***

 Povestea relaţiei pasionale dintre Vivien Leigh şi Laurence Olivier

.  

 Vivien Leigh s-a nascut pe 5 noiembrie 1913 

„Dacă ne-am iubi doar cu trupurile noastre, cred că tot nu ar fi suficient“ 

 Doi dintre cei mai faimoşi actori ai tuturor timpurilor, Vivien Leigh şi Laurence Olivier, au avut o relaţie întinsă pe parcursul a 23 de ani, dintre care aproape 20 de ani au fost căsătoriţi. O relaţie presărată cu numeroase momente conflictuale.   Laurence Olivier a văzut-o prima oară pe Vivien Leigh în filmul The Mask of Virtue în 1936 şi s-au împrietenit după ce el a felicitat-o pentru rolul foarte bun. Cei doi au devenit amanţi în timpul filmărilor la „Foc deasupra Angliei” în 1937. Amândoi erau căsătoriţi, însă asta nu i-a împiedicat să aibă o relaţie extraconjugală foarte pasionată şi intensă. În acea perioadă, Vivien Leigh a citit „Pe aripile vântului” şi i-a cerut agentului ei să o recomande lui David O. Selznick, care se pregătea să facă un film după carte. Deşi nu avea foarte mare experienţă, Vivien Leigh a fost aleasă de Olivier să o joace pe Ofelia în Hamlet, pus în scenă la Old Vic Theatre. Laurence Olivier şi-a amintit peste ani un incident survenit înainte de unul dintre spectacole, când starea ei de spirit s-a schimbat brusc, a început să ţipe la el, după care s-a liniştit brusc. În scurt timp, cei doi au început să trăiască împreună, în timp ce partenerii lor refuzau să divorţeze. În 1938, Vivien Leigh i-a cerut agentului ei-Myron Selznick (fratele lui David O. Selznick) să fie luată în considerare pentru rolul lui Scarlett O'Hara în „Pe aripile vântului”. David O. Selznick o văzuse jucând în Fire Over England şi A Yank at Oxford, îi plăcuseră foarte mult interpretările ei, însă nu credea că ar putea fi o posibilă Scarlett pentru că era „prea britanică”. Vivien Leigh a mers la Los Angeles şi a dat o probă într-unul dintre studiourile unde urma să se facă filmul, impresionându-i pe toţi şi primind rolul lui Scarlett. „Pe aripile vântului” a avut un succes uriaş, iar Vivien Leigh a câştigat premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă. În perioada filmărilor la „Pe aripile vântului”, Vivien Leigh şi Laurence Olivier şi-au expediat zeci de scrisori pline de pasiune şi iubire. Într-una dintre ele, Vivien Leigh îi spunea lui Laurence Olivier: „Dacă ne-am iubi doar cu trupurile noastre, cred că tot nu ar fi suficient. Te iubesc mult mai mult de atât. Tot sufletul meu îţi aparţine“. Marele actor îi mărturisea la rândul său: „Eşti în mod constant în gândurile mele. Nu am trăit până când nu te-am cunoscut pe tine“. În februarie 1940, Jill Esmond a fost de acord să divorţeze de Laurence Olivier, iar Leigh Holman a fost şi el de acord să divorţeze de Vivien. Pe 31 august 1940, Vivien Leigh şi Laurence Olivier s-au căsătorit în Santa Barbara.  Cei doi au jucat împreună în 1941 în filmul That Hamilton Woman (1941), foarte apreciat în S.U.A. şi în Uniunea Sovietică, devenind una dintre peliculele favorite ale lui Winston Churchill. Vivien Leigh filma Caesar şi Cleopatra în 1945 când a descoperit că era gravidă şi a făcut avort. La scurt timp, ea a căzut într-o depresie acută presărată cu crize de isterie. În 1948, cei doi au fost într-un turneu în Australia timp de şase luni, iar în acea perioadă neînţelegerile dintre ei s-au accentuat, ajungând la palme şi ţipete. Deşi relaţia ei cu Laurence Olivier se deteriorase, Vivien Leigh nu a lăsat ca dramele personale să se vadă şi în activitatea profesională. Iar în 1949 a făcut un rol memorabil în filmul „Un tramvai numit dorinţă”,câştigând al doilea Oscar. În 1956, Vivien Leigh a mai făcut un avort, iar în 1958, după 10 ani de aparenţe păstrate, cei doi s-au separat. Vivien a început să se vadă cu actorul Jack Merivale, iar Laurence Olivier a început o relaţie cu actriţa Joan Plowright, cu 22 de ani mai tânără ca el. În toamna lui 1960, Vivien Leigh şi Laurence Olivier au divorţat. Cei doi au continuat însă să îşi scrie până la moartea marii actriţe, survenită în mai 1967. Laurence Olivier a murit în 1989. Se spune că cu puţin timp înainte să moară, Laurence Olivier a fost văzut uitându-se la un film cu Vivien Leigh, cu lacrimi în ochi şi spunând: „A fost dragoste între noi”.

