***

 Către Eminescu 

Tu n-ai murit

pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale

Când drag îmi este mie pe lumea asta

cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,

Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti

ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.

Le-am zis de tine,

că-ntârzii, le-am zis,

că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti

şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.

Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine

gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc

Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,

de cântec, m-auzi ?

de cântec, m-auzi ?

de cântec, m-auzi ?

M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,

m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.

Cineva trebuie să guste această apoie coaptă

şi miezoasă

Creierul sâmburos al acestei apoi

nu este creier descreierat.

Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat

ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia

ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu

ca dovadă singurătatea mea

care nu credeam să învăţ a muri vreodată.

***

 LEGILE FIZICII DOVEDESC EXISTENȚA LUI DUMNEZEU ?

Nu este de mirare că evenimentele tragice, cum ar fi pandemiile, îi determină adeseori pe multi dintre noi să pună la îndoială existența lui Dumnezeu: dacă există un Dumnezeu milostiv, de ce se întâmplă astfel de catastrofe?

Ideea că Dumnezeu ar putea avea legătură cu legile fizice care guvernează, printre altele, chimia și biologia și, astfel, limitele științei medicale este interesantă de explorat.

Dacă Dumnezeu nu ar putea să încalce legile fizice, atunci ar fi ceva la care nu ne-am aştepta de la o ființă supremă. Dar însă ar putea, de ce nu am văzut nicio dovadă a încălcării legilor fizice în univers?

Pentru a aborda problema, să încercăm să exemplificăm.

În primul rând, poate Dumnezeu să călătorească mai repede decât lumina?

Lumina se deplasează cu o viteză aproximativă de 3 x 105 kilometri în fiecare secundă. La şcoala am învăţat că nimic nu poate călători mai repede decât viteza luminii, nici măcar USS Enterprise din Star Trek, atunci când cristalele sale de dilitiu sunt setate la maxim.

Dar este adevărat că nimic nu poate călători mai repede decât viteza luminii? Cu câțiva ani în urmă, un grup de fizicieni a afirmat că anumite particule, denumite tahioni, s-ar putea deplasa cu o viteză mai mare decât viteza luminii.

Din fericire, existența acestora ca particule reale este considerată foarte puțin probabilă. În cazul în care acestea au existat, atunci ele ar avea o masă imaginară și continuumul spaţiu-timp ar deveni distorsionat, ceea ce ar conduce la încălcări ale cauzalităţii și la alte probleme pentru Dumnezeu.

Până în prezent se pare că niciun obiect nu a fost observat deplasându-se mai repede decât viteza luminii. Acest lucru în sine nu ne spune nimic despre Dumnezeu, doar întărește cunoașterea faptului că într-adevăr lumina călătorește foarte repede.

Lucrurile devin un pic mai interesante atunci când ne gândim la cât de departe a călătorit lumina de la începutul universului. Presupunând cosmologia tradițională Big Bang și o viteză a luminii de 3 x10 5 km/s, atunci putem calcula că lumina a parcurs aproximativ 1023 km în cei 13,8 miliarde de ani de existență a universului. Sau, mai degrabă, existența universului observabil.

Universul se extinde cu o viteză de aproximativ 70 km/s pe Mpc (1 Mpc = 1 Megaparsec ~ 3 x 1019 km), astfel încât estimările actuale sugerează că distanța până la marginea universului este de 46 miliarde de ani-lumină. Pe măsură ce trece timpul, volumul spațiului crește, iar lumina trebuie să călătorească mai mult timp pentru a ajunge la noi.

Cel mai îndepărtat obiect pe care l-am văzut este galaxia GN-z11, care a fost observată de telescopul spațial Hubble. Aceasta se află la aproximativ 1023 km sau 13,4 miliarde de ani-lumină distanță, ceea ce înseamnă că a fost nevoie de 13,4 miliarde de ani pentru ca lumina de la această galaxie să ajungă la noi. Atunci când această lumină s-a „aprins”, galaxia era la doar 3 miliarde de ani-lumină distanță de galaxia noastră, Calea Lactee.

Nu putem observa sau vedea întregul univers care s-a extins după Big Bang, deoarece a trecut un timp insuficient pentru ca lumina din primele fracțiuni de secundă ale universului să ajungă la noi.

Din acest motiv, unii susţin că nu putem fi siguri că legile fizicii n-ar putea fi încălcate în alte regiuni cosmice, dar probabil că acestea sunt doar legi locale, accidentale. Și asta ne conduce la ceva chiar mai mare decât universul.

