***

 26 ianuarie 1942: 

S-a născut compozitorul IONI CRISTINOIU 

Ion Cristinoiu (26 ianuarie 1942 – 21 noiembrie 2001) a fost un compozitor, orchestrator, dirijor și instrumentist român. A urmat cursurile Școlii de muzică și ale Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București între anii 1959-1964. A făcut parte din orchestra Radioteleviziunii Române între anii 1963-1969 și din formația „Perpetuum Mobile”. A fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din anul 1969. Debutul în televiziune a fost în 1964 cu melodia Vreau să știu. A scris melodii de muzică ușoară și muzică de film.

A participat în calitate de dirijor la Festivalul internațional de la Atena în 1969 și la „Festivalul cântecului”, unde și-a prezentat piesa proprie Mediterana.

CREAȚIE

Peste 700 piese de muzică ușoară; peste 3000 de orchestrații.

Șlagăre de mare audiență în ordine cronologică:

- Cheamă-mă

- Te-așteaptă un om - Dan Spǎtaru

- Iar

- Încrederea - Marina Voica

- Mediterana - Margareta Pâslaru - 1970

- Ani fericiți

- Melodiile dragostei - Margareta Pâslaru - 1975

- Nu te mai gândi

- N-am noroc - Anda Cǎlugǎreanu

- Iubește-mă din nou

- Pânza bărcii

- Nicio lacrimă - Dan Spǎtaru

- Revederea

- Uită nostalgia - Corina Chiriac

- Începe o vacanță - Margareta Pâslaru - 1979

- Nimic de zis - Margareta Pâslaru - 1980

- O viață avem ca oameni - Margareta Pâslaru - 1980

- Când ai sǎ cunoști toți prietenii mei - Margareta Pâslaru - 1982

- Taina nopții - Mirabela Dauer

- Casa mea - Angela Similea

- De singurătate

- Nu e drept să fii uitat

- Ce mică-i vacanța mare - Corina Chiriac

- Să crezi în dragostea mea

- Dacă n-ai fi existat

- Ne mai vedem și mâine

- Iartă

- Strada fără amintiri

- De n-ai să vii

- Atunci când nu ești

- Raiul pe pământ

MUZICĂ DE SCENĂ, REVISTE

A scris muzică pentru cinci spectacole de revistă:

- „Dragoste și aventură” (1973), libret Gheorghe Dumbrăveanu

- „Corăbii pentru dumneavoastră” (1976), libret Mihai Ispirescu

- „Nu sunt turnul Eiffel” (1978), după piesa omonimă de Ecaterina Oproiu, la Teatrul Mic

- „Trei fetițe poștărițe și-un poștaș mai poznaș” (1983), libret de Eugen Rotaru, la Teatrul Muzical din Brașov

- „Trecere în revistă” (1983), libret de Eugen Rotaru, la Cluj-Napoca, Ansamblul „Doina” al Armatei

ALTE ACTIVITĂȚI

Între anii 1963-1969 a fost instrumentist al formației de estradă a Radioteleviziunii (RTV) (dirijor: Sile Dinicu).

Membru al Uniunii Compozitorilor din 1969 și membru GEMA, în Germania, din 1962.

Dirijorul orchestrei de muzică ușoară a RTV în perioada 1989-1995.

Președinte sau membru al unor jurii la festivaluri și concursuri interne sau internaționale.

Compozitorul cu cele mai multe participări, 16, la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia.

Turnee cu formația Perpetum Mobile în Germania, Suedia, Norvegia, URSS, Ungaria, Polonia, Danemarca, în calitate de instrumentist.

Primul șlagăr: Te-așteaptă un om; versuri: Mihai Dumbravă, interpret: Dan Spătaru, 1966.

Șlagărul consacrării: Nici o lacrimă; versuri: Mihai Dumbravă; a fost interpretat de 17 concurenți străini în primele trei ediții ale Festivalului Internațional Cerbului de Aur, 1968-1971.

MUZICĂ DE FILM

A scris muzica pentru 7 filme de lung metraj, printre care:

- Brigada Diverse intră în acțiune (1970);

- Brigada Diverse în alertă! (1971);

- B.D. la munte și la mare (1971);

- Cuibul salamandrelor (1977) - cântecele din film;

- Brațele Afroditei (1979);

- Călătoriile lui Pin-Pin (1990);

- Tusea și junghiul (1992);

- Muzica pentru serialul de desene animate Aventurile lui PIN-PIN

PREMII

- Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziție în anii 1978, 1979, 1982, 1984, 1995.

