori s-au prăpădit. „Mai ţin legătura cu Smărăndiţa popii, actriţa care e acum în America şi cu care m-am văzut la o ediţie a emisiunii «Surprize, surprize». De asemenea, cu doamna Elisabeta Bostan am mai vorbit“. 

 Una din amintirile care i-au rămas vii în memorie lui Ion Bocancea, după rolul jucat în film, este şi aceea în care a trebuit să presteze într-un spectacol dedicat soţilor Ceauşescu. 

  „Spectacolul cu «Amintirile din copilărie» s-a ţinut chiar în casa lui Creangă, de la Humuleşti şi era organizat pentru familia Ceauşescu şi toată gaşca lor aflaţi într-un turneu prin Moldova. Printre altele ni s-a spus să facem şi o scenetă. Ce m-a deranjat a fost că m-au pus cu brigada artistică, cu «Trăiască Partidul!», cu toate lozincile alea. Erau atunci veniţi Nicolae Ceauşescu, Ceauşeasca şi copiii lor, dar spectacolul nu i-a impresionat prea mult. Din toţi fruntaşii din Comitetului Central care veniseră, lui Gheorghe Maurer i-a plăcut. El m-a felicitat şi am şi vorbit mai multe cu el. Ceauşescu era dintr-o bucată, el se uita şi pleca. Aşa era el crescut“, mai povesteşte Ion Bocancea.

***

 Știați că...

1. În tradiția românească, mulsul vacilor trebuia făcut la ore fixe, folosind un scăunel special numit "șuștar"? Acesta era făcut doar din lemn de brad și trebuia să aibă trei picioare, niciodată patru, pentru a aduce noroc și spor la lapte.

2. Există o legendă care spune că prima vacă din România a fost adusă de Sfântul Nicodim la Mănăstirea Tismana? Se spune că această vacă dădea atât de mult lapte încât hrănea toți călugării mănăstirii.

3. Înainte de primul muls al zilei, gospodarii rostesc și astăzi un descântec special moștenit din bătrâni? "Lapte gros ca untul, dulce ca mierea, alb ca neaua" - sunt cuvinte magice care se crede că influențează calitatea laptelui.

4. România deține recordul pentru cea mai longevivă vacă din Europa de Est? O vacă din județul Suceava a dat lapte timp de 25 de ani, producând peste 100.000 de litri de lapte în toată viața ei.

5. În credința populară, vaca trebuie mulsă întotdeauna în aceeași ordine? Se începe cu ugerul din dreapta spate, apoi stânga spate, dreapta față și stânga față - acest ritual este considerat sacru pentru sănătatea animalului.

6. Găleata de muls trebuie să fie neapărat din metal curat, niciodată din plastic? Se spune că metalul păstrează energia pozitivă a laptelui și împiedică "luatul manei" (pierderea magică a laptelui).

7. Există un ritual special în care prima înghițitură de lapte proaspăt muls trebuie dată pisicii din gospodărie? Se crede că astfel vaca va da lapte tot anul și va fi ferită de deochi.

8. În unele zone ale României se practică și astăzi "botezul vacii"? La prima mulgere după fătare, preotul vine să binecuvânteze vaca și primul lapte, care apoi este împărțit vecinilor pentru noroc.

9. Cel mai mare record de muls manual într-o zi a fost stabilit de un cioban din Mărginimea Sibiului? A muls 50 de vaci în mai puțin de 5 ore.

10. În tradiția românească, scaunul de muls trebuie să fie făcut dintr-un singur trunchi de copac? Se spune că astfel energia pământului trece prin lemn și ajută la calitatea laptelui.

Voi ce tradiții ați moștenit de la bunici în creșterea și mulsul vacilor? 🐄🥛

***

 SFÂRȘITUL VIOLENT AL LUI CORNEL CHIRIAC

„Îi urăsc pe comuniști, nu pot să mă abțin.”

Simbol al unei generații, Cornel Chiriac a reușit prin muzica transmisă pe undele Europei Libere să devină idolul tineretului român și nu numai. Moartea sa în plină glorie, la doar 32 de ani, a produs în țară un val de consternare. Asta și pentru felul în care a avut loc. La 4 martie 1975, in apropierea miezului noptii, Cornel Chiriac a fost înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din vecinătatea Parcului Luitpoldpark din München. A fost găsit o oră mai târziu de o studentă care se întorcea acasă. Medicii sosiți la fața locului nu au putut constata decât decesul.

Trupul fără viață al lui Cornel Chiriac a fost găsit pe Strada Brunner, lângă parcul Luitpoldpark

Un tânăr pasionat de Jazz

Ionel Corneliu Chiriac s-a născut la 9 mai 1942 în Uspenca, Basarabia (azi Ucraina). S-a mutat cu familia în Piteşti, unde a făcut liceul, după care a absolvit Facultatea de Limbi Străine la Universitatea Bucureşti. Încă din adolescență Cornel a dovedit o pasiune pentru jazz, strângând toate informațiile posibile despre reprezentanții acestui gen și ascultând melodii pe unde putea. Copia pe caietele sale cărți, cronici, interviuri și știri din reviste de specialitate, apoi le traducea, separat, în limba română. „În timpul liceului se ocupa numai de muzică. Își pierdea nopțile scriind. Dimineața se trezea foarte greu să meargă la școală” își amintește mătușa lui. A scos chiar o revistă scrisă de mână „COOL Jazz” care o copia pentru prieteni.

Mare iubitor al acestui gen, se angajează la Radio România în 1963 și devine membru fondator al „Federației europene de jazz”. Chiriac va copia discuri întregi pe benzi și le va aranja în arhiva Radiodifuziunii. „Toată bandoteca radio este scrisă și pusă de mâna lui Cornel Chiriac”, avea să spună mai târziu Aurel Gherghel, unul dintre cei mai importanți organizatori de evenimente din anii ’70-’80. Debutul l-a făcut cu emisiunea „Jazz de ieri și de azi”, devenită ulterior „Jazz magazin”.

Într-o noapte din 1967 a reușit să asculte toată discografia Beatles apărută până atunci, adusă în țară de Camil Petrescu jr. „Am venit a doua zi dimineață și dormea pe mașina de scris […]; a ridicat capul și a spus: «Domnule, sunt senzaționali!» și a adormit la loc”, își amintește Petrescu jr.

Metronomul muzical și întâmplări cu Phoenix

Descoperind gustul pentru rock, începând din 10 iulie 1967 Cornel Chiriac a realizat la Radio România cea mai populară emisiune de muzică de atunci, intitulată „Metronom”. În colaborare cu Geo Limbășanu, prezenta ascultătorilor informații la zi din sfera genurilor pop, rock sau jazz. Au fost difuzate melodii ale unor formații ori interpreți precum Beatles, Cream, Jimi Hendrix, Bob Dylan sau Joan Baez. Uneori se întâmpla ca anumite albume să fie prezentate publicului la doar două-trei zile de la apariția lor în Statele Unite.

Ca producător, a sprijinit în special formațiile Phoenix (Timișoara) și Sideral (București). Nicu Covaci își amintește: “Formația Phoenix a început în anul 1962 cu turnee, dar nu eram așa de cunoscuți în țară. În anul 1968 la Festivalul Național Studențesc în comisie era Cornel Chiriac și când noi am început să cântăm a sărit pe masa juriului și a început să danseze. Ne-a dus imediat de la Iași la București la radio, la televiziune și la Electrecord.”

