Jurnalul Cristinei

miercuri, 23 octombrie 2024

***

Marin PREDA IN AMINTIRI,

(AS din 17.01.2014)

De SORIN PREDA, nepotul scriitorului

MINICA ROSU, un prieten din copilarie al scriitorului: "A fost un mare singuratic"

Se implinesc 30 de ani de la moartea lui Marin Preda. Un rastimp in care amintirea marelui scriitor se sterge, incet-incet, ca un abur. Cand a murit Eminescu, Iosif Vulcan, editorul revistei "Familia" din Oradea, sustinator infocat al poetului, a scris cu litere de o schioapa: "Toti cei care l-ati cunoscut, scrieti!". Pastrati-i aura si memoria pentru cei ce vor veni dupa noi. Asa au aparut cele mai impresionante marturii despre Eminescu, scrise de colegii lui de scoala din Bucovina si de studentii teologi ardeleni, care l-au intalnit in calatoria pe care poetul a facut-o la Blaj. Pe noi, cei de azi, ne despart trei decenii de moartea autorului "Morometilor". Paradoxal, pe masura ce opera lui castiga in importanta, imaginea creatorului ei se topeste ca fumul. Inainte de a fi prea tarziu, "Formula AS" va propune cateva marturii ale unor oameni care l-au cunoscut indeaproape. Interviurile sunt realizate de SORIN PREDA, nepotul de frate al scriitorului.

"Ii spuneam Telerezu"

- Sunteti printre ultimii martori ai copilariei si adolescentei lui Preda. Cum v-ati cunoscut? Erati de aceeasi varsta?

- Pai eram cam de-o varsta amandoi. Eu sunt nascut in iunie, iar Marin era in august. Cam de la varsta de 10 ani, asa, am inceput sa fim prieteni. Nu stiu ce anume ne-a apropiat. El era dintr-o familie cu multi frati, eu eram singur la parinti. Tatii nostri aveau cam aceeasi situatie materiala, dar eu, fiind singur la parinti, eram intr-un fel mai instarit decat el... In toti acei ani, ne vedeam des, fierbeam porumb, mancam si discutam diverse intamplari ale satului.

Minica Rosu, coleg de scoala si prieten cu Marin Preda

In casa lui Nicolae Stroescu, marele chiabur de pe vremuri, de la noi din comuna, exista un pod cu multe carti in foileton, si Marin se strecura acolo si citea ce-i pica in mana: "In noaptea nuntii", "Saru-mana", si nu mai stiu ce romanturi in serial. Ma lua si pe mine cu el si pana nu termina de citit cartea nu se lasa. Eram amandoi de tot hazul. Eu, fiind singur la parinti, eram mai dichisit imbracat - incins cu un brau de catifea, camasa si izmene cu flori cusute de mama. El era cu o camasa de tort si izmene tot de tort si incins cu... piedica de la cai! Nu dadeai doua parale pe noi. Desculti, cu capetele tunse chilug, o faceam pe intelectualii - incercam sa improvizam, sa scriem, sa facem ceva din cele citite. Mi-aduc aminte cand Marin inca nu incepuse sa scrie "Ferestre intunecate", a facut o schita, o povestire acolo, pe care i-a dat-o lui neica Voicu, avocatul, sa-l intrebe ce si cum, ca de!... doi intelectuali avea satul - pe avocatul Voicu Dobrescu si invatatorul Crivat. Asa banuia Marin ca, daca le da la astia din scrisul lui, oamenii o sa-i spuna ceva de bine...In fine, cam pe vremea legionarilor, Marin venea cateodata la mine acasa, unde putea sa scrie. Nu numai ca aveam conditii ceva mai bune, dar lui ii placea sa-i dau eu, personal, sa faca un dialog, asa cum i-am dat odata sa faca un fel de piesa de teatru, intre mine si unul Besleaga, un om din sat. O alta piesa era despre circarii ambulanti, piesa cu care ne-am prezentat la directorul scolii. Acolo, la scoala, lumea era incrancenata, erau fierberi politice, dar eu n-aveam treaba cu daravelile lor si m-am prezentat la director, care era legionar, si i-am zis: "Vrem sa jucam si noi piesa noastra, "Pusca si ciomagul""... "De cine e scrisa?", a intrebat directorul. "De Petre Marin", am zis eu la intamplare. "Fugi, dracu', cu prosteala asta", mi-a mai zis el in scarba, intorcandu-mi spatele, iar eu am revenit in clasa, la ore, si m-am pus langa colegul meu de banca, Marin Calarasu, de-i mai ziceam si Telerezu.

- De unde pana unde numele acesta, de Telerezu?

- Nu ma intreba, ca nu stiu. Unii ii spuneau Calarasu, dar lui nu-i placea. Eu ii ziceam Telerezu, si astfel pastram prietenia cu el... In fine, in sat se juca o mare piesa a legionarilor, in care avea rol principal Afrodita Burcea (profesoara si viitoare sotie a lui Petre Costovici, fost ministru la constructii si legionar cu acte in regula), iar noi, nu stiu de ce, voiam sa vada satul si piesa noastra...Pana la urma, ni s-a implinit visul, dar altfel. La o pauza, in timpul piesei, cand trebuia sa se schimbe decorul, ne-a chemat si pe noi sa facem figuratie in piesa, iar pe Marin l-au pus sa duca o tava. Decat deloc, era bine si asa.

- In ce an se petreceau toate acestea?

- Nu mai stiu precis. Era perioada legionarilor, cum ziceam, si a lui Petrache Lupu, cu minunea lui de la Maglavit. Mama lui Marin, adica bunica dumneavoastra, era foarte credincioasa. Era in "Oastea Domnului" si credea in Petrache Lupu, dar si in alta sfanta de pe deal, de-i zicea Sfanta Zita...Trebuie sa fie deci anul 1939. Doi ani mai tarziu, eu am absolvit scoala silvica si tata mi-a zis: "Uite 2.500 de franci. Cu ei te duci si-ti gasesti serviciu in tara asta".

Ultima borna, ultima strigare a satului de campie

Am ramas oarecum surprins, dar cand i-am spus lui Marin cum sta treaba, el m-a surprins si mai tare cu vorba lui: "Ba, hai ca merg si eu cu tine la Bucuresti". (Cativa ani, Marin fusese plecat din sat, il dadusera ai lui la Scoala de Meserii din Mirosi, iar pe urma fusese la o scoala normala din Ardeal, dar nici acolo nu a putut sa stea prea mult, fiindca nu avea bani. S-a intors inapoi in sat si am plecat impreuna la Bucuresti.) La vremea aceea, Marin arata ca vai de lume, imbracat in haine de tort, tesute in casa, tesute de tata Joita, mama lui; cu izmene de tort pe el si o pereche de pantofi cu nu stiu cate petice pe ei... Dormeam cu el, la niste frati de-ai lui, prin niste paduchernite, in Colentina. Dormeam cu el in camera, dar mai mult discutam de carti, de viata de toate zilele, in sfarsit... Dimineata plecam si, din banii pe care ii luasem de la tata, ii cumparam si lui Marin un corn cu lapte batut, ca n-aveam mai mult sa-i dau. Impreuna cautam - eu pe la Ministerul Agriculturii, el pe la ziare, sa vada daca poate intra undeva, pe la "Universul" sau "Contemporanul". Era nebun dupa scris. Citea pana si reclamele de pe ziduri. Treaba asta ma enerva, ca eu mergeam inainte si, cand ma uitam in urma, il vedeam departe de mine, oprit in mijlocul strazii. "Hai, ba, odata!", strigam, dar el imi facea semn cu mana... "Stai sa termin de citit" si nu pleca nici de-al dracului. Era foarte incapatanat, inca de pe atunci.

