JEAN BART, MARINARUL-SCRIITOR
Născut în 28 noiembrie 1874, la Burdujeni (Botoșani) și cunoscut ca scriitor sub pseudonimul Jean Bart, după faimosul navigator/corsar francez de la finele secolului al XVII-lea, Eugeniu Botez a murit la București, în 12 mai 1933. La începutul lunii ianuarie 1930 prindeau însă viață primele fragmente dintr-un roman care avea să-i asigure marinarului-scriitor nemurirea – „Europolis”.
În prologul acestui crochiu, câteva tușe semnate de criticul și istoricul literar Paul Cernat: „Fiu al unui ofițer distins în Războiul de Independență, Eugeniu Botez/Jean Bart l-a avut timp de un an ca învățător la Iași pe Ion Creangă. Ofițer de carieră el însuși, afirmat la vârf în marina militară, a fost, între altele, comisar maritim și comandant al porturilor Galați, Constanța și Sulina. Jean Bart a fost și unul dintre inițiatorii programelor de asistență socială din România, director general în Ministerul Muncii și ocrotirilor Sociale (1921). Publicist asiduu în periodicele de stânga ale vremii, apropiat cercului ieșean al Vieții Românești, devine popular de la începutul secolului XX prin literatura sa maritimă (Jurnal de bord etc.) și riverană, scrisă cu har de un călător pasionat (Peste Ocean, Pe drumuri de apă, monografia Cartea Dunării).”
Despre lumea cosmopolită a porturilor
În conturul aceluiași portret: „Tributare ideologiei poporaniste, schițele de război și cele din lumea porturilor (Datorii uitate ș.a.) au căzut în desuetudine, ca și premiatul roman Prințesa Bibița. Unele proze scurte merită totuși recitite, ca și paginile memorialistice. Principalul său brevet de liberă trecere pe mările și oceanele posterității rămâne Europolis, primul roman românesc important despre lumea cosmopolită a porturilor, cu dramele și iluziile sale. Radu Tudoran îi datorează mult în Un port la Răsărit și Toate pânzele sus! Inspirată din experiența de comandant la Sulina, cartea, tradusă în numeroase limbi și în esperanto, nu și-a pierdut farmecul și prospețimea. Filmul omonim din 2010 al lui Cornel Gheorghiță încearcă să-i aducă un omagiu, cu rezultate discutabile.”
Amintiri din Sărărie
Să deslușim, în continuare, copilăria și adolescența scriitorului, așa cum le-a înțeles un bun prieten de-ai autorului „Jurnalului de bord”, Nicolae Ionescu-Johnson: „Către anul războiului din 1877, în Sărărie, la Iaşi, copilărea acela care mai târziu era să fie Jean Bart. Un copil delicat, uscăţiv, tăcut şi visător, învârtind în mână umbrela de care nu se despărţea, dată de mama lui pe care o iubea: acesta este Botez, băiatul veneratului colonel Panait Botez, comandantul regimentului 13 de căciulari. Noi, pe strada Sărăriei, eram în mare respect faţă de militari, pentru că strada Sărăriei era, putem spune, o stradă militară: colonelul Botez, colonelul Tarnovschi, colonelul Cocitorescu, colonelul Petrovanu şi alţii, încât, cu drept cuvânt, putem spune că strada Sărăriei era o stradă militară, cu prestigiul ei.”
Tuns chilug
Tot dinspre Nicolae Ionescu-Johnson: „Colonelul Panait Botez ţinea mult ca pe feciorii săi să-i facă militari. Primul, Mircea, păşise chiar în militărie. Cel mai mic, Eugen, părea mai îndărătnic şi milităria nu-i surâdea de loc. Nu-i trăgea inima la mustru şi militărie. De altfel, era şi mai slăbuţ. Vremurile, greutăţile şi împrejurările au făcut totuşi minunea şi, cu toate că Eugen nu trăgea deloc a militar, iată-l într-o zi tuns chilug şi îmbrăcat în straie strâmte soldăţeşti de şcoala militară. Chin şi mizerii nesfârşite, ore grele de instrucţie obositoare şi chinuitoare, marşuri pe călduri omorâtoare, ore de supliciu şi pline de toropeală la cursurile de algebră şi descriptivă, desenuri migăloase şi plictisitoare, în sfârşit chinul greu al vieţii de şcoală militărească, când puteai sta aşa de bine şi de liniştit la umbra brazilor de la Târgul Ocnei, locul său de obârşie.”
