***

 „MOARA CU NOROC” A SCHIMBAT CINEMATOGRAFIA ROMÂNEASCĂ

Când Victor Iliu turna “La moara cu noroc”, în 1956, cinematografia românească de-abia depăşea trei filme de lung-metraj pe an și poate din acest motiv marele salt pe care această creaţie l-a marcat în afirmarea unui stil cinematografic original a fost surprinzător. Filmografia relativ restrânsă a regizorului (sănătatea precară şi dispariţia prematură l-au împiedicat să fie mai prolific) este însă extrem de importantă importantă prin semnificaţia ei.

Cităm două dintre opiniile criticii de specialitate: „Astăzi, odată cu trecerea timpului, Victor Iliu ne apare cu mai multă claritate ca una dintre figurile esenţiale ale vieţii noastre cinematografice din ultimele două decenii, ca unul dintre puţinii artişti-gânditori pe care i-a avut filmul nostru din acest răstimp”. (George Litiera, postfaţa la volumul «Fascinaţia cinematografului», Editura Meridiane, Bucureşti, 1973).

“Regretatul cineast a fost şi unul dintre puţinii oameni de cultură ai cinematografului nostru care au meditat cu oarecare profunzime asupra artei lor şi mai ales asupra destinului naţional al filmului românesc” (Florian Potra, “Voci şi vocaţii cinematografice”, Editura Meridiane, București, 1975).

“La moara cu noroc” se află printre filmele cu cel mai mare box-office din istoria cinematografiei românești.

La fel ca în martie 1943, când avea loc premiera filmului lui Jean Geogescu, „O noapte furtunoasă”, pe 26 ianuarie 1957 cea mai mare sală de cinema din Capitală și din țară, „Patria (numită anterior „Aro”), era reinaugurată, după reparații și renovări, cu un nou film-reper în istoria cinematografului românesc: “La moara cu noroc” de Victor Iliu (acesta este titlul de pe generic, particula „la” fiind introdusă de rigurosul Victor Iliu, pentru a marca și astfel diferența de nuvela lui Slavici, dar a fost frecvent ignorată, începând cu realizatorii afișelor peliculei și criticii de film).

Prezentat pentru început numai în două cinematografe, „La moara cu noroc” a rămas la „Patria” timp de o lună (în loc de șapte zile, cat rulau de regulă filmele) și, cu fiecare nouă săptamînă, numărul sălilor de proiecție a crescut, filmul ajungând sa ruleze în cinci cinematografe concomitent către mijlocul lui februarie. Ziarul bucureștean „Steagul roșu” a scris la acel moment: „Filmul românesc Moara cu noroc se bucura de aprecierea publicului, fapt dovedit prin cozile de la casele de bilete ale cinematografelor unde rulează:

Zicala noastră populară se aplica și aici pe loc

La rând se șade ca la moară

Dar ca la… Moara cu noroc

Victor Iliu s-a născut la 24 noiembrie 1912, la Râul Sadului, lângă Sibiu. În tinereţe a studiat artele plastice şi a realizat o serie de filme documentare. Regizorul a debutat în filmul artistic cu pelicula „Scrisoarea lui Ion Marin către Scânteia“. Apoi, singur sau în colaborare, a semnat regia filmelor „Mitrea Cocor“, „În sat la noi“, „La moara cu noroc“, „O scrisoare pierdută“, „Comoara din Vadul Vechi“, filme care au avut un mare succes la public.

Membru în numeroase jurii ale festivalurilor internaţionale, Victor Iliu s-a făcut cunoscut şi apreciat în lumea cineaştilor din străinătate ca o personalitate cu vastă cultură cinematografică, întreaga sa activitate în cinematografie, ca regizor, ca profesor la Institutul de artă teatrală şi cinematografică, ca preşedinte al Asociaţiei cineaştilor din România fiind sub semnul excelenței.

Marele regizor s-a stins din viață în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1968, la Cannes, după o lungă suferință, și a fost înmormântat la Cimitirul Izvorul Nou din Capitală.

Lucian Pintilie scria la dispariția lui în revista Cinema: „Moartea sa ne acordă paradoxal libertatea de a face câteva afirmaţii pe care el le-ar fi respins tulburat din suspiciune şi modestie. Era, cu desăvîrşire limpede asta, cea mai înaltă instanţă intelectuală a noastră, a cineaştilor, prima noastră conştiinţă estetică.

Nobleţea şi strălucirea ei o transfigurau într-o conştiinţă-criteriu. Prin această conştiinţă criteriu, prin această prismă pură de o sfâşietoare claritate, verificam întotdeauna tăria sau fragilitatea ideilor mele. Dispăream luni întregi părăsindu-l, cu firea mea nerecunoscătoare şi capricioasă, şi o spun asta fără ruşine, dimpotrivă, cu o plăcere secretă şi profundă, amintindu-mi întoarcerile mele de fiu risipitor şi generoasa, înţeleaptă, veşnic neschimbata sa deschidere de braţe. în toate momentele mele de cumpănă. Întorceam faţa mea ignorantă spre el, iar el era întotdeauna acolo, cu tăcerile lui, cu bizareriile lui, cu lentoarea lui insuportabilă proştilor, dar, în esenţă, pentru mine, cu fantastica lui claritate de idei.

Mihu, Ciulei, Gologan, Marcus şi atâţia alţii care l-au iubit parcă printr-un sacru legământ intelectual vor păstra până la sfârşitul vieţii lor imaginea modului absolut uluitor în care lliu şlefuia ideile, magia cu care – şi nu am cunoscut pe nimeni în toată viaţa mea asemănător lui – monta şi demonta ideile. Da, exact, asta era, cum monta şi demonta lliu ideile, cum se juca cu dialectica lor ca un bijutier genial, cunoscând toate unghiurile reale și abstracte ale diamantelor. Boala sistematică, groaznicul asalt celular nu l-au putut împiedica să dea cinematografiei românești opera ei, de departe cea mai riguroasă, operă concentrată, echilibrată, de o nobilă şi severă lapidaritate: „Moara cu noroc”.

Am văzut filmul acum câteva săptămîni din nou şi ar simţit foarte puternic nevoia de a scrie, de a comunica emoţia pe care mi-a provocat-o opera acestui solitar jansenist. Ciudat, revoltător, dar nici un sentiment de tristeţe nu mă cuprinde când scriu aceste rânduri despre moartea celui pe care l-am iubit atât de inegal şi de dezechilibrat. Dacă există cumva o viroză a obsesiilor, simt că parte din înaltele lui nelinişti m-au contaminat, lunecă prin mine, mă dirijează.

