***

 Te-am căutat 

Am alergat la țărm deodată 

Să scriu nisipul cu un vers,

Dar a venit apa sărată

Cuvintele, pe loc s-au șters...

Am dus o scoică la ureche,

Și am sperat c-acolo în ea,

Voi auzi un glas pereche 

Ce seamănă cu vocea ta!

Eu am deschis-o larg sperând

C-acolo stai și nu visez! 

Cu o dorință prinsă-n gând

Am tot crezut că te-ntâlnesc...

Dar nu erai! O perla mică strălucitoare, ca de nea,

Stătea acolo jos chitită... 

Poate venea din partea ta!

Am strâns-o-n pumn, ca pe-o comoară

Ca pe un dar neprețuit,

Cu jind, cu glas parcă să doară 

Am tot strigat! N-ai auzit!

Ecoul a rămas!Și-apoi,

A dispărut și el deodată,

Și s-a lăsat ceață spre noi! 

Dar nu era ea vinovată...

A mai rămas un singur dor

Pe care timpul nu-l va șterge,

E resemnat pe un vapor

Ce nu mai vrea să ancoreze...

Am sa te port mereu în suflet,

La țărmul mării voi veni,

 Voi scrie pe nisipul umed 

Chiar vânt și ploaie de va fi...

Și dacă apa tot va șterge,

Mesajul meu în noapte scris, Voi face propria mea lege:

Să nu se șteargă-al nostru vis! 

LORINA ELENA DRĂGAN

***

 LA GEAMUL VIEȚII 

La geamul vieții mi-a poposit o iarnă,

Cu fulgi de nea și zâmbet de copilă 

Tăcută îmi sorb cafeaua dintr-o cană 

Și întorc, ușor, cu mâna înc-o filă.

E liniște în jur și tace veșnicia, 

Se scutură în suflet o floare de pe ram

Din amintiri zâmbește pe-un fulg copilăria, 

Iar eu privesc cum joacă, flori de gheață în geam.

Cu mâna tremurândă, dau filele înapoi 

Și gânduri împletesc pe-un colț de amintire

Șterg cu privirea praful ce-i așternut pe foi

Și-mi mângâi visele cu-a inimii iubire.

Din amintiri răzbate un glas de copiliță,

Ce visele își agață de fulgii mari de nea

Ecou de zurgălăi se plimbă pe uliță,

Când zorii îmbracă ziua în strai de catifea.

Pe geamul vieții privesc de peste timp

Și număr anii în ceașca de cafea 

Mai trece o zi, mai trece un anotimp 

Și toate se topesc în palma fulgului de nea.

Eugenia Spătaru ,,Adnana"

08.12.2024

🙏🙏🙏

 

MAMA NU MOARE NICIODATĂ!

Ai plecat la cer sătulă

De necazuri și nevoi,

Însă te purtăm în inimi

Fiecare dintre noi..

Ești o viță cu cinci mlade,

Ești o stea în cinci culori;

Noi, măicuță, niciodată

Nu te vom lăsa să mori!

Ne-am împrăștiat prin lume

Fiecare pe un drum,

Dar în inimile noastre

Tot copii suntem și-acum..

Am lăsat să crească iarba 

Pe smeritul tău mormânt,

Dar în sufletele noastre

Ai rămas ce-avem mai sfânt!

Tonul blând al vocii tale

Noi ți-l auzim mereu,

Ca un glas al conștiinței

Pus în noi de Dumnezeu..

Ne mai dojenești și astăzi

Cum făceai în viața ta

Când făceam câte-o greșeală:

"DRAGII MAMEI, NU AȘA!"..

Iar când facem lucruri bune,

Auzim un alt ecou:

"FOARTE BINE, DRAGII MAMEI!"

Și ne-mbrățișezi din nou..

O măicuță devotată

Ce-a trăit pentru copii,

Dăinuiește totdeauna

Prin mlădițele ei vii,

Îi acoperă din ceruri

Cu iubirea ei mereu

Până va putea să-i aibă

Lângă ea, la Dumnezeu!

(Preot Sorin Croitoru)

***

 TITU MAIORESCU FILAT DE POLIȚIE

În condiţiile declanşării primei conflagraţii mondiale (15 iulie 1914) şi a preconizatei intrări a României în război, suspectat de legături cu Puterile Centrale, în primăvara anului 1915, Titu Maiorescu a fost supus unei veritabile monitorizări a Poliţiei de Siguranţă din cadrul temutei Prefecturi a Poliţiei Capitalei. Faptul poate n-ar fi atât de neobişnuit dacă n-am vorbi de o mare personalitate a românilor, de demnitarul al cărui cabinet demisionase cu nici doi ani în urmă, în ultima zi a lui decembrie 1913.

Contextul supravegherii

Titu Maiorescu fusese preşedinte al Partidului Conservator în perioada 1913-1914. Evident, supravegherea omului politic conservator a avut loc în timpul guvernării liberale. Filajul s-a efectuat în perioada 2-18 martie 1915, agenţii executându-şi misiunea în trei schimburi, în unele zile asigurând o urmărire 24 din 24 de ore. În perioada în care s-a desfăşurat monitorizarea, preşedinte al Consiliului de Miniştri era marele om de stat liberal Ion I.C. Brătianu, ministru de Interne Vasile G. Morţun, iar prefect al Poliţiei Capitalei era Gheorghe Corbescu, cel care-i urma „kneazului” Dimitrie Moruzi.

Cel mai probabil, din cauza precarităţii logisticii de care dispuneau agenţii de filaj, aceştia au ţinut sub observaţie în special imobilul de domiciliu al politicianului, au cules informaţii când şi de la cine s-a putut, stabilind ceea ce era esenţial pentru acţiune: întâlnirea dintre Titu Maiorescu şi reprezentanţii Puterilor Centrale. Evident că au existat şi greşeli în activitatea poliţiştilor. Dacă unele informaţii sunt laconice, ori chiar lipsesc, agenţilor nu le-a scăpat din vedere faptul că Titu Maiorescu a cumpărat două portocale de la un oltean sau numărul trăsurii cu care se deplasa prin oraş. De asemenea, frapează regularitatea cu care acesta stingea lumina în fiecare seară, de regulă la ora 22.00.

Scopul iniţierii şi desfăşurării acţiunii a fost realizat. În acest context, expus doar sumar, în care poliţia informativă monitoriza diversele contacte ale foştilor demnitari şi simpatizanţi filogermani, aflat la o vârstă respectabilă (75 de ani), Titu Maiorescu nu avea cum să scape vigilenţei unei instituţii ce a fost adeseori comparată cu un cuţit având două tăişuri: Siguranţa Statului.

Filajul

În cele ce urmează redăm notele ,,Biuroului de Cercetări’’ din cadrul Prefecturii Poliţiei Bucureşti.

2 martie 1915. „Domnul Titu Maiorescu domiciliază [în] str. General Lahovari no. 7 la familia Madam Bengescu. La ora 10 dimineaţa dl Titu Maiorescu a plecat de acasă cu trăsura no. 464 şi nu s-a înapoiat nici până la ora 1 ½ p.m.”.

3 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6 p.m. comunic: La ora 3 ¼ a eşit în oraş cu trăsura nr. 764 şi s-a înapoiat la ora 4, la ora 4.10 tot cu aceeaşi trăsură a eşit din nou în oraş [iar] până la ora 6 nu s-a înapoiat”.

4 martie 1915. „[Între orele] 9-1 [după amiaza] n-a eşit nicăeri, n-a venit nici o persoană. La ora 5½ p.m. a eşit în oraş pe jos a luat-o pe str. g-ral Lahovari şi în dreptu[l] grădini[i] Leonei găsind o trăsură s-a suit în ea, n’am putut lua numărul fiind prea departe de el”.

5 martie 1915. De dimineaţă, agenţii au stabilit că Titu Maiorescu nu a părăsit domiciliul. „La ora 3.35 [după amiaza] a eşit pe jos a mers pe str. Viilor, Popa Kiţu, Teilor, Batişte, Rotari, General Lahovari şi la ora 4¼ s-a înapoiat acasă. Până la ora 6½ n’a mai eşit şi nici nu a venit nimeni la dsa”.         