**"

 O batrana merge la magazin pentru a cumpara mancare pentru pisica. Pune in cos trei conserve si se indreapta spre casiera.

Casiera ii spune:

– Imi pare rau, dar nu putem vinde conservele pentru pisica fara a avea dovada ca aveti una. O multime de oameni in varsta cumpara conserve de pisica pentru a le manca, iar managementul nostru nu doreste asa ceva.

Batrana merge acasa, aduce pisica la magazin si in fine cumpara conservele. Ziua urmatoare batranica doreste sa cumpere trei conserve pentru caine, dar casiera ii cere dovada de a avea un caine, caci o multime de batrani cumpara conservele pentru a le manca.

Iar merge acasa batranica si isi aduce cainele. Ziua urmatoare ea vine direct la casiera, ii intinde o cutiuta cu o gaura in capac si o roaga sa introduca degetul inauntru.

– Nu, poate aveti un sarpe inauntru.

Batranica a asigurat-o ca nu era nimic care s-o impacienteze, asadar casiera introduce degetul in cutiuta, apoi il scoate si-i spune batranei:

– Miroase a ceva urat!

– Asa este, raspunde batrana. Acum, pot cumpara trei suluri de hartie igienica?

***

 Trenul lui Kasztner, o istorie controversată

Rudolf Kasztner, cel care va deveni cunoscut pentru afacerea „Trenul lui Kasztner”, s-a născut în anul 1906 în Cluj, oraș aflat în acel moment în Austro-Ungaria, fiind fiul lui Izsak Kasztner, un evreu foarte religios care își petrecea mare parte din zi la sinagogă și al Helénei, mama sa ocupându-se de magazinul familiei și de creșterea celor trei copii ai săi. Tânărul a urmat facultatea de drept, apoi a lucrat ca jurnalist pentru publicația Új Kelet. Mai târziu a devenit asistent al doctorului József Fischer, membru al Partidului Național Evreiesc, cu a cărui fiică, Erzsébet, s-a căsătorit în 1934.

Tânărul Kasztner s-a alăturat partidului Ihud, cunoscut mai târziu sub numele de Mapai, un partid sionist de stânga, sprijinind înființarea Comitetului de ajutor și salvare, împreună cu Joel și Hansi Brand, Samuel Springmann, Ottó Komoly și Ernő Szilágyi.

Potrivit lui Joel Brand, grupul lor a ajutat 22.000-25.000 de evrei din Austria, Polonia și Slovacia ocupate să ajungă în Ungaria. În 1941, guvernul maghiar a închis toate ziarele evreiești din Cluj, inclusiv Új Kelet, iar Kasztner, ajuns la vârsta de 36 de ani, a decis să se mute la Budapesta pentru a-și căuta un loc de muncă, lăsându-și soția în oraș. Aici a devenit unul din intermediarii dintre comunitatea evreiască din Ungaria și autoritățile naziste.