Pasiunea pentru rigoare, pentru disciplina astrală a materiei, de la el am învăţat-o şi sunt, doamne, atât de la început – încă şi el însuşi surpat, limitat de boală, se simţise un ucenic.

Cum pot să fiu trist dacă-l simt atât de viu prelungindu-se în mine. Există un optimism metafizic al transplantărilor care anulează începutul palid al tristeţii mele.

P.S. De altfel, orice tristeţe pare vulgară când mă gândesc că el a trăit ani de zile în vecinătatea amicală a morţii, într-o atmosferă de maliţie şi tandreţe, de badinaj. Glumele sale negre mă fac şi azi să râd nervos, întunecat, vital. În surâsul său de porţelan cu care întâmpina lanţul din ce în ce mai concentrat al tuturor atrocităţilor fiziologice, eu ştiu că era mai multă bărbăţie decât la toţi toreadorii lui Hemingway. Surâsul său e un surâs exemplar, e un surâs-cheie, e un surâs al rezistenţei…”

La moara cu noroc

Regia: Victor Iliu

Scenariul: Al. Struțeanu, Titus Popovici, după nuvela lui loan Slavici

Imagine: Ovidiu Gologan

Montaj: Paul Constantinescu

Distribuție: Constantin Codrescu, Geo Barton, Ioana Bulcă, Colea Răutu, Marieta Rareș

Victor ILIU (1912 – 1968)

Filmografie:

1949 – „Scrisoarea lui Ion Marin către Scânteia”

1951 – „În sat la noi”

1952 – „Mitrea Cocor”

1953 – „O scrisoare pierdută”, în colaborare cu Sică Alexandrescu

1957 – „Moara cu noroc”

1964 – „Comoara din Vadul Vechi”

***

 MISTERUL MORMÂNTULUI DE LA PETRA

Deși Petra este considerat unul dintre cele mai renumite situri antice din lume, există o surprinzătoare lipsă de informații clare despre acest oraș și despre cultura nabateeană care l-a creat. O descoperire recentă la Petra promite răspunsuri revoluționare legate de istoria acestui sit.

Care au fost, de fapt, originile sale? Cum funcționa societatea nabateeană? Și de ce au sculptat manual monumente atât de spectaculoase în stâncile roșiatice ale deșertului iordanian? Acestea sunt doar o parte dintre întrebările care continuă să capteze atenția cercetătorilor și a pasionaților de istorie. Răspunsurile la aceste enigme ar putea oferi o perspectivă valoroasă asupra culturii și civilizației nabateene, ajutându-ne să înțelegem mai bine nu doar trecutul acestui popor, ci și impactul său asupra regiunii și asupra istoriei umanității în ansamblu.

Echipa de arheologi care s-a ocupat de săpături a comparat descoperirea din Iordania (VEZI VIDEO) cu găsirea Sfântului Graal al arheologiei din Petra, după excavarea unui mare mormânt în fața / sub Al-Khazneh. Principala clădire iconică din Petra se numește în mod tradițional Al-Khazneh, adică „Trezoreria”, dar mai este cunoscută și ca „Tezaurul” din Petra.

În interiorul unei uriașe încăperi au fost găsite 12 schelete vechi de aproximativ 2.000 de ani și o varietate de obiecte funerare, realizate din bronz, fier și ceramică – o adevărată surpriză, având în vedere că multe dintre mormintele descoperite în Petra au fost găsite goale sau răscolite, ceea ce sugerează că au fost prădate.

Cu toate acestea, nu toți cercetătorii par entuziasmați de descoperirile făcute; unii chiar exprimă îngrijorări cu privire la semnificația acestora. Aceștia sugerează că, deși mormântul conține artefacte interesante, există riscul ca mediatizarea excesivă să ducă la așteptări nerealiste cu privire la ceea ce poate dezvălui această descoperire arheologică. În plus, unii experți subliniază că multe dintre informațiile despre cultura nabateeană sunt deja cunoscute, iar noutățile aduse de aceste săpături ar putea să nu fie atât de revoluționare pe cât s-ar spera.

Misterele din Petra, Iordania

„Oamenii cred că știu multe despre Petra, dacă recunosc Tezaurul. Totuși, cei care trec pe aici nu sunt conștienți de cât de mult mai este de descoperit sub picioarele lor”, a menționat dr. Pearce Paul Creasman, directorul executiv al Centrului American de Cercetare, care coordonează echipa care se ocupă de săpături.

Descoperirea, mai spune el, ar putea fi esențială pentru a descifra misterele Petrei, care a fost construită de poporul nabateean, ca să servească drept capitală, în jurul secolului IV î.Hr..

În ciuda acestor urme semnificative, foarte puține informații sunt cunoscute despre acest regat nomad arab, care a fost anexat de Imperiul Roman în anul 106 d.Hr.. Nabateenii, un popor arab care a prosperat datorită controlului rutelor comerciale din regiune, erau cunoscuți pentru abilitățile lor de a construi și de a gestiona comercianții.

Despre noua descoperire arheologică se crede că a fost folosit ca mormânt pentru un rege nabateean, deși unele teorii sugerează și alte utilizări, precum un templu sau un loc de adunare.

„Acesta este poate cel mai important mormânt descoperit vreodată la Petra” 

Josh Gates, prezentatorul unui documentarului de la Discovery Channel „Expedition Unknown”, care a însoțit arheologii la săpăturile derulate în colaborare între SUA și Iordania, a menționat: „Acesta este poate cel mai important mormânt descoperit vreodată la Petra și o descoperire de proporții istorice. Aceasta nu doar că ar putea dezvălui secretele tezaurului de deasupra, ci ar putea oferi și o privire extraordinară asupra vieților nabateenilor timpurii care au construit Petra. Descoperirea este extrem de rară - în cele două secole în care Petra a fost investigată de arheologi, nu a mai fost găsit nimic asemănător”.

Acest lucru demonstrează că „și în fața uneia dintre cele mai faimoase clădiri din lume mai sunt încă descoperiri uriașe de făcut”, a menționat și prezentatorul.