- Fiind anul venirii lui in Bucuresti, trebuie sa fi fost 1941.

- Da, era prin 1941, octombrie. In sfarsit, la un moment dat, dupa vreo doua saptamani de bejenie prin Bucuresti, termin banii. Zic: "Ba, nu mai avem bani!"..."Si ce daca", a zis el. "Daca nu mai avem, nu mai avem". M-am uitat la el intr-o doara, dar n-am zis nimic. Emana un fel de siguranta, de parca ar fi stiut ca ni se intoarce norocul si, intr-adevar, exact in ziua aceea, dau peste un inspector silvic, care imi spune: "In Basarabia e nevoie de tineret. Nu vrei sa mergi sa repunem pe picioare peticul ala de pamant romanesc, de pe care au plecat rusii?". Asa am ajuns sef de ocol in Basarabia, in judetul Orhei. Ce viata, dom'le... La inceput, am crezut ca ma ingrop acolo, dar pana la urma, a fost foarte frumos. De acolo am plecat in armata. Dupa ce am terminat armata si am revenit la Bucuresti, am regasit numele lui Marin. De-acum el progresa. Scrisese "Salcamul" si "Intalnirea din Pamanturi". In Silistea, cand venea pe acasa, ne mai intalneam la Aristide Radulescu, la carciuma. Inainte sa-si ia serviciu la ziar, eu faceam cinste. Acum era randul lui. Ne bucuram sa ne revedem, dar nu purtam discutii prea savante. Vorbeam de insuratoare. Marin cunoscuse o invatatoare din comuna Surdulesti (undeva pe-aproape de Silistea), dar se cam indragostise de alta, una Stela Enachescu, sotia unui fost director general al unei fabrici din Bucuresti. Voia sa stea de vorba cu ea, dar aia nici nu se uita la el.

Bita - Joita Preda (Catrina)

Asta, cel putin, se intampla intr-o prima faza, caci imi aduc aminte ca odata, cand m-am dus la Bucuresti, am trecut pe la "Cartea Romaneasca" si am mers cu el la Stela, acasa. Si el a intrebat-o de fata cu mine: "Daca stiai tu, atunci cand iti bateam cu batul in poarta, ca eu o sa ajung scriitor, ma luai de barbat?... Atunci, imi ziceai: "Ba, prostule, ce-i cu tine aici?". Acum ce poti sa-mi mai zici?". In fine, ideea e ca am reluat relatiile cu Marin, ca am inceput sa corespondam si sa ne facem vizite. Acum, intrand la silvicultura, eram la Bucuresti din doua in doua saptamani, ocazie cu care treceam pe la "Cartea Romaneasca", unde el era director, pentru a pune o vorba buna scriitorilor din Rosiorii de Vede, Tair si Anghel Gadea, sa li se publice si lor cartile. Ca sa nu vorbesc pe uscat, ii aratam cateva pagini si Marin le citea, spunand uneori: "Ba, Minica, asta merge, dar asta, nu prea", alteori zicand doar atat: "Transmite-i sa mai incerce"... Si el mi-a facut o vizita. A venit pe la mine, in Rosiori, cu a doua sotie, cu aia care a ramas apoi la Paris.

- Eta. Eta Wexler.

- Mda. M-a suit in masina si acolo s-a luat la cearta cu Eta, fiindca apasa prea tare pe acceleratie. Dupa asta, a mai trecut ceva vreme si-am auzit ca s-au despartit. Nu stiu de ce, dar nu m-a mirat deloc. Nu a trecut mult timp si i-am cunoscut cea de-a treia sotie.

-Elena.

- Da, Elena. Stateau undeva pe Carol Davila sau Herescu. Oricum, aveau casa mare, un catel in curte si doi copii mici. Ei bine, tin minte ca, odata, aflandu-ma in trecere pe la el, unul din baieti a venit la noi cu un nasture in gura si Marin a sarit speriat de la locul lui - "Asta se ineaca, prostul", a zis el si a inceput sa fuga dupa baiat prin toata curtea, ca sa-i scoata nasturele din gura. Niciodata nu l-am vazut atat de speriat si de grijuliu cu copiii. De regula, la copii se uita crucis. Credea ca-l incurca la scris. Da' pe ai lui i-a iubit foarte mult.

"Stii tu cine a fost Spartacus?"

- As vrea sa revenim la Silistea, mai la obarsie. Putine lucruri se stiu despre inceputurile lui literare, cele din scoala.

- Marin a fost incurajat de invatatorul Ion Dinulescu. Nu stiu cata literatura citise, dar avea nas la talente. Oricum, pe Marin il indragea. De cate ori ne dadea sa scriem o compunere libera, pe cea scrisa de Marin o lua si mergea cu ea din clasa in clasa si o citea la toata lumea! Era un invatator bun. El m-a meditat pe mine la limba romana. Stia o gramatica, ceva de speriat! In clasa, mai aveam un coleg, Stan, care invata in avans lectia de istorie, de a doua zi. Marin il certa, reprosandu-i ca "memoreaza mecanic" si ca asa nu o sa se aleaga nimic de capul lui, ceea ce s-a si intamplat. Stan a ramas la coada vacii si a ajuns si mare betiv printre altele. Un timp insa, parea ca se ajunsese. Era propagandist la "Frontul Plugarilor", cand l-a intalnit pe Marin si l-a acostat: "Ba, Marine, ia sa vorbim noi de partid, de viata noastra noua, de zorii comunismului". Avand si alte treburi mult mai importante, Marin a dat sa-i intoarca spatele, dar Stan al nostru a insistat, si atunci Marin si-a iesit din pepeni si l-a luat la intrebari, cum numai el o facea: "Stii tu cine a fost Spartacus?"... "Nu", a recunoscut Stan.

Bitul - Tudor Calarasu – Moromete

"Atunci, daca nu stii, ce-i tot dai cu partidul?". Cum sa stie Stan "Sifonaru" de Spartacus? He-he-he... Asa. Alta data, pentru a face rost de bani de bautura, Stan al nostru a venit la Bucuresti sa vanda un berbecut. N-a vandut nimic si atunci, in disperare de cauza, s-a dus la Marin si in loc de "buna ziua", l-a luat din scurt: "Da si tu imprumut vreo 70 de franci, sa am ce sa duc acasa". Marin s-a uitat la el chioras, dar nu l-a refuzat. I-a spus doar atat: "Ba, tu banii astia nu mi-i mai dai inapoi. Uite colea, dar sa nu-mi mai ceri niciodata".

- Cu Stan, colegul de scoala, s-a descurcat. A scapat usor de el. Cu Partidul Comunist a fost ceva mai greu.