Pe bricul Mircea
Înainte: „Zi de zi trecură greu şi încet, până ce iată-l şi pe Botez îmbrăcat iarăşi cu straie largi cu gulerul deschis, straie de ofiţer de marină. Un vis realizat şi o îndulcire a voinţei autoritare a colonelului Panait Botez. Tot ofiţer e! Aşa i-a plăcut lui! Dar ori pe apă, ori pe uscat, ofiţerul e tot ofiţer - să fie sănătos! De aici începe viaţa liberă, viaţa de visuri şi iluzii a celui care avea să fie mai târziu Jean Bart. Plini de speranţe ne-am îmbarcat amândoi pe bătrânul bric Mircea, pe care atât de gingaş şi de frumos l-a cântat el mai pe urmă. Acolo, la umbra pânzelor şi în legănarea valurilor, ne-am clădit castelele şi ne-am făurit viitorul. Fiecare zi, cu toate suferinţele, ne lega tot mai mult de aceea care ne-a subjugat şi pe mine şi pe dânsul - Marea.”
Atei, revoluționari, pândari ai lui Eminescu
Prizând amintirile prietenului din adolescență, Jean Bart avea să-și deschidă inima: „Pe vremea adolescenţei mele plutea în atmosfera Iaşului un puternic curent de idei umanitare şi generoase, închegate în acel socialism romantic despre care a scris adesea Ibrăileanu în criticile sale fine, obiective şi substanţiale. Atei şi revoluţionari din fragedă copilărie, noi dispreţuiam şcoala cu programul şi disciplina ei rigidă… Mişcarea aceasta ciudată, care nu avea nici o legătură cu realităţile ţării, un fel de sectă masonică intelectuală, ar merita să fie studiată.” Mai mult: „Până astăzi păstrez în fundul minţii amintirea marelui Eminescu. Stabilit după primul acces de boală, se plimba singuratec, melancolic, pe sub teii din grădina Copoului. Noi, băieţii de şcoală 11, pândeam de la distanţă şi ne uitam la dânsul ca la o fiinţă extraordinară.”
Crezul unui creator
Ofițerul scriitor Jean Bart nu se sfia să-și susțină ideile: „Cred că un scriitor trebuie mai degrabă să se adapteze la situaţii, la întâmplările din viaţa sa, să scoată din realitatea pe care o-ntâlneşte ce e mai bun, ce e demn de a rămâne în scris şi să-i convingă pe eventualii săi cititori de un oarecare adevăr al celor scrise. Nu sunt neapărat un adept al lui Taine şi Gherea, nu sunt un socialist din categoria unui Ion Nădejde, deşi adesea am fost asociat cu ei pentru că am cochetat cu foi precum Viaţa românească, Munca sau Contimporanul, am frecventat întâlniri socialiste şi am pledat cauza celor mulţi şi amărâţi. Eu chiar cred că mediul social în care un scriitor trăieşte îi influenţează decisiv scrisul, chiar cred că o operă literară reflectă în modul cel mai înalt tendinţele epocii în care a fost scrisă, chiar cred că o operă literară, ca orice operă de artă, trebuie să transmită valori morale şi spirituale care să servească umanitatea, să înalţe sufletul cititorilor sau măcar să-i înduioşeze sau să-i facă să se gândească la anumite aspecte din viaţă care, poate, seamănă cu ce li se întâmplă lor.”
Nu frumuseţe de dragul frumuseţii
Pe îndelete: „Poate că arta nu e aşa de deterministă şi de pozitivistă cum cred unii, poate că ea nu trebuie pusă neapărat în slujba poporului precum ajutoarele sociale pentru nevoiaşi, ea e în esenţă o activitate imaginativă, iar imaginaţia a fost mereu desprinsă în mare parte de realitate. Tristeţe în artă, da, dar nu pesimism. Spirit şi ideal în artă, da, dar nu o metafizică total separată de lume. Imagini şi formule frumoase în artă, da, dar nu obscuritate şi frumuseţe de dragul frumuseţii.”