6 martie 1915. „La ora 5 a eşit pe jos a mers pe str. Viilor, Păcii, Rotarilor, Salciilor, Teilor, Viitor şi la ora 6 s-a înapoiat acasă, nu l-a vizitat nimeni. La 10 noaptea s-a stins lumina”.

7 martie 1915. „La ora 3 a venit la dsa o doamnă cam în etate cu o trăsură de casă şi l-a luat în oraş şi până la ora 6 nu s-a înapoiat acasă. La 10 s-a stins lumina”.

8 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu nu a ieşit de acasă, iar la ora 22 s-a constatat stingerea luminii.

9 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6½ p.m. comunic: La ora 5 a eşit din casă a luat-o pe str. G-ral Lahovari, Camtoti, Romană şi a intrat la no.147 unde domiciliază dna Lăzărescu pensionară şi rudă cu dsa şi la ora 6.20 s-a înapoiat acasă”.

10 martie 1915. La ora 09.30 Titu Maiorescu fost vizitat de Dimitrie S. Neniţescu, fost ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul P.P.Carp (1910-1912)4 şi în primul guvern Maiorescu (28 martie – 14 octombrie 1912), precum şi de un domn în vârstă, neidentificat de poliţişti. Ambii au plecat după o oră. Interesant este că agentul care efectua supravegherea imobilului îi cunoştea calitatea de fost ministru a lui Neniţescu, ceea ce, în condiţiile mass-mediei de atunci, atestă o anumită pregătire, inclusiv politică. Tot în această zi, Titu Maiorescu a ieşit la orele 16.00, a urcat în trăsura nr. 799, deplasându-se la o adresă necunoscută, iar până la ora 06.00 (a doua zi, 11 martie), agenţii au consemnat că nu s-a mai întors.

11 martie 1915. „La ora 3 (15.00, n.n.) a eşit în oraş pe jos a mers pe str. Viilor, Popa Kiţu, Rotari, Batişte unde a luat o trăsură şi s-a înapoiat acasă cu trăsura no. 607: Întrebând birjarul de unde vine mi-a spus că de la Capşa”.

12 martie 1915. În această zi cel supravegheat a plecat la ora 10, a mers la un tinichigiu de pe str. Icoanei, iar în drumul de întoarcere spre casă, a cumpărat de la un oltean două portocale. A ieşit din noul la 16.35 pentru a merge la cârciuma „Făgădău”, s-a reîntors la 17.20, iar la 22, ca de fiecare dată, s-a stins lumina.

13 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 9 a.m. şi până la ora 8 seara comunic: La ora 10.10 a.m. a eşit în oraş cu trăsura no. 1008 şi după afirmaţiile birjarului a fost în str. Romană 147 de unde a luat o damă au făcut o plimbare până la Cotroceni şi la ora 11.20 la adus acasă. La ora 4.10 a eşit pe jos a mers în str. Romană 147 de unde a eşit după 10 minute însoţit de o doamnă au mers până la Făgădău de unde au luat trăsura no. 958 făcând aceeaşi plimbare ca şi de dimineaţă. La ora 6.40 a venit acasă”.

14 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu nu a plecat de acasă.

15 martie 1915. „Pe la ora 4 p.m. cu automobilul no. 170 a venit la dlui Mareşalul Von der Golz însoţit şi de Contele Von dem Buşche. Au stat [de vorbă în locuinţă] cam 30 minute şi au plecat. Aceste două persoane au fost urmărite de cei doi agenţi de la Siguranţa Generală6. La ora 5 dl. Titu Maiorescu a eşit din casă pe jos şi a parcurs străzile Inocenţei, Surorilor, Arcului, Armenească, a eşit în bdul. Carol până la statuia Roseti luând-o pe str. Vasile Lascăr şi s-a înapoiat acasă la ora 6. De la această oră n-a mai eşit nicăeri. La ora 10 s-a stins lumina”.         

16 martie 1915. În această zi cel supravegheat a plecat de acasă la ora 15.30 şi a revenit la 18.00.

Întrucât Titu Maiorescu nu a ieşit din casă (ori nu a fost observat de agenţi) nici în următoarele două zile, la 18 martie 1915 supravegherea a luat sfârşit „din ordin”.

Titu Maiorescu

Printre marile personalităţi ale României de la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea s-a numărat şi Titu Liviu Maiorescu, născut la 15 februarie 1840 în Cetatea Băniei, dar într-o familie de obârşie transilvăneană. A urmat studii secundare la Braşov şi Viena, şi superioare – în drept şi filosofie – la Berlin şi Paris. Orator desăvârşit, susţinător al învăţământului naţional, este cel ce a scris, printre altele, „Istoria contemporană a României”. A fost un mare om de cultură, profesor universitar şi rector al universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, membru marcant al grupării politice conservator-junimiste, un mare sprijinitor al lui Mihai Eminescu şi membru al Academiei Române (din 1867). Personalitate plurivalentă (critic literar, publicist, istoric, diplomat, om politic), este cel care ne-a lăsat celebra sintagmă „Formă fără fond”. Ministru al Justiţiei în cabinetul Petre P. Carp (1900-1901), ministru al Afacerilor Străine (1910-1913), a fost şef al guvernului, în perioada 1912-1913.

Titu Maiorescu a fost un adept al apropierii României de Puterile Centrale, în special de Germania. Din păcate, el nu a mai apucat deznodământul primei conflagraţii mondiale. S-a stins la Bucureşti, la 18 iunie 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

***

 POVESTEA LUI GENGHIS KHAN

Genghis Khan (cunoscut și sub numele de ,,Temujin”) a fost un conducător politic și militar al Imperiului Mongol între 1206-1227, care prin ambiția,reziliența și duritatea caracterului său, forța incredibilă a armatelor sale și strategia ,,dezbină și cucerește”, a reușit, mai întâi, să unească toate triburile mongole sub conducerea sa, să-și dezvolte un imperiul ce se întindea din Siberia până…la Marea Meagră și să devină unul dintre cei mai importanți lideri din Perioada Medievală, alături de nume precum Saladin(sultanul Egiptului și Siriei din secolul al-XIII-lea ,Richard Inimă de Leu (regele Angliei, precum și liderul trupelor engleze din cadrul celei de A-3-a Cruciade, 1189-1192) sau William Wallace (liderul trupelor scoțiene care au luptat împotriva englezilor în secolul al-XIII-lea).

I. Copilăria lui Genghis Khan(1162-1178)

Genghis Khan s-a născut în anul 1162, în Munții Khenti, undeva în apropierea Lacului Baikal. Conform ,,Istoriei Secrete” (lucrare scrisă de călugărul și cronicarului englez Matthew Paris cu privire la Istoria și Civilizația mongolilor), numele din copilărie a lui Genghis Khan a fost, de fapt…Temujin, el primind acest al doilea nume (cel de Genghis Khan, sub care a rămas faimos în Istoria Lumii și îl cunoaștem cu toții) mult mai târziu (cât de târziu…vom vedea). Mai mult decât atât, cu privire la semnficația numelui Temujin, putem afirma cu certitudine că aceasta vine de la un șef al tătarilor pe nume Temujin-Uge, pe care tatăl lui,Yesugei, l-a capturat. Totodată, acest nume vine din limba turco-mongolă (de la termenul ,,temurcin”), ce înseamnă ,,fierar”, existând chiar o tradiție istoriografică în lumea orientală care îl portretiza pe Genghis Khan ca unul (cercetată mai târziu, în secolul al-XX-lea de sinologul și orientalistul francez Paul Eugene Pelliot), care deși era nefondată, a rămas bine întipărită în mentalul colectiv al acestei lumi de-a lungul întregului secol al-XIII-lea.

