***

 DIN TAINELE LIMBII ROMÂNE

En garde! „Sfara în țară nu e sfoară în țară. De asemenea, fără vreo legătură cu focurile de pe dealuri la invazii... Cel mai adesea, imaginea despre sfară ca focuri pe creste, la primejdii, românul o are formată din unele filme din perioada comunistă. Ori din lecturi cu puțin mai vechi, din ultimul veac (Sadoveanu, de pildă - unde sfara e prezentată ca având chiar două sensuri). Ideea de sfoară, în cazul dat, rămâne prezentă: o înlănțuire de focuri.”, sesiza Gheorghiță Ciocioi.

Miros greu, fum înecăcios

Mai departe, pe „sforicică”: „Cum sfara, în slavonă, avea înțelesul de miros greu, fum înecăcios (de fapt, întâlnită mai mult ca skvara în slavă), s-a presupus că obiceiul (dispărut de multă vreme, cum se crede, fără a avea deloc informații în privința dată) consta doar într-o mulțime de fumuri pe creste. Ușor confundabile cu cele ale gospodăriilor, ori deloc vizibile noaptea. Se va ajunge apoi, fără vreun temei, la lanțul de focuri. O imagine impresionantă, desigur, putându-se adăuga aici și pârjolirea țării, ori otrăvirea fântânilor. Sfară mai are, de asemenea, înțelesul de jertfă (din grăsimi) adusă zeităților păgâne (Moxa), ori de sfadă (Coresi/Dosoftei, cel mai probabil, un împrumut din polonă), fum greu de seu, lumânări.”

Alarmă militară

Așadar, ce era de fapt „sfara”/ „sveara” în țară? „Un sunet/ vestire de corn, bucium, tulnic ce anunța o primejdie, ori prin care se aduna oștirea. A da sfară în țară, totuna cu a da de știre, a da de veste... De aici, verbul a da în expresie. Buciumul, cornul erau instrumente folosite nu doar la noi în acest scop, pentru alarmă militară, ci și în Rutenia, Polonia, Cehia, Elveția etc. Acestea aveau dimensiuni impresionante (unele peste 3 metri lungime), sunetul lor răzbătând până departe. E cunoscută legenda unui cornist elvețian care va salva prin vestirea sa o cetate de la împresurare și cucerire, deși pentru aceasta avea să-și piardă viața. De asemenea, domnii moldoveni își aveau unitățile lor de buciumași, ce anunțau în toată țara năvălirile tătarilor, ori turcilor.” 

La huțuli sună trembița

În completare: „În Ardeal, tulnicele s-au folosit până spre zilele noastre, cu semnalizări precise între păstori cu stânele aflate la o oarecare distanță una de cealaltă.” De ce, totuși, sfară/ sveară? De unde această numire? Gheorghiță Ciocioi: „Lucrurile sunt limpezi. Un termen întâlnit în scrierile în medio-bulgară, care circulau la noi - unde această limbă era una de cancelarie și de cult. Înțelesul termenilor sviriti, sviria, sfiria, sfăria (din svăr/ sfăr, sl.) - a suna, a sufla (uneori, a cânta). Pentru sunatul/ suflatul din/ la corn, bucium, flaut, trâmbiță etc. în medio-bulgară (dar și în bulgară) era folosit acest verb. Mai ales în Vechiul Testament sunatul din corn, ori din trâmbiță, în caz de primejdii, sau pentru adunarea poporului, este el întrebuințat (Numeri, 10, 10, de pildă: da sfirite/svirite/svărite s trăbite - să sunați/ dați de veste cu trâmbițele). La huțuli, buciumul, altfel, e trembița. Așadar, a sfări/ sveri vine pe o altă filieră decât slava răsăriteană, având un cu totul alt înțeles. Chiar dacă pierdut, ori uitat astăzi.”

Urările-rugăciune

Următorul termen cu origine uitată – „urare” (tot am abuzat de el în ultimele săptămâni): „Urare vine de la a ura. Urările se fac mai cu seamă în preajma sărbătorilor, dar și cu diferite prilejuri (naștere, onomastică etc.). Acestea sunt legate de Divinitate la români, urările din colinde nefiind, de pildă, nimic altceva, decât rugăciuni și binecuvântări ale colindătorilor/ vestitorilor Nașterii Domnului pentru casa în care aceștia intră... Spre deosebire de limbile slave, unde urările își trag numele de la felicitări, saluturi, dorințe de sănătate (pojelanie, pozdravlenie), în română, urările își au originea în latinescul orare - a se ruga. Să-i fi primit, așadar, cu încredere de sărbători pe copiii curați care se roagă pentru noi. Românește, după datină.”