În vara lui 1944, Kasztner s-a întâlnit în mod repetat cu Adolf Eichmann, ofițerul responsabil de deportarea comunității evreiești din Ungaria, formată din aproximativ 800.000 de oameni, la Auschwitz. Cei doi au ajuns la un acord care prevedea că aproximativ 1.685 de evrei vor fi cruțați pentru un preț de 1.000 de dolari de persoană și vor fi transportați cu un tren în Elveția. Majoritatea pasagerilor nu-și puteau permite această sumă, așa că avocatul a scos la licitație 150 de locuri oferindu-le evreilor bogați care plăteau, în acest fel, pentru ceilalți. În plus, ofițerul SS Kurt Becher, trimisul lui Heinrich Himmler, a insistat ca 50 de locuri să fie rezervate familiilor persoanelor care îi plătiseră lui personal o sumă de aproximativ 25.000 de dolari de persoană.

Pasagerii au fost aleși de un comitet din care făceau parte Rudolf Kasztner, Ottó Komoly și Hansi Brand, reprezentanți ai Comitetului de ajutor și salvare. Juristul israelian Asher Maoz a scris că Kasztner ar fi declarat în fața Congresului Sionist de după război, într-un raport despre acțiunile Comitetului de ajutor și salvare, că a considerat operațiunea cun fel de „arcă a lui Noe”.

În trenul care avea 35 de vagoane de vite au urcat 972 de pasageri de sex feminin și 712 de bărbați. Cel mai în vârstă avea 82 de ani, iar cel mai tânăr avea doar câteva zile. Unul dintre pasageri, Ladislaus Löb, a scris că numărul exact al celor care au urcat în trenul care a plecat din Budapesta a fost incert, pentru că în primele etape ale călătoriei mai mulți pasageri au coborât temându-se că vor ajunge la Auschwitz. Ceea ce se știe cu exactitate este că 1.684 de persoane au fost înregistrate când au ajuns în lagărul de concentrare Bergen-Belsen de lângă Hanovra, pe 9 iulie. Potrivit lui Löb, printre pasageri s-au numărat 199 de sionişti din Transilvania, 230 din Budapesta şi 126 de evrei ortodocşi şi ultraortodocşi, dintre care 40 de rabini, unul dintre aceștia fiind Joel Teitelbaum, fondatorul școlii rabinice de tradiție hasidică înființată în anul 1905 la Satu Mare.

Ceilalți pasageri din „trenul lui Kasztner” au fost selectați astfel încât să acopere toate clasele socio-profesionale: profesori, artiști, casnice, țărani, fermieri, industriași, bancheri, jurnaliști, profesori și asistente medicale. Printre cei mai cunoscuți au fost scriitorul Béla Zsolt, psihiatrul Léopold Szondi, cântărețul de operă Dezső Ernster, artistul István Irsai și Peter Munk, care va deveni om de afaceri în Canada, dar și aproximativ 273 de copii, mulți dintre ei orfani. Alte 388 de persoane proveneau din Cluj, orașul natal al lui Rudolf Kasztner. Helene, mama avocatului, a primit și ea un loc în tren, la fel și fratele său, Ernő, soția sa, care era însărcinată, și tatăl acesteia, József Fischer.

Fiecărui pasager i s-a permis să-și aducă două rânduri de haine de schimb, șase seturi de lenjerie intimă și mâncare pentru 10 zile. Când trenul a fost oprit la granița ungaro-austriacă, oamenii au intrat în panică, pentru că de aici se putea îndrepta fie spre vest, fie spre est, spre Auschwitz.

Adolf Eichmann a decis, din motive care rămân neclare, să devieze trenul către lagărul de concentrare Bergen-Belsen aflat în nord-vestul Germaniei, lângă Hanovra, vagoanele au trecut prin Linz, Austria, unde pasagerii au fost coborâți și au fost trimiși la o unitate militară unde li s-a făcut o examinare medicală. Oamenii au fost forțați să se dezbrace și să stea goi ore întregi așteptând să fie văzuți de personalul medical sau să intre la dușuri.