- Apropo de partid, tin mine ca Marin purta o palarie, pe care o luase din Franta. Si, pregatindu-se sa iasa din casa, ii zice Nuti, sotia lui cea tanara: "Aseara te-a chemat Gogu Radulescu ca sa te bage in partid"... "Da, m-a chemat", a confirmat el. "Si crezi c-o sa te primeasca in partid, cu palaria asta pe cap ?"... "Pai, chiar de asta o si port!", a zis el si i-a intors spatele, asa cum facea el cand cineva il enerva si spunea cate o prostie. Cand a aparut prima data "Delirul", Ceausescu l-a certat, ca venise la el ambasadorul sovietic sa-l reclame pe Marin, pe motiv ca-l vorbea de bine pe Antonescu. Ceausescu i-a raspuns insa rusului: "Dom'le, la noi scriitorii sunt liberi sa scrie ce vor. Nu am ce sa-i fac lui Marin Preda. E parerea lui de scriitor". I-a mai zis si altele, asa si pe dincolo, dar dupa aia, l-a chemat pe Marin si i-a zis: "Tovarase Preda, trebuie sa modifici cartea la editia a doua". Cand sa apara editia a doua, a venit la el Dumitru Popescu si l-a abordat direct: "Se intereseaza Ceausescu daca ai facut modificarile in carte", iar Marin a oftat si a zis cu voce inceata, sa auda si ala: "Sunt recunoscator ca macar mi s-a lasat nemodificat titlul"... De obicei, Marin era glumet, in felul lui. Eu, cand ma duceam la "Cartea Romaneasca", el ma trimitea sa merg inainte si sa-l astept la "Capsa". Apoi, dupa cateva minute, lasa orice treaba si iesea din birou, spunandu-i secretarei: "Daca ma cauta cineva, ii comunici ca sunt chemat la tovarasul Minica", adica la mine. De cate ori veneam la editura si-i spuneam cum ma cheama, secretara intepenea auzind ca eu sunt "tovarasul Minica", gandind ca daca marele scriitor Preda se prezinta in audienta la mine, trebuia sa fiu cineva extrem de important... Altcumva, intalnirile noastre la Capsa erau un spectacol. Ii placea sa o faca pe grozavul, dar era simpatic. Odata mi-a explicat mie, tocmai mie, ce e cu vinul alb si vinul rosu. Altadata, a insistat sa-mi comande o portie de branza. A insistat atat de mult, ca m-a si enervat: "Cum sa mananc branza dupa friptura?", i-am zis. Vazandu-mi reactia, a lasat-o mai moale si a dres-o in stilul lui, ca branza e buna "sa deschida creierul pentru sprit". Ne-am trezit contrazicandu-ne - el ca era cum zicea el, eu ca era cum zic eu. Cert este ca a comandat branza, a luat din ea, dar mie nu mi-a dat decat intr-un tarziu: "Ia, ba, sa vezi cum e!". I-am facut hatarul, am gustat si, intr-adevar, cand am gustat din branza, parca si mie mi-a venit asa, sa beau mai mult ca inainte. "He-he-he. Vezi, ba, ca toata viata inveti. Branza nu e pentru tarani. E pentru frantuzi si pentru intelectuali subtiri ca noi".

Un zambet pe care il dezvaluia "pe alese"

Apoi, tot discutand, mi-a spus ca in volumul doi din "Delirul" voia sa se ocupe de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si m-a rugat: "Tu sa mergi la Rosiorii de Vede si sa-mi faci niste casete cu marturii de la prietenii tai, care au stat in prizonierat la nemti si la rusi". M-am dus, intr-adevar, la Rosiori, si i-am adunat pe batranii din oras si le-am zis: "Ba, ia povestiti voi cum a fost". Asa i-am trimis cateva casete. Pe una din ele era o intamplare traita chiar de mine, cand am fugit din Basarabia de frica rusilor. Lui Marin ii placea sa se documenteze serios. Odata l-am intrebat, facand-o putin pe prostul: "De unde stii Marine, cu cine s-a intalnit Hitler si ce a zis cutare general si asa mai departe?"... "Ba, Minica, pai eu, ca sa pot sa scriu asa ceva, consult zeci, chiar sute de surse. Si cand s-a cristalizat totul in minte, abia atunci astern pe hartie. De aia zic ca volumul doi din "Delirul" o sa iasa foarte bine. Intre timp, insa, m-am apucat de "Cel mai iubit dintre pamanteni" si nu stiu cum m-am intins asa, de mi-au iesit trei volume". Ceva mai incolo, m-a luat odata cu el la Stela aia, de care spuneam ca se indragostise, si ea nu dadea doi bani pe el. Doamna Stela, deja batraioara si casatorita cu directorul general de la "Adesgo", un om simpatic si foarte magulit de vizita lui Marin, l-a intrebat de "Delirul" si Marin a zis: "Eu nu am vrut sa-l reabilitez in cartea asta pe Antonescu. Eu am vrut sa spun ca el, la vremea lui, pentru momentul acela, a fost cel mai potrivit om pentru Romania. Daca el nu era si nu se opunea cu demnitate, noi n-am mai fi existat ca stat, ca tara". Apoi, dupa un timp de gandire, a mai spus: "M-au facut astia membru de partid, pentru ca nu pot sa fiu director fara sa am carnetul rosu".

- Nu stiu de ce am avut impresia ca de mic copil, Marin Preda a fost inchis in sine. Necomunicativ.

- Parea mai retras, poate si din cauza miopiei, care i s-a descoperit mai tarziu, la Bucuresti. Intr-adevar, din pricini ramase pana astazi nelamurite, nu saluta pe toata lumea si nu dadea noroc, iar unii din sat, cum ar fi dirigintele postei, ma intrebau daca Marin Preda nu era intr-o ureche.

- Dupa aparitia romanului "Morometii", cine din sat l-a citit mai intai?

- Invatatorul si preotul... Au citit-o si n-au inteles mai nimic. De exemplu, erau nume din sat pe care Marin le-a inversat. Apoi, erau fapte care se petrecusera in alte comune, dar scriitorul le-a pus ca fiind in Silistea... Nici acum nu inteleg de ce s-a suparat preotul, Aristide Tartarescu. El si preoteasa. Au vrut chiar sa-l dea in judecata. Nutu si Ion Minca, directorul scolii, la fel. In 1974, cand a venit Marin in sat, eu eram vicepresedinte in Comitetul de primire la sarbatoarea fiilor satului si am vrut sa-l impac pe Marin cu toti ceilalti. Inainte sa facem manifestatia pe strazile satului, i-am dus pe toti la scoala, ca sa stea de vorba, dar Marin s-a suparat: "Haide, ba, Minica, m-ai chemat la o petrecere si acu' ma bagi in sedinta!". Pana la urma, l-am tarat la "sedinta" aia, cu 15-20 de insi.

Minica Rosu, ultimul din dreapta fotografiei. Il tine de brat pe Marin Preda

A iesit bine. Toti l-am laudat pe marele prozator Marin Preda, care a dus lumea satului romanesc peste hotare samadi si etaci... Marin, stiind ca multi il injurasera in anii trecuti, era putin cam rece. Din cate imi aduc aminte, nici nu a vrut sa le dea autografe. O singura carte a dat, doamnei Elena Teodorescu, careia i-a scris: "Doamnei Elena Teodorescu, in amintirea primului meu dascal, Ionel Teodorescu, ii ofer aceasta carte, cu mentiunea ca personajele din roman nu au nici o legatura cu viata civila" - stii, ca sa o faca pe femeie sa priceapa si sa-si vada de treaba ei si sa nu se supere ca altii. Apoi, intre patru ochi, mi-a dat o sarcina: "Ai grija, daca observi si te convingi ca nu intelege nici cartea asta si crede ca e vorba de familia ei, sa-i spui ca o bag in pizda ma-sii!".

- Niciodata silistenii nu s-au omorât dupa Marin Preda. Pentru ei, un mare om sau o personalitate trebuia sa semene cu generalul Dragnea (si el silistean), om impozant si capabil sa-i ajute cu ceva, cu un drum asfaltat sau cu o pensie de veteran de razboi. Nu-i mai putin adevarat ca, atunci cand venea in sat, Preda era destul de ciufut si uneori ii mai jignea. De fapt, cum se purta el cu satenii din Silistea ?