„Văzut” de Liviu Rebreanu
Mort prematur, la doar 59 de ani, Jean Bart avea să fie elogiat de marii scriitori ai epocii. Iată ce nota de pildă Liviu Rebreanu în „Adevărul” din mai 1933: „Între Jurnal de bord şi Europolis, un răstimp de vreo treizeci de ani, se închide o întreagă viaţă literară, începutul şi sfârşitul lui Jean Bart. Între ele s-au mai rânduit Datorii uitate şi Prinţesa Bibița şi Peste Ocean. Cercul s-a închis, brusc şi brutal, cu pecetea morţii. N-a fost un scriitor fecund, cel puţin în comparaţie cu cei ce au venit după el. Făcea parte dintr-o generaţie care încă nu privea creaţia literară ca o profesiune, ci ca un oficiu sacru. Din toată viaţa lui n-a dăruit literaturii decât ceasurile când şi-a simţit sufletul absolut pur, ridicat deasupra contingenţelor cotidiane, faţă în faţă cu esenţa ideală. Restul timpului a fost om adevărat, a trăit, a muncit, a servit, a mers în ritmul vremii înainte, mereu înainte. De aceea a scris relativ puţin în domeniul ficţiunii. Trec mulţi ani de la o carte la alta. Pasiunea de-a scrie totuşi şi-o astâmpăra colaborând la ziare şi reviste despre probleme de ordin practic. Partea aceasta risipită a scrisului său poate să fie mai voluminoasă decât cealaltă. El a lăsat-o uitată în colecţiile prăfuite ale diverselor publicaţii. A marcat astfel o delimitare între cele două scrisuri. Un volum însemna la Jean Bart un eveniment interior.”
Omul și scriitorul (sau invers)
Iar Rebreanu: „Am cunoscut sufletul lui Jean Bart mult înainte de-a face cunoştinţă cu Eugeniu Botez. Fireşte, din acel Jurnal de bord care anexează un domeniu încă virgin în literatura românească, întreaga fizionomie a scriitorului până la Europolis se conturează acolo. Mai târziu, abia după război, când am întâlnit pe Jean Bart, am putut constata că acelaşi Jurnal de bord definise şi fizionomia omului Eugeniu Botez. Între imaginea pe care ţi-o alcătuieşti despre un scriitor după lectura unei cărţi şi înfăţişarea lui omenească sunt de obicei nepotriviri decepţionante. Jean Bart a fost atât de sincer în creaţia sa literară, încât elimina acest decalaj dintre operă şi om.” Frumos spus/scris, nu?
Un gol împlinit
Ultimele acuarele: „Viaţa l-a frământat în felurite rosturi, l-a obligat să-şi cheltuiască energiile în domenii străine de literatură, dar pasiunea lui cea mare a fost totdeauna numai literatura. De dragul ei şi în înţelesul ei a fost preocupat şi de problema mare a culturii româneşti. Biruinţa literaturii socotea că singură are să ridice aievea nivelul cultural al ţării. Cu Europolis şi-a încoronat opera. S-a întors într-un fel la lumea pitorească, la atmosfera marină cu care a început. A închis el însuşi cercul activităţii sale literare, revenind de unde a plecat. Dar câtă depărtare de la Jurnal de bord la Europolis! Notaţiile simple, creionările de figuri disparate s-au închegat într-o lume vie, pâlpâitoare de culori, cuprinzătoare de o înţelepciune a vieţii. A culminat în roman în mod firesc. Jean Bart a împlinit un gol în literatura românească”.
„Publicist asiduu în periodicele de stânga ale vremii, apropiat cercului ieșean al Vieții Românești, Jean Bart devine popular de la începutul secolului XX prin literatura sa maritimă și riverană.”, Paul Cernat, critic literar
150 de ani s-au împlinit în noiembrie 2024 de la nașterea lui Eugeniu Botez, aka Jean Bart.
„Principalul său brevet de liberă trecere pe mările și oceanele posterității rămâne Europolis, primul roman românesc important despre lumea cosmopolită a porturilor, cu dramele și iluziile sale.”, Paul Cernat
„Fiu al unui ofițer distins în Războiul de Independență, Eugeniu Botez/Jean Bart l-a avut timp de un an ca învățător la Iași pe Ion Creangă.”, Paul Cernat
1922 este anul în care Jean Bart a fost ales membru al Academiei Române.