Temujin a fost primul copil al hanului Yesugei(liderul clanului Borjigin, parte a Confederației Khamag, aflată în centrul Mongoliei) și a lui Hoelun, cea de a doua soție a acestuia și a avut 3 frați și o soră (Qasar, Hachiun,Temuge și Temulen), precum și 2 frați vitregi, Behter și Belgutei. Copilăria acestuia, în ciuda faptului că era membru al unui clan important din Mongolia Medievală a fost una dificilă, marcată de lupta permanentă pentru supraviețuire în Stepa Mongolă și de conflictele permanente ce existau între clanul Borijgin (al cărui membru era și Temujin) și celelalte clanuri rivale pentru controlul Mongoliei (tătarii, merkiții, keraiții, oirații și naymanii).

Astfel, un prim moment semnificativ din viața lui Temujin are loc la vârsta de 9 ani, când tatăl său îi aranjează căsătoria cu Borte (ce făcea parte din tribul Khongirazilor) și îl trimite pe acesta să locuiască cu ea și familia acesteia. Acolo, acesta servește în calitate de șef al gospodăriei lui Dai Setsen până la vârsta însurătorii (aceasta fiind cea de 12 ani, conform tradiției mongole medievale).

Pe drumul de întoarcere către casă, Yesugei dă peste un grup de tătari(dușmanii de moarte ai mongolilor la acel moment) care îi oferă tatălui lui Temujin mâncare sub pretextul ospitalității,dar pe care de fapt...îl otrăvesc, scăpând astfel de un inamic important în lupta pe care o purtau pentru preluarea controlului politic al întregului teritoriu mongol. În urma aflării acestei vești, Temujin se întoarce acasă pentru a revendica poziția tatălui său(aceea de șef al clanului Borjiginilor), dar tribul îi refuză cererea și îi lasă pe el și familia lui...în voia sorții, în mijlocul Stepei Mongole.

În urma acestui incident, familia lui Temujin va fi nevoită să trăiască într-o sărăcie cumplită, hrănindu-se în mare parte cu fructe sălbatice, carcase de bou, marmote și alte animale mai mici, vânate de Temujin și frații săi. În această perioadă, mama lui Temujin, Hoelun îl învață pe acesta despre sistemul politic al mongolilor, povestindu-i inclusiv despre dezbinarea existentă între diferitele clanuri ce existau la acea vreme în Mongolia Medievală și despre nevoia de mariaje aranjate pentru a realiza în cele din urmă, alianțe puternice între clanuri care să asigure stabilitatea Mongoliei, aducându-le lui Temujin și fraților lui un mănunchi de vreascuri de lemn de corn pe care acesta le rupe foarte ușor la prima încercare, dar la a doua, când toți cei 3 frați(Temujin,Behter și Belgutei) pun mâna pe mănunchiul de vreascuri...acesta cedează mult mai greu, doar după presiuni repetate.

Hoelun le arată astfel că... dacă Temujin și ceilați frați ai săi vor fi uniți, niciun alt clan nu-i va învinge. Cu toate acestea, fratele vitreg al lui Temujin, Behter începe să exercite puterea în cadrul clanului Borjiginilor, creând astfel tensiuni ce au ajuns la un punct maxim în timpul unei partide de vânătoare în cadrul căreia Behter este omorât, prin intermediul unui plan realizat de Temujin și alt frate al său,Qasar. 

Mai târziu, într-un raid din jurul anului 1177, Temujin este capturat de foștii aliați ai tatălui său(Yesugei), Taichizii, făcut sclav și torturat de aceștia. În cele din urmă, cu ajutorul unei gărzi înțelegătoare, el scapă dintr-o iurtă noaptea, ascunzându-se pe malul unui râu. În urma evadării din captivitate, Temujin își făurește o reputație de lider respectabil al clanului Borjiginilor, Jelme și Borchu (comandanți militari din clanul Taichizilor) alăturându-se și Chilaun(fiul gărzii care l-a ajutat pe Temujin să evadeze), aceștia devenind generalii ai celui ce...avea să devină Genghis Khan, liderul tuturor mongolilor.

II.Temujin devine Genghis Khan și unește toate triburile mongole sub sceptrul său (1178-1206)

În urma evadării din prizonierat, Temujin reușește să se întoarcă la Bӧrte(fata care îi fusese promisă drept mireasă la 9 ani) și se căsătorește cu aceasta la 16 ani, însă fericirea lor este tulburată în scurt timp, aceasta fiind răpită de membrii un trib rival.

Cu toate acestea, Temujin reușește, la fel de rapid, să o elibereze din captivitate pe Börte, descoperind că aceasta este însărcinată,însă…va accepta să păstreze copilul(pe care îl va numi Jochi, acesta fiind fiul cel mare al lui Genghis Han, a cărui paternitate este încă incertă…). Mai mult decât atât, cu ajutorul aliaților lui puternici(Toghril, hanul keraiților și Jamuka,hanul jadaranilor) și a forței sale armate considerabile, acesta reușește să-i pună pe fugă și pe Merkiți, un alt clan rival cu ajutorul unei tactici proprii căreia avea să sădească semințele viitoarelor sale conflictele din Asia Centrală și China (ce poate fi denumită ,,Dezbină,Amenință și Cucerește).

Astfel, Temujin se asigura mereu să nu aibă lideri inamici în spatele său, astfel că, după ce distruge întreaga forță militară a merkiților, face același lucru și cu nobilii jurcheni(un popor din nord-estul Chinei de astăzi), care profitând de absența sa, hotărăsc să-l jefuiască și să-i ia toată averea din iurta sa. După ce se întoarce din luptă, află ceea ce i s-a întâmplat și le dă oreplică pe măsură acestora, exterminând toată nobilimea jurchenă, iar cei rămași în viață ajung servitori și soldați în rândurile armatei sale. 

După înfrângerea merkiților și jurchenilor, Temujin își îndreaptă atenția asupra tătarilor, ultima și în mod cert, cea mai mare amenințare politică și militară ce-i putea sta în calea planului: acela de a deveni conducătorul tuturor mongolilor și a construi un imperiu puternic. Conflictul cu aceștia începuse în momentul în care lui Temujin îi ajung la ureche vorbe despre frumusețea incredibilă a unei prințese a tătarilor, așadar dorind să pună mâna pe ea, își pune soldații să o caute.

Aceștia intră în ținutul tătarilor, iau fata, îl alungă pe logodnicul acesteia și i-o aduc lui Temujin, care o așează în rândul multelor sale soții. Ajungând să aibă o armată redutabilă, acesta se avântă într-o confruntare finală cu tătarii, pe care îi înfrânge într-o bătălie și apoi, decide să-i ucidă pe toți tătarii de parte masculină capturați,ce erau mai înalți decât butucul roții(această încercare de a-i extermina pe toți tătarii fie e o legendă, fie nu a reușit, întrucât o mare parte dintre cei capturați de Temujin ajung să facă parte din armata acestuia).

În cele din urmă, Temujin ajunge să se lupte și cu foștii săi aliați, Toghril și Jamuka, îi învinge și astfel, în 1206, unifică toate triburile mongole, primind în cadrul unui kuriltai titlul de Genghis Khan(,,stăpânul universului”), care va deveni și numele său. Un lider și un imperiu măreț erau pe cale să apară…

III.Campaniile militare ale lui Gengis Khan (1206-1227)

 După căpătarea titlului de ,,stăpân al Universului” și unificarea tuturor clanurilor mongole sub sceptrul său, Genghis Han își îndreaptă atenția asupra popoarelor învecinate mongolilor precum kîrghizii,oirații și uigurii, aflați în partea de vest a Chinei și în Asia Centrală, care s-au supus rapid și i–au făcut jurăminte de vasalitate acestuia. 

Încorporarea ultimeia dintre populațiile menționate, în 1211, a avut o importanță special pentru Genghis Han, lucru demonstrat cât se poate de clar de…oferirea în dar a unei mirese din familia lui conducătorului uigur Barchuq, după ce acesta se declarase gata să fie ,,al cincilea fiu” al Marelui Han. Acest gest făcut de Genghis Han reflecta importanța teritoriilor ocupate de uiguri (populație de origine turcică, adeptă a religiei musulmane, aflată de pe vremea lui Genghis Han și până în zilele noastre în vestul Chinei) în bazinul râului Tarim, dar și rolul căpătat în Mongolia Medievală de limba, alfabetul și ceea ce un istoric modern poate numi ,,cărturarii” uiguri.