Cu Phoenix a realizat importante înregistrări în studioul Radio (1968-1969) și i-a promovat în diferite ocazii. În 1969 a întreprins demersuri pentru a-i aduce la Festivalul „Cerbul de Aur” de la Brașov, reușind să îi includă în program. Între timp, membrii Phoenix fuseseră cazați la Hotelul Nord din București pentru a fi vizionați de cenzură. În timpul desfășurării festivalului, Chiriac s-a întors de la Brașov cu vestea proastă a anulării concertului, dar s-a reîntors în speranța rezolvării problemei in extremis. Nereușind să convingă organizatorii, ca protest, s-a închis în camera sa de hotel și a dat foc la draperii. Personalul hotelului și pompierii au spart ușa pentru a stinge incendiul, iar Cornel Chiriac a dispărut în învălmășeală, având la el doar benzile cu melodiile.

Invadarea Cehoslocaviei, finalul carierei în România

După acest incident, problemele tânărului redactor îndrăgostit de muzică bună păreau a nu se mai sfârși. Cornel Chiriac voia să difuzeze pe undele medii pe care emitea postul de radio național un gen de muzică ce nu era deloc pe gustul celor ce controlau politic programele de la Radio București. Astfel, Cornel a înțeles repede că emisiunea realizată de el nu putea să aibă zile multe și a început să se gândească serios la o viață nouă dincolo de granițe.

Momentul schimbării avea să apară curând. După invazia Cehoslovaciei din august 1968 de către armata sovietică, Cornel Chiriac a difuzat, în semn de protest, pe postul naţional de radio, o baladă a lui Mircea Florian, „Vocea oilor”, în care se spunea cum cinci lupi mici şi unul mare au atacat o stână. Furia autorităţilor comuniste faţă de tânărul rebel a atins cote maxime când Chiriac a difuzat melodia celor de la Beatles, „Back in the URSS”, motiv pentru care populara emisiune „Metronom” a fost desfiinţată.

Ultima filă a dosarului de angajat la radio al lui Cornel Chiriac este despre „desfacerea contractului de muncă“. Datat 9 aprilie 1969, ordinal 343, stabilea că „începând cu data de 26 martie 1969, se desface contractul de muncă al lui Chiriac Cornel”. Motivația este redată într-un referat: „3 aprilie 1969, Chiriac Cornel, Redactor III la Redacția Actualități nu s-a mai prezentat la serviciu din ziua de 26 martie 1969, iar din informațiile pe care le avem nici nu s-a mai întors în țară dintr-un voiaj făcut în străinătate. În consecință, vă rugăm să dispuneți desfacerea contractului de muncă.“

Ce se întâmplase? Decis să părăsească definitiv România, Cornel Chiriac a reuşit să treacă graniţa în Austria cu ajutorul unei invitaţii falsificate, primită în timpul festivalului „Cerbul de Aur”. A profitat de o viză turistică pentru o țară din Est și a ajuns în lagărul de refugiați de la Treiskirchen, din apropierea Vienei. Steaua lui norocoasă a făcut ca despre sosirea lui acolo să afle Noël Bernard, șeful Departamentului românesc al Europei Libere din München.

De la București în studiourile din München

Noël Bernard demarase deja o amplă acțiune de restructurare a programelor în limba română ale Radioului american din Capitala Bavariei. Dorea să facă din ele o alternativă viabilă la emisiunile tot mai marcate de ideologie transmise de Radio București. Ambiția lui era ca Europa Liberă în românește să fie un post de radio complet, nu doar unul cu un apreciabil conținut politic, fără ca prin această schimbare de strategie editorială să își abandoneze misiunea de post de radio militant, anticomunist. Cornel Chiriac era omul de care avea nevoie spre a face cât se poate de competitive programele muzicale ale Radioului. Noël Bernard: „Îmi aduc aminte ca astăzi de ziua în care ne-am întâlnit într-un frumos şi vechi hotel de pe malurile Salzarului, un râu pitoresc care traversează oraşul lui Mozart. M-a întâmpinat un băiat tânăr, pe vremea aceea avea 25 sau 26 de ani, puţin hippy ca înfăţişare, dar evident inteligent, plin de candoare şi simpatic. Conversaţia n-a durat prea mult. Mi-a povestit despre greutăţile pe care le întâmpinase la Radio Bucureşti, despre felul cum emisiunile lui erau cenzurate.”

Bernard și conducerea americană a Europei Libere l-au ajutat pe Cornel Chiriac să își poată asigura un statut legal care să îi permită stabilirea la München și să-și continue activitatea în domeniul radiofonic. La scurtă vreme, Metronomul transferat de la București la München a fost un triumf, audiența lui a depășit toate estimările, ascultătorii lui Cornel Chiriac nu se limitau, așa cum se aproximase, numai la tinerii din România ci din toată Europa.

Sub ochiul rece al securității

În controversata sa carte „Orizonturi roşii”, Ion Mihai Pacepa îl citează pe Ceauşescu ordonând executarea inamicilor regimului său personal cu celebrele vorbe: „Dă-i-l pe Radu“. Metodele de asasinat utilizate de Securitate, după învăţăturile şi metodele KGB, erau diverse, iar cei care le-au căzut victimă au fost mulţi. Regimul de la Bucureşti era extrem de nemulţumit de comentariile mai mult decât critice ale lui Cornel Chiriac la adresa lui, ca şi de popularitatea lui unică, în rândurile tineretului din România, unde muzica pop/rock era interzisă. E de la sine înțeles faptul că, încă din primele zile aflate în München, Cornel Chiriac era pus sub urmărire.

Deși în ochii Securității Chiriac apărea ca un om deosebit de periculos, realitatea „din teren” era cu totul alta. Îndrăgitul realizator de radio român era un tip însingurat cu foarte puțini prieteni adevărați, deși din România pe care o părăsise primea zilnic zeci de scrisori ai căror expeditori începeau prin a-și exprima dorința de a-i deveni prieteni.

„La 16 ani sunem majoritatea căliţi atât sufleteşte cât şi trupeşte de viaţa de aici. Când e albă când e neagră, când e caldă, când e rece, dar de puţine ori a fost albă şi caldă viaţa asta ca să ne bucurăm şi noi. Acum, însă, după vestita dată de 7 iulie 71 (n.r. când au apărut tezele de partid prin care s-a instituit revoluţia culturală după modelul comunist), viaţa tinerilor s-a înrăutăţit mult mai mult. S-au dus bărbile şi pletele tinerior, s-a dus muzica. S-au dus toate. Dar câte ceva tot a mai rămas: cozile la carne. Dar cine are curajul să se ridice şi să strige aceste adevăruri? Nimeni! Căci cum «ai dat din aripi» cum te-au şi înhăţat. Şi se abat asupră-ţi pumnii şi bastoanele «sticleţilor» care încearcă pe aceste căi să te facă să gândeşti «ca un adevărat comunist»“.