- Niciodata Marin nu jignea fara motiv. Ii intorcea spatele sau il injura doar pe cine merita acest lucru. Marin era un om calm, cu capul asa, lasat usor intr-o parte, si vorbea bland. Daca nu-l calcai pe coada, era un om bun, deosebit de bun. Maica-sa, Joita, era moarta dupa el... La inceput, Marin scria o multime de pagini de poezii, care s-au pierdut. Da, prozatorul Marin Preda a scris poezii in tineretea lui cea mai frageda. Cand venea in sat, nu statea de vorba decat cu mine, cu Petre Costovici si, eventual, un vecin de-al lui, unul mai cumsecade. Niciodata nu-l auzeai sa zica: "Ma duc pe la cutare, fiindca mi-e prieten". Nu era genul lui. Inca de pe atunci, Marin era un mare singuratic. Asa mi s-a parut si mai tarziu, cand am fost pe la el, pe la Bucuresti, si cand l-am vizitat pentru ultima oara la el acasa. Vorbea cu tine, da' mintea-i era zburata in alte parti. Tot ce-l interesa pe el pe lumea asta era scrisul, cartile lui. Cred ca si noaptea visa tot la ele.

MARIN PREDA LA NUNTA UNUI NEPOT

***

Gânduri despre MOROMEŢII la 60 de ani de la apariţia romanului

În anul 1970 am făcut o vizită la Siliştea-Gumeşti la îndemnurile profesorilor Ion Rotaru şi Alexandru Piru pentru a face o lucrare de licenţă despre „Realitate şi ficţiune în romanul Moromeţii” Pe atunci trăiau multe din personajele romanului: Catrina M oromete, Ilinca, Alboaica,Ţugurlan, Polina, Birică, Iorga Grigore, coleg de şcoală cu autorul, Bălosu, notarul Preda Oprescu, Zdroncan, Din Vasilescu, sculptorul ţăran, Florea Gheorghe, Aristide, Marin al Mariei lui Usturoi, Matei Dimir, Fane-Marin Bâznae, Valache, Albei, Siţa, Popa Andrei, Vasile Boţoghină, faimoasa Guica.

De atunci au trecut mulţi ani. Romanul „Moromeţii” a rămas multă vreme în umbră sub motivul că prozei ţărăneşti i-a trecut timpul. Dar puţini au observat că „Moromeţii” este un roman care ne aduce în faţă un nou tip de ţăran care se deosebeşte de ţăranul lui Sadoveanu, Creangă, Zaharia Stancu sau Rebreanu. Acestă carte e ca aurul, de ce se învecheşte, de-aia capătă noi străluciri. De fapt cu moartea lui Ilie Moromete, viaţa satului de la câmpie ia o nouă întorsătură. Va intra într-o perioadă de prefaceri care nu se va mai întoarce la ce a fost.

Vizitând satul şi stând de vorbă cu ţăranii din Siliştea-Gumeşti, am fost lovit de faptul că majoritatea personajelor şi acţiunilor, monografia satului, obiceiurile, vorbirea sunt de o realitate nudă, ficţiunea aproape că s-a topit în realitate.

Ideea romanului l-a ispitit pe autor încă de la începutul activităţii literare. Toate nuvelele lui au subiecte luate din viaţa satului. Multe din ele s-au topit în ţesătura romanului. Romanul e prefigurat încă din 1949, este reluat în 1950-1951 şi a treia oară în 1955; volumul al doilea este conceput în 1953, părăsit până în 1956, apoi reluat şi terminat în doi ani.

S-a spus despre „Moromeţii” că este o monografie a satului din Câmpia Dunării. Siliştea-Gumeşti este o comună mică, aşezată în partea de nord a judeţului Teleorman, pe ambele părţi ale Pârâului Câinelui, având o vechime de trei secole. Satul a aparţinut mult timp Mânăstirii Glavacioc. Pe la 1885 devine proprietar Maria Al. Manos, apoi moşia este moştenită de grecul Guma, de unde i s-a tras şi numele de Siliştea-Gumeşti. În timpul desfăşurării acţiunii din roman mai rămăseseră dintre boieri doar cucoana Marica „cu vreo patru sute de pogoane…”. În roman descrierea satului este la fel ca în realitate, cu lux de amănunte.

Locul de taifas al moromeţilor era poiana din faţa fierăriei lui Iocan. „…Adunările cele mai zgomotoase aveau loc în poiana fierăriei mai ales duminica dimineaţa…”

Toponimia împrejurărilor satului din roman este identică cu cea reală. Există localităţile Atârnaţi, Balaci, Burdeni, Ciolăneşti, Căţeleşti, Mozăceni, Udupu, R âca etc. Primul volum descrie satul din anul 1937, al doilea, după o întrerupere de 20 de ani.

În primul volum satul înfloreşte, pătrunde industria, pământurile se vând şi se cumpără, gospodăriile se dezvoltă. Pe lângă bogătaşii satului fac politică şi ţăranii înstăriţi. Cei cu stare stau în centrul satului ca alde Aristide, Toderici stă lângă primărie, Oprescu la fel, asemenea şi Predescu sau Popa Andrei. Majoritatea ţăranilor sunt încă săraci. Gospodăriile sunt compuse dintr-o casă, un grajd, curte, grădină, căruţă, vite şi câteva păsări.

Obiceiurile satului sunt descrise magistral.

Jocul căluşului şi jocul copiilor de-a şotronul şi de-a bobicul, ineluşul seara la clic sau la furcărie, Formele de ritualuri străvechi cum ar fi spălatul picioarelor la Rusalii, obiceiuri legate de viaţa omului (naşterea, botezul, dragostea, nunta, înmormântarea, paraistasul) pregătirile pentru secerat, desfăşurarea treieratului, scene de folclor local (bocete, blesteme, ghicitul, datul cu bobi) sau coptul porumbului şi al dovleacului de copii la deal sau pe izlaz, fluieratul fetelor la poartă, ieşirea fetelor cu flăcăii în tindă,- toate acestea fapte au poezia lor în roman, petrecându-se într-o permanentă revărsare de energie. Unele pagini sunt adevărate imnuri închinate freumuseţii pământului şi anotimpurilor. În roman sunt integrate şi scene din credinţele populare despre Iele, nişte arătări, de obicei femei sau fete, care apar noaptea în poiene, jucând după fluier. Cine le vede rămâne cu infirmităţi. „Altădată a văzut Moromete o poiană cu muieri goale la el în Siliştea, la marginea pădurii, jucau singure, fără fluier şi a doua zi s-a dus acolo să vadă ce era şi a găsit iarba uscată, aşa ca un cerc!…”

Romanul „Moromeţii” cuprinde un întreg univers, în care se mişcă bătrâni şi copii, tineret şi oameni maturi cu grijile lor zilnice.

Scena mesei moromeţilor e o admirabilă prezentare a ierarhiilor familiale, a atmosferei din casă, a raporturilor dintre fraţi, o introducere uimitoare în psihologia moromeţilor.

Tulburătoare scene de dragoste rămân întipărite în mintea cititorului. „Polina se întoarse cu umărul şi-l aşteptă dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii deschişi; se lăsă greu cu toată puterea trupului şi gemu când el (Birică) o apucă şi-o înfăşură în braţe; numai când o ridică pe sus închise ea ochii. El o duse chiar pe pământul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei.”

Marin Preda realizează adevărate poeme ale universului câmpenesc, cu tonalităţi rapsodice, pline de un lirism sfâşietor.: „Soarele începu să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăştie afară, îl goleşte de frământările lui trudnice şi apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la loc într-un fel nou; florile albastre de cicoare ale căror priviri mai curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor înguste, şi vântul uşor al dimineţii care face ca grâul valuri asemănătoare mării, şi ciocârlia care ţâşneşte din lan şi urcă cu spinarea în sus spre cerul boltit şi albastru, şi întradevăr, pitpalacul tulburător şi barza care păşeşte rar printre răzoare, şi floarea galbenă a spicelor de grâu, care nu s-au copt, încă şi se revarsă în aer din nimic, şi drumurile care lasă satul în urmă, şi ierburile groase de pe marginea drumurilor înţesate cu scaieţi puternici, a căror floare uimeşte ochiul de la mare distanţă, toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund înăuntrul omului, subjugându-l.”