Nivelul ridicat al culturii uigure a fost unul dintre motivele recrutării în masă a scribilor și birocraților lor, printre care și un anume ,,Tata Tonga”, ce a devenit profesorul copiilor lui Genghis-Han. Însă acesta…nu a fost decât începutul Imperiului Mongol. În urma acestor prime cuceriri obținute ușor, privirea soldaților mongoli se îndreaptă către un teritoriu mult mai mare, mai greu de cucerit, dar totodată foarte valoros din punct de vedere economic(datorită numeroaselor resurse existente pe teritoriul ei:mătăsuri,porțelan,condimente,bambus,fier,cărbune,etc.), acesta fiind…cel al Chinei.

Dacă din punct de vedere economic, situația Chinei Medievale era una extraordinară, nu același lucru putem spune și despre…situația politică internă a acesteia. China de la începutul secolului al-XIII-lea era împărțită în 2 regate:partea de sud a acesteia se afla sub stăpânirea dinastiei Song, renumită pentru atenția acordată Artelor, Poeziei și Justiției(aceasta nefiind cucerită până ce nu o va ataca Kublai Han, nepotul lui Genghis, în 1279), iar cea de nord sub stăpânirea relativ blândă a jurchenilor(despre care am vorbit mai sus), care își luaseră numele de Dinastia Jin și conduceau nordul Chinei de la Beijing. În anul 1211, circa 100.000 de soldați mongoli traversează Deșertul Gobi și înfrâng cavaleria Armatei Jin în trecătoarea numită ,,Gura Bursucului”(aflată în nordul Chinei).

În același timp, o altă coloană a Armatei Mongole se îndreaptă rapid spre sud și pune mâna pe cea de a doua capitală a Dinastiei Jin, Mukden(purtând în prezent,numele de Shenyang), însă capitala principală, Beijing reușește din fericire…să reziste primului atac mongol și asediului ce are loc,ulterior. În timp ce așteptau ca Pekinul(denumirea din Perioada Medievală a Beijingului) să se predea, mongolii jefuiesc și distrug toate satele din jurul capitalei. Mai mult decât atât, cu toate că nu avea mașinării de artilerie (catapulte sau berbeci), Genghis găsește o soluție ingenioasă pentru a intra și în celălate orașe fortificate dintre nordul Chinei.

Acesta reușește să adune toți civilii pe care îi găsește în Pekin și prin împrejurimi și îi duce în fața trupelor sale de asalt, ca scuturi umane, în vreme ce mongolii înaintau în spatele lor. Astfel, apărătorii fie își iroseau săgețile (omorându-i pe vecini și prieteni lor chinezi), fie refuzau să tragă și se predau, ambele situații fiind câștigătoare pentru Genghis Han. 

După un an, cei din Dinastia Jin îi oferă bani lui Genghis-Han, iar acesta renunță la asedierea Beijingului. Simțindu-se amenințat de avansul formidabil al trupelor mongole, Împăratul Jin hotărăște să-și mute curtea la sud de Beijing, în orașul Kaifeng(aflat dincolo de Fluviul Galben). Însă, unele unități din oștirea chineză văd în acest fapt o slăbiciune și un semn de trădare, ca atare, se alătură trupelor mongole, aducând în tabăra acestora multă tehnologie militară străină, extrem de folositoare, cum ar fi mașinăriile de război pentru cucerirea fortificațiilor(catapultele și berbecii).

Acum, deținând ,,asul din mânecă” necesar pentru a-i înfrânge pe chinezi și a cuceri Beijingul, aceștia își reiau atacul. Pekinul este în cele din urmă,ocupat,prădat și incediat în mai 1215. Cronicarii chinezi din acea perioadă estimează că 60.000 de femei s-au aruncat de pe zidurile orașului, acest număr fiind însă, cel mai probabil unul exagerat,dar amploarea dezastrului material și uman nu poate fi contestată. Încercările mongolilor de a cuceri restul Regatului Jin(la vest de Fluviul Galben) au eșuat, întrucât resursele mongolilor se împuținaseră, pe când Dinastia Jin avea la îndemână suficiente resurse militare (soldați,cai,lănci,săbii și arbalete), dar lui Genghis Han nici că-i păsa.

În următorii ani, el va trata nordul Chinei ca pe un ținut al nimănui, jefuind tot ce putea fi jefuit și nu ca pe o provinicie cucerită care ar fi putut fi administrată să genereze bunuri. Și asta pentru că era cu ochii pe următorul ținut pe care plănuia să-l invadeze și jefuiască…Regatul Horezmului. Acesta era un regat aflat în zona deșertică a Asiei Centrale(unde se află acum toate statele cu nume terminate în ,,-stan”- Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, etc.), ce găzduia un șir de orașe-oază aflate pe drumul dintre Persia și China.

La început, relațiile diplomatice dintre Imperiul Mongol și Imperiul Horezmian nu erau deloc tensionate, ci din contra foarte prietenoase, Gengis Han și Muhammad(Sultanul Horezmului), făcând schimb de daruri,solii și scrisori care mai de care mai frumoase, într-un joc diplomatic foarte abil construit. Era un joc...de-a șoarecele și pisica, unul de care însă, în cele din urmă, în anul 1219, Sultanul Muhammad se satură. Astfel, când o minunată suită de soli și negustori mongoli sosește în orașul Utrar din Horezm, dregătorul local îi acuză că sunt iscoade și își pune soldații să-i ucidă pe toți solii și negustorii, până la ultimul.

Genghis Han auzind de ce întâmplate, trimite 3 soli la curtea sultanului din Buhara, cerând despăgubiri și pedepsirea celor vinovați, însă și sultanul de acolo îi face felul lui Genghis, ucigându-i unul dintre soli și smulgându-le bărbile celorlalți 2( ceea ce reprezenta un gest și mai scandalos în cultura Asiei Centrale). Acesta, furios din calea afară, decide că... nu mai e loc de nicio soluție amiabilă pentru a rezolva cele 2 incidente anterioare și pornește către Horezm cu o armată între 100.000-150.000 de soldați. În prima confruntare dintre Armata Mongolă și cea Horezmiană, soldații celei de a-2-a sunt puși pe fugă foarte rapid, aceasta pierzând 160.000 de oameni.

Utrar (locul în care mongolii fuseseră provocați pentru prima dată) este asediat timp de 5 luni, o perioadă atât de îndelungată pentru acea vreme, încât unul dintre comandanții mongoli, nemaiputând să suporte asprimea condițiilor din luptă...a încercat să fugă pe o poartă lăturalnică. Din nefericire pentru el, acesta este prins și executat pentru trădare de colegii lui, dar astfel...este deschisă poarta pe care mongolii năvălesc în oraș.

Guvernatorul se baricadează în fortăreața interioară, care reușește să mai reziste o lună, însă când este prins, Genghis Han poruncește să i se toarne argint topit în ochi și în urechi. În cele din urmă, Utrar-ul este prădat de toate bogățiile sale și ars din temelii, nimicirea fiind aproape totală(tocmai de aceea, arheologii nu au reușit să-i găsească ruinele până acum câțiva ani).

Armatele mongole își îndreaptă apoi atenția către Balkh, care deși se predă fără luptă, Genghis Han tot a vrut să-i măcelărească pe locuitorii orașului, pentru ca soldații lui să nu fie nevoiți să-și păzească spatele când venea vorba de năvălirea într-un alt oraș. Cad apoi Buhara( unul dintre cele mai mari și importante orașe comerciale din ,,Drumul Mătăsii”, o rețea de orașe de o importanță extraordinară economică în Evul Mediu, ce pornea de la Veneția, continua la Constantinopol și se termina la Pekin, capitala Chinei Medievale și asigura comerțul cu mătăsuri și mirodenii între europeni,arabi,indieni și chinezi), istoricul arab Ibn Al-Athir oferindu-ne o imagine cadaverică, dar foarte sugestivă asupra căderii Buharei: ,,Nu se auzeau decât hohotele de plâns ale bărbaților,femeilor și copiilor despărțiți pe vecie, în timp ce trupele mongole îi mânau în direcții diferite.