Potirul din mormânt, similar cu Sfântul Graal din „Indiana Jones”

Titluri internaționale uluitoare au fost publicate rapid, susținute de o fotografie a unei descoperiri descrise de Gates ca fiind „aproape identică” cu Sfântul Graal din „Indiana Jones și Ultima Cruciadă”, filmul având, de altfel, secvențe filmate chiar în fața Al-Khazneh.

„Un moment extraordinar în care istoria imită arta”, a remarcat Josh Gates.

În realitate, artefactul – un potir din ceramică asemănător Sfântului Graal, găsit în mâna unui schelet – este, de fapt, partea superioară a unui vas spart, motiv pentru care experții în practicile funerare nabateene s-au arătat mai rezervați în evaluarea semnificației mormântului.

Scepticism: „Nu sunt deloc surprinsă de această descoperire”. Motivul frustrării

„Consider că subiectul a fost puțin exagerat în media”, a afirmat dr. Lucy Wadeson, expertă în tradițiile funerare nabateene și profesoară la Universitatea din Edinburgh. Ea a menționat că, deși locația descoperirii atrage atenția, nu prea există noutăți: „Știam despre existența acestui mormânt. Departamentul de antichități din Iordania excavase deja două morminte în acea zonă, două camere secrete subterane, și l-a păstrat pe acesta închis pentru o dată ulterioară, deci nu este o descoperire cu adevărat nouă”.

Megan Perry, profesoară de antropologie biologică la East Carolina University din SUA, expertă recunoscută în practicile funerare nabateene, a avut o reacție mai fermă pe rețelele sociale: „Nu sunt deloc surprinsă de această descoperire – după cum bine știți, am săpat numeroase morminte în Petra și, surpriză! Conțin rămășițe! Nimeni nu este uimit, în afară de cei care nu și-au făcut temele!”.

Experta a făcut referire la ultimele săpături din 2003, când, din cauza birocrației și a lipsei de fonduri, nu s-a reușit să se examineze complet cealaltă parte a sitului sculptat în pereții canionului de la Petra. Situația s-a schimbat la începutul acestui an, când o echipă de cercetători a primit permisiunea de a folosi un radar de penetrare a solului în cadrul monumentului.

„Erau aceste femei divorțate sau erau curtezane sacre în templu?”

Nabateenii au fost un trib arab a cărui origine este încă subiect de dezbatere, dar care a dobândit bogăție și putere în secolele dinaintea erei creștine, datorită poziției lor strategice pe rutele comerciale ale condimentelor prețioase, precum tămâia și mirul, transportate din Peninsula Arabică spre Marea Mediterană. La apogeul civilizației nabateene, puterea lor se întindea de la Damasc până în nordul Arabiei.

Dr. Lucy Wadeson a explicat că arhitectura de stil clasic de la Petra, capitala nabateeană, ilustrează aceste ample legături culturale, dar, deși locuitorii aveau o cultură literară, au lăsat foarte puține dovezi scrise: „Nabateenii nu prea au scris cu adevărat despre ei înșiși, așa că sursele noastre antice despre ei constau adesea în comentarii fugitive din partea grecilor și romanilor”.

Chiar și inscripțiile funerare sunt rare în Petra, a recunoscut experta, însă unele descoperite la Hegra sugerează existența unei societăți foarte diferită de cele contemporane, în care femeile aveau dreptul de a deține proprietăți și posibilitatea de a exercita o putere reală: „Un aspect interesant este că, la Hegra (un alt important sit arheologic nabateean - n.red.), există morminte deținute exclusiv de femei, destinate în mod special îngropării fiicelor și nepoatelor, pe linia maternă. Nu avem informații clare despre motivul acestei practici – erau aceste femei divorțate sau erau curtezane sacre în templu?”.

Și monedele descoperite de-a lungul timpului ilustrează, de asemenea, atât regine nabateene, cât și regi: „Reginele aveau, evident, o putere considerabilă și, în unele cazuri, conduceau în numele copiilor lor”.

„«Sfântul Graal» ar fi să se înțeleagă credințele nabateene despre viața de apoi”

Wadeson a mai spus că „Sfântul Graal” al descoperirilor de la Petra ar fi să se înțeleagă mai bine credințele nabateene despre viața de apoi: „Această cultură nu și-a consemnat mitologia sau istoria. Sau poate că a făcut-o și pur și simplu nu am descoperit încă acest lucru. Ar putea exista papirusuri, de exemplu. Acest tip de dovezi ar putea fi încă de descoperit”.

Trezoreria din Petra și legendele care circulă în jurul său

Petra, „orașul pierdut” al deșertului iordanian, a fost desemnată drept una dintre cele șapte noi minuni ale lumii în anii 2000, datorită arhitecturii sale spectaculoase și misterelor care încă învăluie orașul antic. În antichitate, Petra era cunoscută sub numele de Raqmu. Nabateenii, constructorii orașului, erau maeștri în inginerie și hidrologie, dezvoltând sisteme complexe de canalizare și rețele de captare a apei esențiale pentru viața în deșert.

Al-Khazneh nu este doar una dintre cele mai iconice clădiri, ci se numără și printre cele mai impresionante structuri din Petra Iordania și din întreaga lume. Este sculptat în stâncă și are o fațadă impresionantă de aproximativ 40 de metri înălțime și 25 de metri lățime. Stilul său arhitectural combină influențe grecești, egiptene și orientale, reflectând diversitatea culturală a nabateenilor. Fațada este decorată cu coloane, statui și frize intricate, care prezintă detalii complexe și simboluri. Aceste elemente sunt reprezentative pentru măiestria artistică a nabateenilor.

Numele clădirii provine dintr-o legendă locală potrivit căreia ar ascunde o comoară a unui faraon egiptean. Coloana sculptată din vârful fațadei, considerată „urna” în care ar fi fost ascuns aurul, a fost ținta a numeroase atacuri cu gloanțe și pietre, lăsând semne vizibile, din dorința de a o sparge și a elibera „comoara” de aur.

În ciuda acestui mit, cercetările sugerează că Al-Khazneh a fost mai degrabă un mausoleu regal construit în secolul I d.Hr., probabil pentru un rege nabateean, chiar dacă rămășițele scheletice nu au fost descoperite în interiorul său.

Situl atrage anual sute de mii de turiști și a devenit faimos și prin aparițiile sale în diverse filme.