Când „trenul lui Kasztner” a ajuns la Bergen-Belsen, călătorii au fost transportați într-o secțiune specială, cunoscută sub numele de Ungarnlager (tabăra maghiară), unde au fost ținuți săptămâni întregi. Löb a scris că dieta lor zilnică consta în 330 de grame de pâine, 15 grame de margarină, 25 de grame de dulceață, 1 litru de supă de legume, cafea și, uneori, brânză sau cârnați, lapte și rații suplimentare pentru copiii sub 14 ani. Grupului i s-a permis să-și organizeze diverse activități, iar Józef Fischer a fost cel care a coordonat programul zilnic, existau cercuri de lectură și se țineau prelegeri de istorie, filozofie și educație religioasă. Condițiile de viață erau foarte proaste, în fiecare cameră erau înghesuiți între 130 și 160 de oameni.

Una dintre pasagere, Szidonia Devecseri, a descris în jurnalul său atmosfera: „Soția rabinului încearcă în zadar să-și potolească cei doi copii, de patru și opt ani, care se luptă în patul ei. Vecinii ei, treziți de zgomot, îi înjură. O femeie țipă pentru că un șoarece i-a trecut peste față. O altă femeie țipă pentru că băiețelul din patul de deasupra a vărsat peste ea borcanul de gem pe care îl folosește ca oală de noapte. Cineva suferă de tuse convulsivă. Un alt băiețel o roagă pe mama lui să nu-l bată pentru că a udat patul, femeia îl pleznește, iar el începe să plângă cu sughițuri. O fostă dansatoare de club de noapte își povestește amintirile sordide unei profesoare rafinate, care nu știe dacă să-și acopere urechile sau să râdă”.

Primul lot format din 318 pasageri a plecat din lagăr și a sosit în Elveția pe 18 august 1944, iar ceilalți aproximativ 1.350 de oameni au ajuns în decembrie. Între timp avuseseră loc mai multe nașteri și decese, iar aproximativ 17 persoane au continuat să fie reținute în Bergen-Belsen sub diverse pretexte. De exemplu, unii dintre pasagerii inițiali care se declaraseră români la sosirea în lagăr au fost forțați să rămână pe loc după ce Ion Antonescu a fost arestat pe 23 august la București.

Cei 1.670 de oameni au fost cazați în satul elvețian Caux, lângă Montreux, în foste hoteluri de lux rechiziționate, evreii ortodocși fiind găzduiți în Regina (fostul Grand Hotel), iar ceilalți în Hotel Esplanade (fostul Palat Caux).

Rudolf Kasztner a emigrat în Israel în 1947 și a devenit purtător de cuvânt al ministrului comerțului și industriei. Afacerea “trenul lui Kasztner”, cum a fost numită operațiunea, a jucat un rol major în procesul prin care a trecut avocatul în 1954. Guvernul Israelului l-a dat în judecată atunci pe jurnalistul Malchiel Gruenwald pentru calomnie, după ce acesta a publicat un pamflet în care îl acuza pe Kasztner pentru faptul că a fost de acord cu salvarea oamenilor urcați în tren în schimbul păstrării tăcerii despre soarta marii mase a evreilor maghiari. În plus, faptul că printre pasageri s-a aflat familia sa, precum și 388 de oameni din Cluj a întărit sentimentele opiniei publice că acțiunile lui au fost egoiste. Acuzațiiile lui Gruenwald au fost acceptate de instanță, iar judecătorul Benjamin Halevi a declarat că Kasztner „și-a vândut sufletul diavolului”.

Bărbatul va fi asasinat în fața casei sale din Tel Aviv în martie 1957, la scurt timp după ce a fost făcută publică decizia instanței care l-a declarat vinovat de colaboraționism. Hotărârea tribunalului a fost anulată în mare parte de Curtea Supremă a Israelului la un an după moartea lui, în 1958.

Surse:

The Kastner Affair, https://www.jewishhistory.org

http://www.kasztnermemorial.com

http://www.kasztnerscrime.com/

***

 10 lucruri interesante din viața lui Coco Chanel, stăpâna lumii modei

Coco Chanel a fost, probabil, cea mai influentă femeie din istoria modei. Devenită un simbol al eleganței, a reușit să construiască un imperiu într-o industrie dominată de bărbați.

