***

 CINE A FOST SFÂNTA PARASCHEVA ?

Sfânta Parascheva este o figură venerată în creștinismul ortodox răsăritean, venerată în special în România, Bulgaria, Serbia și alte părți ale Europei de Est. Povestea ei de viață, plină de devotament și relatări miraculoase, a inspirat nenumărați credincioși de secole.

Sfânta Parascheva: viața timpurie

Născută la sfârșitul secolului al X-lea sau începutul secolului al XI-lea în satul Epivat (azi Selimpașa, Turcia), lângă Constantinopol, Parascheva provenea dintr-o familie creștină bogată și evlavioasă. De mică a manifestat un devotament profund față de Dumnezeu și o înclinație puternică către asceză. Numele ei, Parascheva, este de origine greacă și înseamnă „pregătire” sau „vineri”, ziua pregătirii pentru Sabat.

Sfânta Parascheva: călătoria spirituală

Călătoria spirituală a Paraschevei a început devreme în viața ei. Potrivit relatărilor hagiografice, la vârsta de zece ani, ea a auzit cuvintele lui Iisus în Evanghelie: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). . Aceste cuvinte au afectat-o profund, stabilind cursul vieții ei de devotament și lepădare de sine.

La atingerea maturității, Sfânta Parascheva și-a împărțit averea săracilor și și-a părăsit casa

A călătorit mai întâi la Constantinopol, unde a trăit cinci ani, dedicându-se rugăciunii, postului și actelor de caritate. Călătoria ei spirituală a condus-o apoi în Țara Sfântă, unde a petrecut timp în Ierusalim și în regiunile deșertice din jur, pe urmele lui Hristos și aprofundându-și credința.

Viața în deșert

După timpul petrecut în Țara Sfântă, Parascheva s-a retras în deșertul Iordanian, unde a trăit ca ascetă timp de câțiva ani. În această perioadă, se spune că ea a experimentat viziuni și a suferit încercări severe, rafinându-și și mai mult puterea spirituală. Viața ei în deșert a fost caracterizată de lepădare de sine extremă, rugăciune constantă și dedicare completă lui Dumnezeu.

Întoarcerea la Epivat

În ultimii ei ani, Parascheva a primit o viziune divină care o instruia să se întoarcă în patria ei. Ascultătoare, a călătorit înapoi la Epivat, unde a mai trăit doi ani înainte de moartea ei pașnică, la vârsta de 27 de ani. Potrivit tradiției, a fost înmormântată ca o femeie necunoscută, cu adevărata ei identitate și viața sfântă dezvăluită doar prin evenimentele miraculoase ulterioare.

Descoperire și venerare miraculoasă

Povestea recunoașterii postume a Sfintei Parascheva este o parte semnificativă a hagiografiei ei. La ani de la moartea ei, un marinar a fost îngropat lângă mormântul ei. Un călugăr local a avut o viziune a unei regine, înconjurată de îngeri, poruncindu-se ca trupul Paraschevei să fie dezgropat, deoarece era „trupul Sfintei Parascheva și a rămas neputrezitor”. Când moaștele sale au fost exhumate, s-a descoperit într-adevăr că sunt incorupte și emanau un parfum dulce, un semn adesea asociat cu sfințenia în tradiția ortodoxă.

Această descoperire a dus la venerarea pe scară largă a Sfintei Parascheva

Moaștele ei au fost asociate cu numeroase miracole, inclusiv vindecări și răspunsuri la rugăciuni. Pe măsură ce faima ei s-a răspândit, moaștele ei au fost mutate de mai multe ori, trecând prin Bulgaria, Serbia și Constantinopol, înainte de a fi în cele din urmă consacrate în Catedrala Mitropolitană din Iași, România, în 1641.

Semnificație spirituală și patronaj

Sfânta Parascheva este venerată ca un model de virtute creștină, în special pentru lepădarea de sine, devotamentul față de rugăciune și actele de caritate. Viața ei exemplifică idealurile creștine ortodoxe de smerenie, asceză și credință neclintită.