*†*

 MOZART, COPILUL-MINUNE

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756 la Salzburg, fiind fiul lui Leopold și al Annei Maria, o familie ce a avut șapte copii. Tatăl, violonist în orchestra principelui-arhiepiscop de Salzburg, era extrem de apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice și a fost primul dascăl al copiilor săi, Wolfgang și sora lui mai mare, Maria Anna, Nannerl, cum i se spunea, fiind copiii-minune ai familiei.

La vârsta de 5 ani, înainte de a învăța să scrie, Mozart a compus câteva piese pentru pian, pe care tatăl lui le-a transcris. Bărbatul a solicitat în ianuarie 1762 un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii aceste miracole”, așa cum s-a exprimat în fața arhiepiscopului, și a plecat cu cei doi copii ai săi la München. Micul Wolfgang a cântat la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, apoi familia Mozart a plecat la Viena și copilul a apărut pe scenă în fața familiei imperiale. Timp de nouă ani copiii Mozart și tatăl lor au dus o viață itinerantă, au mers pe rând la Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles, s-au oprit pentru un an la Londra, apoi s-au întors în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria, unde au dat alte concerte. Se pare că din 1769 lui Nannerl nu i s-a mai permis să meargă în călătorii cu fratele ei deoarece ajunsese la vârsta căsătoriei.

Între decembrie 1769 și martie 1771 tatăl și fiul au făut un lung turneu prin orașele italiene Verona, Milano, Florența, Roma și Napoli și peste tot publicul a fost fascinat de talentul copilului precoce.

Familia Mozart a revenit la Salzburg pe 15 decembrie 1771, când Mozart era deja adolescent. După ce a împlinit 16 ani, a plecat pentru câteva luni la Bologna, pentru a studia cu Giovanni Battista Martini, un profesor de arta compoziției. Revenit acasă, Wolfgang a fost angajat ca maestru de concert de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, care i-a oferit un salariu de 150 de guldeni pe an.

Tânărul muzician a fost mulțumit de sumă, problema era însă relația cu arhiepiscopul, care avea o atitudine de superioritate și îi impunea o mulțime de restricții, inclusiv interdicția de a părăsi orașul Salzburg. După șase ani, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia și în 1777 a plecat însoțit de mama sa la München, pentru a cere un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea.

Nu a reușit să primească postul, astfel că a plecat spre Mannheim, unde nu a stat prea mult timp, dar a făcut cunoștință cu membrii unei celebre orchestre din oraș, considerată cea mai bună din Europa la acea vreme. Astfel s-a îndrăgostit de Aloysia Weber, una dintre cele patru fiice ale familiei de muzicieni, dar, cum el nu a primit niciun angajament, s-a îndreptat spre Paris, convins că ecourile turneului lui din 1763 îl vor ajuta să primească un post. Publicul parizian se schimbase însă și aproape nimeni nu-și mai amintea de copilul minune, iar Mozart s-a confruntat cu multe greutăți. Mama sa, care îl însoțise în toată această călătorie, a murit, iar el era aproape de a intra în depresie. A fost nevoit să plece de la Paris pentru că nu avea cu ce se întreține, așa că a revenit în 1779, pentru doi ani, la Salzburg.

Muzicianul a fost profund afectat de schimbarea gusturilor publicului, dar a decis totuși în 1781 să se îndrepte la Viena, unde a devenit în sfârșit independent și și-a creat un cerc de relații, având primul mare succes cu opera “Răpirea din serai” și fiind felicitat chiar de împăratul Iosif al II-lea.

Cariera lui a avut o revenire rapidă și spectaculoasă, a dat numeroase concerte publice, a fost invitat la evenimente private de cei mai importanți reprezentanți ai aristocrației habsburgice, și-a cântat propriile compoziții, iar publicul îl adora.

O vreme Mozart a fost dezamăgit că dragostea sa pentru Aloyse nu-i era împărtășită, dar la scurt timp după ce a aflat că aceasta s-a căsătorit cu actorul Joseph Lange, s-a resemnat. S-a căsătorit în august 1782 cu Constanze Weber, sora mai mică a Aloysei, care era o tânără foarte frumoasă, de 19 ani la acea vreme, și care, se pare, a fugit de acasă și s-a mutat în apartamentul compozitorului înainte de nuntă, mama ei fiind absolut scandalizată din cauza întâmplării.

Cuplul a avut șase copii, dar doar doi au supraviețuit până la maturitate, Karl Thomas Mozart și Franz Xaver Wolfgang Mozart, ultimul dintre ei devenind, la rândul său, compozitor și dirijor.

În 1785, Wolfgang a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care devenise în sfârșit mulțumit de succesul fiului său, după o lungă perioadă de timp în care cei doi fuseseră în relații foarte reci.

Se spune că, la sfârșitul unei audiții la Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, bunul împărat Iosif al II-lea, care era prezent în sală, s-a ridicat în picioare strigând “Bravo, Mozart!”, fapt nemaivăzut până atunci la suveranul imperiului. După puțin timp acesta i-a oferit poziția de compozitor al curții imperiale, care i-a asigurat suficient confort financiar încât a putut crea fără să mai aibă grija întreținerii familiei.

În această perioadă Mozart a compus într-un ritm neobișnuit, dar în 1787 s-a confruntat cu dispariția tatălui său, Leopold, eveniment care l-a afectat foarte mult.

Muzicianul și soția sa au adoptat în sfârșit un stil de viață mai luxos, s-au mutat într-un apartament scump, cu o chirie anuală de 460 de florini, el și-a cumpărat un fortepiano de la Anton Walter pentru aproximativ 900 de florini și o masă de biliard pe care a dat încă 300. Cei doi soți și-au trimis fiul cel mare, pe Karl Thomas, la un internat scump și au angajat un servitor, dar în această perioadă au economisit foarte puțini bani.

Wolfgang și-a continuat însă cu febrilitate munca, iar între 1784 și 1786 a realizat în medie o compoziție la fiecare două săptămâni. Premiera operei “Don Giovanni”, care s-a desfășurat la Praga, a fost primită cu mult entuziasm, a urmat opera Così fan tutte, dar în timp succesul părea să pălească. În acea perioadă protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, murise, iar succesorul acestuia, Leopold al II-lea, nu l-a mai plătit pentru postul de “compozitor al curții”.

În martie 1790, Wolfgang Amadeus Mozart a susținut ultimul său concert public, apoi a compus opera “Flautul fermecat”, care a avut un mare succes.