Barbarii au atacat pudoarea femeilor sub ochii bărbaților din familiile lor, care neputincioși, nu puteau decât să jelească” și Gurganj, ce reușește să reziste unui asediu de 5 luni, dar care odată ce zidurile orașului se prăbușesc sub loviturile catapultelor mongole, acesta e cucerit cartier după cartier,stradă după stradă, într-o luptă disperată. Apărătorii aruncau vedre cu păcură aprinsă pe clădirile aflate în calea năvălitorilor. Trei mii de mongoli încearcă să treacă râul, dar arabii le țin piept și îi ucid pe invadatorii mongoli până la ultimul. Când orașul cade, în cele din urmă, în aprilie 1221, râul este abătut, prin spargerea digurilor, ca să șteargă orice urmă a orașului. 

Femeile și copii au fost vânduți ca sclavi, 100.000 de prizonieri care aveau meserii folositoare sunt trimiși în China, restul fiind duși pe un câmp și omorâți. Ultimele 3 orașe din Asia Centrală ce au fost atacate de trupele mongole,sub comanda lui Genghis Han au fost Nishapur(unde mongolii omoară 1.747.000 de oameni, deși cel mai probabil, numărul victimelor a fost cu mult mai mare ),Herat (unde spre deosebire de Nishapur, populația a fost cruțată, dar în schimb a fost măcelărită garnizoana din oraș, alcătuită din 12.000 de soldați turci) și Merv ( care după 6 zile de lupte cu trupele mongole, s-a predat, căpetenia mongolă ordonându-le tuturor locuitorilor din oraș să vină în afara zidurilor acestuia).

Astfel, cei mai bogați ajung să fie torturați pentru a mărturisi unde și-au ascuns comorile, 400.000 de meșteșugari și câțiva copii fiind ținuți în viață pentru a fi folosiți în viitor, restul fiind uciși, totalul victimelor în urma atacului mongolilor ajungând...la 1,3 milioane de morți, după cercetarea făcută pe teren de un cleric din zonă). Nishapur,Herat și Buhara, minunate orașe-oază din Asia Centrală ajung să fie rase de pe fața pământului, așa cum și Imperiul Horezmian ajunsese,la rândul său, să fie distrus în totalitate de mongoli.

IV.Moartea lui Genghis Khan și consecințele acesteia pentru evoluția Imperiului Mongol

În urma cuceririi Imperiului Horezmian, Genghis Han hotărăște să se întoarcă în China, pentru a șterge de pe fața pământului, enclavele supărătoare care supraviețuiseră cuceririi precedente. Pentru o perioadă de timp, acesta a încercat să dea lovitura de grație Imperiului Jin, însă nu a reușit,așa că...s-a întors împotriva tanguților (tibetanii veniți din Himalaya, care întemeiaseră orașe în oazele de pe drumul caravanelor, dintre China și Horezm). Orașele au căzut unul după altul și nu s-a consemnat nicăieri că li s-ar fi arătat cruțare. Tanguții au încercat să fugă din calea armatelor lui Genghis Han și să se ascundă în munți, dar puțini dintre ei au reușit, deșertul Asiei Centrale fiind...presărat cu oase.

În 1227, pe când regele tanguților încerca să negocieze predarea în siguranță a capitalei sale,Ningxia, Genghis Khan ajuns la bătrânețe și-a dat seama că i se apropie sfârșitul. Prin ultimele sale porunci, el s-a îngrijit ca tanguții să nu-i supravieț

***

 VIAȚA LUI GALILEO GALILEI

Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai cunoscuți savanți ai Renașterii. Astronom, fizician, inginer, filosof și matematician, Galilei a jucat un rol cheie în Revoluția Științifică și a rămas în istorie pentru conflictul său cu Inchiziția romană:ca susținător al teoriei heliocentrice, Galilei a fost judecat de Inchiziție pentru erezie, forțat să se dezică de convingerile sale și să-și petreacă restul vieții în arest la domiciliu. 

Galileo Galilei s-a născut la Pisa în 1564, în familia muzicianului Vincenzo Galilei. Galileo, primul dintre cei șase copii ai familiei, a devenit el însuși un bun muzician, dar a fost îndemnat de tatăl să urmeze o carieră în domeniul științelor, mai exact în medicină. 

Catolic convins, Galileo a fost tentat să devină preot, dar la insistențele tatălui său, s-a înscris la cursurile de medicină de la Universitatea din Pisa. A fost însă atras mai mult de matematică și a renunțat la medicină pentru a se dedica studiului acestei științe. Era încă foarte tânăr când a inventat termoscopul, precursorul termometrului. 

În 1589, Galileo a primit catedra de matematici de la Universitatea din Pisa, unde predă până în 1592, când se mută la Padua pentru preda geometrie, mecanică și astronomie. 

În iulie 1609, Galileo a aflat despre invenția telescopului, iar în curând și-a fabricat singur unul. A fost un moment cheie pentru Galilei, care a început astfel să-și îndrepte atenția către cer. A descoperit că Luna nu era plată și nici nu avea suprafața netedă, ci că este o sferă cu munți și cratere. A descoperit că Venus are mai multe faze, la fel ca Luna, demonstrând astfel că planeta se rotește în jurul Soarelui. A descoperit și că Jupiter are proprii lui sateliți, care se învârt în jurul său, nu al Pământului – încă o dovadă că teoria geocentrică – potrivit căreia corpurile cerești se învârt în jurul planetei noastre – nu este corectă. 

Galileo a început astfel să adune din în ce mai multe dovezi în sprijinul teoriei lui Copernicus (teoria heliocentrică), contrazicând doctrina oficială a Bisericii – asta în pofida faptului că era un om credincios. Considera însă că teoria heliocentrică nu este în contradicție cu Biblia, susținând că scriptura a fost scrisă dintr-o perspectivă pământeană și că știința pur și simplu oferă o perspectivă diferită, mai exactă. 

Din cauza acestor teorii, Galileo Galilei a intrat în atenția Inchiziției, care considera teoria lui Copernicus ca fiind eretică. În 1616, lui Galilei i s-a ordonat să nu predea și să nu apere în niciun fel această teorie, ordin pe care savantul l-a respectat timp de șapte ani – parțial pentru a nu-și complica situația, parțial pentru că era un catolic fidel. 

„Eppur si muove”-Și totuși, se învârte

Însă în 1623, cardinalul Maffeo Barberini, un prieten de-ai lui Galilei, a devenit Papă, sub numele de Urban VIII, și i-a permis acestuia să-și continue munca în astronomie și chiar să o publice, cu condiția să rămână obiectiv și să nu susțină teoria heliocentrică. În 1632, Galilei a publicat Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, o lucrare construită ca un dialog între trei personaje:un susținător al teoriei lui Copernicus, un adversar al acesteia și un personaj imparțial. Deși savantul a susținut că opera sa este una neutră, Inchiziția a fost de altă părere. 

Astfel, Galileo Galilei a fost chemat la Roma și judecat de către Inchiziție sub acuzația de erezie. Procesul a avut loc între septembrie 1632 și iulie 1633, timp în care omul de știință nu a fost închis. A fost însă amenințat cu tortura pentru a fi forțat să cedeze. Astfel, Galileo Galilei a admis că sprijinise teoria heliocentrică și că lucrarea sa putea fi interpretată ca susținând această teorie. Condamnat pentru erezie, Galilei, care nu s-a dezis niciodată cu adevărat de convingerile sale, a fost ținut în arest la domiciliu până la sfârșitul vieții.