- Premiul pentru orchestrație la Festivalul internațional al șlagărului din Dresda, 1982.

A avut cele mai multe participări (16) la Festivalul Mamaia, unde a obținut 5 Trofee Mamaia:

- 1984 De n-ai sa vii; text: Ovidiu Dumitru, solist: Angela Similea

- 1988 Dacă într-o zi mă vei iubi; text: Ovidiu Dumitru, solist: Daniel Iordăchioaie și Deschid fereastra; text: Aurel Storin, solist: Corina Chiriac

- 1992 Lasă-mi pe cer o stea; text: Dan V. Dimitriu, solist: Gabriel Cotabiță

- 1995 Raiul pe pământ; text: Mihai Dumbravă, solist: Gabriel Cotabiță

- 1997 Dacă n-ai pleca; text: Roxana Popescu, solist: Monica Anghel

un titlu de laureat, un premiu I, două premii II, două premii III, un premiu al criticii, un premiu al publicului, patru mențiuni.

În afara Festivalului Mamaia, a concurat la toate manifestările de gen, unde a obținut premii:

nouă premii I, patru premii II, patru premii III, cinci mențiuni ale publicului, două premii speciale ale juriului.

La Festivalul „Crizantema de Aur” a obținut în 1986 Premiul Uniunii Compozitorilor și în 1987 premiul I.

La 8 ani de la plecarea în altă dimensiune, i-a fost conferit premiul I pentru piesa Să ne-amintim de ziua asta, în interpretarea Corinei Chiriac. Versurile aparțin tot compozitorului.

***

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

LOUIS ARAGON ȘI ELSA TRIOLET

O poveste de dragoste a unui poet și a muzei sale în mediul intelectual al anilor '30, pe fundalul revoluției și rezistenței ruse, așa a fost întâlnirea dintre Elsa Triolet și Louis Aragon.

Elsa Kagan s-a născut în 1896 la Moscova, într-o familie bogată de evrei. Tatăl ei este avocat, iar mama pianistă. Are o soră mai mare, Lily, căreia îi va rămâne foarte apropiată, ajungând până la a „schimba” câțiva dintre iubiți. Foarte pătrunsă de cultura franceză, frecventează cercurile intelectuale ale capitalei ruse, în special Mayakovski, poetul Revoluției din octombrie. Studiază arhitectura. În 1917, la Moscova, cunoaște un ofițer francez, Andre Triolet, cu care se căsătorește în 1919. Cuplul Triolet călătorește în jurul lumii, Berlin, New York și Tahiti, o experiență exotică din care s-a tras primul roman, în limba rusă. Își părăsește soțul, pe cale amiabilă, dar îi păstrează numele de familie. Atrasă de mediul artistic al scriitorilor suprarealiști, se mută la Paris, în Montparnasse, în 1924 și îi frecventează în special pe soții Delauney. E tânără și singură. Scrierile sale intime sunt din ce în ce mai apreciate. În Parisul plin de intelectuali, la 6 noiembrie 1928, intră în barul La Coupole și îl întâlnește pe cel a cărui muză avea să devină, Louis Aragon.

Louis Aragon s-a născut pe 3 octombrie 1897, fiind rodul aventurii secrete a mamei sale Marguerite și a prefectului de poliție. Începe să studieze medicina și devine medic auxiliar al armatei la Val de Grace. Îi întâlnește pe Andre Breton, Drieu la Rochelee, Paul Eluard și abandonează rapid medicina. Își caută drumul dedicându-se în special mișcării „dada”, a cărei idee principală este să facă o „măturare” totală, totul înainte de a se angaja în cercetări literare care să-i permită să-și exprime concepția despre suprarealism. În 1927 intră în Partidul Comunist. Un an mai târziu, întâlnirea sa de la La Coupole cu cea care îi va fi eroina rusă îl împinge spre susținerea Revoluției ruse. Cuplu dedicat, împinși unul spre celălalt de destin, totul contribuie la a-i reuni în acele vremuri de noi idealuri.