Multiversul

Mulți cosmologi cred că universul ar putea face parte dintr-un cosmos mai extins, un multivers, în care mai multe universuri diferite coexistă, dar nu interacționează.

Ipoteza multiversului este susținută de teoria inflației cosmice, ideea că universul s-a extins enorm înainte de a avea vârsta de 10-32 secunde. Inflația este o teorie importantă, deoarece poate explica de ce universul are forma și structura pe care le vedem în jurul nostru.

Dar dacă inflația s-a întâmplat o dată, de ce nu s-ar putea întâmpla de mai multe ori?

Știm din experimente că fluctuațiile cuantice pot da naștere la perechi de particule care apar doar pentru a dispărea câteva momente mai târziu. Dacă astfel de fluctuații pot produce particule, de ce nu ar putea rezulta atomi sau chiar universuri?

S-a sugerat că inflația cosmică nu s-a produs în același ritm peste tot şi că fluctuațiile cuantice ale expansiunii cosmice ar fi putut produce bule care au explodat pentru a deveni universuri de sine stătătoare.

Cum se încadrează Dumnezeu în ideea de multivers?

O problemă fără răspuns pentru cosmologi a fost faptul că universul pare perfect reglat pentru ca viața să apară. Particulele fundamentale create în Big Bang au avut proprietățile potrivite pentru apariţia hidrogenului și a deuteriului, care la rândul lor au produs primele stele.

Legile fizice care guvernează reacțiile nucleare în aceste stele au permis ulterior apariţia elementelor chimice care stau la baza vieţii: carbon, azot și oxigen.

Cum putem explica faptul că toate legile și parametrii fizici din univers au valorile care au asigurat apariţia stelelor, planetelor și, în cele din urmă, a vieții?

Unii susțin că aceasta este doar o coincidență norocoasă. Alții spun că nu ar trebui să fim surprinși să observăm legile fizice sub această formă. Până la urmă ele ne-au produs, deci ce altceva am putea vedea?

Unii teiști susțin că legile fizice indică existența unui Dumnezeu care creează condiții favorabile. Cu toate acestea, Dumnezeu nu este o explicație științifică validă.

În schimb, teoria multiversului rezolvă misterul pentru că permite diferitelor universuri să aibă legi fizice diferite. Deci, nu este surprinzător faptul că existăm într-unul dintre puținele universuri care ar putea susține viața. Desigur, nu putem infirma ideea că Dumnezeu ar fi putut crea multiversul.

Toate acestea sunt foarte ipotetice, iar una dintre cele mai importante critici ale teoriilor multiversului este că noțiunea de multivers nu poate fi testată direct, deoarece se pare că nu au existat interacțiuni între universul nostru și alte universuri.

Ciudățenii cuantice

Acum să ne gândim dacă Dumnezeu poate fi în mai multe locuri în același timp.

O mare parte din știința și tehnologia pe care o folosim în știința spațială se bazează pe teoria contraintuitivă a lumii minuscule a atomilor și particulelor cunoscută sub numele de mecanica cuantică.

Această teorie permite existenţa unui fenomen numit inseparabilitate cuantică. Două particule aflate într-o stare de inseparabilitate cuantică păstrează între ele o conexiune fundamentală prin care la orice acțiune efectuată asupra unei particule, cealaltă particulă pereche va răspunde instantaneu.

Să ne imaginăm o particulă care se dezintegrează în două subparticule, A și B. Proprietățile subparticulelor trebuie să se adauge proprietăților particulei originale, conform principiului conservării.

De exemplu, toate particulele au o proprietate cuantică numită spin, ceea ce înseamnă, cu aproximaţie, că se mișcă ca și cum ar fi nişte mici ace de busolă. Dacă particula originală are spinul zero, atunci una dintre cele două subparticule trebuie să aibă spinul pozitiv, iar cealaltă spinul negativ, ceea ce înseamnă că fiecare dintre particulele A și B are o șansă de 50% de a avea spinul pozitiv sau negativ.

Conform mecanicii cuantice, particulele se află, prin definiție, într-un amestec de stări diferite până când le măsurăm efectiv.

Proprietățile lui A și B nu sunt independente între ele, ci sunt corelate, chiar dacă particulele se află în laboratoare separate pe planete separate.

Deci, să presupunem că măsurăm spinul particulei A și îl găsim pozitiv. Imaginați-vă că un prieten a măsurat spinul particulei B exact în același timp în care am măsurat spinul particulei A. Pentru ca principiul conservării să funcționeze, trebuie ca spinul particulei B să fie negativ.