Viața privată

În pofida convingerilor religioase, Galileo Galilei a avut trei copii în afara căsniciei cu Marina Gamba, partenera sa de viață:două fete, Virginia și Livia, și un fiu, Vincenzo. Considerând că fiicele sale ilegitime nu se vor putea căsători – sau temându-se de posibilele cheltuieli cu zestrele în cazul în care ele și-ar fi găsit totuși soți, Galileo Galilei le-a împins pe Virginia și Livia către viața monahală. Vincenzo, recunoscut ulterior ca fiu legitim, a devenit moștenitorul legal al tatălui și a devenit un muzician cunoscut. 

Galileo Galilei a murit în ianuarie 1642, la vârsta de 77 de ani. Conducătorul marelui ducat al Toscanei de la acea vreme, Ferdinand II, ar fi vrut ca savantul să fie înmormâtat în corpul central al Bazilicii Sfintei Cruci din Florența, dar Papa Urban VIII s-a opus – Galilei fusese, în fond, condamnat de biserică pentru erezie. Înmormântat în altă parte, corpul său a fost mutat în corpul central al basilicii în 1737, când a fost inaugurat și un monument în cinstea sa.

***

 FRANCOISE SAGAN - O VIAȚĂ PLINĂ DE EXCESE

Iată povestea unui copil răsfăţat, care s-a înfăţişat lumii scriind romane fermecătoare şi plasându-se zâmbitor pe prima pagină a ziarelor de scandal: o copilărie lipsită de griji, în ciuda războiului, o adolescenţă liberă şi veselă, un succes literar fulgerător, din prima încercare, preludiu al vieţii unei femei şi al unei scriitoare senine. Umbrele asupra existenţei sale ea însăşi le-a proiectat, ca pentru a refuza evidenţa prea catifelată a unei fericiri anunţate: câteva accidente, fiindcă îi plăcea să conducă prea repede, câteva boli, fiindcă a abuzat de stupefiante, o depresie, fiindcă iubirea de viaţă şi cea de senzaţii tari nu se împacă totuşi mereu. Françoise Sagan o pune pe una dintre eroinele sale să spună: „Mi-a plăcut mult cocaina, mi-au plăcut vagabonzii de pe trotuare, mi-au plăcut excitantele“. Fiindcă această viaţă de joacă permanentă cu substanţele toxice, viteza şi banii a fost, totodată, o viaţă de întâlniri şi îndelungate prietenii. În întregul ei, uneori până la provocare, Françoise Sagan a fost în egală măsură celebră pentru cărţile sale, ca şi pentru replicile mediatice pline de umor – ca în faţa studenţilor din mai 1968, care-i reproşau că umblă într-un Ferrari: „Vai, nu! E un Maserati“.

Vioaie şi uşuratică, asemenea unei cupe de şampanie, Françoise Sagan a cunoscut şi suferinţa, momentele de intensă singurătate, dar şi-a făcut din „vânătăile de pe suflet“ titlul unuia dintre romane, motiv suplimentar de-a trăi prezentul cu intensitate. Nechibzuit de risipitoare, exaltată şi adesea scandaloasă, scriitoarea s-a stins la 69 de ani, pe îndrăgita ei coastă normandă, ceea ce ea ar fi considerat, cu siguranţă, „o vârstă destul de înaintată“.

Părinţi extraordinari

Sagan însăşi i-a considerat astfel, nu fără motiv. Născută în 1935, în casa de familie din Cajarc (Lot), unde alte generaţii de nou-născuţi au văzut lumina zilei înaintea sa, Françoise e „ultima fetiţă“, şi în această calitate e cea mai răsfăţată: sora mai mare, Suzanne, s-a născut în 1922, fratele în 1925, iar familia nu mai aştepta alţi copii, după moartea la naştere a lui Maurice, în 1930. Părinţii lui Françoise, Marie şi Pierre Quoirez, provin ambii din marea burghezie agricolă în Sud-Est, pentru Marie, industrială în Nord, pentru Pierre. S-au căsătorit în 1923, din dragoste la prima vedere, având 16, respectiv 22 de ani, şi se vor iubi peste cincizeci de ani, până când moartea îi va despărţi, potrivit expresiei consacrate. Cei doi trăiesc cu băşcălia şi indiferenţa pe care Françoise le va moşteni de la ei. Lumea ţine minte această replică a tatălui, adresată unui amic de-al puştoaicei, care a devenit domnişoară: „Mă-ntrebi dacă poţi să ieşi cu fiică-mea diseară? Sigur! Dar te rog să nu mai intri cu ea!“.

Françoise creşte într-un mediu bogat, pe Bulevardul Malesherbes, în arondismentul al XVII-lea din Paris, cu ajutorul salariului tatei, inginer şi persoană de răspundere în mari întreprinderi. Părinţii ciudaţi îşi trimit uneori progenitura la Cajarc, la bunici, în timp ce ei o şterg în trombă pe coasta normandă. În timpul războiului, familia se retrage în departamentul Lot, apoi la Lyon. Suferind de penurie, la fel ca şi cei mai mulţi dintre francezi, Marie şi Pierre afişează o mască de neglijenţă, pentru a-i proteja pe copii, un stoicism în faţa vitregiilor sorţii, iar din acest exemplu va şti să înveţe şi Françoise Sagan. Cuplul nu e lipsit de convingeri, ajută la ascunderea evreilor, protestează la Eliberare împotriva pedepsei degradante de care au parte colaboraţionistele cu ocupantul (tunse la piele şi plimbate în văzul lumii). Françoise Sagan va prelua de la ei o oarecare conştiinţă politică, fără a deveni totuşi o militantă activă, mulţumindu-se să rămână o vagă simpatizantă. Extrema stângă îi va reproşa că are un suflet uşuratic de „mic-burgheză“.

Revenită pe Bulevardul Malesherbes la 10 ani, „Kiki“, numită şi „Francette“, copil sălbatic şi uscăţiv, cu profil de băieţoi, se acomodează greu în instituţia catolică unde e şcolarizată. Chiuleşte pe rupte şi e exmatriculată. În diferitele şcoli de provincie unde e trimisă, cu speranţa că se va cuminţi, se remarcă mai ales prin viteza cu care îşi face prieteni, prin numărul de cărţi pe care le devorează (Camus, Colette, Gide…) şi prin inventivitatea la trăznăi. Spre marea uşurare a părinţilor, îşi ia în sfârşit bacalaureatul la Paris, cu sprijinul unei şcoli de mâna a şaptea pentru elevii recalcitranţi.

Pentru ea, acum începe distracţia. Alături de prietena de la şcoală, Florence Malraux, fata lui André, întâlnită în 1952, sărbătoreşte libertatea recent câştigată în pivniţele de la Saint-Germain-des-Prés, fumează (enorm) şi bea (tot aşa). Pentru a-şi alunga plictiseala, specialistă în exprimarea talentului, ca şi a viciului, Françoise scrie. Bonjour tristesse [Bonjour, tristeţe], început în primul an de studii la Sorbona, e încheiat în vara lui 1953. Părinţii n-au privilegiul de-a citi manuscrisul, dar consideră „simpatice“ nuvelele pe care le trimite ziarelor spre publicare, fără a primi niciun răspuns. Françoise îşi petrece toamna într-o mare frământare, fără nici o obligaţie universitară, căci nu s-a prezentat la examenele de sfârşit de an. În cel mai mare secret, în ianuarie 1954, trimite Bonjour tristesse la editurile Julliard şi Plon (lumea s-a purtat urât cu ea la Gallimard, aşa că a plecat cu manuscrisul sub braţ!). René Julliard se mişcă cel mai repede, semnează cu ea un contract, trage patru mii cinci sute de exemplare din romanul care apare la jumătatea lunii martie, însoţit de-o banderolă care anunţă revelaţia unei tinere talentate. Până în luna mai s-au vândut opt mii de exemplare, doar pe bază de zvonistică, iar până la Crăciun vor fi… două sute de mii! Lumii îi place tonul considerat subversiv: o fată aşa de tânără, vorbind despre iubire, sex şi adulter! Foarte conservatorul François Mauriac laudă pe pagina întâi din Figaro „acest mic monstru încântător“, iar cartea câştigă importantul Premiu al Criticilor. Devenită bogată, ea care niciodată n-a fost săracă, Françoise va putea face de-acum încolo orice… orice numai să fie amuzant, cuvântul ei de căpătâi.