Anul tânăr

Și dacă tot am trecut într-un nou an, iată și explicația termenului „Ignat”: „Ignatul = Anul Nou. După calendarul popular de la sud de Dunăre, Ignatul (20 decembrie) e totuna cu Anul Nou. În această zi începe anul tânăr. E important ca persoana care intră cea dintâi în casa unui gospodar de Ignat să fie bună ori bogată. Conform credințelor populare, de Ignat încep durerile Maicii Domnului, legate de nașterea lui Hristos. Totodată, din această zi se intră în atmosfera prăznuirii Crăciunului, a coacerii colacilor și pâinii ceremoniale.”

Nume cu înțeles uitat

Ciucurova - dinspre vechea Cilicie

„Localitate în Tulcea. Numele este unul turcesc, Çukurova fiind denumirea în limba turcă a Ciliciei (cu capitala, în vechime, la Tars - orașul natal al Sf. Apostol Pavel), regiune situată în sudul Anatoliei, Turcia de astăzi. Satul dobrogean și-a luat numele după locuitorii turci din Çukurova strămutați aici (așezarea va cunoaște mai apoi o istorie zbuciumată). Întinsa regiune Çukurova din Turcia își datorează numirea depresiunii în care se află (spre mare, unde cursurile râurilor coboară lin): çukur (tc.) - depresiune, vale, groapă; ova (tc.) - câmpie. E greșit a crede că terminația localității tulcene ar fi una slavă. Cea mai veche înregistrare a numelui Çukurova în turcă: Aşıkpaşazade - Tevârîh-i Âl-i Osmande, sfârșitul secolului al XV-lea.”

Casmet - să fie cu noroc!

„De asemenea, Căsmet. Nume de familie întâlnit la noi, dar și în sudul Basarabiei. Termen preluat din contactul cu turcii și bulgarii - la bulgari, numele este prezent în mai multe variante (Kasmet, Kăsmetov, Kăsmetliiski, Kasmetski etc.). În turcă, kısmet (provenit din arabă - qisma) = noroc, soartă, fericire. Un noroc care favorizează pe unii oameni, fie că merită ori ba. Mai întâi, un supranume pentru un om care se trezește într-o situație complet nouă, avantajoasă (a dat norocul peste el), devenit, în timp, nume de familie.”

Incredibil, dar adevărat... Aceste nume de persoană chiar există în Rusia

„REVMIRA - Revoluția mondială (prescurtare, asemenea și următoarele nume)

PETVCET - Cincinalul în patru ani

LAGȘMIVAR - Baza Schmidt din Arctica

KIM - Internaționala tineretului comunist

POBUNAM (Victoria va fi a noastră)

VILEN - Vladimir Ilici Lenin

VLADILEN - Vladimir Ilici Lenin

VILDIRAS - Vladimir Ilici Lenin - dictatura muncitorilor și țăranilor

Cine zice că doar rromii!...”

Nici bulgarii nu-s mai breji

Nume de persoană din Bulgaria, primite în perioada comunistă și în anii ‘90:

Ilici

Marks Engels

Lenin

Nauka (Știința)

Tetradk (Caiet)

Gurko

Gorki

Stalin

Levski

Portokal

Glinka

Petőfi

Ideal

Delfin

Rako (Racu)

Sibir (Siberia)

Ural

Krim (Crimeea)

Don

Dunav (Dunărea)

Nil

Vardar

Irod

Iuda

Peperuda (Paparuda)

Dobrudja (Dobrogea)

Makedonia

Gramatika

Niagara

Jeneva

Varșava (Varșovia)

Hamlet

Ahil

Hektor

Germania

Trakia

Maslina

Mikrofonka

Drum

Karamelka

Prometei

Amazonka

Toaletka

Ikona

Teza

7 Septemvri 

4 Marti

Kilo

Foto

Radio

Evrop

Există și: Edin na nulla (1-0) - nume bărbătesc din Sofia

(a se vedea Dicționarul etimologic de frecvență a numelor, Kovacev, Sofia 1995).

Bine, și la români au prins, imediat după al Doilea Război Mondial, neuitatele Victoria, Vladimir etc.