Elsa devine muza lui și îi permite să-și continue cercetările în timp ce lucrează și creează bijuterii pentru marile case pariziene. Dar Elsa, plină și ea de inspirație și dornică de realizare intelectuală, continuă să scrie și să publice, în limba rusă. Se angajează, alături de Aragon în favoarea Spaniei republicane, devenind jurnalistă. Este din ce în ce mai greu de publicat în URSS, unde cartea ei despre Mayakovski este interzisă. La rândul său, Aragon scrie la multe ziare dedicate politicii, pentru cauza comunistă. Cuplul se căsătorește în 1939, legați de idealul lor comun și de pasiunea lor pentru mișcarea comunistă. Elsa își păstrează numele de le primul ei soț. La începutul războiului, Aragon se înrolează într-un batalion format din comuniști. Când a fost demobilizat, cuplul se mută în sudul neocupat al Franței.

După eliberare, Aragon publică celebrul roman „Aurelien”, un roman de dragoste autobiografic, în timp ce Elsa Triolet va fi prima femeie care va primi Premiul Goncourt pentru colecția ei de nuvele.

Înarmați cu experiența lor ca luptători în rezistență, ei au devenit figurile de profil ale curentului comunist francez până când au aflat de ororile regimului totalitar sovietic și crimele acestuia. Se retrag din activitatea politică și se dedică scrisului. În 1951 cumpără moara Villeneuve, care va găzdui dragostea și visele lor pierdute. Elsa moare pe 16 iunie 1970, Louis o va urma 12 ani mai târziu, bântuit de ochii acestei femei pe care a iubit-o atât de mult. Poezii, romane, articole din ziare, scrieri de tot felul sunt dovada de necontestat a iubirii extraordinare pe care și-au arătat-o aceste două ființe, îndrăgostite de libertatea de gândire și de ideile revoluționare.

„Dă-mi mâinile tale căci sufletul meu doarme acolo pentru totdeauna...”

Ioan Gherghina - Povești de dragoste (Vol.1)

***

 MĂGARII ȘI LIBERTATEA (Dedicație pentru zmeu)

Măgarii, odată, sfat țineau în turmă.

Au vorbit cei tineri mai întâi; pe urmă,

Lovind cu piciorul de trei ori pământul,

A făcut tăcere şi a luat cuvântul

Un bătrân. Cu toții smeriți ascultau,

Căci, pe cât se spune, printre dânşii n-au

Avut niciodată în împărăţie

Un măgar ca dansul mai de măgărie.

În fata-i nici unul nu crâcnea măcar:

Era cel mai tare şi mare măgar.

„Fraţi(le zise dansul potrivindu-şi glasul)!

Libertăţii noastre cred că-i sună ceasul.

Pentru vecinicie, vechi regim, dispari!

Căci la vremuri nouă, vrem şi noi măgari!

Ierarhie? Lege? Le vom face scrob!

De-acuma nici unul nu mai fie rob!

Să nu ne mai pese de păstor şi nici

De stăpân şi bice: suntem bolşevici!

Clipa mântuirii de când o aştept!

Omul e despotic, barbar şi nedrept.

În puf îşi răsfaţa javra lui de fox

Şi noi stăm în iesle! Nu-i un paradox?

Nu-i o nedreptate din cele mai crude?

Dar cine ne ştie şi cine ne-aude?

De mâncam bătaie, de trăim sau ba,

Ce le pasă celor de la S.P.A.?

Pentru Comitetul plin de putregaiuri

Suntem o insultă şi-un pretext ce ceaiuri!

– Răcni revoltatul din adâncul guşii –

Au ajuns măgarii mai tembeli ca ruşii!”

Şi spre-a da o pildă, însuşi oratorul

Zvârli din copită, omorând păstorul.

Atunci, în urale, tribul urechet

Izbucni făcându-l şef de soviet.

Stăpânul, argaţii veniră la rând.

I-au ucis măgarii pe toţi, până când,

Nemaifiind oameni în acest infern,

Au ajuns să vie dânşii la guvern.

Toate, cale-vale, au mers până-n iarnă,

Dar când începură fulgii albi să cearnă

Frigul şi tristeţea pe satul pustiu,

Un măgar mai tânăr zise: „Bine, ştiu

Că-i frumos regimul libertăţii, dar

Observ că ovăzul ni se dă mai rar.