Fragment dintr-o scrisoare trimisă din România comunistă pe adresa Europei Libere

Cornel Chiriac nu se adaptase niciodată condiției de exilat. Era convins că, dacă i-ar fi fost dat să trăiască vremuri normale, locul lui era nu la Műnchen, ci la București, la microfonul postului de radio național, nicidecum la acela al unui post finanțat de americani, aflat la 2000 de kilometri distanță de țara în care se născuse și unde își începuse cariera de disc-jockey, într-un moment în care cuvântul acesta nu prea făcea parte din vocabularul de bază al românilor. Poate singura consolare venea din partea logodnicei sale, Gerlinde „Linda” Schuster.

Noël Bernard: „Cornel se simţea singur. Un băiat singur de care nimănui nu-i păsa. Cornel nu se putea împăca cu gândul că sute de mii, dacă nu milioane de tineri din România îl adorau, în timp ce aici la München era un oarecare. Încerca să găsească un surogat. Aduna la el acasă pe cine vrei şi pe cine nu vrei, încercând să aprindă un mic foc de căldură şi prietenie care să înlocuiască flacara de dor care-l ardea. Pierdea zilele și multe nopți într-o continuă căutare, sfâșiat de o neliniște care nu se astâmpăra. Câteodată își găsea refugiul într-o sticlă de vin.”

O crimă în miez de noapte

Marți, 4 martie 1975, München. E o zi obișnuită pentru Cornel Chiriac care își petrece timpul la serviciu, în studiourie Radio Europa Liberă, înregistrând o serie de programe. Printre ele, o premieră mondială a unei piese de Mrozek pe care Vlad Mugur, refugiat și el în Germania, o punea în scenă la Teatrul Municipal din Constanz. Seara, în jurul orei 19, iese în oraș. Colegii nu-l văd bine, e destul de posomorât și neliniștit.

Andrei Voiculescu, redactor pe atunci la Europa Liberă, își amintește: „Numai cei trecuți prin exil pot să înțeleagă prin ce am trecut noi. Este o perioadă de început, de euforie, vine alta în care iți vine să-ți iei câmpii. Ești departe de cei pe care i-ai cunoscut, ești într-o lume nouă, Germania fiind o lume extrem de neprimitoare și implicit ai acel feeling de singurătate. Cornel avea un remediu: îi plăcea băutura. Insă în ultimii doi ani de zile devenise un om echilibrat, trebuie să o spun. Își făcuse propria casă. Stătea puțin mai în afara München-ului, nu în buricul târgului după cum se obișnuiește la noi. Ieșea din când în când seara și se ducea prin discoteci.”

Cornel Chiriac își propune să-și viziteze mai mulți prieteni apropiați, unii dintre ei proprietari de localuri cu specific românesc. La volanul mașinii sale, Mercedes 230, străbate cartierul boemei locale, Schwabing, și în apropierea unei piețe, pe bulevardul Elisabeth-Straße, îl întâlnește pe Mario Gropp, un tânăr de 17 ani pe care-l cunoștea de ceva vreme. Oprește mașina, îl ia și pleacă mai departe urmând traseul Elisabeth-Straße, Franz-Joseph-Straße și în final Occam-Straße unde la fiecare clădire e câte un local de muzică.

Cei doi intră într-o pizzerie, unde Chiriac se cunoștea cu barmanul și patronul. Comandă un vin roșu și, la rugămintea lui Gropp, și ceva de mâncare. La un moment dat, Cornel are o altercație cu barmanul care îi spune să achite consumația, știindu-l că uneori uită să plătească. În acest moment, Cornel Chiriac face un gest imprudent: scoate din buzunar niște bani pe care îi luase de la bancă în după-amiaza zilei respective pentru a achita o instalație stereofonică pe care o luase în rate. Astfel, în văzul celor prezenți, Cornel Chiriac se afișează cu ditamai teancul de 1.100 de mărci. Realizând trăsnaia, iese repede din bar spre toaleta în care exista un telefon public și-și sună o colegă de muncă, explicându-i situația. Femeia îl sfătuiește să împartă banii în trei buzunare diferite și să părăsească zona.

Ce nu știa Cornel era că partenerul său de pahar, Mario Gropp, figura ca recidivist în evidențele Poliției federale germane. Avea o condamnare cu suspendare și, în acel moment, era în grija unui lucrător social. Andrei Voiculescu: „Ironia sorții e că acest lucrător social avea un obicei. Când cei pe care îi avea în ingrijirea sa se purtau bine, el le făcea un cadou. Acestui tânăr Mario Gropp i-a făcut cadou două pumnale marocane de alea lungi, drepte, cu lama în stea.” În seara de 4 martie 1975 armele erau la el.

Este puțin înainte de miezul nopții. Cornel Chiriac achită nota și dă să plece spre casă. Însă Mario Gropp îl roagă să-l ducă cu mașina acasă, undeva la o adresă din cartierul respectiv. Recidivistul îl ghidează pe Cornel să intre pe niște străzi întunecoase și îi spune să se oprească în apropierea parcului Luitpoldpark. Sorin Cunea, pe atunci redactor la Europa Liberă, povestește: „În zona Parcului Luitpoldpark, ziua era o plăcere să te plimbi, dar seara străduțele sale erau destul de întunecate, fiind totuși un cartier foarte onorabil, adică, nu era rău-famat sau, mă rog… L-a dus acolo și, în urma unei discuții, asasinul a scos două cuțite.”

La capătul străzii Brunner nu e nici țipenie de om. Vechiul Mercedes oprește în beznă. În liniștea nopții, Gropp scoate pumnalele și le îndreaptă spre gâtul amicului său cerându-i banii. Abia de se dumirește, Cornel Chiriac încearcă să ducă mâna la spate, moment în care Gropp, cu o mișcare bruscă, îl atacă înfingându-i un cuțit în ficat și unul în beregată. Fără nicio șansă de supraviețuire, Cornel Chiriac se prăbușește la pământ, lângă automobil, într-o baltă de sânge. Atacatorul îi ia banii și fuge.

O oră mai târziu, corpul lui Cornel Chiriac este găsit de o studentă care se întorcea acasă. Poliția constată lipsa portofelului, circumstanță ce a favorizat ipoteza că era vorba despre o crimă de drept comun. Asasinul a fost prins la scurtă vreme.

Victimă a securității?

Date ce au ieșit la iveală de-a lungul anilor par să accentueze veridicitatea acestei ipoteze. Liviu Tofan, fost redactor și șef al Știrilor de la Secția Română a Europei Libere, a întreprins o cercetare amănunțită care întărește supoziția că disc-jockey-ul de la Europa Liberă a fost victima Securității. Prima victimă dintr-o lungă serie ce include morțile suspecte ale directorilor Noël Bernard și Vlad Georgescu ori agresiunile îndreptate asupra Monicăi Lovinescu și Emil Georgescu. Tofan a ajuns la concluzia că, în urma comentariilor politice la adresa regimului Ceaușescu, Cornel Chiriac a plătit cu viața.

Sorin Cunea a fost martor în procesul ce a urmat asasinatului din noaptea de 4 spre 5 martie 1975. Iată declarația lui în această privință: „Sigur că este o supoziție, dar ideea a fost vehiculată printre noi, aici, pentru că acest tânăr asasin – trebuie să mărturisesc, era minor când a înfăptuit crima – era considerat un om al Securității. Degeaba a încercat el în proces, acest Mario Gropp, să insinueze că Cornel ar fi fost homosexual și atunci, într-un moment dificil, el a încercat să se apere – minciună sfruntată, pentru că, printre martorii citați a fost și logodnica lui Cornel Chiriac, Linda, o fată superbă (din Timișoara, dacă nu mă înșel, dar care era stabilită aici, la München, care îl adora pe Cornel și muzica lui, și tot ce făcea) – și a spus categoric în proces, în instanță, că Cornel, nici nu se punea în discuție să fi fost homosexual. Dar individul, învățat de avocați, a folosit această stratagemă sau alibi, nu știu cum să îl numesc în termeni juridic… Instanța nu a ținut seama, s-a văzut că este o mistificare, o încercare de a scăpa de vină, dar nu a reușit.”