Cu o viziune revoluționară și gusturi impecabile, a reușit să influențeze generații întregi și este un reper și în ziua de astăzi. Pe lângă o carieră strălucită, Chanel a avut și o viață demnă de film.

Iată câteva lucruri interesante despre Coco Chanel, de la începuturile sale umile până la ultimele cuvinte rostite pe patul de moarte.

1

Cu toții am auzit de Coco Chanel, însă adevăratul ei nume era Gabrielle Bonheur Chanel. Înainte de a se lansa în lumea modei, tânăra obișnuia să cânte la un cabaret frecventat de ofițeri de cavalerie. Ofițerii au fost cei care au poreclit-o „Coco”.

2

S-a născut într-o familie săracă

Coco Chanel a devenit foarte bogată și celebră, însă începuturile ei au fost umile. Era fiica unui țăran și a unei vânzătoare și s-a născut într-un adăpost pentru săraci. A avut doi frați și două surori.

3

A trăit zece ani la orfelinat

Pe când Coco avea opt ani, mama ei a murit de tuberculoză. Rămas singur cu copiii, tatăl ei i-a trimis pe băieți la muncă, iar pe cele trei fete le-a lăsat la orfelinatul mănăstirii Aubazine.

Coco a petrecut aici zece ani, timp în care a învățat să brodeze, să calce și să coasă.

4

Pălăriile au fost primele ei creații

Coco Chanel și-a început cariera în modă făcând pălării. Cu ajutorul unuia dintre admiratorii săi, a deschis primul magazin în Paris, în 1913.

Pe măsură ce magazinul a câștigat popularitate, a început să vândă și haine.

5

Micuța rochie neagră

În anii ’20, Coco Chanel a introdus în lumea modei așa-zisa „rochie neagră mică”. Rochia era creată cu intenția de a conferi o ținută elegantă și ușor de purtat, la un preț rezonabil.

Revista Vogue a prezis că mica rochie neagră va fi purtată peste tot în jurul lumii și a avut dreptate. Chiar și astăzi, acest tip de rochie este un simbol al eleganței și simplității.

6

Coco Chanel și coafura sa legendară

Chanel nu a influențat doar moda vestimentară. La un moment dat, a apărut la Operă cu părul scurt, inspirând multe femei să adopte coafura garçon (coafura băiețească).

7

Norocul numărului 5

În 1921, a creat primul ei parfum, Chanel Nr. 5, primul parfum care purta numele unui designer. Numele Chanel era însoțit de cifra 5 fiindcă o ghicitoare îi spusese creatoarei de modă că acesta era numărul ei norocos.

Și probabil că așa și era, pentru că parfumul se vinde cu succes și astăzi, la aproape un secol de la lansare.

8

„Doamnelor, ieșiți din corset!”

Creațiile revoluționare ale lui Coco Chanel erau elegante, însă și confortabile și practice, eliberând femeile de povara corsetului. Tot ea a fost cea care a îndrăznit să scurteze fustele astfel încât să se vadă gleznele.

9

A fost acuzată că a spionat pentru naziști

În 1939, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Coco Chanel și-a închis toate magazinele, păstrând doar apartamentul situat deasupra atelierului său.

În timpul ocupației germane, ea a locuit la Hotel Ritz, locul preferat al ofițerilor germani de rang superior. De altfel, Coco Chanel a fost adesea acuzată că a avut relații strânse cu elita germană și că ar fi avut o aversiune pentru evrei.

Creatoarea de modă a avut și o relație amoroasă cu diplomatul german Hans Günther von Dincklage, cunoscut pentru legăturile sale cu serviciile de spionaj germane.

Mai mult, o serie de documente ale Rezistenței franceze indică faptul că Chanel ar fi spionat pentru naziști, fiind „agentul 7124” (nume de cod „Westminster”).