Dacă în primul volum „viaţa se scurge aici fără conflicte mari”, în volumul al doilea satul parcurge „marile zguduiri” de după război. Noul regim răvăşeşte satul, răstoarnă vechile rânduieli, scoate în faţă pe sărăcanii satului, un Isosică, Tăbârgel, Plotoagă, Zdroncan, Bilă, Mantaroşie etc.

De ce romanul s-a numit „Moromeţii”?

Mergând pe firul documentelor am găsit în „Însemnarea celor care se cunună” din anul 1834 că „s-au logodit şi s-au cununat mirele Dumitru sin MARIN MOROMETE, locuitor în satul Bucovul (vecin cu Siliştea Gumeşti) cu numita mireasă Dobra, fata lui Neagu Dinu, locuitor în satul lor, în luna decembrie, ziua 16, anul 1834, ce se arată împotrivă prin mine Popa Marin Pistol.” Numele de Moromete era deci răspândit pe aceste meleagfuei. Sufixul –ete se găseşte mai mult în Oltenia: brabete, ciuculete, juvete, gorobete… Lui M arin Preda i s-a părut că acest nume sună bine. De altfel când se zice: Eşti un Moromete! Adică un sucit, pus pe poante, ascuns sufleteşte, dar cu mâncărici pe limbă. De fapt, luând exemplul lui Caragiale, pentru care a avut un mare respect, editându-i şi opera la Cartea Românească, Marin Preda a dat nume sonore personajelor sale, asemenea dramaturgului.

Ilie Moromete face un mare salt faţă de întreaga galerie a ţăranilor descrişi până acum în literatura noastră. El este „victima unei sinistre ironii a sorţii” sub paşii istoriei atât de neiertători.

Niculae Moromete se împleteşte cu destinul scriitorului. „Atunci va fi împlinit romanul „Moromeţii” când şi destinul povestitorului va fi relevat” (interviu Păunescu-Marin Preda.). Niculae pare a fi până la un punct Marin Preda, Iată o scenă tulburătoare de extaz şi visare la moartea părintelui: „Tată, şopti el, eu nu te-am părăsit niciodată, ştii bine… Nu ţi-am făcut nici un rău, nu te-am chinuit cu nimic şi îmi pare bine că te-ai împăcat cu mama… dar de ce nu vorbeţti şi cu mine? Crezi cumva că d-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?... ştiu că poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatens…puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia puterea…Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi…Altfel crezi că merităm să vedem lumina soarelui? Tată, mă auză? Nu mai vreai să stai cu mine de vorbă? Sunt eu, Niculae, mamei te arăţi şi mie nu. De ce? Nu maiai nimic să-mi spui?”

Întregii comedii verbale, Marin Preda îi scoate la iveală o adâncă intuiţie a omenescului, în sens tragic. Disimularea lui Moromete e o reacţie defensivă, dictată de o îndelungată experienţă istorică. Între vorbe şi gânduri el introduce un decalaj deliberat, care-i dă posibilitatea să-şi păstreze o mare stăpânire de sine şi un punct de vedere contemplativ, un fel de filozofie moromeţeană. Disimularea îi îngăduie să se apere de forţele ostile care-l asaltează. Comedia cuvântului la Marin Preda e luată din tehnica lui Caragiale(vezi discursul lui toderici la finele anului şcolar).

Limba moromeţilor este elemental cel mai authentic pătruns în ţesătura romanului. Vocalismul respectă normele limbii literare, dar adesea vocala e se închide la i: zilili, e la ă: dăschide, pă gard etc. Fricativa palatală h are o aspiraţie surdă: oţi, Miai etc, adjectivele se substantivizează când denumesc însuşiri negative: borţoaso, blegule, chiorule, dosăditule, măgâreaţo, nebună, prostule, puturosule, pârlito, tâmpito, prăpădito, izmenito etc. Prin fenomenul interdicţiei de vocabulary, cuvântul iradiază, aidoma ca în limba populară, numeroase sinonime: pentru dracu- naiba, iacacine, satana, cinenutrebuie, cinenupoate etc. Oamenii în “Moromeţii” nu sunt identificaţi după numele de la botez ci după porecle. Poreclele sunt nişte micromituri. Zdoncan când era mic zdroncănea blănile patului, Ouăbei, fost negustor de ouă, striga : ouă bei (bă), Besensac are o istorie şi mai ciudată. L-a adus boieroaica în sac, fiind prins la furat şi de frică, săracul, trăgea câte una… Cârcâdaţ este numele unui joc, de-a pitita. De fapt nu se poate stabili o distincţie clară între poreclă şi nume. În sat oamenii nu se strigau cu numele de botez, ci cu poreclele: Mantaroşie, Împuşcatu, Marmporoşblanc, Pilelungă, Troscot, Usturoi, Udubeaşcă etc. Personajele folosesc proverbele şi zicătorile locului: Stare-ai bumben! Dau din coadă să ies din iarnă, aştezău, adică aşa să-ţi ajute Dumezău, salut când se ţesea în război.

Înjurătura la ţăranul roman a fost o descărcare nervoasă pe toate necazurile care l-au apăsat. Ea a căpătat în roman întorsăturile cele mai imprevizibile pe portativul stilului scriptic. Ea a apărut ca mijloc de defulare sau numai decorativ. Toate personajele din roman înjură. Cocoşilă în privinţa înjurăturilor era vestit, îl înjura şi pe tat-so, şi pe popoa, şi pe primar, şi pe preceptor, pe toţi de la lingură, de la şervetul cu care se stergea, la lampă, la feştilă, lumânare, târlă, copii, bunici şi străbunici. “Pe Dumnezei Cocoşilă îl cobora jos în sat şi îl înjura cu o anumită filozofie…” Înjurau de mamă, de rai, de tot ce era pe pământ…

De asemenea blestemele erau în clipele de ceartă erau elemente de refulare: Tăiat-ar cinenutrebuie, lovite-ar moartea, mâncate-ar pământul, lovite-ar buba, lovite-ar jigodia…

Marin Preda foloseşte în roman cuvinte autentice care denumesc îmbrăcămintea şi încălţămintea: opincă, dulamă, flanelă, ţoale, aba, nădragi, baruş, crepdeşin, americă, scurteică, murea etc, din domeniul bucătăriei: strachină, ştevie, pâsat, pilaf, dumicat, cuvinte care denumesc obiecte din casă şi din curte: prag, podişcă, parmalâc, belciugării, târlici, cipici, cergă, boboroadă, caftane, fes, răşchitor, daravelă,leliţă, vadră, a da dosul…

Limba moromeţilor are ca trăsătură principală oralitatea, Marin Preda fiind un virtuoz al dialogului din lumea ţărănească.