Iată când lucrurile devin cu adevărat tulburi. La fel ca subparticula A, subparticula B a avut o șansă de 50:50 de a avea spinul pozitiv, astfel încât spinul său a devenit negativ în momentul în care spinul lui A a fost măsurat ca fiind pozitiv.

Cu alte cuvinte, informațiile despre starea de spin cuantic au fost transferate instantaneu între cele două subparticule. Un astfel de transfer de informații cuantice se pare că se întâmplă mai repede decât viteza luminii. Având în vedere că Einstein însuși a descris înseparabilitatea cuantică ca fiind o „acțiune înfricoșătoare la distanță”, cred că este de înţeles de ce acest efect este atât de bizar.

În concluzie, se pare că există ceva mai rapid decât viteza luminii: transferul informațiilor cuantice.

Acest lucru nu dovedește şi nici nu infirmă existenţa lui Dumnezeu, dar ne poate ajuta să ne gândim la Dumnezeu în termeni fizici. Poate ca la o mulţime de particule inseparabile cuantic care transferă informații cuantice între ele și care ocupă mai multe locuri în același timp?

A răspuns acest eseu la întrebarea din titlu? Bănuiesc că nu.

Dacă credeţi în Dumnezeu (ca și mine), atunci ideea că Dumnezeu este legat de legile fizice este un nonsens, pentru că Dumnezeu poate face totul, chiar să călătorească mai repede decât lumina.

Dacă nu credeţi în Dumnezeu, atunci întrebarea este la fel de lipsită de sens, pentru că nu există Dumnezeu și nimic nu poate călători mai repede decât lumina. Poate că întrebarea este într-adevăr una pentru agnostici, care nu știu dacă există Dumnezeu.

Știința cere dovezi, iar religia necesită credință.

Oamenii de știință nu încearcă să dovedească sau să infirme existența lui Dumnezeu pentru că știu că nu există un experiment care să-L poată detecta vreodată pe Dumnezeu. Și dacă credeți în Dumnezeu, nu contează ce descoperă oamenii de știință despre univers, orice cosmos poate fi gândit ca fiind în concordanță cu Dumnezeu.

Opiniile despre Dumnezeu depind, în cele din urmă, de perspectiva noastră.

Să încheiem cu un citat dintr-o sursă cu adevărat autoritară. Nu, nu e Biblia. Nici nu este un manual de cosmologie. Este din Reaper Man de Terry Pratchett:

„Lumina crede că călătorește mai repede decât orice, dar greşeşte. Indiferent cât de repede călătorește lumina, ea constată că întunericul a ajuns întotdeauna primul și o așteaptă”.

Traducere după „Can the laws of physics disprove God?”

***

 SFȚRȘITUL TRAGIC AL PRINȚESEI MAFALDA DE SAVOIA

Prințesa Mafalda de Savoia, pe numele său complet Mafalda Maria Elisabetta Anna Romana, a fost una dintre personalitățile de seamă ale familiei regale italiene în prima jumătate a secolului al XX-lea. Viața ei, marcată de evenimente politice tumultuoase și tragedii personale, a făcut din Mafalda una dintre cele mai fascinante figuri ale epocii.

Născută pe 19 noiembrie 1902, Mafalda era fiica cea mai mare a Regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei și a Reginei Elena a Muntenegrului. Crescută într-un mediu regal, Mafalda a beneficiat de o educație deosebită, în conformitate cu standardele înalte ale familiei regale, fiind expusă culturii și artei vremii.

Mafalda de Savoia, un destin dramatic

Viața Mafaldei a suferit o schimbare semnificativă în anii ’20, când s-a căsătorit în anul 1925 cu Prințul Philipp al III-lea de Hesse. Această alianță matrimonială a adus un aspect internațional vieții Prințesei Mafalda, dat fiind că soțul ei aparținea unei familii regale germane. Căsătoria lor a avut implicații politice considerabile, având în vedere tensiunile din Europa acelei perioade.

Căsătoria Prințului Filip cu Prințesa Mafalda l-a plasat pe acesta într-o poziție de intermediar între guvernul Național-Socialist din Germania și guvernul fascist din Italia. Totuși, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler, liderul Partidului Național-Socialist și cancelarul Germaniei, a devenit suspicios cu privire la loialitatea Prințesei Mafalda. Convins că aceasta lucra împotriva eforturilor de război, Hitler a denumit-o pe Prințesa Mafalda „hoitul negru al casei regale italiene”.

Viața de familie a Prințesei Mafalda a fost distrusă de evenimentele politice care au afectat profund destinul Italiei și al Europei.