„Sfara în țară nu e sfoară în țară. De asemenea, fără vreo legătură cu focurile de pe dealuri la invazii.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

„Ce era de fapt sfara/ sveara în țară? Un sunet/ vestire de corn, bucium, tulnic ce anunța o primejdie, ori prin care se aduna oștirea. A da sfară în țară, totuna cu a da de știre, a da de veste... De aici, verbul a da în expresie.”, Gheorghiță Ciocioi

„Sfară mai are, de asemenea, înțelesul de jertfă (din grăsimi) adusă zeităților păgâne (Moxa), ori de sfadă (Coresi/Dosoftei, cel mai probabil, un împrumut din polonă), fum greu de seu, lumânări.”, Gheorghiță Ciocioi

„Buciumul, cornul erau instrumente folosite nu doar la noi în acest scop, pentru alarmă militară, ci și în Rutenia, Polonia, Cehia, Elveția etc.”, Gheorghiță Ciocioi

„Spre deosebire de limbile slave, unde urările își trag numele de la felicitări, saluturi, dorințe de sănătate (pojelanie, pozdravlenie), în română, urările își au originea în latinescul orare - a se ruga.”, Gheorghiță Ciocioi

*"*

 FIUL LUI EINSTEIN

Albert Einstein este unul dintre cei mai faimoși oameni de știință ai epocii moderne și „părintele” teoriei relativității. Ecuația E=MC2 este cunoscută de toată lumea, chiar dacă există sau nu o înclinație către fizică.

Cu toate astea, Einstein nu a fost doar un fizician genial.

Atunci când nu revoluționa lumea, era soț și tată.

Din prima sa căsătorie, Albert a avut doi fii: Hans Albert Einstein și Eduard Einstein. Hans a călcat pe urmele tatălui său, devenind un inginer renumit și mutându-se în America.

Însă viața lui Eduard a fost mai puțin norocoasă. După o viață plină de probleme de sănătate și tragedii, Eduard a murit la 55 de ani, supraviețuindu-i tatălui său cu doar 10 ani.

O familie pe două continente

Eduard s-a născut la Zurich, Elveția, la 28 iulie 1910. Patru ani mai târziu, familia Einstein s-a mutat la Berlin, în Germania, pentru Albert.

În acest moment, familia era formată din Albert, prima sa soție, Mileva Maric, Hans, în vârstă de 10 ani, și Eduard, în vârstă de 4 ani. Albert se referea cu afecțiune la Eduard ca fiind Tete, o formă prescurtată a cuvântului francez „petite”, deoarece era cel mai mic copil.

Cu toate acestea, Albert și Mileva au divorțat la scurt timp după mutare, iar Mileva i-a luat pe copii înapoi în Elveția cu ea. Deși familia era acum despărțită, Albert a avut grijă să vină să-și verifice și să-și viziteze copiii. Chiar i-a luat cu el în călătorii pentru a petrece timp cu ei.

Mileva a susținut că știința a fost întotdeauna pe primul loc în viața lui Albert Einstein, dar Hans și-a amintit amintiri plăcute despre călătoriile pe care băieții le făceau cu tatăl lor. În 1919, Albert s-a recăsătorit.

În 1933, a emigrat în Statele Unite pentru a evita ascensiunea partidului nazist în Germania.

Dar și-a văzut în mod constant copiii și le-a inspirat creșterea.

Eduard, ținut departe de Albert Einstein

Eduard a fost un copil bolnăvicios, care a ratat adesea călătoriile planificate de tatăl său din cauza bolilor sale. O mare parte din copilărie și-a petrecut-o plimbându-se prin spitale și sanatorii încercând să găsească o soluție pentru bolile sale. Bineînțeles, alături de el erau și părinții săi.

Problemele lui Eduard l-au descurajat pe tatăl său, care era de părere că fiul său nu a avea niciodată o viață normală. Spunea chiar, într-o scrisoare, că „este imposibil ca Eduard să devină o persoană complet dezvoltată”.

Cu toate acestea, în ciuda acestor lupte, Eduard a excelat la școală și părea să calce pe urmele tatălui său. A devenit îndrăgostit de artă și poezie, petrecând ore întregi creându-și propriile opere.

De asemenea, tatăl său i-a sugerat lui Eduard operele lui Sigmund Freud, care a devenit rapid obsedat de teoriile lui Freud, poate pentru că se simțea apropiat de propriile sale lupte pentru sănătate mintală.

Aceasta a fost rădăcina interesului lui Eduard pentru domeniul psihiatriei.

Pe urmele lui Einstein, dar o încercare de sinucidere

În 1929 a început să frecventeze Universitatea din Zurich, facultate pe care o urmase și tatăl său, urmând o diplomă în medicină cu accent pe psihiatrie. Deși a avut rezultate bune la cursuri, s-a luptat sub povara reputației tatălui său în timpul școlii.

În acest moment, Albert era renumit la nivel mondial pentru fizica sa teoretică. Acest lucru a exercitat o presiune suplimentară asupra fiului său, care se lupta deja cu boli mintale. Apoi, imitându-și din nou tatăl, Eduard s-a îndrăgostit de o femeie mai în vârstă la universitate.