La 60 de ani de la apariţia “Moromeţilor” Nicolae Breban spune :„Moromete înseamnă în primul rând lansarea unui personaj. Cea mai mare forţă a scriitorului nu e să facă metafore, forţa scriitorului să creeze, precum Dumnezeu sau zeii, o figură de bronz care să rămână peste secole. Ca Hamlet, ca Don Quijote, ca Raskolnikov... Or, Moromete e şi el un monument de bronz! Preda a creat un personaj şi va rămâne în literatura română prin Moromete, degeaba se strofoacă generaţiile astea mai tinere, tinerii ăştia care înainte de Revoluţie veneau la mine cu o mare politeţe şi cu o imensă umilinţă, inutilă de altfel... Iar după Revoluţie s-au agăţat de Revoluţia română, de schimbarea politică brutală. O falsitate fără margini. O falsitate în care plutesc grupe de literaţi şi de politicieni şi care astăzi fac carieră, fac bani, fac influenţă. Ruptura politică din 89 n-are nicio legătură cu literatura. O să mi se spună mie şi lui Eugen Simion: „Vă apăraţi generaţia...” Dar noi am aruncat pe masa literaturii nişte cărţi care au rămas până azi şi nişte personalităţi, care nu vedeţi că nu pot fi egalate”, a încheiat el. Eugen Simion, la rândul lui, a vorbit despre personalitatea lui Marin Preda, pe care l-a cunoscut bine: „Preda n-a scris nici în genul lui Rebreanu, nici în cel al lui Sadoveanu. Modelul lui în proza românească e Caragiale. Preda n-avea mari studii, dar citise mare proză, prozatorii americani, prozatorii ruşi. Mi-amintesc o discuţie cu el despre Dostoievski şi Tolstoi la care eu n-am făcut faţă...”, a spus academicianul, vorbind în acelaşi timp despre cantitatea de antipatie nemeritată pe care a acumulat-o Preda în anii de după Revoluţie. „După 1989 a acumulat un mare grad de ură. M-am întrebat mereu de ce această antipatie. N-a fost prea iubit nici de generaţia ’60, iar după ’90 i s-a pus în cap orice, inclusiv faptul că a inventat realismul socialist. Or, celebra discuţie povestită de Păunescu e reală. Preda i-a spus lui Ceauşescu: „Dacă vreţi să reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!” Şi a coborât scările, transpirat, iar când a ajuns jos a zis: „Dom’le, dacă nebunul ăsta nu voia să renunţe, ce făceam, trebuia să mă sinucid!” Vorbind despre structura ţăranului român, Nicolae Breban a spus-o din nou, foarte plastic: „În 45, când s-a terminat războiul, 75 la sută dintre români erau ţărani. Şi acum sunt tot cam 75 la sută, cea mai mare parte dintre noi avem constituţie ţărănească, nu ne ascundem după deget, facem pe orăşenii, facem pe snobii, mergem la Monaco, avem nu ştiu câte licenţe... de-astea de două parale”. Şi a concluzionat: „E o mare porcărie că lăsăm să se scufunde aşa în neglijenţă acest pachebot enorm care e Marin Preda. A fost un uriaş cronicar al ţăranului european. Dar noi nici nu ştim ce e aia „ţăran”. Mai ales generaţiile tinere au o părere destul de aproximativă, nu prea cunosc istoria, se detaşează rapid de istoria România unde răzeşii lui Ştefan şi chiar şi iobagii lui Mihai Viteazul au creat istorie. Drama mare a comunismului, dar n-o spune nimeni, o spun eu şi-am s-o tot spun până o să mor, nu a fost nici a intelectualităţii, nici a bisericii, nici a marii finanţe, marea dramă a fost cea a ţăranului român.” Iar în încheiere, Breban a promis că va publica în curând un roman de 700 de pagini, al cărui personaj l-ar putea concura pe Ilie Moromete.

ION IONESCU BUCOVU

***

PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ

Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei ( Octav Minar, printre care și George Călinescu).

„Bolta rece” era o cârciumă din Sărărie căutată pentru pitorescul ei, amenajată în hrubele unei vechi case boierești. Grecul Amiras făcuse din beciurile casei depozite de vinuri și un loc de euforie bahică care a devenit faimos. Eminescu cu Creangă au venit aici după ce s-au cunoscut. În acest timp Eminescu, ca inspector școlar, stătea mai mult plecat să inspecteze școlile, venea acasă sâmbăta sau duminica și, obosit, citea sau mai scria câte un raport către Minister .

Sigur este că cei doi s-au întânlit la conferințele învățătorești din toamna anului 1875 la Iași. Eminescu, ca revizor școlar, raporta ministrului la 10 august 1875 despre un oarecare Creangă Ion „institutor la Școala de băieți nr. 2 din Păcurari, asupra metodei pentru a preda copiilor cetirea și scrierea.” La ședințele învățătorilor, prietenii învățătorului l-au împins în față pe Creangă ca pe un fel de lider pentru a fi cunoscut de Eminescu. Aici a ascultat Eminescu primele „drăcovenii” sau „povestioare” din gura marelui povestitor. Acum a intuit el valoarea literară a povestirilor lui Creangă. De acum înainte Eminescu nu mai putea fi văzut fără Creangă și Creangă fără Eminescu.

„Bolta rece” i-a legat mai mult. „Elemente comune sufletești, împinseră aici și pe Eminescu, și pe Creangă. Erau amândoi moldoveni dintr-o țară cu podgorii, atrași careva să zică de izul masiv al vinurilor curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroși dintr-o ulcea de pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolți, decât din pahare boierești inodore ale localurilor de lux. La acest simț direct al vinului se adaogă din partea amândorura o voluptate a priveliștilor și purtărilor primitive, rurale, la Creangă, fiindcă era țăran obișnuit să șază pe o laviță, să dea pe gât o bărdacă de vin după o prealabilă adulmecare cu nasul și să șteargă apoi în mânecă cu un geamăt de mulțămire totodată și gura, și nasul; la Eminescu, fiindcă acesta trăise pe drumuri de țară și alături de aceeași lume aspră și pentru că un romantism social îl cutremura de simțire la ideea că în asemenea hrube strămoșii moldoveni băuseră vin, trăind țărănește, dar sănătos” (Viața lui Mihai Eminescu, George Călinescu).

Pe Eminescu l-a adus la „Bolta rece” Creangă care cunoștea toate cotloanele orașului. Ascultându-l pe Creangă cât de minunat își istorisea amintirile din copilărie și depăna cu savoare, întâmplări fabuloase din imaginația bogată a poporului său pline de un umor robust, sănătos, trăite aevea în lumea satului, Eminescu i-a intuit harul de fermecător și inegalabil povestitor, creator al unei limbi cu infinite nuanțe cromatice țărănești. Vlahuță, care știa de la Eminescu toată povestea, i-a comunicat lui Bassarabescu „că pe Creangă el ( Eminescu) l-a îndemnat să scrie.”

În ambianța de la „Bolta rece” Eminescu îl convinge pe Creangă să fie prezentat Junimii, „...Creangă nu prea vroia. Când poetul îl rugă în numele prieteniei ce-i lega, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială și s-au dus...” (Emil Gârleanu). Eminescu și Creangă erau prezențe active la Junimea. Faimosul povestitor îi înveselea pe participanți cu glume și anecdote „corosive”. Când și-a citit singur povestirile „ a fost o adevărată sărbătoare.” (G. Panu) „Plecau amândoi- ne spune G. Panu- și se înfundau pe la vreo crâșmă de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede,- căci mulți cred că acesta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă,-nu ; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viața simplă și primitivă.” În asemenea împrejurări Eminescu cu Creangă erau fericiți.

În perioada revizoratului Eminescu popularizează manualele didactice ale lui Creangă și chiar recomandă dascălilor „Metoda nouă de Creangă”, fiind cel mai bun abecedar al timpului.

În acest timp Creangă trăiește „ în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea Plângeii, strada Țicăului-de-sus nr.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită în cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar, și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind cu octombrie, când este vremea bună ca acum” (Scrisoare către Titu Maiorescu).

Tinca Vartec, „țiitoarea” povestitorului ne relatează că „Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci ai casei”. Tinca Vartic nu prea agreea excapadele lor și Eminescu începuse să se stingherească și s-o evite.