Începând din luna noiembrie 1791, starea de sănătate a muzicianului a început să se degradeze, posibila afecțiune de care suferea fiind febra reumatismală recurentă complicată cu o insuficiență renală.

Compozitorul a murit pe 5 decembrie 1791, la doar 35 de ani, diagnosticul menționat pe certificatul de deces fiind “hitziges Frieselfieber” („febră cu eczemă”). Este posibil ca motivul bolii să fi fost o infecție contractată în copilărie, probabil streptococică, netratată corespunzător și complicată cu o insuficiență cardiacă care a afectat și alte organe. La acel moment au apărut speculații conform cărora Mozart ar fi fost otrăvit de oamenii puși de marele lui rival, Antonio Salieri.

Cu o zi înainte, pe 4 decembrie, starea muzicianului, care era îngrijit de soția sa, Constanze, și de medicul Thomas Franz Closset se ameliorase temporar și reușise să lucreze la Requiem, pe care însă nu a reușit să îl termine.

După moartea compozitorului a fost organizat un scurt serviciu religios la Catedrala Sfântul Ștefan din centrul Vienei, apoi trupul neînsuflețit a fost dus la cimitirul Sankt Marx, fiind însoțit pe ultimul drum doar de soție și de câțiva prieteni.

Dicționarul enciclopedic The New Grove descrie înmormântarea muzicianului: “Mozart a fost înmormântat într-un mormânt comun, în conformitate cu obiceiul vienez contemporan, la Cimitirul St. Marx din afara orașului, pe 7 decembrie. Dacă, așa cum spun rapoartele ulterioare, nu a participat nici un îndoliat, acest lucru este în concordanță cu obiceiurile de înmormântare vieneze din acea vreme. Mai târziu, scriitorul Otto Jahn a scris că Salieri, Süssmayr, van Swieten și alți doi muzicieni au fost prezenți la tristul eveniment. Povestea că în acea zi a fost furtună este falsă. Ziua înmormântării lui a fost calmă și blândă”.

Trebuie precizat că formularea “mormânt comun” se referă la un mormânt simplu, nu la o groapă comună sau la un mormânt sărăcăcios, ci la un mormânt individual obișnuit.

La moartea muzicianului, în 1791, familia avea datorii destul de mari, iar Constanze era într-o poziție dificilă. A reușit însă să se orienteze rapid pentru a-și putea crește cei doi copii: a obținut o pensie de la împărat și a început să organizeze concerte comemorative din care a avut un profit destul de mare, pentru că Mozart redevenise “la modă”. Văduva a obținut o stabilitate financiară confortabilă și, în cele din urmă, a devenit suficient de bogată încât să îi trimită pe fiii ei, Karl și Franz, la Praga pentru studii. Spre sfârșitul anului 1797, l-a cunoscut pe Georg Nikolaus von Nissen, un diplomat și scriitor danez care, inițial, îi fusese chiriaș. Cei doi au început să locuiască în același apartament în septembrie 1798 și s-au căsătorit la Bratislava, după aproape zece ani. Din 1810 până în 1820, ciplul a locuit la Copenhaga și apoi a călătorit prin toată Europa.

Văduva muzicianului s-a stabilit la Salzburg în 1824 și a început să lucreze, ajutată de noul ei soț, la o biografie a muzicianului pe care Constanze a publicat-0 în 1828, la doi ani după moartea lui von Nissen.

În ultimii ani ai vieții, văduva lui Wolfgang Amadeus Mozart s-a bucurat de compania celor două surori ale ei, Aloysia, prima dragoste a muzicianului, și Sophie, ambele rămase văduve, care s-au mutat la Salzburg și și-au trăit ultimii ani în orașul marelui compozitor.

***

 MOZART, COPILUL-MINUNE

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756 la Salzburg, fiind fiul lui Leopold și al Annei Maria, o familie ce a avut șapte copii. Tatăl, violonist în orchestra principelui-arhiepiscop de Salzburg, era extrem de apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice și a fost primul dascăl al copiilor săi, Wolfgang și sora lui mai mare, Maria Anna, Nannerl, cum i se spunea, fiind copiii-minune ai familiei.

La vârsta de 5 ani, înainte de a învăța să scrie, Mozart a compus câteva piese pentru pian, pe care tatăl lui le-a transcris. Bărbatul a solicitat în ianuarie 1762 un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii aceste miracole”, așa cum s-a exprimat în fața arhiepiscopului, și a plecat cu cei doi copii ai săi la München. Micul Wolfgang a cântat la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, apoi familia Mozart a plecat la Viena și copilul a apărut pe scenă în fața familiei imperiale. Timp de nouă ani copiii Mozart și tatăl lor au dus o viață itinerantă, au mers pe rând la Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles, s-au oprit pentru un an la Londra, apoi s-au întors în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria, unde au dat alte concerte. Se pare că din 1769 lui Nannerl nu i s-a mai permis să meargă în călătorii cu fratele ei deoarece ajunsese la vârsta căsătoriei.

Între decembrie 1769 și martie 1771 tatăl și fiul au făut un lung turneu prin orașele italiene Verona, Milano, Florența, Roma și Napoli și peste tot publicul a fost fascinat de talentul copilului precoce.

Familia Mozart a revenit la Salzburg pe 15 decembrie 1771, când Mozart era deja adolescent. După ce a împlinit 16 ani, a plecat pentru câteva luni la Bologna, pentru a studia cu Giovanni Battista Martini, un profesor de arta compoziției. Revenit acasă, Wolfgang a fost angajat ca maestru de concert de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, care i-a oferit un salariu de 150 de guldeni pe an.

Tânărul muzician a fost mulțumit de sumă, problema era însă relația cu arhiepiscopul, care avea o atitudine de superioritate și îi impunea o mulțime de restricții, inclusiv interdicția de a părăsi orașul Salzburg. După șase ani, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia și în 1777 a plecat însoțit de mama sa la München, pentru a cere un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea.