Aveam înainte fân, de toate cele,

Iar acum nici paie n-ai fără cartele.

De ce să ucideţi sluga şi stăpânul,

Când nu ştie nimeni să cosească fânul?

Nu erau comisii de-aprovizionare,

Nici măgari miniştri, dar era mâncare!”

N-avu timp sărmanul să sfârşească! Şeful

A şi dat porunca – vrând să-i taie cheful

De-a vorbi – să fie ucis veneticul,

Motivând sentinţa: pact cu inamicul.

Şi, spre siguranţă, ca să-şi ţină gura

Şi ceilalţi supuşi, întronă cenzura ;

Iar pentru aceia ce-or avea-ndrăzneală

Atacând Guvernul, Curtea Marţială.

„Poate ghilotina şi cu puşcăria

Să vă mai deprindă cu democraţia”,

Le explică şeful, foarte încântat

C-a-ntrodus regimul cel mai democrat.

Dar fânul şi orzul fiind tot mai rari,

A pierit de foame ţara de măgari.

Şi în faţa bietei turme decedate

A murit şi şeful…

Dulce libertate!

Morala

Auzii povestea nu ţin minte când.

Cum am cumpărat-o, tot aşa o vând.

De morală însă nu mă întrebaţi:

Să v-o tălmăcească domnii democraţi.

Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel)

***

 ROMANUL UNEI IUBIRI: OSIP ȘI NADEJDA MANDELȘTAM

Poezia şi dragostea sunt duşmanii pe care tirania sovietică i-a urmărit, cu tenacitate. În această unire de sensibilitate şi devotament, stalinismul a văzut inamicul ordinii întemeiate pe frică, atomizare şi delaţiune. În această solidaritate de emoţie şi de intelect, dictatura a descoperit un aliaj aproape indestructibil, pe care nici un efort al terorii nu l-a putut desface cu adevărat. Iubirea a hrănit memoria, pentru ca uitarea sa nu se poată aşterne peste cei care au fost întemnitaţi, exilaţi, umiliţi, executaţi, aruncaţi în gropi comune : cuvântul a ridicat cea din urmă baricadă împotriva terorii de stat.

Despre dragostea care nu poate muri

Romanul lui Osip şi a Nadejdei Mandelştam este istoria triumfului dragostei şi memoriei asupra leviatanului marxist- leninist. Din simbioza celor doi s-a născut o singură fiinţă care a respirat şi a creat, înfruntând agresiunea unei puteri arbitrare. Dipticul memorialistic al Nadejdei Mandelştam este una dintre depoziţiile esenţiale despre condiţia umană în veacul comunist: alături de textele unor Soljeniţîn sau Varlam Şalamov, paginile sale sunt testamentul pe care victimele care nu se pleacă îl lasă celor de mâine, cu speranţa că demnitatea omenească va mai exista în viitorul căruia i se adresează, profetic.

Romanul lui Osip şi a Nadejdei Mandelştam este cronica unei societăţi în care frica pare să fie nestăvilit. Este frica de turnătorie, frica de arestare, frica de ziua de mâine, frica de celălalt, frica de propria ta slăbiciune. Este frica ce paralizează un întreg univers uman, frica ce deţine capacitatea teribilă de a dizolva legăturile ce ţin împreună o comunitate. Uniunea Sovietică stalinistă este un imperiu al acestei frici ubicue: cei care nu se tem devin, pentru ceilalţi, leproşii ce trebuie ocoliţi, pentru ca frica supravieţuirii să poată fi dusă mai departe.

Romanul lui Osip şi Nadejda Mandelştam este istoria refuzului de a îmbrăţişa această frică ce paralizează şi întreţine complicităţi imunde. Cei doi nu pot preface, nu pot turna, nu pot trăda, nu pot fi complicii ce livrează poliţiei politice victimele inocente. În acest spaţiu al normalităţii abjecte sovietice ei desfid şi contrazic morala oficială. Eretici, marginali şi duşmănoşi, ei sunt inamici ai URSS.