La începutul lunii septembrie 1943, Prințesa Mafalda a călătorit în Bulgaria pentru a participa la funeraliile cumnatului ei, regele Boris al III-lea al Bulgariei. În timpul șederii sale, a aflat de capitularea Italiei în fața Puterilor Aliate, de faptul că soțul ei era sub arest la domiciliu în Bavaria și că cei patru copii ai lor erau în siguranță în Vatican.

Gestapoul a ordonat arestarea ei, iar pe 23 septembrie, a primit un telefon de la Hauptsturmführer Karl Hass, care i-a spus că are un mesaj important de la soțul ei. Când a ajuns la ambasada Germaniei, însă, Mafalda a fost arestată, aparent sub acuzația de activități subversive. Se crede însă că adevăratul motiv al arestării sale a fost să servească drept ostatic pentru a-l convinge pe tatăl ei, regele Italiei, să nu se opună intereselor germane în război.

Prinţesa Mafalda: un sfârşit tragic într-un lagăr de concentrare

Prințesa Mafalda a fost transportată la München pentru interogatoriu, apoi la Berlin, și în cele din urmă la lagărul de concentrare Buchenwald. Acolo, viața ei a fost marcată de suferință și multe interdicţii. Cu toate acestea, ea a reușit să-și păstreze demnitatea și să rămână puternică în fața adversităților.

La 24 august 1944, aliații au bombardat o fabrică de muniție din interiorul lagărului Buchenwald. În urma atacului, unii dintre cei 400 de prizonieri au fost uciși, iar prințesa Mafalda a fost grav rănită. Ea se afla într-o unitate adiacentă fabricii bombardate și a fost îngropată până la gât în moloz în momentul atacului. A suferit arsuri grave la braț și condițiile din lagăr au făcut ca rănile să se infecteze grav.

Personalul medical a fost nevoit să-i amputeze brațul, iar în urma intervenției, a suferit o pierdere semnificativă de sânge și a intrat în comă. Nu s-a mai trezit niciodată. Avea doar 41 de ani.

Familia regală nu a fost anunțată de decesul ei deși au existat zvonuri care au circulat până la sfârșitul anului 1944. Moartea ei a fost confirmată abia după capitularea Germaniei din noaptea de 8 mai 1945.

În timpul detenției sale în lagărul de concentrare, prinţesa Mafalda a fost martoră la tragedia războiului, iar experiențele traumatizante nu au făcut decât să-i întărească hotărârea de a rămâne ancorată în principiile morale și umane.

Regalitatea italiană a suferit transformări semnificative după încheierea războiului, iar monarhia a fost abolită în anul 1946 prin referendum.

***

 TRAGEDIILE DIN VIAȚA LUI MARK TWAIN

Moartea fratelui mai mic, Henry

În primăvara anului 1858, Samuel Clemens (Mark Twain) îi găsise un loc pe vasul “Pennsylvania”şi fratelui său mai mic, Henry. Nu era o slujbă rentabilă, ci doar una promiţătoare: slujba de ajutor de împiegat. Samuel, ucenic-pilot, a făcut de câteva ori călătoria între New Orleans şi St. Louis împreună cu fratele său. La St. Louis cei doi fraţi locuiau în casa surorii lor, Pamela.

Într-o dimineaţă de mai, Samuel Clemens s-a trezit tulburat: îl văzuse în vis pe Henry, zăcând într-un sicriu de metal sprijinit pe două scaune, în salonul casei Pamelei.

La New Orleans, comandantul vasului îl însărcină pe Samuel Clemens să plece la St. Louis cu un alt vas. În cel dintâi port în care se opri vasul său, Samuel Clemens află vestea înspăimântătoare: “Pennsylvania” sărise în aer în urma unei explozii a cazanelor.

Se spunea că sunt o sută şi cincizeci de morţi şi zeci de răniţi. Supravieţuitorii fuseseră transportaţi la Memphis – unde sosi în curând şi Sam, copleşit de presimţiri rele. Îl găsi pe Henry întins pe o saltea într-o clădire publică, transformată la repezeală în spital: avea plămânii arşi de aburul fierbinte al exploziei, şi trupul plin de răni îngrozitoare. Totuşi, datorită îngrijirii primite din partea unui medic bătrân şi inimos, pe nume Peyton, începu să dea semne de viaţă.