Magazinele ei au rămas închise timp de 15 ani, până în 1954, când Coco Chanel, în vârstă de 71 de ani, a revenit în lumea modei. Ulterior, i-a spus actriței Marlene Dietrich că și-a redeschis afacerea fiindcă „murea de plictiseală”.

10

A avut un sfârșit pe măsura vieții ei

La 9 ianuarie 1971, după ce s-a întors de la o plimbare cu prietenul ei Claude Baillen, Coco Chanel a început să se simtă rău. S-a retras mai repede decât de obicei.

Adoua zi, pe 10 ianuarie, a murit în patul ei din Hotelul Ritz, care-i fusese casă timp de 30 de ani. Ultimele ei cuvinte, pe care i le-a adresat cameristei, impresionează prin franchețe și simplitate: „Vezi? Așa se moare.”

***

 O batrana merge la magazin pentru a cumpara mancare pentru pisica. Pune in cos trei conserve si se indreapta spre casiera.

Casiera ii spune:

– Imi pare rau, dar nu putem vinde conservele pentru pisica fara a avea dovada ca aveti una. O multime de oameni in varsta cumpara conserve de pisica pentru a le manca, iar managementul nostru nu doreste asa ceva.

Batrana merge acasa, aduce pisica la magazin si in fine cumpara conservele. Ziua urmatoare batranica doreste sa cumpere trei conserve pentru caine, dar casiera ii cere dovada de a avea un caine, caci o multime de batrani cumpara conservele pentru a le manca.

Iar merge acasa batranica si isi aduce cainele. Ziua urmatoare ea vine direct la casiera, ii intinde o cutiuta cu o gaura in capac si o roaga sa introduca degetul inauntru.

– Nu, poate aveti un sarpe inauntru.

Batranica a asigurat-o ca nu era nimic care s-o impacienteze, asadar casiera introduce degetul in cutiuta, apoi il scoate si-i spune batranei:

– Miroase a ceva urat!

– Asa este, raspunde batrana. Acum, pot cumpara trei suluri de hartie igienica?

***

 “Bucurați-vă seara când în casă este gălăgie, şi nu vă puteţi odihni de râsetele pruncilor voştri, băgaţi devreme în pat. Nu-i mai apostrofaţi că nu adorm liniştiţi. Şi nici atât de repede ca voi. Într-o zi, liniştea o să vă pară înspăimântătoare! 

Bucuraţi-vă când dimineaţa găsiţi o jumătate de tub de pastă de dinţi risipită în chiuvetă. Într-o zi veţi găsi Colgate-ul întărit şi nedesfăcut de nimeni!

Bucuraţi-vă când faţa de masă e plină de dulceaţă. Şi chiar şi atunci când gemul vă ajunge-n galoşi. Într-o zi, borcanul va face mucegai în dulap.

Bucuraţi-vă când pantofiorii lasă urme de noroi pe covorul din sufragerie sau, uneori, chiar şi pe cearceaful din dormitor. Într-o zi, la uşa voastră nu vor mai fi nici măcar pantofii. 

Bucuraţi-vă când fiii şi fiicele stau cu lumina aprinsă până noaptea târziu, chirciţi la birou să scrie referate. Nu-i mai certaţi că e ”lumina scumpă!” Într-o zi o să vă speriaţi că-i prea devreme întuneric. 

Bucuraţi-vă când în casă este debandadă şi hainele sunt aruncate în toate ungherele! Într-o zi veţi deschide şifonierul şi veţi găsi păianjeni. 

Bucuraţi-vă când sunteţi bombardaţi de întrebări la care nici nu ştiţi şi nici nu aveţi chef să oferiţi răspunsul. Într-o zi n-o să mai fiţi întrebaţi de nimeni nici măcar când v-aţi născut. 

Bucuraţi-vă când pruncii vă scotocesc prin genţi şi vă împrăştie mărunţişurile prin casă. Într-o zi, când veţi deschide uşa casei venind încărcaţi de la piaţă, veţi fi întâmpinaţi de … nimeni! 