Albert o cunoscuse pe Mileva în timp ce era la Institutul Politehnic din Zurich și s-a îndrăgostit, deși ea era cu patru ani mai mare decât el. Spre deosebire însă de tatăl său, care a continuat să se căsătorească cu Mileva, relația lui Eduard s-a destrămat.

Când nu a mai putut suporta durerea, a încercat să se sinucidă.

Această situație tragică a fost doar începutul multor ocazii în care Eduard a fost internat la Spitalul Burghölzli, în lupta lui cu problemele mentale.

Despărțirea de Albert Einstein

La 22 de ani, Eduard a început să prezinte simptome și a fost diagnosticat cu schizofrenie.

Doctorii au încercat să îi „trateze” schizofrenia cu terapia electroconvulsivă, o practică des întâlnită la acea vreme. Aceasta presupunea trimiterea de curenți electrici prin creier pentru a provoca convulsii și a schimba chimia cerebrală.

Familia sa, în schimb, a fost de părere că „tratamentul” aplicat lui Eduard doar i-a agravat starea pe parcursul vieții. În cele din urmă, capacitatea lui de a vorbi și chiar de a gândi a fost afectată iremediabil.

Albert a avut inima frântă de starea fiului său și de deteriorarea stării mentale. Dar nu a putut face prea multe pentru a ajuta decât să trimită bani pentru a sprijini familia.

Când a fost nevoit să părăsească Germania în 1933, Albert l-a convins pe Hans să emigreze cu el în America. A încercat să îl convingă și pe Eduard. Cu toate acestea, starea de sănătate a lui Eduard s-a deteriorat, împiedicându-l să facă această călătorie.

Albert Einstein a fost, astfel, nevoit să își ia rămas bun de la fiul său ce mic înainte de a pleca.

Fără răspuns de la Carl Jung

După ce Albert și Hans au părăsit Europa, Mileva a rămas singură să aibă grijă de Eduard. Chiar și cu banii pe care Albert îi trimitea de la slujba sa de la Princeton, costul îngrijirii lui Eduard a devenit copleșitor.

Mileva a făcut tot ce a putut pentru a-l ajuta, inclusiv scriindu-i renumitului psiholog Carl Jung, care nu i-a răspuns niciodată la scrisoare.

În 1948, Mileva a decedat, iar Eduard a rămas în grija Spitalului Burghölzli pentru tot restul vieții sale.

Și-a petrecut timpul scriind poezii și creând artă, precum și scriindu-i scrisori tatălui său până la moartea lui Albert, în 1955. Eduard a murit apoi în 1965 în urma unui atac cerebral, în cealaltă parte a lumii, departe de singura sa familie rămasă și separat de moștenirea lăsată de tatăl său.

Eduard și-a petrecut întreaga viață în umbra unui tată care a fost în același timp absent și mai mare decât viața. A moștenit intelectul și curiozitatea tatălui său, dar bolile mintale și tehnicile brutale de terapie i-au împiedicat performanțele și capacitatea de a socializa.

În ciuda circumstanțelor, Eduard Einstein a încercat să trăiască o viață plină de lucrurile pe care le iubea: arta, poezia și familia.

,***

 TRISTEȚEA LUI BACOVIA

George Bacovia, pe numele său la naştere George Andone Vasiliu, a venit pe lume în data de 4 septembrie 1881, la Bacău, fiind al cincilea copil dintre cei nouă pe care i-au avut comerciantul Dimitrie Vasiliu și Zoe Vasiliu, femeie casnică.

La vârsta de doar 6 ani, cel alintat „Iorguţ” a început să învețe limba germană, iar între anii 1889-1890 a urmat clasa întâi la un pension din oraşul natal.

Încă din şcoală îi plăcea muzica, fiindcă făcuse parte din coruri patriotice și învățase să cânte la vioară. Nu era un instrumentist bun și nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse texte, inclusiv pe propriile versuri. A urmat, apoi, cursurile Școlii Primare Domnești nr. 1 din Bacău și Gimnaziul Ferdinand din Bacău.

În perioada liceului s-a îmbolnăvit de zona zoster, o eczemă netratabilă, derivată din malaria și varicela netratate serios şi a suferit toată viața din cauza acestei probleme inestetice de sănătate.

George Bacovia nu a fost un elev bun, iar liceul l-a considerat un „cimitir”

George Bacovia nu a fost un elev bun la învățătură, în clasele mici, fiind chiar obraznic. A luat nota 8 la purtare, fiind corigent la limba română, geografie, istorie, elină, matematică și științe fizico-chimice. În schimb îi plăcea sportul, în special patinajul, înotul, gimnastica, iar prietenii spuneau că avea o „musculatură de atlet”, deşi era un tip scund, cu o conformație plăpândă.