Într-o noapte – a şasea de când Samuel Clemens veghea la căpătâiul fratelui său muribund – doctorul Peyton îi spuse, înainte de a pleca din spital, că sunt şanse ca Henry să scape, dar pentru asta avea nevoie de linişte şi de odihnă. Dacă, cumva, se trezea, trebuia să i se administreze o doză mică dintr-un medicament nou, numit morfină. Henry se trezi într-adevăr în timpul nopţii, însă din nefericire medicul de gardă, un tânăr fără experienţă, îi administră o doză prea mare, neavând la îndemână niciun cântar farmaceutic. Henry nu mai apucă să vadă zorii.

Din păcate, coşmarul visat de Sam cu câteva săptămâni înainte se adeverea. Moartea fratelui său îl cutremură pe ucenicul-pilot. Cu puţine zile în urmă, îi scrisese Pamelei:

„Până să-ţi parvină aceste rânduri, sărmanul meu Henry – mândria, dragostea, fala mea – el, care însemna totul pentru mine, îşi va fi încheiat calea neprihănită, şi astfel lumina vieţii mele se va fi stins, înghiţită de bezne. Eu, păcătosul înrăit, deznădăjduit şi pierdut – da, pierdut! pierdut! – am căzut în genunchi şi m-am rugat, cum nu cred să mai se fi rugat vreodată un om, – m-am rugat lui Dumnezeu să mă lovească şi să mă doboare pe mine, dar să-l cruţe pe fratele meu, să abată asupra capului meu vinovat întreaga-i mânie dreaptă, dar să aibă milă, milă, milă, de acest copil nevinovat.”

Gândul că era vinovat de moartea lui Henry (nu-l adusese, oare, pe vasul „Pennsylvania“, şi nu-l lăsase, apoi, singur?) avea să-l chinuie multă vreme.

Moartea fiicei mai mari, Susy

În ziua de 18 august 1896, aflat la Londra, Twain primeşte vestea morţii fiicei lui, în urma unei crize de meningită.

“Unul din misterele firii noastre este că un om poate să primească, pe neaşteptate, un asemenea trăsnet şi să continue totuşi să trăiască”, avea să scrie Twain cu câţiva ani mai târziu.

Susy era fiica lui preferată; inteligentă şi talentată (avea un glas deosebit de frumos şi promitea să ajungă o mare cântăreaţă), îi înseninase tatălui ei multe clipe grele. Îl legau de ea numeroase amintiri plăcute, încă de pe vremea când era o fetiţă de o şchioapă, poreclită “Megalopis” din pricina ochilor ei mari şi lacomi de privelişti.

Mark Twain căzu într-o stare de deprimare totală. În sinea lui se acuza că el a ucis-o pe fată, neîngrijindu-se îndeajuns de sănătatea ei şi lăsând-o singură în America.

Moartea soţiei

În seara zilei de 5 iunie 1904, tovarăşa lui de viaţă închise pentru totdeauna ochii. Noaptea târziu, Mark Twain avea să noteze în carnetul lui:

„La orele nouă şi un sfert aseară, cea care a fost viaţa vieţii mele a trecut în lumea paşnică a morţii, după 22 de luni de suferinţă nedreaptă şi nemeritată.”

O iubise nespus de mult, în ciuda nepotrivirilor dintre ei. Trăise alături de Olivia 34 de ani, împărţise cu ea atâtea bucurii şi necazuri – cum îi putea supravieţui?

În curând, moartea avea să-i răpească o altă fiinţă apropiată: Pamela Moffett, sora scriitorului. Clara, fiica lui cea mare, se îmbolnăvise în Italia, şi nici Jeana, mezina, nu era sănătoasă. Moartea dădea târcoale familiei Clemens cu o stăruinţă drăcească.

Ultima tragedie: Moartea altei fiice, Jeana

La sfârşitul anului 1909, fiica lui, Jeana, a fost găsită moartă: făcuse o baie rece şi inima încetase subit să-i bată. Tatăl ei rămase împietrit de durere. Se întreba pentru ce mai trăieşte. Avea să moară și el puţin mai târziu, pe 21 aprilie 1910.

sursa: 

Petre Solomon, Mark Twain sau Aventurile umorului

*†

 MARCHIZUL DE SADE

“Marchizul de Sade a fost judecat în chip foarte divers. A fost vorbit de rău în virtutea unei tradiții fanteziste care s-a perpetuat până la noi. Erotismul sanghinar al marchizului de Sade a fost mai mult virtual decât real; s-a manifestat mai curând prin scrieri decât prin fapte.

În viața particulară a fost libertin și pervers, dar cu măsură. A scrie cărți obscene a fost pentru marchiz o distracție, un derivativ la elucubrațiile unei imaginații aprinse și dezordonate.