Bucuraţi-vă acum… Într-o zi aţi da tot ce aveţi mai scump, numai să trăiţi macar o clipă ”stresul de altădată”, când pruncii vă umpleau casa… şi urechile de zgomot! 

Bucuraţi-vă că Domnul ne-a dat copii. Ei ne învaţă să fim părinţi.

Fără prunci n-am înţelege dragostea de Tată a lui Dumnezeu.

Fiţi ca taximetriştii: căraţi-vă peste tot copiii, dar mai ales la Biserică. Într-o zi, Dumnezeu vă va umple casa de Sfinți.”

✍️ Emeric Imre

***

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️LA MEDELENI!!!

"LA MEDELENI" este o carte care se citește încet, pe îndelete, așa cum este scris și romanul. 

"Un roman pătruns de nostalgie, tristețe și durere, închinat primelor vîrste ale omului, atît de trecătoare și de nestatornice și, totuși, atît de dragi și sublime". N. Ciobanu - critic literar 

Cele trei volume ale romanului au apărut la Editura "CARTEA ROMÂNEASCĂ", între anii 1925-1927, având un succes imens de public, neobișnuit în istoria romanului românesc pînă atunci. Trilogia "LA MEDELENI" a cunoscut, de-a lungul anilor, un tiraj impresionant. 

Vara anului 1906. Cei trei copii ai familiei avocatului Iorgu Deleanu, se întorc la moșia de la Medeleni, acolo unde-și petreceau, în mod obișnuit, vacanțele. Olguța, Dănuț și Monica, așa se numeau copiii, aduceau cu ei voia bună și însuflețeau locurile. Monica era orfană și fusese adoptată de familia Deleanu, care nu făcea nicio diferență între ea și cei doi copii ai lor.

Cea mai zburdalnică dintre copii, Olguța este un personaj fascinant, astfel că, într-un dialog citat de Nicolae Ciobanu, George Călinescu spunea că "Olguța e o adevărată Diana modernă, grație eleganței ei sportive." 

La rândul său, G. Ibrăileanu afirma că "prin Olguța, Ionel Teodoreanu atinge, în scrisul său, treapta creației pure și că scriitorul are halucinația vieții."

"În treacăt, Olguța-i sărută mîna mamei și se repezi la vizitiu.

- Moș Gheorghe! Moș Gheorghe! Am venit!"

Olguța nu avea bunici, astfel că îl iubea pe Moș Gheorghe cu toată afecțiunea de care era capabil un suflet pur de copil. Avea doar zece ani, dar n-a uitat să-i cumpere Moșului ei drag "un pac de tiutun".

"Chipul vioi și ghiduș al moșneagului se încruntă de înduioșare. Ochii mici se micșorară sclipitori; mustățile-mproșcate-a neastîmpăr, tremurară zburlite.

Cuprinzând cu-o mînă hățurile încrustate cu mîinile Olguței, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garoafă sălbatecă și, binișor, înfipse în pletele întunecate ale fetiței roșul luceafăr al dedeochiului."

Spre deosebire de Olguța, Dănuț, fratele mai mare cu un an, era o fire meditativă, care se visa singur pe o insulă pustie, aidoma eroului său preferat, Robinson Crusoe. Avea o închipuire bogată, prevestind pe viitorul romancier, cel care avea să facă din "Medeleni" un nume cunoscut în întreaga Românie, un nume sinonim cu frumosul. Monica, copilul crescut de familia Deleanu, era expresia feminității în stare pură, o idealistă pură și generoasă pînă la sacrificiu, cea mai potrivită parteneră de viață pentru viitorul scriitor Dan Deleanu.

Revin la Olguța, personajul preferat din literatura română, și la prietenia ei cu Moș Gheorghe. De altfel, Olguța nu era iubită numai de moș Gheorghe, ci de toți cei care erau în slujba familiei Deleanu. Era atentă cu fiecare, trecînd cu ușurință pragul acela al relației dintre stăpîn și servitor. Era un prieten pentru fiecare.

Ultimul capitol din volumul prim, "Hotarul nestatornic", se numește, sugestiv, "Moș Gheorghe, nu tragi din lulea?"