Ca ocrotitoare, Sfânta Parascheva este asociată cu mai multe domenii ale vieții

1. Ocrotitoarea celor săraci și nevoiași, reflectând propriile ei acte de caritate

2. Păzitor al culturilor și al câmpurilor fertile, adesea invocat pentru recolte bune

3. Mijlocitor pentru vindecarea diferitelor afecțiuni, în special a problemelor oculare

Ziua de cinstire

Sărbătoarea Sfintei Parascheva este pe 14 octombrie, în calendarul ortodox răsăritean. În România, în special în Iași unde sunt păstrate moaștele ei, această zi este marcată de mari pelerinaje și sărbători elaborate. Mii de pelerini din toată Europa de Est se adună pentru a-i venera moaștele și pentru a-i căuta mijlocirea.

Sărbătorile includ adesea procesiuni, servicii liturgice speciale și evenimente culturale

În multe țări ortodoxe, sărbătoarea ei este un moment pentru reflectarea asupra virtuților pe care le-a întruchipat și pentru căutarea călăuzirii ei spirituale.

Moștenire și influență

Influența Sfintei Parascheva se extinde cu mult dincolo de viața ei. Povestea ei și miracolele care i-au fost atribuite au inspirat nenumărați credincioși de-a lungul secolelor. Biserici închinate ei pot fi găsite în toată Europa de Est și nu numai, servind drept mărturii pentru o moștenire spirituală.

În artă, Sfânta Parascheva este adesea înfățișată ca o călugăriță ținând o cruce, simbolizând devotamentul și viața ei ascetică

Imaginile ei se găsesc în multe biserici ortodoxe, case și spații publice, în special în țările în care venerația ei este cea mai puternică.

Devotamentul permanent față de Sfânta Parascheva reflectă și importanța ascezei și a cinstirii sfinților în spiritualitatea ortodoxă răsăriteană. Povestea ei de viață continuă să-i inspire pe credincioși să urmeze vieți de rugăciune, caritate și devotament față de Dumnezeu.

Sfânta Parascheva este un exemplu strălucitor de devotament și asceză creștină

Povestea ei de viață, de la dedicarea ei timpurie lui Dumnezeu până la anii ei de asceză în deșert și venerația ei postumă, întruchipează valorile de bază ale creștinismului ortodox răsăritean. Ca sfântă care face o punte între cele pământești și cele dumnezeiești, Parascheva continuă să joace un rol vital în viața spirituală a multor creștini ortodocși.

Moștenirea ei de durată este o dovadă a puterii credinței, a sacrificiului de sine și a devotamentului neclintit

Fie că este privită ca o figură istorică sau un ideal spiritual, Sfânta Parascheva rămâne o sfântă semnificativă și iubită, a cărei influență continuă să modeleze și să inspire credincioșii din Europa de Est și nu numai.

,***

 FREDDIE MERCURY, DE LA TARABA CU CHILIPIRURI LA O COLECȚIE INESTIMABILĂ DE ARTĂ

Începând cu 6 septembrie 2023, poate nu întâmplător la o zi de la ziua de naștere, casa de licitații Sotheby's pune la vânzare nu mai puțin de 30000 de obiecte personale ce au aparținut lui Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Obiectele au înfrumusețat zeci de ani casa lui din Londra, Garden Lodge, pe care i-a lăsat-o moștenire după moarte, iubitei și confidentei sale, Mary Austin. 

Freddie Mercury a iubit excesul în toate formele lui. De la nopțile decadente cu prea multă cocaină, prea mult alcool ori prea mulți iubiți de-o seară din "Triunghiul Bermudelor", cum era numită zona centrală și rău famată din München-ul anilor 80 ori din pleiada de baruri gay din vechiul Meat Packing District din New York, până la cheltuielile exorbitante pe care le făcea de multe ori fără altă justificare în afara purei plăceri de a obține tot ce voia, cât mai mult și totul repede, pe loc. ”Îmi place să cheltuiesc, să cheltuiesc, să cheltuiesc”, spunea el. ”Am cumpărat o casă nouă, recent. Îmi place să cumpăr antichități de la Sotheby's și Christie's. Uneori mă duc la bijutierul Cartier și cumpăr tot magazinul. Fac la fel ca o femeie care își cumpără o pălărie pentru a-și ridica moralul. Uneori mă satur și vreau doar să mă pierd în bani. Dau iama și cheltui și iar cheltui.”