Bacovia avea ochii albaștri, iar ticul său era să-și ciupească mustața, era timid, tăcut și retras, şi răspundea doar dacă era întrebat.

La vârsta de 17 ani, din dorința de a ajunge ofițer, s-a înscris la Școala Militară din Iași însă nu a suportat regimul de cazarmă și, după doar două săptămâni, a evadat din internat îmbrăcat în uniforma de cadet pe care și-o cumpărase singur.

S-a întors la liceul pe care l-a terminat abia la 22 de ani, în anul 1903, după multe reexaminări, fără a-și da Bacalaureatul, obținând însă ca echivalent un certificat de absolvire a studiilor liceale cu media anuală de 6,43.

Despre această perioadă din viaţa sa, Bacovia avea să declare: „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiți. Era prea multă asprime în școală și prea puțină înțelegere”.

Interesant este faptul că, într-o toamnă, a rămas închis o noapte întreagă, din neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal, întâmplare ce îi va inspira poezia „Amurg violet“, scrisă în anul 1899, iar anii traumatizanți de liceu îl inspiră în crearea unui alt poem celebru, „Liceu“ (Liceu, – cimitir / Al tinereţii mele).

În tinerețe, frecventa cafenelele, birturile, tavernele, mustăriile și cârciumile cu lăutari, unde îi plăcea să bea vin, niciodată bere, era un băutor de nădejde și un boem care nu prea dădea pe acasă.

În școala primară și în liceu a crescut și a îngrijit peste două sute de porumbei din mai multe rase și de toate culorile şi fiecăruia îi dăduse câte un nume. Avea un talent deosebit la portrete și caricaturi, din care a realizat, de-a lungul vieții, câteva sute pentru diverse gazete și reviste, dar și pentru propria sa plăcere.

În anul 1899, a obținut premiul I pe țară la concursul „Tinerimii române“ pentru „desen artistic de pe natură“, iar în 30 martie îi apare, în „Literatorul“, poezia „Și toate“, care a reprezentat debutul său literar, scrisă cu un an înainte și semnată V. George.

În anul 1900, a compus celebra poezie „Plumb“, pe care a finalizat-o abia în anul 1902.

Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar veştmânt –

Stam singur în cavou… şi era vânt…

Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –

Stam singur lângă mort… şi era frig…

Şi-i atârnau aripile de plumb.

Între anii 1903-1904 a frecventat cenaclul lui Alexandru Macedonski, unde a citit pentru prima oară poeziile ”Plumb” şi ”Nervi de toamnă” (1904).

George Bacovia a devenit avocat, dar nu a profesat

George Bacovia a urmat studii de drept, la București și Iași, pe care le-a finalizat în anul 1911, înscriindu-se în Baroul din Bacău. Ca și liceul, nici studenția n-a fost ușoară: a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din București după șase ani în care, din cauza nefrecventării cursurilor și a examenelor nepromovate, a reușit să încheie doar primii trei ani.

Mai apoi, George Bacovia s-a înscris la Facultatea de Drept din Iași, pe care a terminat-o cu greu și fără a-și da examenul de licență. Cu toate acestea, i s-a eliberat Cartea de avocat.

Bacovia nu a profesat însă niciodată ca avocat, fiind angajat ca mic funcționar sau profesor, în Bacău, Iași sau București, trăind greu și dedicându-se poeziei. „Furat de încurajarea prietenilor, printre cursurile de drept roman şi civil, m-am trezit poet de-a binelea. Literatura de care m-am atins din când în când şi-a picurat virusul caracteristic în toate fibrele sufletului, luptând cu succes asupra studiilor mele juridice.”, spunea Bacovia.

Din cauza boemiei sale, dar și a bolii, îi era greu să respecte un program de lucru, cerea mereu concedii sau își dădea demisia de la locurile de muncă. Astfel, a fost, rând pe rând, suplinitor și profesor de desen și caligrafie la Școala Normală/Comercială de Băieți din Bacău, funcționar și ajutor de contabil la Prefectura Bacău, copist la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice din București sau șef de birou la Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale.

Opere

Bacovia era retras, posomorât şi taciturn, chiar monoton, s-ar putea spune. Boala căpătată în adolescenţă i-a afectat şi psihicul. În anul 1914, s-a internat la sanatoriul dr. Mărgăritescu din București, apoi a publicat în suplimentul literar al ziarului „Seara“ și a trimis la tipar volumul „Plumb“.