Fiind minor, pedeapsa maximă pentru Mario Gropp a fost de nouă ani de închisoare și i s-au acordat opt. Criminalul a făcut în jur de cinci ani de pușcărie din cei opt, după care a fost pus în libertate. La scurtă vreme, recidivistul a participat la un viol în grup și s-a întors după gratii. De altfel și în anul 2007, când s-a făcut o documentare pentru filmul „Război pe calea undelor”, în care se povestește și despre Cornel Chiriac, asasinul său se afla din nou în închisoare.

„Am plâns ca niște copii”

După ce a fost ridicat de la morgă, trupul lui Cornel Chiriac a fost depus în capela Cimitirului de Est din München unde a rămas mai multe zile înainte de a-i veni rândul să fie incinerat. De toate formalitățile s-au ocupat mama lui Cornel și prietena acestuia, Gerlinde „Linda” Schuster. „Cornel a avut o asigurare de viață de 200.000 mărci. Banii, sau o mare parte din ei, nu mai știu, i-a ridicat mama lui Cornel. Mie mi-a dat din acești bani numai avansul de 1000 de mărci pe care-l plătisem pentru cumpărarea unei canapele extensibile. Banii de la asigurare au fost depuși într-un cont la o bancă pe numele mamei lui Cornel. De formalitățile legate de asigurare s-au ocupat cei de la Europa Liberă,” a declarat Linda.

Dispariția lui Cornel Chiriac a fost primită cu amărăciune la București. Alexandru Sipa a organizat o serată la Clubul de Jazz din Brașov, in memoriam. La București, formația Phoenix era în studioul Electrecordului, înregistrând albumul „Cantafabule”. Nicu Covaci: „Fără Cornel Chiriac noi nu existam la ora asta. Îi datorăm totul. Era un băiat deschis, plin de energie și de intenții bune. De aceea a și fost pedepsit într-o lume criminală. Nimic nu e întâmplător. A avut o contribuție la valoarea radioului național ca instituție, dar și pentru artiștii noștri care s-au apucat de muzică fascinați de ceea ce auzeau, fascinați de stările emoționale pe care puteau să le producă emisiunile lui Cornel Chiriac.”

De acea zi fatidică își amintește și Octavian Ursulescu: „Vestea asasinării lui Cornel Chiriac, bunul prieten comun, ne-a găsit în studioul Tomis; am plâns toți ca niște copii…”

Înapoi, acasă

După ce a fost incinerat, urna cu cenușa celui care a fost Cornel Chiriac a fost adusă la București. Pe aeroport l-au așteptat mama, fratele Dorel, și un nepot, Cornel Jr. În drum spre Pitești s-au oprit la restaurantul “ Ambasador”, s-au așezat la o masă, au pus urna pe unul din cele patru scaune și au comandat patru coniacuri. Cel care a avut idea a fost Dorel: „în acest fel, Cornel va putea să-și ia adio de la unul dintre locurile care i-au fost dragi”, rememorează fratele său. A încheiat spunând: „de aici mi-am luat la revedere de la Cornel înainte de plecarea lui în Germania, bând un coniac.”

În Pitești, Mihai Chiritescu, prieten și coleg de școală cu Cornel, a aranjat cu tatăl său care era preot, să oficieze o slujbă de înmormântare, apoi urna a fost readusă la Bucure

***

 MIHAIL SEBASTIAN ȘI „STEAUA FĂRĂ NUME”

1/ La 1 martie 1944 a avut loc la Teatrul Alhambra (azi Comedia) premiera piesei lui Mihai Sebastian „Steaua fără nume”. Este una dintre cele mai senzaționale povesti din istoria teatrului românesc.

Mihai Sebastian mărturisea că ideea piesei „Steaua fără nume”i-a venit in iarna 1942/3. Ca evreu, era obligat să lucreze la halta Grivița. Se lăsase o iarna grea, cu multa zăpadă. În fiecare zi, 12 ceasuri, de la 6 în zori la 6 seara, trebuia să fie prezent la detașamentul de curățire a zăpezii. Monotonia lucrului, l-au mpins să conceapă o nouă piesă. Nu avea vreo speranță să fie jucată. Evreilor le era interzis să apară pe afișul teatrelor românești. Jurnalul său marchează acest moment precis : 7 ianuarie 1943. Spera ca piesa să îl scoată “ din marile mele încurcături bănești. Am rămas azi cu 200 lei buzunar “ notează. Se gîndește să vorbească cu Nicușor (Nicu Kanner ?) sau Sică Alexandrescu. Să scrie piesa împreună cu ei, sau pur și simplu să le vinda ideea. Banii cîștigați l-ar fi ajutat să își plăteasca datoriile către diverşi prieteni, dar mai ales taxele cerute de stat impuse evreilor. Dacă n-o făcea risca ar fi fost deportat.

Proiectul era conceput de la început pentru trupa de la Alhambra, rolurile urmau să fie scrise pentru Nora Piacentini și Radu Beligan, care jucau aici. Nora Piacentini și Mircea Septilici, formau pe scenă și în afara ei un cuplu de succes. Locuiau în vecinătatea lui Sebastian, pe strada Antim. Sebastian la nr 45, cei doi la nr 54. A doua zi, 14 ianuarie, seara tîrziu, Sebastian le expune proiectul. Celor doi le place ideea. “Scrie și te jucăm !” Sebastian era un dramaturg cunoscut, i se jucasera și alte piese, cu destul ecou. “ Jocul de-a vacanta “ de pildă.

Vreme de cîteva luni Sebastian lasă proiectul de o parte. Scrie la la proiect „Insula”. Citește mult din Balzac. Umblă prin oraș să împrumute bani “ Sint încolțit de mizerie “notează în Jurnal. Urmărește atent ce se petrece pe teatrele de război, în Rusia, în nordul Africii, conferința de la Casablanca. Citește “ Pride and Prejudice,” Jane Austen. Apoi abandonează scrierea “ Insulei“ capturat de “ Ursa Mare” cum se numește deocamdată ” Steaua fără nume”. E îngrijorat de soarta lui de evreu. La 4 martie apare o noua lege antisemita (notează în jurnal). Nu-și găseste locul în acest București ostil și nesigur “ Sunt așa de bătrîn, așa de letargic, așa de scîrbit, încît jocul ăsta, la care cindva luam și eu parte, nu mai are absolut nici un sens pentru mine “ (Jurnal). Tragismul războiului, holocaustul, incertitudinle vieții de cu zi cu zi l-au adus în starea asta. Refugiul lui este scrisul. Scrie de toate. Lucrează ca negru pentru diferite teatre, stilizează, traduce. Nici nu are de ales, nu are din ce sa trăiască.