Françoise Quoirez nu mai există: trăiască Françoise Sagan!

Înainte de publicarea cărţii, părinţii şi-au convins fata să preia un pseudonim, ca să nu fie deranjaţi la telefon, „în caz că totuşi…“. Înţeleaptă recomandare. Françoise îşi ia numele de autor de la prinţul Sagan, din romanul În căutarea timpului pierdut. Sub această nouă identitate, ţine afişul ştirilor de scandal. Accidentată pe Bulevardul Courcelles, pe când avea o sută şaptezeci de kilometri pe oră, la volanul primului ei Jaguar, aterizează la spital, în prima sa internare dintr-o lungă serie. Dar Sagan supravieţuieşte de pe urma accidentelor de maşină, la fel ca şi de pe urma stigmatului de cheflie, şi nu se potoleşte. Habar n-are de sumele colosale pe care le câştigă şi nici de cele pe care le risipeşte, profitând de succesul neobişnuit pentru un scriitor francez contemporan de vârsta ei. În Franţa, i se propune adaptarea cărţii pentru teatru şi cinema; în Statele Unite, faima sa e comparată cu a lui Piaf sau a parfumului Chanel nr. 5. Pe vremea când Saint-Tropez devine un loc şic, ea îşi cumpără acolo o vilă. O întâlneşte pe Brigitte Bardot, alt „mic monstru încântător“, şi îi va împrumuta casa pentru filmările la Şi Dumnezeu a creat femeia. „De fapt, suntem groaznic de normale amândouă“, va explica Sagan, atunci când va fi întrebată ce puncte comune au.

Pe Coasta de Azur se formează astfel o gaşcă de prieteni, care o vor însoţi de-a lungul întregii sale vieţi petrecăreţe, intelectuali, artişti sau simpli creatori de modă care, pe cât sunt de „normali“, mai sunt şi „groaznic de cheflii“, cele două aspecte fiind strâns legate la Françoise Sagan: Florence Malraux şi scriitoarea Véronique Campion, Bernard Frank, autor şi ziarist, prieten intim în curând, Jacques Chazot, fost prim-balerin la opera, devenit om monden de meserie, Régine, „Regina nopţii“, muzicianul-compozitor Michel Magne, alături de care Françoise Sagan va scrie cântece pentru Annabel, soţia pictorului Bernard Buffet, înainte de-a le compune pentru Juliette Gréco, Mouloudji şi mulţi alţii. Criteriul împrietenirii e simplu: noaptea, alcoolul, râsul, uitarea. Gasca nu include decât oameni lipsiţi de griji, care împrumută sume fabuloase de bani, le joacă, le pierd, se ceartă şi se împacă, într-o viaţă care echivalează cu goana după fericire.

În 1956, Un certain sourire [Un anume zâmbet], al doilea roman al lui Françoise Sagan, e totuşi publicat: alt succes sărbătorit şi risipit. Sagan însăşi 0 recunoaşte: cheltuielile ei sunt îngrijorătoare. Dar cum câştigurile se înlănţuie, de ce să se schimbe? La 21 de ani, închiriază vile somptuoase pe coasta normandă sau mediteraneeană, nu contează, important e să fie un cazino prin preajmă. Mai târziu, se va apuca de hipism şi-şi va cumpăra cai de curse.

În anul următor, o altă frână în trombă îi opreşte elanul: decapotabila ei zboară de pe şosea împreună cu cei trei călători. Având corpul distrus, plutind câteva zile între viaţă şi moarte, Sagan îşi înscrie figura în mitologie, între rubrica „literatură“ şi cea de „fapte diverse“. Iat-o pe „noua Colette“, poreclită „surioara lui James Dean“! La spital, unul dintre vizitatorii ei, cu inima sfâşiată de spaima să n-0 piardă, îi declară iubirea fierbinte, după un flirt fără speranţe, ţesut cu câteva luni mai devreme. Până atunci, Sagan le-a explicat ziariştilor că n-are timp de dragoste, fiindcă în această viaţă trepidantă „oamenii trec prea repede“. O fi faptul că şi-a văzut moartea cu ochii? Acceptă compania lui Guy Schoeller, pe timpul convalescenţei la ţară. Trebuie spus că e un tip strălucit, ocupă o funcţie importantă la Editura Hachette, trăieşte la fel ca ea în cultul fericirii, între cărţi, vinuri şi femei. Nu contează pe-atunci cei douăzeci

de ani care-i despart: aparţin aceleiaşi lumi şi se simt făcuţi din aceeaşi stofă.

Farmecul iubirilor burgheze

Françoise Sagan a scris întotdeauna despre sentimente, miezul operei sale interpretând relaţiile amoroase, cuplurile care se fac şi se desfac, examinate de sus, chiar cu cinism. Tot aşa cum excesele nu exclud conştiinţa morţii, iubirea la Sagan include ipoteza durerii, fără ca aceasta să reprezinte un obstacol: „Important e să iubeşti.“ Ar fi putut relua formula pe cont propriu şi, cu entuziasmul debordant al celor 22 de ani, se mărită cu Guy Schoeller, în martie 1958, într-o intimitate perturbată de primii paparazzi, care se înghesuie în faţa primăriei din arondismentul al XVII-lea. Foarte curând, în domiciliul lor de pe Rue de l’Université, cei doi soţi se întâlnesc doar în trecere: ea se întoarce de pe la serate, atunci când el se trezeşte spre a merge la birou. Pregătită să strălucească în mijlocul unei faune nocturne, mai mult sau mai puţin stimulatoare pentru neuronii ei, Sagan se plictiseşte din greu pe lângă intelectualii pe care Guy Schoeller îi invită la interminabile cine burgheze: după câteva luni, relaţia nu mai funcţionează şi ea se mută de una singură într-o locuinţă de pe Rue de Bourgogne. Se va muta sistematic, tot la trei sau patru ani, mereu prin arondismentele al VI-lea sau al VII-lea. În iunie 1960, se pronunţă divorţul. Deloc deranjată, Françoise străbate distanţa Paris – Saint-Tropez într-0 clipită, în Jaguarul ei, pentru a sărbători evenimentul alături de alt bărbat. Dar Guy venind la rândul lui pe Coasta de Azur, ea îşi „înşală până la urmă amantul cu soţul“, după propriile mărturisiri amuzate.

Se mărită din nou în ianuarie 1962, cu Robert Westhoff, un tânăr noctambul american, fotomodel şi sculptor, întâlnit mulţumită prietenului Charles de Rohan-Chabot, cu care se vorbeşte că Robert ar fi întreţinut o prietenie foarte apropiată. Nici ea n-0 părăseşte din priviri pe Paola Saint-Just, o bogată moştenitoare, alimentând comentariile ce merg în acelaşi sens. Însă Charles se va însura până la urmă cu Paola, de parcă, în lumea mică a lui Sagan, anarhia ar presupune 0 anumită ordine. În 1963, Françoise şi Robert divorţează, dar rămân amanţi încă timp de şase ani, conform adagiului formulat de scriitoare: „Nu-mi plac decât amanţii celibatari!“ E adevărat că din căsnicia lor s-a născut un copil, Denis, la 27 iunie 1962. Françoise are grijă să-l lase în seama părinţilor ei, pentru a-i oferi o viaţă ordonată, şi întrucât el poartă numele tatălui, n-are de suferit de pe urma reputaţiei tulburi a mamei sale, o mamă, fireşte, originală, însă profund iubitoare şi atentă cu el, atunci când are vreme.

După Robert Westhoff, nu se mai cunosc alţi soţi sau amanţi oficiali ai lui Françoise Sagan. Fără îndoială pentru că „oamenii trec prea repede“ şi fiindcă a trăit câteva iubiri ascunse şi efemere, la adăpost de ochii presei. A negat, de pildă, că ar fi scris Un ami d’autrefois [Un prieten de odinioară], povestea unei misterioase amante a preşedintelui Mitterrand, ascunsă sub pseudonimul „Jeanne Dautun“, apărută în 1998 la Editura Plon, unde publica ea pe-atunci.