În anul 1915, a editat la Bacău, în colaborare, revista „Orizonturi noi“ și publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime, iar un an mai târziu a devenit copist la Direcția învățământului secundar și superior din Ministerul Instrucțiunii.

Tot în anul 1916, la vârsta de 35 de ani, s-a produs debutul său editorial cu volumul ”Plumb” (1916), sub îngrijirea lui Ion Pillat, într-un tiraj de 500 de exemplare, pentru care avea să obţină Premiul Ministerului Artelor, în anul 1923.

A continuat cu volumele: ”Scântei galbene” (1926), ”Bucăţi de noapte” (proză, 1926), ”Cu voi…” (1930), ”Comedii în fond” (1936), ”Stanţe burgheze” (1946). George Bacovia ne-a lăsat bine-cunoscutele poezii ”Decembre”, ”Lacustră”, ”Cuptor”, ”Nervi de primăvară”, ”Nervi de toamnă”, ”Amurg violet”, ”Alb”, ”Vocale”, ”Marş funebru” ş.a.

Căsătoria cu Agatha Grigorescu

George Bacovia s-a căsătorit în anul 1929 cu Agatha Grigorescu, care a devenit ulterior cunoscută sub numele de Agatha Bacovia. Agatha a studiat Litere și Filosofie la Universitatea din București și a fost profesoară secundară de literatură română la mai multe licee. Ea a început să publice primele sale poeme și opere în proză în revista „Scena” încă din anul 1918.

Relația dintre George și Agatha Bacovia a avut un impact semnificativ asupra vieții și operei poetului. Agatha Bacovia a devenit o sursă de inspirație pentru George Bacovia, oferindu-i dragoste, susținere și încurajare în munca sa literară. În noiembrie 1931, li s-a născut singurul fiu, Gabriel.

Datorită acestei relații, opera poetului a cunoscut o schimbare în tematică și ton, abordând subiecte precum iubirea și bucuria, într-o notă mai optimistă.

Agatha Bacovia a avut un rol crucial în promovarea operei soțului său, luptând pentru ca opera acestuia să fie valorificată pe deplin. Ea a organizat numeroase întâlniri și evenimente literare în casa lor, unde personalități marcante ale vremii își prezentau lucrările și discutau despre literatură. Prin aceste eforturi, Agatha Bacovia a contribuit semnificativ la recunoașterea și aprecierea operei lui George Bacovia în cercurile literare.

Din anul 1925, George Bacovia a devenit director al revistei ”Ateneul cultural”, locuind împreună cu soţia sa în Bacău, fără a avea serviciu, din noiembrie 1930 până în octombrie 1933, iar apoi s-a stabilit la Bucureşti.

Agatha Bacovia a lăsat în urmă o moștenire importantă prin devotamentul său față de George Bacovia și opera acestuia. Grație eforturilor sale, opera lui George Bacovia a fost mai bine cunoscută și apreciată în timpul vieții sale și după moartea sa. Agatha Bacovia a avut grijă de poet, susținându-l în momentele dificile și luptând pentru valorificarea operei sale într-un context în care literatura simbolistă nu era întotdeauna pe deplin înțeleasă sau apreciată. Astfel, Agatha Bacovia a devenit un personaj central în viața și cariera poetului, contribuind semnificativ la succesul și moștenirea sa literară.

Bacovia a colaborat cu versuri la mai multe reviste, precum ”Astra”, ”Versuri”, ”Flacăra”, ”Românul literar”, ”Noua revistă română”, ”Gândirea”. A primit Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1925), precum şi Premiul Naţional pentru Poezie (1934, ex aequo cu Tudor Arghezi).

Moartea şi moştenirea lui George Bacovia

În anul 1926, George Bacovia a fost ales membru al Societății Academice Române, iar în anul 1934 a devenit membru titular al Academiei Române. Cu toate acestea, Bacovia a dus o viață discretă și retrasă. N-a urmărit nici banii, nici faima: „Nu m-am născut bogat, şi poate nu voi fi niciodată. Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe când aşa, mă mulţumesc cu tăcerea.“, spunea Bacovia.

George Bacovia a murit în ziua de 22 mai 1957, în locuința sa din București, alături de soția sa, șoptindu-i: „Vine întunericul”. Avea 75 de ani.

Cu o operă bogată și inovatoare, poetul a lăsat o amprentă profundă asupra literaturii române, influențând nu doar poeții simboliști. Astăzi, numele lui George Bacovia este sinonim cu melancolia și sensibilitatea lirică, iar poeziile sale continuă să fie citite și apreciate de iubitorii de literatură.