Romanul lui Osip şi a Nadejdei Mandelştam este povestea puterii de a îndura şi de rezista. Arestările, exilul, detenţia, uitarea, moartea sunt tot atâtea trepte pe care destinul le înfăţişează lor. Inseparabili, ei sunt împreună şi după ce Osip trece pragul morţii. Inseparabili, ei scriu o carte la patru mâini. Geniul monumental şi sobru al Nadejdei se întâlneşte cu fragilitatea vizionară a lui Osip. Umbra lui Dante, ( “Divina Comedie” este cartea de căpătâi a lui Osip) pluteşte asupra textului care evocă amploarea romanului tolstoian. Dragostea Nadejdei pentru Osip are intensitatea suflului de tragedie greacă. Cel care nu are mormânt primeşte un mormânt de cuvinte, graţie sacrificiului ei.

Romanul lui Osip şi a Nadejdei Mandelştam este relatarea, lipsită de iluzii, despre auto-iluzionarea celor care speră că se pot sustrage acţiunii angrenajului terorii şi morţii. Drama lui Buharin, protectorul lui Osip, este drama celui care nu poate accepta că utopia revoluţionară a devenit un abator în care nevinovaţii sunt executaţi, dincolo de lege şi împotriva ei. Orbirea voluntară nu poate ascunde realitatea impasului lor existenţial: stalinismul este capătul de drum al leninismului.

Romanul lui Osip şi a Nadejdei Mandelştam este cronica educaţiei intelectuale şi a creşterii iubirii. Viaţa lor curge sub semnul unei conversaţii pe care moartea nu o poate întrerupe .Nadejda nu este niciodată singură, de vreme ce scrisul ei ţine viu duhul celui care i-a fost tovarăş în viaţă şi dincolo de ea. Mărturia Nadejdei este o mărturie despre tenacitatea dragostei şi despre puterea ei de a întinde punţi, îmblânzind durerea şi trecerea.

Romanul lui Osip şi a Nadejdei Mandelştam este oglinda unui timp ce nu poate fi uitat. Sângele poetului a fost vărsat de tiran, în vreme ce complicii acestuia au asistat, entuziast, crima. Stalinismul a mobilizat un imens potenţial de ură, resentiment şi laşitate. Teroarea a însemnat, pentru atâţia dintre contemporanii lui Osip şi ai Nadejdei, mijlocul de parvenire socială la care visau. Răul s-a înfăţişat în hainele mediocre ale arivismului monstruos.

Romanul lui Osip şi a Nadejdei Mandelştam este recitit de cei care, în vuietul nebun al demagogiei contemporane, caută un liman al curajului. Ei regăsesc , în paginile sale, speranţa înlăcrimată şi tragică dăruită de destin celor care au suferit şi au îndurat. Inseparabile,acum, ca şi atunci, chipurile lui Osip şi al Nadejdei sunt imaginea însăşi a acestei invincibile speranţe fără de speranţă.

Literatura înfruntă tirania, în vreme ce dragostea durează, chiar şi atunci când vântul aspru al terorii pare că este de neoprit. Umbrele celor care au fost revin către noi, de dincolo de gardul de sârmă ghimpată al veacului comunist. Poetul, asemeni Maestrului lui Bulgakov, îşi capătă, prin paginile Nadejdei, liniştea în veşnicie: departe de frică, de delaţiune, de foamete, de frig, ocrotit de rândurile care se aştern pe cerul de amurg, asemeni unei dedicaţii ivite din mâini îndrăgostite.

***

 SCRISOAREA ADRESATĂ LUI CEAUȘESCU DE DOINA CORNEA

„Ați strivit ființa interioară a oamenilor, umilindu-le năzuințele şi durerile legitime, umilindu-le conștiința, silindu-i sub presiuni şi teroare să ia minciuna drept adevăr şi adevărul drept minciună. Să consimtă astfel la propria lor schilodire morală”, – afirma Doina Cornea, într-o scrisoare datată 9 aprilie, adresată preşedintelui Nicolae Ceaușescu, publicată de BBC.

„Ce ar fi devenit cultura noastră dacă regele Carol I l-ar fi redus pe Eminescu la tăcere din cauza versurilor şi articolelor sale, ade­sea incomode pentru regim? […] Dar regele Carol a fost un rege luminat.