Nu a reușit să primească postul, astfel că a plecat spre Mannheim, unde nu a stat prea mult timp, dar a făcut cunoștință cu membrii unei celebre orchestre din oraș, considerată cea mai bună din Europa la acea vreme. Astfel s-a îndrăgostit de Aloysia Weber, una dintre cele patru fiice ale familiei de muzicieni, dar, cum el nu a primit niciun angajament, s-a îndreptat spre Paris, convins că ecourile turneului lui din 1763 îl vor ajuta să primească un post. Publicul parizian se schimbase însă și aproape nimeni nu-și mai amintea de copilul minune, iar Mozart s-a confruntat cu multe greutăți. Mama sa, care îl însoțise în toată această călătorie, a murit, iar el era aproape de a intra în depresie. A fost nevoit să plece de la Paris pentru că nu avea cu ce se întreține, așa că a revenit în 1779, pentru doi ani, la Salzburg.

Muzicianul a fost profund afectat de schimbarea gusturilor publicului, dar a decis totuși în 1781 să se îndrepte la Viena, unde a devenit în sfârșit independent și și-a creat un cerc de relații, având primul mare succes cu opera “Răpirea din serai” și fiind felicitat chiar de împăratul Iosif al II-lea.

Cariera lui a avut o revenire rapidă și spectaculoasă, a dat numeroase concerte publice, a fost invitat la evenimente private de cei mai importanți reprezentanți ai aristocrației habsburgice, și-a cântat propriile compoziții, iar publicul îl adora.

O vreme Mozart a fost dezamăgit că dragostea sa pentru Aloyse nu-i era împărtășită, dar la scurt timp după ce a aflat că aceasta s-a căsătorit cu actorul Joseph Lange, s-a resemnat. S-a căsătorit în august 1782 cu Constanze Weber, sora mai mică a Aloysei, care era o tânără foarte frumoasă, de 19 ani la acea vreme, și care, se pare, a fugit de acasă și s-a mutat în apartamentul compozitorului înainte de nuntă, mama ei fiind absolut scandalizată din cauza întâmplării.

Cuplul a avut șase copii, dar doar doi au supraviețuit până la maturitate, Karl Thomas Mozart și Franz Xaver Wolfgang Mozart, ultimul dintre ei devenind, la rândul său, compozitor și dirijor.

În 1785, Wolfgang a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care devenise în sfârșit mulțumit de succesul fiului său, după o lungă perioadă de timp în care cei doi fuseseră în relații foarte reci.

Se spune că, la sfârșitul unei audiții la Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, bunul împărat Iosif al II-lea, care era prezent în sală, s-a ridicat în picioare strigând “Bravo, Mozart!”, fapt nemaivăzut până atunci la suveranul imperiului. După puțin timp acesta i-a oferit poziția de compozitor al curții imperiale, care i-a asigurat suficient confort financiar încât a putut crea fără să mai aibă grija întreținerii familiei.

În această perioadă Mozart a compus într-un ritm neobișnuit, dar în 1787 s-a confruntat cu dispariția tatălui său, Leopold, eveniment care l-a afectat foarte mult.

Muzicianul și soția sa au adoptat în sfârșit un stil de viață mai luxos, s-au mutat într-un apartament scump, cu o chirie anuală de 460 de florini, el și-a cumpărat un fortepiano de la Anton Walter pentru aproximativ 900 de florini și o masă de biliard pe care a dat încă 300. Cei doi soți și-au trimis fiul cel mare, pe Karl Thomas, la un internat scump și au angajat un servitor, dar în această perioadă au economisit foarte puțini bani.

Wolfgang și-a continuat însă cu febrilitate munca, iar între 1784 și 1786 a realizat în medie o compoziție la fiecare două săptămâni. Premiera operei “Don Giovanni”, care s-a desfășurat la Praga, a fost primită cu mult entuziasm, a urmat opera Così fan tutte, dar în timp succesul părea să pălească. În acea perioadă protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, murise, iar succesorul acestuia, Leopold al II-lea, nu l-a mai plătit pentru postul de “compozitor al curții”.

În martie 1790, Wolfgang Amadeus Mozart a susținut ultimul său concert public, apoi a compus opera “Flautul fermecat”, care a avut un mare succes.

Începând din luna noiembrie 1791, starea de sănătate a muzicianului a început să se degradeze, posibila afecțiune de care suferea fiind febra reumatismală recurentă complicată cu o insuficiență renală.

Compozitorul a murit pe 5 decembrie 1791, la doar 35 de ani, diagnosticul menționat pe certificatul de deces fiind “hitziges Frieselfieber” („febră cu eczemă”). Este posibil ca motivul bolii să fi fost o infecție contractată în copilărie, probabil streptococică, netratată corespunzător și complicată cu o insuficiență cardiacă care a afectat și alte organe. La acel moment au apărut speculații conform cărora Mozart ar fi fost otrăvit de oamenii puși de marele lui rival, Antonio Salieri.

Cu o zi înainte, pe 4 decembrie, starea muzicianului, care era îngrijit de soția sa, Constanze, și de medicul Thomas Franz Closset se ameliorase temporar și reușise să lucreze la Requiem, pe care însă nu a reușit să îl termine.

După moartea compozitorului a fost organizat un scurt serviciu religios la Catedrala Sfântul Ștefan din centrul Vienei, apoi trupul neînsuflețit a fost dus la cimitirul Sankt Marx, fiind însoțit pe ultimul drum doar de soție și de câțiva prieteni.

Dicționarul enciclopedic The New Grove descrie înmormântarea muzicianului: “Mozart a fost înmormântat într-un mormânt comun, în conformitate cu obiceiul vienez contemporan, la Cimitirul St. Marx din afara orașului, pe 7 decembrie. Dacă, așa cum spun rapoartele ulterioare, nu a participat nici un îndoliat, acest lucru este în concordanță cu obiceiurile de înmormântare vieneze din acea vreme. Mai târziu, scriitorul Otto Jahn a scris că Salieri, Süssmayr, van Swieten și alți doi muzicieni au fost prezenți la tristul eveniment. Povestea că în acea zi a fost furtună este falsă. Ziua înmormântării lui a fost calmă și blândă”.

Trebuie precizat că formularea “mormânt comun” se referă la un mormânt simplu, nu la o groapă comună sau la un mormânt sărăcăcios, ci la un mormânt individual obișnuit.