Casa cea nouă era Garden Lodge în Logan Palace, W8, pe care Mary Austin o găsise pentru el. Cu frontoane și în stil edwardian, are 2 etaje și 8 dormitoare și era înconjurată de ziduri înalte din cărămidă roșie care ascundeau casa de orice privire indiscretă de pe stradă. Până să fie pusă la vânzare, aparținuse unui cuiva din familia de bancheri Hoare, aspect care nu l-a lăsat indiferent pe petrecărețul Freddie și care a rebotezat-o imediat ”Whore house”. A făcut destul de multe modificări la ea până să o aducă la nivelul care să corespundă gusturilor sale. Dar a ieșit ceva luxos și cu destul de mult bun gust. A umplut-o cu tablouri, piese de mobilier de epocă și obiecte de artă aduse de peste tot din lume. Îi plăcea mult să amenajeze case, chiar cu câteva săptămâni înainte de a muri, deși era conștient că inevitabilul este foarte aproape, a cumparat un apartament cu trei dormitoare în Montreux, Elveția, pentru care a cumpărat multă mobilă de la Sotheby's. Cu siguranță gustul pentru lucrușoare vechi și cu stil și l-a dezvoltat și pe când, împreună cu colegul de trupă Roger Taylor, ținea o tarabă de haine și chilipiruri Kensington Garden. Cumpărau tot felul de vechituri la prețuri de nimic pe care apoi le vindeau cu mult tupeu la prețuri și de opt ori mai mare. Afacerea cu taraba de vechituri au tinut-o până hăt târziu, când deja erau pe cale să scoată al doilea album al trupei, ”Queen II” și erau deja o trupă destul de cunoscută.

Colecția de la Garden Lodge cuprinde de toate: hainele lui flamboiante cu care concerta, hainele lui din viața de zi cu zi, fotografii, desene și picturi, cărți, fotografii, instrumente muzicale, bijuterii, vase japoneze, sculpturi, pagini in manuscris cu versurile unora dintre cântecele pe care le-a compus, piese de mobilier, ceasuri de interior, premii, sticle de vin sau de șampanie (ce ironie a sorții, să cumperi sticle de vin de colecție și să nu apuci să te bucuri de el!), scrumiere.

Decizia de a lăsa casa și mare parte a averii lui Mary Austin și nu familiei sale, ori ultimului iubit, Jim Hutton, care a stat cu Freddie Mercury până în ultima clipă a vieții, nepăsându-i că avea să fie și el infectat cu HIV, nu a fost pusă la îndoială de nimeni. Față de familia lui, de religie zoroastrieni și veniți în Anglia după revoluția sângeroasa din 1964, când mii de cetățeni au fost măcelăriți pe străzi, Freddie avea un respect distant. Oameni cumsecade, părinții lui trăiau după principiile zoroastriene, fiind cumpătați în toate. Ori poate singurul păcat pe care religia părinților nu îl permitea era homosexualitatea. Așa că Freddie și-a dus viața la o distanță respectuasă de familia lui, fără să fi îndrăznit vreodată să îi pună la curent cu intimitățile lui. Știa că urmarea ar fi fost o dezaprobare totală. Și-a găsit sprijinul în Mary Austin și în iubiții pasageri. Dincolo de câteva voci care au încercat să înțeleagă de ce Mary Austin nu s-a rupt definitiv de Freddie după ce acesta a pus capăt legăturii amoroasă de 6 ani cu ea, deși îi promisese să o ia de soție, încadrând situația la categoria legături bolnăvicioase, majoritatea celor apropiați solistului auu considerat moștenirea e bine meritată. Mary Austin a avut grijă de toate aspectele personale ale vieții lui, organizând casa, având grijă să plătească facturi și personal, să fie totul în orânduială și să aibă el unde trage după concerte sau nopțile pline de excese. A avut grijă de el cu o iubire maternă și i-a suportat toate hachițele, căci nu era ușor de trăit cu Freddie. Ii sărea țandăra din orice, facea un scandal monstru de la orice fleac de prin casă care trebuia sa fie fix cum își dorea el, altfel arunca tot. Se certau mult și mai tot timpul, apoi situația se calma și buna Mary se asigura că totul este pus la punct conform dorințelor lui. După ce a intrat în posesia casei legal, Mary Austin s-a mutat la Garden Lodge împreună cu sotul ei Mark, un om de afaceri londonez. 