Închis cea mai mare parte a vieții, a fost silit să scrie din lipsă de altă ocupație. Se socotea în situație de legitimă apărare față de o societate care nu-i recunoștea meritele, față de o autoritate care-i lua libertatea. Acest marchiz era într-adevăr al timpului său și trebuie să-l punem în acele împrejurări precise ale veacului al XVIII-lea, pentru a-l înțelege și a avea pentru el oarecare indulgență.

La vârsta de 22 ani, căsătorit de patru luni, în urma unor excese despre care nu știm nimic precis, a fost închis în cetățuia de la Vincennes. A voit să frigă o femeie ca pe o gâscă, așa cum pretinde Rémy de Gourmont? Nu se poate afirma că această anecdotă are valoarea adevărului. A fost un deținut cum nu se poate mai potolit. Cere drept supremă favoare să i se lase valetul și să i se îngăduie să ia din când în când puțin aer. Îi pare rău de greșelile din trecut și se refugiază în brațele religiei. (Noiembrie 1763). Cum s-a încheiat această aventură? Probabil a fost eliberat. Timp de 5 ani nu s-a mai auzit nimic de el.

De la 1764 la 1768, rapoartele polițienești vorbesc de „ororile“ marchizului de Sade din locuința sa de la Arcueil. Pe 6 aprilie 1768, tânărul desfrânat, întâlnind pe stradă o femeie cu numele Rose Keller, a poftit-o la el la Arcueil, să-i dea un loc de portăriță. Aici, în prezența mai multor persoane, ar fi voit s-o disece. „La ce slujește această ființă nenorocită? Nu e bună la nimic. Cel puțin să ne ajute să aflăm misterele trupului omenesc.“

Femeia a fugit pe fereastră. De Sade a fost închis la Lyon timp de șase luni, de unde a scăpat mulțumită stăruințelor familiei. După alți patru ani izbucnește scandalul bomboanelor otrăvite, despre care s-au spus atâtea neadevăruri. Marchizul de Sade, având treburi în Marsilia, a oferit bomboane de pe urma cărora câteva fete au suferit și s-au plâns justiției. Marchizul și valetul lui complice au fugit și parlamentul din Aix i-a condamnat la moarte în lipsă. Pe 3 decembrie 1772, sunt arestați și conduși la închisoarea din Milano, unde sunt bine tratați în urma intervențiilor familiei. La 8 ianuarie 1773, marchizul se îmbolnăvește. Are insomnii și cere un medic. Soția lui e disperată. Scrie scrisori peste scrisori directorului închisorii. Marchiza e, într-adevăr, încarnarea amorului conjugal, modelul fidelității nezdruncinate.

După întâmplarea de la Arcueil, după afacerea bomboanelor, în sfârșit după seducerea și răpirea surorei ei, această admirabilă femeie nu încetează de a interveni în favoarea soțului, căruia îi dă toate posibilitățile să evadeze. Arvunește 15 oameni hotărâți, îi echipează și îi înarmează. Firele complotului sunt în mâna ei. Marchizul de Sade știe că la 1 mai 1773 trebuie să evadeze, fiind așteptat lângă ziduri de cei 15 oameni înțeleși să-l apere, în caz de luptă, până la moarte.

Înainte de a pleca, marchizul a lăsat o scrisoare în care, cu toate formulele de politețe, cere iertare guvernatorului fortului că s-a văzut silit să-l părăsească. Marchizul a fugit la Geneva și de aici în Italia, unde-l aștepta soția. Înapoindu-se în Franța, se instalează în ținuturile sale din Provența hotărât să se corijeze. Dar și-a reluat numaidecât viața destrăbălată, căci găsim marchiza retrasă la mănăstirea Carmelitelor din Paris. Din acest lăcaș de reculegere cerea pentru bărbatul ei, autorităților, anularea condamnării infamante de acum cinci ani a parlamentului din Aix. În locul reabilitării, s-a emis un nou mandat de arestare (lettre de cachet), al patrulea până acum, împotriva marchizului de Sade, care apoi e depus la Vincennes (1777).