La moartea muzicianului, în 1791, familia avea datorii destul de mari, iar Constanze era într-o poziție dificilă. A reușit însă să se orienteze rapid pentru a-și putea crește cei doi copii: a obținut o pensie de la împărat și a început să organizeze concerte comemorative din care a avut un profit destul de mare, pentru că Mozart redevenise “la modă”. Văduva a obținut o stabilitate financiară confortabilă și, în cele din urmă, a devenit suficient de bogată încât să îi trimită pe fiii ei, Karl și Franz, la Praga pentru studii. Spre sfârșitul anului 1797, l-a cunoscut pe Georg Nikolaus von Nissen, un diplomat și scriitor danez care, inițial, îi fusese chiriaș. Cei doi au început să locuiască în același apartament în septembrie 1798 și s-au căsătorit la Bratislava, după aproape zece ani. Din 1810 până în 1820, ciplul a locuit la Copenhaga și apoi a călătorit prin toată Europa.

Văduva muzicianului s-a stabilit la Salzburg în 1824 și a început să lucreze, ajutată de noul ei soț, la o biografie a muzicianului pe care Constanze a publicat-0 în 1828, la doi ani după moartea lui von Nissen.

În ultimii ani ai vieții, văduva lui Wolfgang Amadeus Mozart s-a bucurat de compania celor două surori ale ei, Aloysia, prima dragoste a muzicianului, și Sophie, ambele rămase văduve, care s-au mutat la Salzburg și și-au trăit ultimii ani în orașul marelui compozitor.

***

 NEBUNUL CU PĂRUL ROȘU

În 1873, Van Gogh lucra la sucursala din Londra a firmei Goupil; locuia cu chirie la doamna Loyer şi era îndrăgostit de fiica acesteia, Ursula. Spre marea lui dezamăgire, află că aceasta este logodită. Iată momentul în care Vincent îşi mărturiseşte dragostea şi este respins, în versiunea lui Irving Stone, în cartea Bucuria vieţii.

” Vincent încercă să spună ceva drăguţ, ceva menit să deschidă drum mărturisirii pe care şi-o pregătea în gând. În semiîntunericul încăperii Ursula îşi întoarse faţa spre el. Licărirea lămpii îi aprindea luminiţe în ochi; când Vincent îi văzu ovalul feţei conturându-se prin întuneric, şi buzele roşii, umede, care se desenau pe albul mat al pielii, simţi că înlăuntrul lui se tulbură ceva. Se aşternu o tăcere plină de înţelesuri. O simţea parcă aplecându-se spre el, aşteptându-l să-i murmure cuvintele de dragoste de care nu mai era nevoie. Îşi umezi de câteva ori buzele. Ursula întoarse capul, îl privi în ochi peste umărul uşor ridicat şi se năpusti afară. Îngrozit la gândul că scapă prilejul, se luă după ea. Fata se opri o clipă sub măr.

– Ursula, te rog!

Se întoarse şi se uită la el uşor înfiorată. Sus, stelele clipeau stins, rece, neputând birui beznele nopţii. Vincent nu luase lampa şi până la ei nu răzbătea decât o lumină palidă prin fereastra de la bucătărie. Îi stăruia în nări mireasma părului fetei. Ursula îşi strânse şalul în jurul umerilor şi rămase cu braţele încrucişate.

– Ţi-e frig? o întrebă el.

– Da. Ar fi mai bine să intrăm.

– Ba nu. Te rog… ştii… eu…

Îi tăie calea. Ursula îşi lăsă bărbia în şalul cald şi ridică spre el nişte ochi mari, miraţi.

– Vai, monsieur Van Gogh, nu ştiu ce vrei să spui!

– Aş fi vrut doar să stau de vorbă cu dumneata. Vezi… eu… adică…

– Te rog, nu acum. Mi-e frig.

– M-am gândit că trebuie să-ţi spun. Azi am fost avansat… mi se măreşte leafa… e a doua oară în acest an…

Ursula se dădu puţin înapoi, îşi desfăcu şalul şi rămase aşa, în întuneric, dreaptă, plină de hotărâre, simţind dintr-o dată că îi este cald şi fără şal.

– Vrei să fii mai clar, monsieur Van Gogh? Nu înţeleg ce vrei să spui.

Vincent simţi răceala din glasul ei şi-i păru rău că fusese atât de stângaci. Dar emoţia îl părăsise dintr-o dată şi începu să se simtă stăpân pe sine. Încercă în gând mai multe tonuri şi-l alese pe cel care-i păru mai potrivit.

– Încerc să-ţi spun un lucru pe care îl ştii de mult, Ursula. Că te iubesc din tot sufletul şi că n-am să fiu fericit decât dacă vrei primi să-mi fii soţie.

Băgă de seamă cât de mult o tulburase neaşteptata lui stăpânire de sine şi se întrebă dacă n-ar fi mai nimerit să o îmbrăţişeze.

– Soţia dumitale! Glasul îi devenise ascuţit. O, monsieur Van Gogh, asa ceva e cu neputinţă.

Vincent o provi ţintă pe sub arcadele boltite şi, cu toată bezna, Ursula putu să-i vadă ochii.

– Îmi pare rău, dar acum eu sunt cel care nu…

– Cum se poate să nu ştii, monsieur Van Gogh, sunt logodită de peste un an!

Rămase nemişcat o vreme, n-ar fi putut spune cât, fără să scoată o vorbă, fără să gândească ori să simtă ceva. Apoi, cu glas surd, izbuti să întrebe:

– Cu cine?

– Cum, nu l-ai văzut niciodată pe logodnicul meu? Doar a ocupat înainte de venirea dumitale aceeaşi odaie în care locuieşti dumneata acum. Îmi închipuiam că ştii.

– De unde să ştiu?

Ursula stătea în vârful picioarelor, cu privirea aţintită spre fereastra bucătăriei.

– Dar… am crezut că… poate… poate ţi-a spus cineva.

– De ce mi-ai ascuns timp de un an de zile acest lucru când vedeai prea bine că mă îndrăgostesc de dumneata? Glasul lui Vincent nu mai şovăia.

– Dar bine, ce vină am eu că te-ai îndrăgostit? Am vrut să fim doar prieteni.

– A venit vreodată să te vadă de când sunt eu aici?

– Nu. El locuieşte în Ţara Galilor. Dar la vară va veni aici, să-şi petreacă vacanţa cu mine.

– Cum, va să zică nu l-ai văzut de peste un an? Atunci l-ai şi uitat! Pe mine mă iubeşti acum!

Lăsând la o parte şi raţiunea, şi bunul simţ, o cuprinse în braţe şi o sărută brutal pe gură, în ciuda împotrivirii ei disperate. Îi gusta umezeala buzelor, dulceaţa gurii, mireasma părului şi întreaga lui fiinţă fremăta de dragoste.