Înainte de licitația propriu-zisă, Sotheby's a expus toate cele 30000 de obiecte pentru ca publicul să se poate bucura de ele până ce fiecare obiect ajunge să fie pus bine la păstrare în diferite colecții particulare împrăștiate în cele patru colțuri ale lumii. Publicul face coadă să vadă mai ales ținutele de scenă, hainele sclipicioase și mulate pentru care Freddie era atât de cunoscut.

Mult mai interesante sunt picturile, aproape exclusiv reprezentând femei în splendoarea frumuseții lor și semnate de Eugen von Blaas, James Jacques Joseph Tissot, John Bagnold Burgess, Frederick Yeates Hurlstone, Louis Icart ori Salvador Dali, unele destul de cunoscute și despre care nu știam că atârnau de zeci de ani pe pereții lui Freddie Mercury, ori obiectele de mobilier.

***

 ISTORIA CRAVATEI

Apariţia cravatei este asociată cu… Croaţia. Acest lucru se datorează faptului că mercenarii croaţi au fost cei care au răspândit-o în Europa, în secolul XVII.

Este însă un fapt dovedit că articole vestimentare asemănătoare eşarfei au fost purtate încă din antichitate. Romanii purtau la gât bucăţi de pânză (denumite focalia), pentru a se apăra de frig; mai ales oratorii, care trebuiau să-şi protejeze gâtul, foloseau aceste „fulare” pentru ca nu cumva să-şi piardă vocea. Despre împăratul Augustus, care era friguros din fire, se ştie că purta focalia, dar numai în propria locuinţă, niciodată în public. Asta pentru că se considera că este sub demnitatea unui soldat, sau chiar a unui cetăţean, să-şi acopere gâtul şi faţa. Această idee o întâlnim şi la alte popoare, nu numai în Antichitate ci chiar şi în Evul Mediu. Raţiunile de ordin practic, dar mai ales cele legate de modă, au determinat acoperirea gâtului cu incomodele gulere de material textil.

Situaţia s-a schimbat în secolul XVII. Mercenarii croaţi au participat la Războiul de 30 de ani şi o parte integrantă a uniformei lor era eşarfa albă, pe care o purtau la gât. Aceasta era, în acelaşi, timp şi un semn distinctiv. Pe la mijlocul aceluiaşi secol, un regiment croat a activat în serviciul regelui Franţei; soldaţii şi ofiţerii puteau fi uşor recunoscuţi după eşarfele din dantelă, mătase sau muselină din jurul gâtului, decorate cu câte o mică bijuterie, cu capetele căzând elegant pe piept. Francezii, atât de aplecaţi spre orice nouă „tendinţă” a modei, au adoptat repede noul articol, căruia i-au dat numele de cravată, denumirea „coruptă” a cuvântului „croat”, în limba franceză. Ludovic al XIV-lea a contribuit la răspândirea ei, după ce a început să o poarte în locul incomodului guler înalt din mătase. La curte a fost angajat un „cravatier” care făcea câteva cravate pe zi, astfel ca suveranul să aibă de unde alege (în funcţie de ţinuta din ziua respectivă).

După francezi, olandezii, belgienii şi englezii au adoptat rapid noua modă. Se spune că în Anglia, cravata a fost adusă de regele Carol al II-lea, la întoarcerea din exil, din Franţa. Englezii vor avea o contribuţie importantă la ceea ce am putea numi „evoluţia” cravatei. Ei au schimbat forma şi modul în care se purta şi se făcea nodul. De asemenea, au introdus cravatele colorate (până în secolul XIX erau doar albe).