În 1778, are un tovarăș de închisoare, pe Mirabeau, cu care însă nu trăiește bine. Fuge din temniță, dar e prins și adus înapoi. Soția îl vizitează de două ori pe lună și îi aduce toate lucrurile necesare, inclusiv lumânări, cărți, cerneală și condeie, fiind eliberat odată cu izbucnirea Revoluției. Asupra rolului marchizului în timpul Revoluției avem însemnări foarte puține. În timpul Regimului Terorii pare a fi stat liniștit. Castelul lui superb din Lacoste a fost jefuit și ars de țărani, în 1790. S-au descoperit atunci instrumentele de tortură pe care le întrebuința. Nu a fost cruțată nici celebra Salle des Clystéres, pictată obscen de un pictor de talent. În tot timpul libertății, de la Căderea Bastiliei, marchizul de Sade nu a părăsit Parisul, locuind într-uun apartament foarte somptuos și foarte confortabil, unde primea numeroase vizite, unele destul de suspecte.

De la 1790 la 1793, e în corespondență cu Comedia Franceză, care refuză să-i joace vreuna din numeroasele lui comedii, de altfel mediocre. În Decembrie 1793, marchizul de Sade, „obez, dar plin de grație și eleganță, cu ochii obosiți în care rămăsese totuși ceva fin și lucitor“, cum îl descrie Charles Nodier, e arestat din ordinul Comitetului Siguranței Publice, împreună cu alții. A fost declarat nebun și depus la Charenton. Iată ce scria un contemporan, adversar al primului Consul (Napoleon): „Marchizul de Sade a scris mai multe lucrări de o monstruoasă obscenitate și de o morală diabolică. Era, desigur, în teorie, un om pervers, dar nu era nebun. În scrierile lui găsim germeni de depravare, dar nu de nebunie. Această activitate scriitoricească presupune un creier bine ordonat, cunoștințe sigure din literatura veche și modernă“.

Alta era cauza adevărată a arestării marchizului de Sade. În Thermidor anul VIII a apărut — fără nume de autor, dar toată lumea știa autorul – un pamflet de o rară violență împotriva soției primului Consul, Joséphine de Beauharnais. În “Zoloë și cele două acolite”, figurau doamna Bonaparte (Zoloé), doamna Tallien (Laureda) și Visconti (Volsange), Bonaparte (d’Orgec), Barras (Sabar), care se dedau la cele mai infame lucruri.

Marchizul de Sade este, de altfel, o victimă politică și a stat pentru motiv politic într-o casă de nebuni. Aici marchizul s-a purtat la început cu blândețe, dar mai târziu a dat naștere la plângeri împotriva lui. Iată o parte din scrisoarea medicului șef către Ministrul Poliției Generale a Imperiului: „Există la Charenton un om celebru prin imoralitatea lui îndrăzneață, e autorul romanului infam “Justine”. Acest om nu e alienat. Singurul lui delir e viciul și acest delir nu poate fi vindecat într-o casă de nebuni. Aici se bucură de o libertate prea mare. Poate vedea bărbați și femei, în camera lui sau în camera altora. Unora le predică oribila lui doctrină și se pare că trăiește cu o femeie care trece drept fata lui. S-a făcut un teatru act, pentru delectarea bolnavilor. Marchizul de Sade e directorul acestui teatru. El alege piesele, împarte rolurile, priveghează repetițiile…“

Medicul cere îndepărtarea „bolnavului“, care suferă doar de prea multă sănătate. Ocrotit însă de directorul ospiciului, marchizul de Sade s-a mai putut ocupa o vreme cu teatrul. Dar medicul-șef, Roger-Collard, se mai plânse o dată și spectacolele au fost suprimate. Marchizul de Sade a murit la Charenton, pe 2 decembrie 1814, adică la 14 ani după închiderea lui, în vârstă ce 75 de ani, în urma unei scurte boli…”

*** Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1928

***

 CĂLĂTORIA LUI HANNON

În jurul anului 450 î.Hr., Hannon, un explorator trimis de Cartagina, a pornit într-o expediție ambițioasă pe coastele Africii. Cu o flotă impunătoare de 60 de vase, Hannon a depășit Strâmtoarea Gibraltar, îndreptându-se spre sud, pe un teritoriu necunoscut.

Pe parcursul călătoriei sale, Hannon și echipajul său au întâlnit triburi necunoscute și animale exotice, dar o descoperire avea să dea naștere unui mister ce va persista de-a lungul timpului.

Pe o insulă cu un lac interior și o mică insulă în mijlocul acestuia, Hannon a dat peste niște ființe stranii, descrise ca „gorillai”. Aceste creaturi, posibil asemănătoare cu oamenii, se dovedeau extrem de greu de capturat.

În timp ce bărbații au reușit să scape, trei femei au fost prinse, apărându-se cu ferocitate. Pieile acestor „femei sălbatice” au fost aduse în Cartagina ca o dovadă a acestei întâlniri neobișnuite și expuse în Templul Junonei, stârnind curiozitatea și speculațiile.