Ținând cont de condițiile precare pe care le petrecea în Iași, Eminescu consimte lui Slavici că s-a hotărât să vină la București la ziarul Timpul.

De acum înainte se leagă de cei doi scriitor o îndelungată și savuroasă corespondență.

Cu supărarea în suflet Creangă îi scrie lui Eminescu la București în decembrie 1877 o scrisoare plină de tristețe :

„Bădiță Mihai,

Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amărală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi : ș-apăi dă, nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase.

Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă...

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Arnoteanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți.

Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiasma cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Cu toată dragostea, Ionică.”

Rămas singur la Iași, Ion Creangă se consola cu amintirile păstrate din timpul petrecut cu Eminescu.

Cei doi prieteni s-au întânlit la București în anul 1880 cu prilejul numirii lui Creangă în Consiliul general al instrucțiunii, ca reprezentant al învățământului primar. Apoi s-au mai întânlit cu diferite ocazii până când, însuși Creangă, măcinat de o cumplită boală (epilepsie), cu regretul în suflet că iubitul lui prieten se dusese la cele veșnice, moare la 31 decembrie 1889, când colindătorii veneau la bojdeucă să-i ureze de Anul Nou.PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ

Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei ( Octav Minar, printre care și George Călinescu).

În perioada revizoratului Eminescu popularizează manualele didactice ale lui Creangă și chiar recomandă dascălilor „Metoda nouă de Creangă”, fiind cel mai bun abecedar al timpului.

Bojdeuca din Țicău

Ținând cont de condițiile precare pe care le petrecea în Iași, Eminescu consimte lui Slavici că s-a hotărât să vină la București la ziarul Timpul.

De acum înainte se leagă de cei doi scriitor o îndelungată și savuroasă corespondență.

Cu supărarea în suflet Creangă îi scrie lui Eminescu la București în decembrie 1877 o scrisoare plină de tristețe :

„Bădiță Mihai,

Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amărală.

Dar, iartă mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase.

Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă...

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Arnoteanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți.

Rămas singur la Iași, Ion Creangă se consola cu amintirile păstrate din timpul petrecut cu Eminescu.

***

ORIGINEA NUMELOR

ADAM

Este numele primului bărbat. Provine de la cuvântul ebraic pentru „om” şi înseamnă „a fi roşu”, referindu-se la culoarea arămie a pielii umane şi la faptul că a fost creat din pământul roşiatic. O altă sursă de provenienţă este cuvântul asirian „adamu” care semnifică „a fabrica”. Conform Genezei în Vechiul Testament, Adam a fost creat din pământ de către Dumnezeu (este un joc de cuvinte aici – cuvântul ebraic „adamath” care înseamnă „pământ”). El şi Eva se presupune că au fost primii oameni care trăiau fericiţi în Grădina Eden (Paradisul), până când Adam a mâncat fructul interzis pe care i l-a dat Eva. Adam este de asemenea şi numele generic al rasei umane.

ADELINA / ALINA

- originea numelui este “Adal” (“nobil” in germana veche).

ADRIANA / ADRIAN

- de la “Hadrianus”, nume de origine latina ce inseamna “originar de lânga Marea Adriatica”

ALEXANDRU / ALEXANDRA

- de la “Alexandros”, nume grecesc care inseamna “protector al barbatilor / al oamenilor”

ALMA

- derivat din expresia latineasca insemnand “dragut / amabil”

AMALIA

- nume vechi germanic care inseamna “munca”

AMANDA / ANGELA / ANGELICA

De la “amanda / amandus”, o fraza latineasca insemnand “una care trebuie iubita”. Acest nume a fost un adjectiv latinesc, corespunzand termenului masculin, angelicus. Acest termen este originar de la numele grecesc “angelos”, insemnand “mesager”. Expertii nu sunt siguri daca acest termen vechi este sursa modernului nume feminin Amanda. Poate fi o simpla extindere a familiarului Angela, probabil influentat de frantuzescul Angelique, insemnand “angelic, diafan”

ANA / ANCA / OANA

- de la “channah”, nume evreiesc care inseamna “gratia favorita”

ANDREEA / ANDREI

- de la “Andreas”, nume masculin grecesc care inseamna “razboinic”

ANTONIA / ANTON

- de la “Antoniu” (nume de origine latina care inseamna “a fost pierdut”) sau de la cuvântul latin “antius” (“avangardistul”)

ATANASIE

- (gr. “athanasius”) – “nemuritorul”

AUGUSTA / AUGUSTINA / AUGUSTIN

- de la cuvantul latin “revenit”

AURELIA / AUREL

- de la “Aurelius”, nume de origine latina, insemnand “aurita / auritul”

AURORA / AURICA

- in limba latina inseamna “zori / rasarit”

BEATRICE

- de la “viatrix”, nume latin ce inseamna “voiajor / calator”

BIANCA

- provine din cuvantul “blanc” (din franceza veche), ce inseamna “alb”

BOGDAN

- de la “bogdan”, o fraza slava ce inseamna “darul / cadoul lui Dumnezeu”

CALIN

- prenume tipic românesc probabil lumea vegetala. “Calinul” (Viburnum opulus) este un arbust raspândit si la noi

CAMELIA

- de la o expresie din latina ce inseamna “ajutorul preotului”

CARMEN

- de la “Carmel”, nume evreiesc ce inseamna “orhidee”

CAROLINA / CAROL

- de la “ceorl”, cuvant antic german ce inseamna “proprietar”

CĂTĂLINA / ECATERINA / CĂTĂLIN

- de la “aikaterine”, nume grec ce inseamna “pur”. Dar nu toti expertii sunt de acord. Unii spun ca numele este derivat din cuvantul grec “katharos”. Altii, ca se trage din numele lui Hecate, zeita greaca a magiei. O alta sursa posibila este “katerina”, un cuvant grec pentru “tortura”

CECILIA / CELIA / CECIL

- de la “caecilia”, nume latin ce inseamna “orb”

CEZAR

- de la “caesarius”, nume latin ce inseamna “seful”

CIPRIAN

- de la “cyprianus”, nume latin ce inseamna “originar din Cipru”

CLARA

- de la expresia latina ce inseamna “sclipitor”

CLAUDIA / CLAUDIU

- de la o expresie latina (“lame”) care inseamna “schiop”

CLEMENTINA

- de la “clementia”, nume latin ce inseamna “plin de mila / milos”

CLEOPATRA

- de la “kleopatra”, nume grec ce inseamna “mândria tatalui”

CONSTANTIN

- de la “constans”, nume latin care inseamna “constant / statornic”

CORINA

- de la “kore”, nume grec ce inseamna “fecioara”

CORNELIA / CORNEL

- cuvantul de origine este “cornu”, echivalentul latin pentru “horn”

COSMIN

- probabil o forma derivata de la “Cozma” (in limba turca “koz” inseamna “frumos”)

CRISTINA / CRISTIAN

- de la “christiana”, nume latin ce inseamna “urmasul lui Cristos”

DANA / DANIELA / DOINA / DAN / DANIEL

Provine din numele ebraic Daniyel care însemnă “Dumnezeu este judecătorul meu” sau “ Judecător este Dumnezeu”. Al doilea fiu al lui David, născut la Hebron. Mai era numit si Chileab. Daniel a fost un profet evreu a cărui viaţă şi profeţii sunt istorisite în Cartea lui Daniel din Vechiul Testament. Obligat să intre în serviciul regelui din Babylon, a devenit cunoscut pentru îndemânarea sa în interpretarea viselor, Ezechiel, cu care a fost comtemporan, îl menţionează ca un model de dreptate. Printre purtătorii renumiţi ai acestui nume se află matematicianul elveţian Daniel Bernoulli şi autorul englez Daniel Defoe.