Merge într-un sat din Mehedinti, Corcova, la moșia unui prieten, Anton Bibescu. ”Am petrecut 9 zile de vacanță fericită.” Aici elaboreaza mai in detaliu proiectul noii sale piese. Prietenul lui Bibescu ii cere să o scrie repede. Depărtarea de Bucuresti unde nu avea o clipă de singurătate îi priește. Se gîndește să trimită piesele sale la NY sau Londra pentru a fi jucate acolo. Întors la București își reia vechile ocupatii : traduce, stilizează urgențe pentru teatre, pentru Sică Alexandrescu mai ales. Îl preocupa războiul. Supravietuirea lui depindea de ce se întîmplă pe teatrele de război. Veștile proaste abundă – un discurs amenințător al lui Goebbels, vestea că Wilhelm Filderman, șeful comunitații evreiești, este deportat în Transnistria, etc. “ Trăim fiecare singurătatea noastră, ca în niste celule de sticla. Putem schimba saluturi, zîmbete – asta e tot. “ (Jurnal).

În iunie incepe să traducă “ Pride and Prejudice”,care îl indepărteaza încă o dată de redactarea piesei la care se gîndea din iarna.” Lucrez intre 5 si 8 ore la traducerea din Jane Austen…Aș fi vrut să pot da manucrisul la sfirsitul lunii, pentru ca astfel să am cu ce plăti chiria. Ce mă voi face nu știu. Rămîn din nou fără bani. De unde să gasesc cei 100.000 care mi-ar permite să trec acest nou hop ? E de mirare că trăim încă –dar sînt prea obosit si pentru a ma mai mira.” (Jurnal) Se oprește din traducere, pentru a stiliza pentru Sică Alexandrescu “Paharul de apă “ de Eugen Scribe. Anton Bibescu il invită din nou la Corcova. În iulie, are loc marea bătălie de tancuri de la Kursk. Anglo-americanii debarcă în Sicilia, după infringerea nemților și italienilor in Nordul Africii. La 26 iulie 1943 vine vestea demisiei lui Mussolini. Trei zile mai tirziu, Sebastian pleacă la Corcova. Se va întoarce la Bucuresti după 37 de zile, 5 săptămîni, vineri 3 septembrie. Iși găsise o aparentă liniște departe de București, suficient pentru a scrie primele două acte ale noii sale piese. Le citește gazdelor, soții Bibescu, comentează împreună replicile, desfășurarea actiunii. Sebastian are astfel primele reacții la ce scrie.

Mihail Sebastian continuă să urmăreasca războiul cu ajutorul aparatului de radio. În fiecare zi asculta 5-6 posturi. Știrile de pe teatrele de operatii sunt fundalul scrierii piesei. Face lungi plimbări, citește. Abia venit în Bucuresti, 3 septembrie, vine vestea capitulării Italiei. Citește Balzac și Shakespeare. Nu regăseste liniștea necesară pentru a termina piesa. “Ce imi lipseste este o casă “ noteaza în Jurnal. “ Prea mult timp pierdut, prea multa dezordine. Mă obosesc inutil cu lucruri stupide…Probabil că dacă aș avea o casă a mea, aș duce o viata mai ordonată…”

Îsi reia vechile ocupații – traduce, scrie la negru, stilizează etc. pentru a supraviețui financiar. “ Sunt mereu îngrijorat de soarta noastră (a evreilor na). Mă tem de un act de autoritate german, care să restabilească scurt moralul politic în intreg Sud-Estul prea șovăitor, prea impresionat. Un pogrom rapid e încă în posibilitățile situației.” (Jurnal). “ Nu incerc sa pun ordine in ‘ iudaismul ‘ meu. Am fost seara al templu….” (Jurnal ) “ Citim, lucrăm, vedem oameni, mergem la spectacole, ascultăm muzică, facem proiecte, dar dincolo de toate astea e umbra dezastrelor care încă pot veni .” (Jurnal ) Dar ce se întimplă cu “Steaua fără nume”? Nora Piacentini îi amintește de proiect. Într-o seara – 13 decembrie 1943 – cu Mircea Șeptilici, cînd se intorc de la vizionarea unei piese, trec pe la Sebastian acasă, care scoate dintr-o sertar rodul muncii lui de la Corcova. Trec drumul (erau vecini) și toată noaptea citesc cele două acte deja scrise și le comentează. Piesa place. “ Efect fulgerător. Mare entuziasm “ (Jurnal )

Dar cum să o montezi ? Sebastian era evreu, toată lumea știa asta. Cenzura și Direcția teatrelor nu ar fi aprobat jucarea ei. Legile rasiale erau în vigoare. Doar dacă nu se găsea cineva, un român, dispus să ia asupra lui piesa. Sebastian este acord cu ideea. Qui-pro-quo-ul este un procedeu teatral nu !? Avea și nevoie stringentă de bani. Decit să zacă într-un sertar pînă la sfirșitul războiului și nimeni o nu știa cind va veni, mai bine ca piesa să fie pusă în scenă. Dar cine ar fi riscat impostura.? Acoperirea unui evreu era pedepsită de lege. De unde să găsești pe cineva în carne și oase dispus să-și ia asemenea riscuri mari. Întîi trebuia găsit si un regizor care și el trebuia inițiat în conspirație. Aveau deja un patron de sală, Nicu Vlădoianu, care avea Alhambra (Comedia de azi) care voia să îi găzduiască, știind toate amănuntele. Regizor va fi Soare Z Soare. Spre laudalui și Soare Z. Soare acceptă planul. Nora Piacentini il invită a doua zi, 14 decembrie, după citirea ei, la Capșa și îi cere colaborarea și, firește, și discreția. Ceilalți membri ai trupei Marcel Anghelescu și Radu Beligan nu sînt informați despre adevăratul autor al piesei. Exista pericolul unei indiscreții care ar fi năruit tot planul.

În vreme ce Piacentini il convingea pe Soare, marți, 14 decembrie la Capsa, Sebastian și Septilici dictează la trei dactilografe primele două acte din textul piesei. După amiază textul e depus la teatru. Tot pe 14, după amiaza, se contureaza scenariul acoperiri autorului. Soare cere inventarea unui nume fictiv de autor. Sebastian si Șeptilici, Nora Piacentini aleg un nume mai literar, “Victor Mincu”. Este schimbat și titlul piesei din “Ursa Mare“, într-unul mai comercial, “Steaua fără nume”. Piesa este citită cu actorii în teatru. Sebastian nu participă, îi așteapta pe cei doi în apropiere într-o cafenea. Actorii sunt entuziasmați, află el. Soare Z Soare îi confirmă la telefon : “ E o capodopera!.”

Deocamdată piesa rămînea neterminată, așa nu se putea juca. Sebastian va scrie actul trei într-o săptămînă, pînă la 21 decembrie. Sebastian notează în Jurnal “ Terminat azi ascult lll de la Ursa Mare. L-am scris reopede, de vineri noaptea pină azi ( marți na ) grăbit, puțin mecanic, aproape fără răgazul de a reciti. Azi noapte dopat cu cafea neagra am lucrat pină la 4 dimineața.” Piesa intra in repetiții. Toată lumea întreabă de ce nu apare autorul ? Cine este acest Victor Mincu ? Cum Soare luase răspunderea spectacolului, pretinde că autorul ar fi un debutant din Galați, care i-ar fi fost chiar profesor, etc. Sebastian spunea într-un interviu din toamna anului 1944 pentru revista Cortina “ Personajul astfel inventat avea să devina pentru noi, cu vremea, o grea povară. Cît l-am urît pe acest Victor Mincu !”