Ana Blandiana, Dan Deșliu, Mircea Dinescu, Andrei Pleșu sunt poeții, sunt gânditorii neamului întreg și nu sunt obiectele dumneavoastră personale. Ca toți cei ce gândesc adevărul şi îl apără în opera lor, ei sunt purtătorii ființei noastre şi apărătorii ei. Reducerea lor la tăcere este o crimă împotriva spiritului. Nu-i veți sancționa, umili, opri să creeze, decât trădând însuși rostul adânc al neamului”. […]

Aceștia pe drept cuvânt vă reproșează ruinarea economică, socială și morală a ţării, ruinarea prestigiului ei internațional, eroarea de a vă crampona de un socialism anacronic şi represiv.

[…] Toate aceste proteste „dovedesc revolta poporului faţă de tipul de socialism practicat de președintele Ceaușescu, revolta exprimată deja în trecut prin răscoala minerilor din Valea Jiului, demonstrația de la Brașov, precum şi protestele individuale ale mai multor intelectuali”.

In aceeași scrisoare, Doina Cornea afirma că s-a ajuns la o răspântie de drum, atât pentru poporul român, cât şi pentru președintele Ceaușescu însuși, enumerând și alte aspecte ale regimului, care îl fac tot mai de neîndurat: dărâmarea bisericilor, demararea planului de sistematizare rurală care implică şi dărâmarea unor sate vechi de sute de ani, parte din patrimoniul cultural și arhitectonic al ţării.

„Atâta vreme cât sunteți în viață şi cât noi, poporul, suntem cotropiți de armata dumneavoastră de securiști, aveți putința să ne înăbușiți vocile, să prezentați lumii o imagine contrafăcută a realității, în care oricum nimeni nu crede. Puteți fi însă sigur că istoria nu iartă„.– Doina Cornea, în încheierea scrisorii deschise, adresată președintelui Nicolae Ceaușescu.

***

 POVESTEA REGELUI DIPENDRA AL NEPALULUI

Povestea prinţului Dipendra al Nepalului este una tragică și, în acelaşi timp, șocantă. Dipendra a fost fiul cel mare al regelui Birendra și al reginei Aishwarya, și moștenitorul tronului Nepalului. Tânărul prinţ a fost educat în școli prestigioase din India și Marea Britanie, și a avut o pasiune pentru arme și vânătoare. Era considerat un tânăr inteligent, carismatic și popular, dar și rebel și impulsiv. Faptele sale, de o brutalitate ieşită din comun, aveau să înspăimânte o lume întreagă.

Prinţul Dipendra al Nepalului era văzut de popor ca un salvator

Viața timpurie a printului Dipendra al Nepalului a fost marcată de o educație privilegiată, dar și de o presiune mare din partea familiei și a societății. Prinţul s-a născut în data de 27 iunie 1971 și a fost crescut în palatul regal din Kathmandu, având un frate mai mic, Nirajan, și o soră mai mare, Shruti.

Dipendra a fost educat în școli prestigioase din India și Marea Britanie, acolo unde a studiat istoria, geografia, economia și politica. A fost un elev inteligent și talentat, care excela la sporturi și activități extracurriculare. Tânărul prinţ vorbea fluent engleza, nepaleza, hindi și franceza. De asemenea, avea o pasiune pentru arme și vânătoare, pe care o practica împreună cu tatăl său. Era considerat un tânăr carismatic și popular, care avea mulți prieteni și admiratori.

Dipendra era moștenitorul tronului Nepalului, o țară care pe atunci se confrunta cu probleme sociale, economice și politice. Cu toate acestea, prinţul Dipendra era văzut ca speranța națiunii, care ar putea aduce progresul și stabilitatea într-o perioadă de criză.

Prinţul avea o relație apropiată cu tatăl său, regele Birendra, care îl pregătea pentru rolul de conducător. Cu toate acestea, nu avea o relație prea bună cu mama sa, regina Aishwarya, care îl critica și îl controla. Aceasta nu o făcea din răutate, ci din dorinţa de a-l face un conducător bun pentru poporul lor.

Relaţia care a dus la tragedie

Dipendra a avut o relație de dragoste cu Devyani Rana, o tânără dintr-o familie aristocratică indiană. Cei doi s-au cunoscut în Anglia, unde studiau împreună, și s-au îndrăgostit la prima vedere.

Dipendra i-a cerut lui Devyani să se căsătorească cu el, dar părinții lui nu au fost de acord cu această relaţie. Cuplul regal nu o accepta pe Devyani pentru că provenea dintr-o familie rivală cu cea regală, și pentru că era de altă religie decât cea hindusă.