– Nu-l iubeşti, Ursula! Nu te las, ai să fii soţia mea! Nu pot îndura să te pierd! N-am să mă las până n-ai să-l uiţi şi n-ai să te măriţi cu mine!

– Să mă mărit cu dumneata?! strigă ea. Cum, adică trebuie să mă mărit cu oricine se îndrăgosteşte de mine? Dă-mi drumul, îţi spun, că altfel strig!

Se smulse din braţele lui şi, cu răsuflarea tăiată, o luă la fugă pe cărarea cufundată în întuneric. Când ajunse la scară, se întoarse şi cu un glas scăzut, dar răspicat, care lui Vincent îi răsună în urechi ca un strigăt, îi spuse:

– Nebun cu păr roşu!„

***

 OBICEIUL DIN CARE S-A NĂSCUT SĂRUTUL

Sărutul are o istorie îndelungată. Cea mai veche dovadă a acestei practici la om a fost găsită în Mesopotamia acum mai bine de 5000 de ani. Sunt specialiști în primatologie și antropologie care spun că de fapt sărutul a apărut la om în urma unor obiceiuri dezgustătoare, pentru contemporani.

Sărutul este o practică obișnuită a omului contemporan. El poate fi sexual, prietenesc sau părintesc, în funcție de legăturile care există între persoane. Puțini știu însă de unde provine acest obicei și cât de vechi este. Oamenii de știință încearcă să facă lumină în această privință și au emis mai multe ipoteze. Una dintre ele indică faptul că sărutul la om este o practică ancestrală derivată dintr-o activitatea considerată astăzi de-a dreptul dezagreabilă. Mai precis, este vorba despre curățarea pielii și a părului de resturi și paraziții, așa cum fac primatele, rudele noastre din regnul animal. 

Săruturi pasionale încă de la Omul de Neanderthal

Primele dovezi clare ale practicii sărutului la om sunt de acum 5000 de ani, din Epoca Bronzului. Este vorba despre tăblițele de lut din vechea Mesopotamie, pe locul Irakului de astăzi, care descriu aventuri romantice și săruturi cu tentă sexuală atât între zei cât și între muritori. O mare relevanță în acest sens o au poveștile și legendele sumeriene, o veche populație din Mesopotamia, imprimată pe tăblițe de lut, cu 2500 de ani înainte de Hristos. Sărutul este prezent și în scrierile egiptene, tot din aceeași perioadă.

Cu 1500 de ani ÎHr, scrierile din vechea Indie descriu scene picante în care partenerii se sărută cu multă pasiune. Studiile recente arată totuși că istoria sărutului coboară mult pe axa timpului, până către 100.000 de ani în urmă. Evident, dovezile nu sunt atât de clare ca cele din Epoca Bronzului. Dar există. Troels Pank Arbøll, un specialist de la Universitatea din Copenhaga, autor al unui interesant articol în revista Science, precizează că ar exista indicii că acum 100.000 de ani în urmă hominizii își atingeau buzele sau poate se sărutau în toată regula. Acesta a declarat pentru Scientific American că a observat prezența microbului Methanobrevibacter oralis la oamenii de Neanderthal, dar și la Homo Sapiens, semn că aceștia și-au atins buzele. 

Un obicei ancestral, de la deparazitare la pasiune

Sărutul pasional nu poate fi identificat în toate culturile. Sunt comunități care nu-l practică din motive diferite. Sărutul părintesc sau prietenesc este însă universal valabil. Tocmai de aceea sunt oameni de știință care s-au gândit la faptul că sărutul este de fapt un obicei ancestral al omului, o moștenire evoluționară a speciei. Într-un articol publicat în revista Evolutionary Anthropology, primatologistul și psihologul evoluționar Andriano Lameira de la Universitatea din Warwick a emis o teorie foarte interesantă. Acesta crede că sărutul s-a născut la om ca o reminiscență evoluționară din perioada în care aveam un comportament asemănător marilor primate de astăzi, cimpanzeii sau gorilele.

Pe scurt, este vorba despre toaletare. Cu toții știm cum se toaletează, reciproc, cimpanzeii sau gorilele. Cu ajutorul degetelor, dar și a buzelor, indepărtează paraziții, resturile sau pielea moartă de pe partener. Este un act nu doar de ajutorare în comunitate, dar și un gest de afecțiune, un comportament care indică legăturile de rudenie dintre primate. De la îndepărtarea cu buzele a paraziților și până la sărut a fost un drum lung, dar foarte posibil, precizează Adriano Lameira. Odată ce hominizii au ajuns să nu mai aibă pilozitate pronunțată, ca la australopiteci, de exemplu, obiceiul a fost păstrat ca reminiscență ancestrală, dar redus la un singur gest, acela al sărutului.

Sărutul indica inițial legătura de rudenie, afecțiunea dintre membrii aceleiași familii sau clan. Mai apoi, odată cu timpul, din întâmplare sau joacă, sărutul a căpătat și tentă sexuală. „Relevanța igienică a toaletării reciproce a dispărut la hominizi odată cu pierderea pilozității abundente. Dar, ca vestigiu al acestui comportament ritualic al primatelor ancestrale, obiceiul a fost păstrat în variantă prescurtată cu o etapă finală, aceea a unui sărut. Era un comportament care semnala și totodată întărea legăturile sociale și de rudenie în comunitățile de hominizi", precizează Adriano Lameira pentru Ancient Origins.

***

 REȚETA ZILEI:

MERDENELE CU BRÂNZĂ SĂRATĂ

Pentru a pregăti o rețetă savuroasă de merdenele trebuie să pregătești 600 de grame de făină, pe care le așezi într-un bol. În centrul său se formează o gaură unde se toarnă drojdia înmuiată în lapte, aflat la temperatura camerei.

Deasupra se adaugă un ou, zahăr, un praf de sare și lapte cât cuprinde pentru a înmuia făina.

După ce aluatul se frământă, se trece la umplutură. Aceasta se prepară din brânză dulce sau sărată, peste care se adaugă sare, ouă, griș și, după gust, unele mirodenii.

După ce aluatul se dospește, acesta se întinde în formă de pătrat și se împăturește fiecare colț, după ce a fost așezată umplutura în centru. Chiar dacă unele dintre cele mai delicioase sunt variantele prăjite în ulei, merdenelele se pot pune și la cuptor. În 20 de minute ele sunt gata.