Cu cît premiera se apropie, tensiunea în trupă era tot mai mare. Apar și ziariștii indiscreți ațîțați de pregătirile secrete de la Alhambra. Zvonurile despre noua piesă ii face curioși pe mulți. Secretul e din ce in ce mai greu de păstrat. Orice indiscreție ar fi fatală. Soare Z. Soare propune că dacă lucrurile merg prost, să incheie repetițiile și să anunțe urgent premiera. Iar dacă, din nefericire, se întimplă ceva grav, să pretindă că el este autorul piesei. Ar fi fost crezut pentru că era un om de teatru cu multă experiență. Cel mai insistent era Radu Beligan care ar fi vrut să îl cunoască pe autor. Mai ales că juca rolul profesorului Miroiu și ar fi vrut să discute cu autorul despre personaj. Într-un turneu, cînd trupa s-a oprit la Galați, a cerut insistent să îl vadă pe acest Victor Mincu. O farsă a lui Șeptilici și Soare l-au indepartat de găsirea personajui fictiv al autorului. Chiar dacă Beligan a ajuns pînă la poliție și prin cîteva licee din oraș să ceara adresa lui “Victor Mincu“.

Trupa se intoarce din turneu la mijlocul lui februarie. Premiera e hotărîtă în două săptămîni, la 1 martie. Bineînțeles dacă nu vor deconspirați pînă atunci, si Direcția teatrelor va interzice spectacolul iar ei, va trebui sa dea lămuriri la Siguranță.

Două săptămîni înainte de premiera cu autor secret apare în presă un articol de Mircea Ștefănescu, și el dramaturg. Era un articol laudativ. Ștefănescu apucase să citească piesa în manuscris, dat de cineva din teatru. El saluta pe tînărul debutant ” Victor Mincu” ca pe un autor valoare apărut în teatrul românesc ! O săptămînă mai tîrziu apare un alt articol, de data asta sub semnatura lui N. Carandino, cunoscut cronicar de teatru. Se vorbea deci despre autor încă înainte de reprezentarea piesei. Dar nimeni nu il văzuse pe autor. Cine era autorul ? Era oare un pseudonim ? Al cui ? Ziarele deja publicau frecvent note, articole, ințepături, ecouri din culise…Era deja un scandal de presă. Toată lumea se intreba a cui este piesa a cărei premiera urma să aibe loc la 1 martie la Alhambra. Nimeni din trupă nu răspundea clar pentru că adevarul era imposibil de spus. Nu ar mai fi existat nici o premiera. Legislația antisemită interzicea jucarea unui autor evreu într-un teatru românesc.

“ De la bănuială la insinuare, de la insinuare la delațiune, calea nu e lunga. În pagina teatrala a unui cotidian politic, astăzi dispărut, cineva cerea Direcției generale a Teatrulor să facă lumina în aceasta gravă chestie….” iși amintește Sebastian într-un interviu din toamna 1944. Coperta conține un reportaj pe trei coloane “Cine este autorul piesei Steaua fara nume ? Nu e un debutant, nu e Victor Mircu. Noi il cunoaștem foarte bine…Este Mihail…Sadoveanu !” Apropierea numelor lui Mihail Sebastian de Mihail Sadoveanu, era voită. Revista de teatru Cortina era bine informată. O indiscreție dezvăluise cine era autorul al piesei. Revista se juca cu nervii celor din trupa Alhambra, care și așa avea emoțiile premierei. N Carandino cunoștea autorul, citise piesa în manuscris, și după stil dedusese că autorul era Sebastian. Dar nu voise să dezvăluie în presa realitatea. Era prieten cu Sebastian, și știa ce efecte ar fi avut asupra spectacolului, si asupra celor implicați în conspiratie dacă se afla.

Direcția teatrelor a cerut ultimativ să se prezinte cu autorul. și actele de origine etnică pentru a atesta că e e român. Dacă nu se executa ordinul, premiera nu era autorizată să aibe loc. Asta cu numai o săptămîna inainte de data premierei. Tensiunea ajunsese la maxim. Nu mai exista scăpare. Era nevoie de cineva mai puțin expus care să joace rolul…autorului. Soare era intr-un proces cu Tudor Mușatescu, despre care presa scria de zor. Avusese și o premiera controversată. Puțini ar fi crezut, că el este autorul. Ar fi fost clar ca ascunde pe cineva. Suspiciunile ar fi produs un si mai mare scandal.

In ultima clipa apare soluția salvatoare. Un avocat Ștefan Enescu, care locuia in același bloc cu Piacentini și Septilici, soțul actriței Aglae Metaxa, a acceptat să fie “autorul piesei “ în ochii opiniei publice. Era un mare iubitor de teatru. Fusese coleg de școala cu Sebastian la liceul Nicolae Bălcescu din Braila. Ca și Sebastian era avocat, Enescu era ceva mai tinăr. Ideea a fost a lui Mircea Șeptilici care il cunoștea mai bine. Enescu publica uneori în presa literară. Manuscrisul lui Sebastian a fost ars pentru a nu mai exista dovada adevăratului autor. Avocatul Enescu a copiat de mînă toată piesa, pentru a face “ proba “ că el este “autorul”. Soare Z Soare, însoțit de Ștefan Enescu, alias Victor Mincu, și Nicu Vlădoianu, s-au prezentat la Direcția teatrelor. Au reușit să convingă că avocatu Enescu este autorul.

Premiera – după atîtea emoții – are loc la 1 martie 1944. Emoțiile nu s-au incheiat aici. La cîteva zile dupa premieră, Neagu Rădulescu a publicat mai multe caricaturi ale actorilor, și o anagrama, care se întreba cine este autorul piesei. Literele dădeau “ Mihail Sebastian”. La cinci zile după premiera sub semnatura V. Mardare, apare un articol, în Universul, sub titlul “ Camuflaj in teatru “, in care spectacolul este atacat și din nou se pune chestiunea cine este adevăratul autor. Din fericire avocatul Ștefan Enescu nu este intimidat de virulența atacului. El obține un drept la replică care apare a doua zi in Universul. Aici scrie că el este autorul piesei „Steaua fără nume”. Abia acum campania de presă se oprește.

Piesa a avut un mare succes. S-a jucat pînă cind datorită, bombardamentelor angloamericane, s-a întrerupt. Șeptilici și Nora Piacentini s-au refugiat, ca mulți bucureșteni, în afara orasului. Si contractul cu sala Alhambra a expirat după șase săptămîni, la 15 aprilie. În vară, august, piesa este jucată și de trupa Comedia (miercuri 16 august 1944) in regia lui Sică Alexandrescu.

PS Toți cei implicați în conspirația premierei cu “ Steaua fără nume “ au avut un destin tragic. Soare Z.Soare moare la 24 august la podul Baneasa, ucis din intimplare, de un glonț rătăcit tras de o patrulă. Nora Piacentini se sinucide in 1946. Sebastian moare într-un accident în mai 1945. Nicu Vlădoianu s-a sinucis în 1948 în urma unei drame sentimentale, sau pentru că a dat faliment după un turneu in Egipt. Mircea Șeptilici a făcut închisoare in anii 50 pentru “ delicte politice “. In anii 70 a emigrat și a murit departe de țară, peste ocean.