Prinţul Dipendra a încercat să își convingă părinții să îi dea binecuvântarea, dar aceștia au refuzat mereu. Cuplul regal a aranjat alte logodne cu prințese din alte țări, dar Dipendra le-a respins pe toate. Tânărul prinţ era hotărât să se căsătorească doar cu Devyani, și nu accepta niciun compromis în acest sens.

Prinţul a devenit tot mai frustrat și rebel, și a început să consume alcool și droguri. Şi-a dezvoltat pasiunea pentru arme, pe care a transformat-o în obsesie, având o colecţie numeroasă.

Devyani a încercat să îl susțină pe Dipendra și să îl ajute să depășească acea criză. Tânăra spera să găsească o soluție pașnică și să îi împace pe toți, fapt pentru care nu i-a cerut niciodată iubitului său să renunțe la tron sau la țara lui pentru ea.

Masacrul comis de prinţul Dipendra al Nepalului

În ziua fatidică de 1 iunie 2001, Dipendra a avut o ultimă întâlnire cu Devyani la hotelul unde aceasta era cazată. Prinţul i-a spus iubitei sale că vrea să se căsătorească cu ea în acea zi, chiar dacă părinții lui nu erau de acord. Atunci i-a pus un tilak pe frunte, un semn simbolic de căsătorie în cultura nepaleză. Dipendra i-a promis iubitei sale că se va întoarce după ce va vorbi cu familia lui și că o va lua cu el. Dar tot atunci, fară să-i spună, i-a lăsat lui Devyani un inel și o scrisoare de adio.

După ce a plecat de la hotel, Dipendra a mers la palatul regal, unde avea loc o cină de familie. Acolo, prinţul și-a împușcat părinții, fratele, sora, precum şi alți membri ai familiei regale. La final, s-a împușcat pe el însuși în cap, dar nu a murit pe loc.

Nimeni nu știe exact ce l-a determinat pe Dipendra să comită acest masacru, dar se presupune că a fost un gest de disperare și de răzbunare față de cei care au stat în calea fericirii sale.

Întrucât era moştenitorul tronului, Dipendra al Nepalului a fost declarat rege de către Consiliul Regal, în timp ce se afla în comă la spital. Regele a murit după doar trei zile, la vârsta de 29 de ani. Nepalezii au fost șocați și îndurerați de această tragedie, care a pus capăt dinastiei Shah, care domnise vreme de 240 de ani. Unii au crezut că Dipendra a fost victima unei conspirații politice sau a unui blestem. Alții au considerat că el a fost pur şi simplu un monstru care şi-a distrus propria familie.

Devyani a aflat despre tragedie din presă și a fost devastată. Tânăra a plecat din Nepal imediat după ce Dipendra a murit la spital, fără să participe la funeralii. Ulterior, Devyani s-a întors în India, unde s-a căsătorit mai târziu cu un alt prinț dintr-o familie regală indiană. Nu a vorbit niciodată public despre relația ei cu Dipendra al Nepalului sau despre masacrul din palat. Tânăra a preferat să păstreze amintirile, sentimentele şi durerea doar în sufletul ei.

***

 Nu e ușor să îmbătrânești.

trebuie să te obișnuiești cu asta

să merg mai încet,

să-ți iei rămas bun de la ceea ce ai fost

și salută ceea ce ai devenit.

E greu să împlinești ani,

Trebuie să știi să-ți accepți noua față

și mergi cu mândrie în noul tău corp

Și pentru a fi pus off rușine,

de prejudecăți și teamă pe care o dau anii,

și lasă să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple,

și lasă-i să plece pe oricine trebuie să plece,

și lasă pe cine vrea să rămână.

Nu, nu e ușor să îmbătrânești,

trebuie să înveți să nu aștepți nimic de la nimeni,

mergi singur, trezește-te singur

și să nu te prind în fiecare dimineață

tipul pe care îl vezi în oglindă,

și acceptă că totul s-a terminat

și viața, de asemenea,

și știu să-ți iei rămas bun de la cei care pleacă

și aduceți-vă aminte de cei plecați,

și plângi până se golește

până când se usucă înăuntru,

pentru a crește zâmbete noi,

alte dorințe și dorințe noi.

*Alexander Jodorowsky*