Astăzi, Teatrul Municipal din Bacău poartă numele poetului şi tot la Bacău este organizat anual Festivalul literar „Toamnă Bacoviană”. În anul 2011, Banca Naţională a României a pus în circulaţie, în scop numismatic, o monedă din argint dedicată aniversării a 130 de ani de la naşterea poetului, iar în anul 2014 Romfilatelia a lansat emisiunea de mărci poştale „Scriitori şi pagini de colecţie”, cu patru timbre pe care sunt reprezentate portretele lui Ion Creangă, Vasile Alecsandri, George Coşbuc şi George Bacovia – timbrul cu portretul lui George Bacovia ilustrând, de asemenea, şi primele două strofe ale poeziei „Decembrie”.

***

 TINCA VARTIC ȘI ION CREANGĂ

După ce soţia l-a părăsit pe marele povestitor pentru un călugăr, ţiitoarea lui Ion Creangă a fost Tinca Vartic, o tânără de origine armeană, ageră şi frumoasă, ce se trăgea din târgul de sub Copou, care a avut grijă de el până la sfârşitul zilelor sale.

Ion Creangă a cunoscut o tânără de numai 15 ani, pe nume Ileana, care era fiică de preot. S-a căsătorit cu aceasta din interes, pentru a putea deveni diacon, însă l-a atras și starea financiară a tinerei. În anul 1859 cei doi s-au căsătorit, însă viața lor nu a fost doar lapte și miere, asta din cauza faptului că nu existau sentimente între ei.

Se pare că Ileana avea un amant, cu care l-a înşelat pe viitorul scriitor. Acesta era un călugăr de la Golia pentru care Ileana l-ar fi părăsit pe Ion Creangă. Acesta din urmă, la rândul său, ar fi avut o amantă la Iaşi. Cei doi aveau împreună un băiat, pe nume Constantin, care a rămas în grija tatălui după divorţ.

Părăsit de soție, cu un copil de doar șapte ani și exclus din cler, Creangă credea că nu va mai cunoaște vreodată fericirea. Totuși, a cunoscut-o pe Tinca, o femeie frumoasă, minionă, de vreo 19 ani. Femeia i-a picat cu tronc scriitorului și au trăit împreună aproximativ 20 de ani, fără să își oficializeze relația. Cei doi au format un cuplu din 1872, până la finalul vieții scriitorului.

„Mi-am luat în casă şi o ţăţacă tinerică, de nouăsprezece ani, pe Ecaterina Vartic, ca să aibă grijă de băiat şi de mine, că de când m-a lăsat diavoliţa (fosta soţie – n.red), nu-s nici bărbat însurat, nici vădoi, ci cum e mai bine: şi una şi alta. Lumea, cum e lumea, că numai moartea îi astupă gura, zice multe. Zice că Tinca-i prea tinerică pentru un drac bătrân ca mine.”, spunea Ion Creangă despre Tinca Vartic.

Soția nelegitimă a lui Ion Creangă provenea dintr-o familie de armeni, stabiliți de mulți ani pe meleagurile Moldovei. Aceasta l-a cunoscut pe scriitor la vârsta de 19 ani, prin intermediul unui diacon armean, Grigore Vartic, în anul 1872. Statura ei mică, subțire și plăcută la vedere, l-a înmuiat pe Ion Creangă, care a decis să se mute în casa tatălui tinerei în calitate de chiriaș.

Tinca Vartic nu avea multă școală, însă era o femeie inteligentă şi o bună gospodină, după cum o descriau şi apropiaţii lui Ion Creangă.

„Tinca lăsa blidele, dere­ticatul ori măturatul și sta cu mâna la gură și mă asculta, apoi pricepea și ea. – Doam­ne, Maica Domnu­lui, Ionică, pui pe hârtie poveștile cele, așa cum mi le poves­tești! D-apoi de ce strici hârtia degeaba, că și eu le știu și nu m-apuc să le scriu? – Le scriu ca să le citească și alții, Tinco…”, spunea Ion Creangă despre Tinca.

Tinca i-a fost alături lui Ion Creangă în următorii 20 de ani, până când scriitorul s-a stins din viață, în data de 31 decembrie 1889. I-a crescut copilul, l-a iubit pe scriitor și i-a fost fidelă acestuia fără să ceară nimic în schimb. Nu i-a fost niciodată soție legitimă, însă i-a fost alături marelui povestitor când acesta avea mai mare nevoie. Tinca Vartic s-a stins din viață la vârsta de 59 de ani, în anul 1912.

***

 Țara lui Dumnezeu 

    ✍️ Adrian Păunescu

E uneori urât și-adesea greu

Și totuși viața cât e de frumoasă,

Când știi că-n România Dumnezeu

Se-ntoarce seara,

Se-ntoarce seara, ca la el acasă.