De atunci pină astăzi, succesul piesei rămîne același ca la premieră.

***

 La 6 februarie se împlinesc 134 de ani de la nașterea poetului ADRIAN MANIU

Adrian Maniu s-a născut la 6 februarie 1891 în Bucureşti. Fiul juristului şi profesor de drept comercial, la Universitatea din Bucureşti, Grigore Maniu, originar din Lugoj; bunicul patern, Vasile Maniu, fruntaş al vieţii culturale şi politice ardelene, continuator al tradiţiei „luminilor”, istoric şi membru al Academiei Române. Mama, Maria (născută Călinescu), descinde dintr-o veche familie de boieri olteni, cu strămoşi atestaţi pe vremea lui Matei Basarab, înrudită şi cu Brătăşeştii; fire artistă, cultivă în mediul familial dragostea de muzică, arte plastice, poezie; toţi cei cinci copii au deosebite aptitudini intelectuale şi artistice, iar doi se vor consacra artei: Maniu şi sora lui, Rodica, pictoriţă de notorietate între cele două războaie mondiale. Copilăria, în mediu citadin, cu scurte vacanţe în mijlocul unei naturi patriarhale, la moşia Şopârliţa, pe malul Olteţului. Şcoala primară la Bucureşti, unde e înscris apoi la Liceul „Gheorghe Lazăr”; mutat din clasa a IV-a la Liceul „Matei Basarab”, coleg aici cu Şerban Bascovici şi avându-i profesori pe Nicolae Coculescu, Ioan Nădejde, Th. D. Speranţia şi Constantin Banu.

“Iarna cu zăpezi de argint …

Iarna cu zăpezi de argint are să vie …

Mă simt atât de obosit, atât de obosit !…

În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.

Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.

Ieri îţi făcusem încă poezii,

cu versuri dulci şi triste, cum îţi place ţie,

şi cum ai multe – dacă le mai ţii …

Vai, ce amară doctorie!…

Pe fereastră nu se mai vede nimic,

de gemete, vântul nu se mai aude.

Patului de lângă mine i se pregăteşte dric,

Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Ştiu … obrazul tău, atât de luminos,

Ca iarna de argint, iubita ţie …

N-am să mai calc niciodată pe jos

Ar trebui, cineva să mă ţie.

Ziceau să mă hrănesc mai bine …

Şi gura ta e sânge foarte sănătos …

Tu însă n-ai de ce să vii la mine;

Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos!

Vai, câteva minute să stai!

De gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheaţă,

Şi puţine flori ieftine să-mi dai,

să se usuce până-n dimineaţă …

Eu aş cânta cele mai frumoase cuvinte,

încet, că abia pot vorbi …

Le-ai crede aceleaşi jucării …

Ar fi atâtea adevăruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun …”,

neştiind ce aproape sunt de tăcere

Când aş fi vrut să fiu atât, atât de bun !…

Sigur nici n-ai să mă citeşti, nici n-ai să vii.

Să fi ştiut că scrisoarea sub ochi o să-ţi cadă,

aş fi încercat mai bine – şi n-aş fi putut scri,

în iarna cu argint de zăpadă …

Odată, însă, are să mă înţeleagă …

Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare

Eu fiind în agonie, o să-mi zică:

“Sunt a ta pe viaţă-ntreagă”

Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.

Fiindcă altfel nu poate să fie,

fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?

Destul când pentru ea e bună şi curată …

Cum sunt fulgii, albi în vijelie …”

Debutează, elev, în revista liceului, Răsăritul (1906); după bacalaureat (1910), se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii bucureştene (1910-1913, când îşi ia licenţa). Adevăratul debut, în timpul studenţiei, la revista „Insula” (1912), semnând Adrian Gr. Maniu poemul în proză Primăvară dulce. În acelaşi an, debut editorial cu volumul de poeme în proză Figurile de ceară. Întinse lecturi, nesistematice, îl apropie mai cu seamă de Baudelaire, Villiers de l’Isle Adam, Aloysius Bertrand (din care şi traduce), dar stagiul simbolist e repede depăşit în direcţia unor deschideri spre modernism. Voluntar în războiul balcanic (vara 1913), încheie campania cu gradul de plutonier de rezervă, reformat din motive de boală. În 1914, călătorie în Franţa. Colaborează la „Noua revistă română”, „Cronica” (lui Arghezi şi Galaction, cu care împărtăşeşte ideile umanitare şi pacifiste), atras de ideile socialiste, probabil prin intermediul lui N.D. Cocea, cu care va candida pe lista „independent-populară” la alegerile de după război, fără succes. Face campania din 1916-1918, voluntar pe front. În 1918, reintră în viaţa literară: reprezintă prima sa piesă, Fata din dafin (în colaborare cu Scarlat Froda); editează (tot cu Froda) revista „Urzica” (mai-iulie 1918, 7 numere); redactor la „Dimineaţa”, colaborează la „Chemarea”, „Fapta”, „Socialismul”, „Hiena”; publică volumul Din paharul cu otravă (1919).

“Cântec de dragoste moartă

Credeam că suntem înţeleşi în veşnicie,

înlăturând cuvintele de alţi minţite,

schimbând în sărutare sufletele alipite,

chiar suferinţa întregind o sfântă bucurie.

Sortiţi a fi legaţi din alte vieţi,

ne-apropiase peste lume o simţire mai firească,

în mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,

amurg îngenuncheasem albei dimineţi.

Mâinile până-n inimă au mângâiat.

Privirea în privirea ta oglindea dorul.

Îmi erai liniştea şi îţi trăiam fiorul,

miruind fruntea – într-un gând curat.

De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine creşte …

Mormânt îi sapă depărtarea şi tăcerea.

Dar tot mai binecuvântez neagră durerea.

Când nu-ţi mai sunt, în sufletu-mi făptura ta se veşniceşte.”

În 1920, se stabileşte la Cluj, funcţionar la Banca Agricolă şi redactor la ziarul „Voinţa”; prietenie cu Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, cu care fondează revista „Gândirea”, unde publică ciclul de poeme Războiul şi o parte din poeziile ce vor intra în sumarul volumului Lângă pământ (1924). Până în 1930, intense preocupări teatrale: adaptează Motanul încălţat (după Gozzi), scrie Meşterul (1922), Rodia de aur (în colaborare cu Al. O. Teodoreanu, 1923), Dinu Păturică (adaptare după Ciocoii… lui Nicolae Filimon, în colaborare cu Ion Pillat, 1924), Tinereţe fără bătrâneţe (1925), Lupii de aramă (1929; jucată cu succes de Maria Ventura, în regia lui V. I. Popa şi cu muzică de S. Drăgoi); regizor la Naţionalul din Craiova (1926-1927). Revenit la Bucureşti, reintră în presă, redactor la „Dimineaţa” (din 1931), colaborează la „Rampa”, „Adevărul literar şi artistic”, „Viaţa literară”, „Universul literar”, „Boabe de grâu”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Muzică şi poezie” etc. Inspector general în Ministerul Artelor (1928-1946); directorul programului vorbit, la Radiodifuziunea română (1930-1933), consilier literar la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă (din 1932). Ales membru corespondent al Academiei Române (1932).