Misterul persistă până în zilele noastre: cine erau acești „gorillai”? Unii specialiști consideră că ar fi putut fi babuini, cimpanzei, pigmei sau chiar ultimii urmași ai unei specii umane dispărute, australopitecii. Localizarea acestor ființe stranii rămâne și ea un subiect de dezbatere.

Unii istorici plasează întâlnirea în Mauritania sau Senegal, în timp ce alții indică Golful Guineea. Ipoteza Golfului Guineea se bazează pe descrierea unui munte impunător, asemănător cu Muntele Camerun. Totuși, în 1945, istoricul Raymond Mauny a adus o nouă perspectivă asupra acestei expediții.

Mauny a subliniat provocările logistice ale unei călătorii atât de lungi în acea perioadă, sugerând că Hannon nu ar fi putut depăși Deșertul Sahara. Această ipoteză a dus la reinterpretarea identității acelor „gorillai”.

Gorilele, cimpanzeii sau pigmeii nu corespundeau descrierilor și comportamentului observat. O altă ipoteză inedită propune o întâlnire cu oamenii de Neanderthal.

Descoperiri arheologice atesta prezența neanderthalienilor pe coastele marocane, iar unele tradiții locale menționează ființe păroase ce locuiau în peșteri. Este posibil ca această specie umană să fi supraviețuit mai mult de se credea, iar Hannon și echipajul său să fi dat peste ultimii lor urmași?

Misterul „gorillailor” lui Hannon rămâne o enigmă a istoriei, o mărturie a unor ținuturi necunoscute și a unor popoare de mult dispărute.

***

 ANN RADCLIFFE, REGINA ROMANULUI GOTIC BRITANIC

Romanciera și poeta britanică Ann Radcliffe (1764-1823) este considerată o figură importantă a literaturii gotice. Născută Ann Ward la Londra, la 9 iulie 1764, într-o familie cu conexiuni sociale, s-a căsătorit cu William Radcliffe, un jurnalist care a susținut-o în cariera literară.

A debutat anonim în 1789 cu romanul „The Castles of Athlin and Dunbayne”. Romanul „The Romance of the Forest” (1791) a consacrat-o ca scriitoare, iar „The Mysteries of Udolpho” (1794) i-a adus faima și un loc printre cei mai bine plătiți autori ai vremii.

Numită „regina ficțiunii gotice”, Radcliffe distingea „teroarea”, care stimulează imaginația, de „groază”, care paralizează. Deși a călătorit doar în Olanda și Germania, romanele sale au acțiunea plasată în diverse țări.

„The Castles of Athlin and Dunbayne” este plasat în Scoția, „A Sicilian Romance” în Italia, la fel ca și „The Italian”, iar „The Mysteries of Udolpho” și „The Romance of the Forest” în Franța.

Alte romane, precum „The Ancestral Castle”, „Gaston de Blondeville”, „The Children of the Abbey” și „The Tale of the Flitch of Bacon”, au acțiunea plasată în Anglia sau Irlanda.

Eroinele sale se confruntă cu situații dificile în castele izolate sau mănăstiri, ilustrând vulnerabilitatea femeilor tinere lipsite de protecție socială. Ultimul său roman, „Gaston de Blondeville”, a apărut postum în 1826, alături de poezii și un eseu despre supranatural în literatură.

Considerată o autoare proto-feministă, romanele sale au influențat scriitori precum Jane Austen, Lord Byron, John Keats, Mary Shelley, Samuel Taylor Coleridge, Henry James, surorile Brontë și Charles Dickens, dar și autori francezi precum Balzac, Victor Hugo, Dumas și Baudelaire.

În ciuda succesului inițial, Ann Radcliffe a fost ulterior neglijată, opera sa fiind omisă din manuale și antologii. Un proiect academic își propune să repună în lumină opera sa printr-o ediție completă, podcast-uri, prelegeri și ateliere, inclusiv introducerea scrierilor sale în programa școlară.

Radcliffe este creditată cu inventarea romanului psihologic de suspans și supranatural, influențând majoritatea scriitorilor romantici. Jane Austen mărturisea că a citit cu plăcere romanele lui Radcliffe, terminând „Misterele lui Udolpho” în două zile.

Ann Radcliffe a murit la 7 februarie 1823, la vârsta de 58 de ani, din cauza unei infecții toracice agravată de astm. Există și ipoteza că ar fi suferit de probleme psihice înainte de deces.