"... Cresc uneori în fața caselor copilăriei masivi și blînzi stejari, al căror zvon de frunze, al căror cor de cuiburi, cu zilele și anii tot mai scump îți este, fiindcă în frunză și în cuiburi trăiesc și cîntă amintiri și fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. Și dacă se întâmplă ca securea să-i abată, căderea lor e-o prăbușire de trecut, și golul lipsei lor vaier și jale.

În tăcerea odăiței nu s-auzea decât suflarea hurducată și șuierătoare a lui moș Gheorghe. Cu hîrșcăit de ferăstrău, moartea dobora un blînd stejar. Doamna Deleanu plîngea. 

Ograda casei lui moș Gheorghe, încetul cu încetul, se umpluse de țărani. Veniseră să afle vești despre cel mai bătrân și mai bun dintre ei. Unii ședeau jos la pământ, alții pe prispă, alții în picioare, tăcuți și solemni ca la moartea unui voievod.

 Doctorul îi luă pulsul. Moș Gheorghe deschise ochii și văzînd chipul străin, ochii se întrunară. Privi prin încăpere... o recunoscu... începu să caute. Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului. Doamna Deleanu își trecu mîinile peste frunte: uitase.

- Du-te repede acasă, șopti ea Oțelancei (bucătăreasa care o iubea mult pe Olguța), și ad-o repede pe Olguța. 

- A trimis cuconița după duduia Olguța.

- Lui moș Gheorghe-i rău de tot, vorbi tare Anica. 

- Ce-ai spus? sări Olguța. 

Anica fugise. Olguța se uită la domnul Deleanu cu fruntea încrețită. 

- Ce-a spus, papa?

Domnul Deleanu, trezit, cuprinse cu palmele capul Olguței, strîns de tot, sărutîndu-l pe frunte. Olguța clipi, se smuci, deschise ușa și o rupse la fugă. 

Văzînd-o pe Olguța, țăranii din ogradă se descoperiră ridicându-se în picioare. Olguța trecu în goană printre ei, privindu-i zăpăcită. 

- Moș Gheorghe! țipă ea din tindă, gîfîind. Oțelanca intrase după ea. Doamna Deleanu și doctorul se ridicară în picioare. Olguța se uita cînd la unul, cînd la altul, fără să primească niciun răspuns. Tinda se umpluse de capete. Toți tăceau apăsător. Obrajii Olguței albiră. Se apropie de laviță, privindu-l pe moș Gheorghe cu spaimă și neîncredere. Moș Gheorghe nu mai putea nici să vorbească, nici să-i zâmbească. Abia o zărea poate - cu aburul de suflet rătăcit în ochi.

- Moș Gheorghe, nu tragi din lulea? îl întrebă Olguța tainic, aplicându-se asupra lui ca să n-o audă nimeni. 

Pleoapele moșneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguța luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Toți se fereau din calea ei, un copil de zece ani. Așeză luleaua în mîna lui moș Gheorghe, zăbovind îndelung cu mînuța ei rece pe înghețul degetelor albe. Se duse din nou la masa cu bucoavne, luă cutia cu chibrituri, se apropie de laviță. Aprinse chibritul. Luleaua căzu din degetele țapene. Chibritul ardea pîlpîind în mînuța tremurătoare. Oțăleanca întinse lumînarea și o aprinse de la chibritul pe sfîrșite, stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguței. 

- Dumnezeu să-l ierte!

- Pentru ce? întrebă rugându-se Olguța, cu o sfâșietoare duioșie. 

Dar toți plecară capetele. 

Și icoanele din părete tăceau severe."

Așa se încheie primul volum din trilogia "La Medeleni", intitulat "Hotarul nestatornic".

Închei, invitîndu-vă la lectură pentru a afla destinul personajelor create cu atîta obiectivitate de IONEL TEODOREANU, personaje atît de vii și atît de deosebite unul de altul. 

Celelalte două volume ale trilogiei sunt intit ulate "DRUMURI" și "ÎNTRE VÎNTURI".

M.I.