Publică volumul de poezie Drumul spre stele (1930), Cartea ţării (1934), Cântece de dragoste şi moarte (1935) şi ediţie definitivă de Versuri (1938). În acelaşi an, Premiul naţional pentru poezie. A mai editat culegeri de proză poematică şi fantastică: Jupanul care făcea aur (1930), Focurile primăverii şi flăcări de toamnă (1935). După 1946, trece printr-o perioadă extrem de grea, trăind dintr-o istovitoare muncă de traducător (Balade populare ruse, 1954; Basme de Puşkin, 1953; Cântecul Niebelungilor, 1958 etc.), bolnav. Întors la opera sa, dă, în 1965, două volume: Cântece tăcute şi Versuri în proză, remanieri nu întotdeauna inspirate ale unor texte vechi. Îşi revizuieşte întreaga creaţie lirică, puţin timp înainte de moarte: Scrieri, I-II, 1968. A fost şi un pătrunzător critic de artă, atras în egală măsură de formele moderne ca şi de arta veche şi populară românească, din structurile căreia se hrăneşte propria sa viziune lirică. Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1965).

Dacă poezia lui Maniu i se părea lui Nicolae Davidescu, încă în 1922, „un muzeu de furtunoase imposibilităţi”, de la această omagial-generică apreciere criticul trece la o remarcă la obiect, de o importanţă de care ne putem azi da seama pe deplin: „Dl. Maniu însă vede multiplu, savant, într-un complex de linii adecuate şi de colori, observă numai particularul, surprinde notele unice şi scoate, cu naturaleţea ţărancelor noastre când izbutesc, pe un covor sau pe un ou, un tablou preţios de rafinat…” Aşadar, o vocaţie a privirii devenite agent estetic, cale particulară a creaţiei asupra căreia va insista George Călinescu: „Ca şi Th. Gauthier, Adrian Maniu e un artist plastic refulat care se consolează în poezie (…). Poezia lui (…), deloc descriptivă, exaltă un puternic miros de vopsele”. Dar sub această reorientare a pictorului potenţial care a optat pentru verb, putem citi mai mult decât un caz individual, mai mult decât expresia unei experienţe de interes limitat. Şi anume, acel „primat al vizualului” caracteristic „lumii moderne”, obsedată (după Rene Huyghe) de tot ce e vizual. Un obscur imbold către „cultul imaginilor”, indice al viitorului, proslăvit de Baudelaire.

Autorul Cântecelor de dragoste şi moarte (1935) a intuit existenţa unui drum invers celui parcurs de Orfeu, presupunând că orbirea poate nu doar conduce la pierzanie, ci şi revela, recâştiga, reintegra.

Maniu şi-a îngăduit o reevaluare a lumii ei sensibile şi morale. Privirea sa acută şi capricioasă, tranşantă şi fantastă propune o viziune nouă, unind prospeţimea senzorială cu fineţea prospecţiunii cerebrale, delirul mătăsos al iluziilor cu stricteţea unor precise elaborări.

Orice pastel semnat de Maniu izbeşte prin candoarea artificiului, adică prin calitatea acestuia de a se declara ca atare: butaforia e indicată cu degetul, trucurile şi impostura sunt fără jenă recunoscute, un „cinism” al imbricării simbolului sentimental cu „proza” reprezintă un procedeu curent, aflat la suprafaţă.

Maniu alcătuieşte împreună cu Blaga şi cu Emil Isac un triptic. O sensibilitate a spaţiului transilvănean, senzuală şi ceremonioasă, saturată de culoare şi năzuind la rigori abstracte, vibratil-morală şi atentă la etic, dionisiacă şi de bunăvoie închisă într-o „formă fără avânt” (Eugen Lovinescu) se rosteşte la nivele diferite în producţiile poeţilor sus-numiţi, într-o elocventă contiguitate cu tradiţia folclorică, extinsă până la negura mănoasă a eresului. Una din particularităţile poetului credem că se sprijină pe specificul senzorial al scriitorului ardelean în genere, mai puţin receptiv la resursele sonore ale textului, la seducţia sa lingvistică, bizuindu-se, în schimb, pe fineţea retinei, ca şi pe dezvoltarea asociativă a datelor acesteia. E pururi prezentă şi o pornire sediţioasă, o dârză inacomodare, o „erezie” endemică; de la înfăţişarea revoltei social-naţionale, aceasta a trecut la rebeliunea lirică ori metafizică (indice de puternică vitalitate a naţiei). Trebuie relevat că substratul etnic al lui Maniu se fereşte constant de un declarativism oneros, precum şi de imagini de expoziţie etnografică (absente la Blaga). Patria se răsfrânge în tablouri de o picturalitate subtilă, greoi-diafană, în cadrul căreia valoarea emoţională e contrasă într-un joc foarte studiat al valorilor plastice.

Dar ceea ce am numit antiorfismul lui Maniu se îmbină cu un intelectualism strâns, cu o „răcire” caracteristică a tonului. Totul sub semnul unei recunoscute voinţe de originalitate. Ochiul demitizant taie ca un bisturiu şi realcătuieşte priveliştile conform unei optici, estete. Bucolismul şi patriarhalitatea nu sunt decât o materie primă, un ţesut docil prin care străbate lama lirismului, avid de o noutate de forme, decupate într-un stil al insolitului. Poetul care a renunţat la conceptul de mister îşi asigură parcă o consolare în fervoarea artificiului, în contorsionările unei lumi secunde, mascând, prin zelul ordonator al elementelor antinaturale, starea sa de spirit tulburată.

“Apa

Valurile verzi vin în ghirlande.

Simt pleoape galbene de oboseală…

Ochii îmi sunt închişi… s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.

Şi sunt departe.

Valurile curg, zbor de păsări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adâncit soarele.

Cu mâna îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri

aurii să se desprindă, în noaptea ce vreau să-mi fac.

Cercuri aurii se desprind şi zboară, ca flori ce s-ar naşte şi s-ar înflutura, rânduri-rânduri, în văzduh. Cercuri aurii se desprind şi aleargă, şi nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeaşi apă, în alte timpuri.

Valurile vin, cadenţă în şolduri de şopârlă.

Valurile se lipesc de zăgazuri când se aruncă şi de pe ele se sorb când pleacă. Au frigul sârmelor de cobză, când zuruiesc sub punţi şi când suspină în trestii.

Valurile. Departe ţipă un erete, ţipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, când trec prin ălbii netede, au gâlgâit limpede, când bat ţărmuri scobite.

Tremură frigul sârmelor.

O cobză e ca o floare frântă de greutatea ei, şi e aproape femeia care, deşi nu te iubeşte, te lasă s-o porţi în braţe, să o săruţi, să te sărute, ca să poţi suferi.

O floare frântă.

Sunt unele atât de grele în frumuseţea lor, încât tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le fi pătat cu iubire.

Ce floare e apa?

În cotituri leneşe îi ghiceşti umărul, în vâltori rotunde bănuieşti sânii, în undirea valului îi simţi înfiorarea pântecului ei flămând care cere încăpăţânat şi răguşit: om.

Şi în nisipul fierbinte îi simţi mirosul de iarbă arsă şi de peşte mort, dar n-o înţelegi.

Valurile trec.

Ochii, pe care i-am apăsat prea mult ca să mă uit departe, dor.”