În aprilie 1969, Sagan îi declară lui Pierre Dumayet, în revista Elle: „Pentru mine, devii bătrân atunci când nimeni nu te mai place şi tu nu mai placi nimănui. În speranţa că cele două coincid!“ Se pare că a avut noroc în privinţa asta. Personalitatea ei, puternic structurată de părinţii pe care n-a uitat niciodată să-i omagieze, i-a permis adeseori să se rătăcească, regăsindu-şi de fiecare dată drumul.

Unii critici i-au reproşat că descrie în cărţile sale personaje bogate şi lipsite de orice ocupaţie, după chipul şi asemănarea ei; dar cum ar fi putut aceştia să se consacre exclusiv iubirii, de-ar fi fost altfel? Dacă lumea a detestat-o pe Sagan, a fost adeseori din cauza acestui diletantism revendicat, o artă a frivolităţii, dispreţuirea convenţiilor, iar tendinţa nu se remedia odată cu vârsta, chiar dacă viaţa ei sentimentală devenea mai discretă.

Plăcerea fără limite

Lui Sagan i-au plăcut substanţele halucinogene şi n-a dezminţit asta niciodată, explicând într-un interviu, încă din 1969: „Oamenii se droghează fiindcă viaţa e copleşitoare, fiindcă lumea e obositoare, fiindcă nu mai există mari idei de urmat, fiindcă ne lipseşte buna dispoziţie. Aşezăm un mic tampon între viaţă şi noi.“ Având interdicţia de-a mai consuma băuturi alcoolice, după o pancreatită acută, în 1976, trece pe Coca Cola şi pune capăt vietii nocturne, dar declaratiile răsunătoare continuă, în Liberation, de pildă, la sfârşitul anilor ’80, despre cocaină: „Iau şi eu un pic… ca toată lumea.“

Condamnată prima dată în 1990, pentru deţinere şi consum de stupefiante, a doua oară în 1995, Françoise Sagan continuă să proclame că e liberă să se distrugă, negând, totodată, faptele şi refuzând să se supună analizelor toxicologice: „Nimic! Nu vă dau nici măcar un fir de păr! Coafeza mea e geloasă!“ Cât priveşte patima ei pentru jocurile de noroc şi condusul cu viteză excesivă, Sagan e mândră de toate acestea în Avec mon meilleur souvenir [Cu cele mai bune amintiri], o carte concepută pentru a da cu tifla şi apărută în 1984. Chiar şi atunci când e întrebată, într-un chestionar legat de Proust, cum i-ar plăcea să moară, dă acest răspuns în doi peri: „Repede!“

Sagan îşi revendică propria ,,morală“: urăşte lumea aseptizată, care se profilează la orizont, refuză ideea că omul ar trebui să trăiască sănătos, pentru a amâna cât mai mult clipa morţii, şi îşi consumă intens viaţa, de teamă să nu şi-o scape din mâini. Din 1972, de la apariţia cărţii Bleus à l’âme [Vânătăi pe suflet], mărturiseşte: „Ceea ce mi se pare greţos e să mor într-o bună zi. Disperarea mea de aici provine, în mare măsură.“ Fiindcă cea care trăia prea repede cunoaşte gustul depresiei: prima dată în 1973 – lumea zice că e „obosită“, în realitate e dărâmată psihologic şi uzată de politoxicomanie; a doua oară în 1981, când e condamnată într-o obscură poveste de plagiat, pentru Le Chien couchant [Câinele de la asfinţit]. Victima plagiatului nu poate demonstra culpa, dar editura care a publicat-o pe Sagan, Flammarion, ia poziţie împotriva ei. Autoarea nu va obţine câştig de cauză decât după o aspră bătălie juridică. De atunci, îşi afişează libertatea schimbând editurile după bunul plac (Ramsay, Robert Laffont, Gallimard) şi risipindu-şi drepturile de autor, cifrate la cota mai multor milioane: fiecare carte a ei se vinde în aproape două sute cincizeci de mii de exemplare, fără a mai pune la socoteală Bonjour tristesse, care a ajuns la două milioane, nici multiplele adaptări teatrale şi cinematografice ale titlurilor sale. Sagan azvârle cu bani în toate direcţiile, îşi pune editurile să-i achite facturile curente, până când acestea o invită să fie mai atentă cu datoriile pe care le face! După o lungă noapte norocoasă la jocuri, în zorii zilei, cumpără conacul normand a cărui închiriere expira în aceeaşi zi. Într-o altă dimineaţă, trezindu-se datoare vândută, mizează totul pe calul ei, Hasty-Flag, câştigă marele premiu în cursa cu obstacole de la Auteuil şi scapă de creditori. Pe adversarii necruţători îi plezneşte cu replica: „Jocurile mi-au salvat viaţa!“

După o primă corectare a declaraţiei sale fiscale, care o obligă la plata unei sume colosale în 1973, anunţă mânioasă că vrea să se expatrieze în Irlanda, mult mai generoasă cu impozitele pe seama scriitorilor, dar conflictele cu administraţia franceză continuă, până la scandalul istoric din afacerea Elf: e bănuită că a strecurat un intermediar al firmei Elf, André Guelfi, pe lângă preşedintele de-atunci al Franţei, François Mitterrand, pentru cinci milioane de franci pe care a „uitat“ să-i declare la Finanţe. Lucrul pe care detractorii nu i-l iartă este că avocatul său nu minte atunci când pledează, la proces, în februarie 2001, afirmând că „ea nu face câtuşi de puţin deosebirea între 100 000 de franci şi un milion“. Încasează un an de puşcărie cu suspendare.

Prietenia cu François Mitterrand a dat, de asemenea, naştere la numeroase bârfe. În 1985, în timpul unei călătorii oficiale a preşedintelui francez în Columbia, invitata lui, Françoise Sagan, e repatriată de urgenţă, după ce-a fost găsită lipsită de cunoştinţă în pat (ca urmare a unui edem pulmonar însoţit de complicaţii cardiace, din câte se pare). Se descoperă, cu prilejul acestei escapade, că Sagan, printre altele, călătoreşte adesea pe banii statului. Dincolo de simpatia ei, împărtăşită, pentru preşedinte, Sagan nu e o partizană mitterrandistă, în ciuda zvonurilor: în 1965, semnează apelul pentru a se vota în favoarea lui De Gaulle, explicând că n-are nicio încredere în François Mitterrand! Abia în 1974 trece de partea lui, „împotriva marilor capitalişti“, poziţie care-i scandalizează pe cei care-i cunosc situaţia financiară şi proiectele de exil fiscal. Relaţiile lor personale, de natură neclară – a fost sau nu amanta lui? – s-au constituit în 1980, în timpul întâlnirii pe un aeroport din sud-estul ţării, atât de îndrăgit de ambii. În 1981, Françoise Sagan susţine Partidul Socialist în presă şi chiar îşi strecoară cu regularitate mica intervenţie în ziarul oficial al partidului. De la ceaiurile servite la domiciliul lui Sagan şi până la cinele de la Palatul Elysee, preşedintele şi scriitoarea rămân apropiaţi, dar Sagan nu se va simţi niciodată aservită ideologic. Nu e mai aproape de socialism decât de alte cauze: în 1971, se supără că a fost considerată feministă, fiindcă a semnat în Le Nouvel Observatcur „Manifestul celor 343“ privind dreptul la avort; în 1960, pleacă zgomotos în Cuba şi revine alarmată, atunci când admiraţia e inoportună; în acelaşi an, susţine F.L.N. (partidul socialist algerian) şi domiciliul părinţilor săi e ţinta unui atentat. I se va reproşa mereu că e inconstantă, imprevizibilă. Dar, şi în această privinţă, afişa o calmă luciditate: „Vocea mea niciodată n-a părut prea serioasă, mai ales când li se alătura altora, nu ştiu de ce.“ Fără îndoială pentru că aborda fiecare problemă într-un mod diferit, fără a-şi bate capul să fie coerentă sau să respecte spiritul de castă, nea