Prin modul în care erau legate şi în funcţie de materialul din care erau făcute, cravatele puteau indica statutul sau ocupaţia unei persoane: cea a unui militar era diferită de cea a unui diplomat, a funcţionarului de rând diferită de a bancherului etc. După cum, de-a lungul timpului, au apărut cravate „particularizate” pe ţări şi regiuni (italiană, rusească, germană etc.). Un american, Jesse Langsdorf, a fost cel care a creat, în anii 1920, cravata „modernă”, care se putea produce „în serie”. Evoluţia însă nu s-a oprit, pentru că de atunci s-a tot „umblat” la dimensiuni, la noduri sau la culoare. Cravata a devenit nu numai un simbol al eleganţei, ci chiar al caracterului celui care o poartă (conform unor cercetări psihologice!).

C. I., M. B.

*†*

 Am plecat

Am plecat în lume după-a ta iubire

Și-am strigat-o-n zorii unei primăveri,

Mi-a răspuns ecoul, dându-mi iar de știre

Că-n zadar mai caut clipa cea de ieri.

Supărat pe mine, supărat pe viață,

Îți pictam sărutul pe un colț de cer,

Întrebam de tine în a lumii piață,

Că-n oglinda vieții e atât mister!

Așteptând iubirea, ți-am trimis chemarea...

Iar pe rana veche presăram " liantul"

Te mai simt prin sânge răstignind iertarea,

Azi ne-ntreabă soarta - cine-i vinovatul?

***

 La ușa unui vis împrumutat

Iubita mea, am devenit uituc.

Cuvinte n-am și sunt sărac de toate,

Dar mi-amintesc, cândva,

că-ntr-un sătuc

Iubirea ta mă vindeca de toate.

La ușa unui vis împrumutat

M-am reîntors, privesc cum cerul plânge,

Printre decenii, viața m-a schimbat

Și am din toate, dar nu îmi ajunge.

Poate auzi tăcerea mea vorbind.

De-o vreme, mai trăiesc pe datorie,

Devin tot mai bătrân, tot mai plăpând,

Jucând la zar puțina fericire.

Azi umblu trist prin naufragiul meu,

Revin sub forma umbrelor trecute

Și te blestem ca ultimul ateu

Și te iubesc cu cele ne-ncepute... 

Primește-mă pe colțul tău de cer,

Ca pe-un copil ce-ți cere doar iubire!

Sunt răstignit de sete și mister 

Și dor, mi-i dor de dulcea regăsire!

Din vol între cer și pământ

Daniel Cozmanciuc

***

 Daniel Cozmanciuc

Femeie albastră

Femeie albastră, ispită prea dulce,

Cărarea ți-i strâmtă, dar pasul te duce,

Izvorul te cheamă să-i guști fecioria...

Când buza-ți rostește în gând nemurirea.

Pictat e albastru în ochii tăi triști,

Când clipa te fură mă-ntreb de exiști,

Căci seceta verii îmi curmă sărutul,

La poarta iubirii tu iartă-mi trecutul!

Femeie cu lacrimi albastre, privește

Cum timpul adună, apoi risipește!

Adorm peste sânul tău dulce și crud

Și-n mine-i copilul cu gust de agud.

Dar, iată, eu zbor spre albastru, în tăcere,

Cuprind răsăritul în palmele mele,

Adun ploi de vară în ochii mei tineri,

Să plâng peste tine-ntr-o seară de vineri!

Din vol intre cer și pământ

***

 Am plecat

Am plecat în lume după-a ta iubire

Și-am strigat-o-n zorii unei primăveri,

Mi-a răspuns ecoul, dându-mi iar de știre

Că-n zadar mai caut clipa cea de ieri.

Supărat pe mine, supărat pe viață,

Îți pictam sărutul pe un colț de cer,

Întrebam de tine în a lumii piață,

Că-n oglinda vieții e atât mister!

Așteptând iubirea, ți-am trimis chemarea...

Iar pe rana veche presăram " liantul"

Te mai simt prin sânge răstignind iertarea,

Azi ne-ntreabă soarta - cine-i vinovatul?