Iubiți-vă țara, n-o duceți la târg,

Că nu e o vită s-o vândă samsarii,

Cu milă, cu grijă, cu drag și cu sârg 

Feriți-o de orice avarii.

Iubiți-vă țara, n-o dați pe vopsea,

Că nu este circ ambulant pe maidane,

Simbol și măsură de-a pururea ea

Întregii condiții umane.

Iubiți-va țara,n-o țineți înfrâu,

Când vrea să invie, când vrea să cuteze,

Ciopliți-i statuie de lacrimi și grâu,

N-o-nchideți în vechi paranteze.

Iubiți-va țara ca și pe părinți,

Că ea e pluralul la mamă și tată,

Ea simte rușinea și-și iese din minți,

Când deget murdar o arată.

Iubiți-va țara, oricât v-ar costa,

Și-n ziua de moarte și-n ziua de Paște,

Și,dacă v-o cere, muriți pentru ea,

Că-n fii și-n nepoți veți renaște.

Iubiti-va țara, nebun și urgent,

În păci și-n razboaie, în leac și în rană,

Cu toate-ale ei pe acest continent,

Creștină și europeană.

Iubiti-vă țara, purtați-o în mâini,

Spre ziua de mâine-poimâine a lumii,

Iubiți-va țara și n-o dați la câini,

Iubiți-va țara, rămâneți români,

Sfințiți-o în lacrima mumii.

  18 martie 2 004  Din vol.-Suntem pe mâna unor mari nebuni-

***

 Hora unirii

Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inimă română,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!

Piară duşmănia-n ţară!

Între noi să nu mai fie

Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,

Vină să te prinzi cu mine

Şi la viaţă cu unire,

Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere

La nevoi şi la durere.

Unde-s doi, puterea creşte

Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,

De-o făptură şi de-o seamă,

Ca doi brazi într-o tulpină,

Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,

Amândoi o soartă-n lume.

Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,

În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire

Să-1 secăm dintr-o sorbire,

Ca să treacă drumul mare

Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare

Într-o zi de sărbătoare

Hora noastră cea frăţească

Pe câmpia românească!

,,Hora Unirii este poezia scrisa de Vasile Alecsandri,care a fost publicata pentru prima data in anul 1856,in revista lui Mihail Kogalniceanu,Steaua Dunarii.

Titlul original al poeziei scrise de Vasile Alecsandri a fost "Hora Unirei".A devenit un cantec patriotic foarte cunoscut, care se canta in fiecare an pe data de 24 ianuarie,data la care s-au unit Moldova si Tara Romaneasca,iar Alexandru Ioan Cuza a devenit Domnitorul Principatelor Unite.

Poetul Vasile Alecsandri a fost o figura importanta a Unirii Principatelor Romane.Acesta a participat la miscarea pasoptista din Moldova si a fost un sustinator inflacarat al ideii de unire.

   Vom cânta mereu aceste versuri, ne vom închina mereu înaintea străbunilor,dar nu am învățat un lucru:

  Că cel care pleacă capul,de sabie moare!

 Fiți drepți,chiar și atunci când vitregiile sorții sunt potrivnice,binele trebuie sa câstige!            BUNĂ DIMINEAȚA!,,La mulți ani, tuturor românilor ori unde vă aflați pe acest, Pământ!

Mariana Anghel

"" "

 Seară liniștită, oameni minunați!

"Pe coji de vorbe goale, înfipte în genunchi

Și muguri de lumină în mâinile mănunchi,

Ca-n rugăciuni de seară ce curg neîncetat, 

Te-am așteptat, iubire, să știi... Te-am așteptat!

Când te-am strigat pe nume - de-atunci mi-ai fi răspuns -

N-aș fi știut de-n suflet am loc îndeajuns,

Dar tu m-ai vrut pe mine și-atunci m-ai căutat

În adâncimi albastre când mările-au secat.

Din coji de vorbe goale mi-ai făurit cercei,

Și-ai strălucit din muguri lumină-n ochii mei,

Cu iasomii din ceruri m-ai nins și-ncununat,

Mi-ai spus că sunt frumoasă, așa cum m-ai lăsat.

Ai transformat secunde, în timp neprețuit,

Le-ai strâns ca pe-o comoară și mi le-ai dăruit

La săvârșit de seară când stele-n mare mor

Și se-adâncește cerul în noaptea ochilor.

Pe cap mi-ai pus cunună, la gât mi-ai pus șirag

De stele căzătoare. Eu ți-am șoptit cu drag,

Ca-n rugăciuni de seară ce curg neîncetat,

”M-ai regăsit iubire.. . iar eu te-am așteptat”.