- O altă posibilitate menţionată este provenienţa de la expresia germanică “locuitor al Danemarcei”

DAVID

- originea cuvantului vine din ebraica si inseamna “de iubit”

DELIA

- (gr.) “cea de pe insula Delos” (Grecia).

DIANA

Derivat de la o veche rădăcină Indo – Europeană care semnifică „divin, ceresc”, legată de dyeus (ZEUS). Pentru romani „ diviana” este numele latin pentru „zeiţă”. Diana (Artemis în mitologia greacă), fiica lui Jupiter şi a Latonei, este zeiţa Romana a vânătorii, pădurilor, lunii, a căsătoriei şi a naşterilor. Cel mai notabil templu al ei este cel de la Ephesus – una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, construit în cca 220 ani.

DIONISIE

- (gr. “Dionysius”) – “fiul zeului Dionysos”

DOLORES

- provine de la expresia spaniola, ce inseamna “suparare / durere”

DOMINIC

- de la cuvantul latin insemnand “lord”

DORIN

- prenume de origina greaca: a) apartenenta la grupul etnic al “Dorilor”, sau b) derivat din “theodor” (“darul Domnului”)

DRAGOMIR

Înseamnă „valoros şi paşnic”, provenind de la elementul slav dorogo care semnifică „valoros” combinat cu mir – pace.

DRAGOS

- isi are originea in cuvantul slav, care inseamna “dulce glorie”

DUMITRU

- corespunde zeului grec “Demetrius”, zeul agriculturii

ELENA / ELEONORA / NORA

- nume grec ce inseamna “raza de soare”.

ELISABETA

- (ebr.) – “cea care il cinsteste pe Jehova”

ELVIRA

- de la “ali wer”, o fraza din germana antica ce inseamna “intr-adevar strain”

- (span.) – “cea mareata” sau “cea care pastreaza”.

EMANUELA / EMANUEL

- de la “Imanuel”, nume ebraic inseamna “Dumnezeu este cu noi”

EMILIA / EMIL

- de la “Aemilus”, nume latin care inseamna “dornic / nerabdator / zelos”

EUFROSINA

- (gr. “Euphrosyne”) – “cea senina”

EUGENIA / EUGEN

- de la “eugenios”, nume grec ce inseamna “aristocrata / aristocrat”

EUSEBIU

- de la o expresie greceasca ce inseamna “religios”

FABIAN

- de la “fabianus”, nume latin ce inseamna “crescator de fasole”

FELICIA / FELIX

Provine de la numele roman “felix”, nume care inseamna “fericit / norocos / fertil”. Un purtător renumit al acestui nume a fost compozitorul german din secolul XIX Felix Mendelsohnn

FILIP

- de la “philippos”, nume grec ce inseamna “iubitor de cai”

FLAVIA / FLAVIU

- de la o expresie latina ce inseamna “galben auriu”

FLORINA / FLORENTINA / FLORIN

- de la “florentina”, nume latin ce insemana “infloritoare”

GABRIELA / GABRIEL

Are originea la “Gabriyel “, nume ebraic ce inseamna “Dumnezeu e puterea mea”. Gabriel este unul dintre cei 7 arhangheli în tradiţia ebraică. Apare atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, unde anunţă naşterea lui Ion către Zaharia şi a lui Iisus – Mariei. Conform tradiţiei islamice, el a fost îngerul care a dictat Coranul lui Mohamed.

GEORGIANA / GEORGE / GHEORGHE

- de la “georgios”, nume grec ce inseamna “fermier / taran”

GLORIA

- de la o expresie latina ce inseamna “glorie”

GRAZIELA

- (lat. “gratia”) – “cea gratioasa”

GRIGORE

- de la “gregorios”, nume grec ce inseamna “vigilent”

HORATIU

- de la “Horatiu”, nume latin al carui sens a fost pierdut

HORIA

- de la “Heinrich”, nume germanic antic ce inseamna “cap de familie”

HORTENZIA

- (lat. “hortensia”) – “gradinareasa”

IACOB

- de la vechiul prenume ebraic Jakob (semnificatie necunoscuta)

ILEANA

- de la expresia ebraica care inseamna “raspunsul Domnului”

INA

- forma scurta a multor prenume care se termina in “ina”

IOANA / ION / IOAN

- de la “Yochana”, nume evreiesc, insemnand “binecuvântarea Domnului”

IRINA

- de la “eirene”, nume grec insemnand “pasnica”

IRMA

- de la “irmen”, vechi nume germanic, insemnand “universal”

ISIDOR

- (gr. “Isidor”) – “darul zeitei Isis”

IULIA / JULIETA / IULIU

- de la expresia latina care inseamna “descendentul zeului Jupiter”

IUSTINA / IUSTIN

- de la “justinus”, nume latin care inseamna “cel care gandeste corect”

IUSTINA / IUSTIN

- de la “justinus”, nume latin care inseamna “cel care gandeste corect”

LARISA

Derivat de la numele unui oras antic din Tesalia, din citadela greacalerisai. Sfanta Larissa a fost o martira din istoria timpurie a Greciei.

LAURA / LORENA / LAUREAN / LAURENTIU

De la “laurus” („tufa de dafin/laur”) sau de la “originar din Laurentum” (localitate veche lânga Roma). Este forma feminină a numelui latin târziuLaurus, care însemna „dafin”. În Roma antică, frunzele de dafin erau folosite pentru a alcătui ghirlandele învingătorilor. Sfânta Laura a fost o martiră spaniolă din secolul IX care a fost aruncată într-un vas plin cu plumb topit de către mauri. O altă purtătoare vestită a fost Laura Secord, o eroină canadiană în timpul războiului din 1812.

LEONARD

- de la “leonhard”, cuvânt vechi germanic insemnand “puterea leului”

LETIŢIA

- de la o expresie latina insemnand “bucurie”

LILIANA

- de la “lilium”, cuvant latin insemnand “crin”

LIVIA / LIVIU

Nume roman care isi are originea fie de la cuvantul latin liveo care semnifica „a invidia” , fie in lividus care inseamna „palid, livid, invidios”. Printre purtatorii acestui nume se remarca Titus Livius (cunoscut ca Livy), istoric roman care a elaborat o istorie a orasului Roma.

LUCIA / LUCIANA / LUCA / LUCIAN

Provine din cuvântul latin “lucire”) – “luminoasa / luminosul”. Sfânta Lucia a fost o martiră din Siracuza căreia i-au fost scoşi ochii.

LUCRETIA / LUCRETIU

- de la “lucror”, cuvant latin ce inseamna “a reusi”

MAGDALENA / MĂDĂLINA

- de la expresia ebraica insemnand “originara din Magdala” (sat biblic pe malul Marii Galilee, presupus a fi locul de origina al Mariei Magdalena, personaj neotestamentar)

MARCELA / MARCEL / MARTINA / MARTIN

- de la “Marcia” si de la “Martinus”, nume latine insemnand “dedicat lui Mars” (zeul razboiului la romani)

MARGARETA

- (iran.) – “perla”

MARIA / MARIANA / MARIELA

- de la Miryam, nume ebraic insemnand “copil dorit”. Altii interpreteaza prenumele ca insemnand “rebel” sau “multa amaraciune”

MARIN

- (lat. “marinus”) – “marinarul”

MARIUS / MARCU

- de la expresia latina insemnand “barbatesc” (deriva de la “Mars”, zeul razboiului la romani)

MARTA

- de la expresia “femeie de casa”

MARTIN

Provine de la numele roman Martinus care a derivate de la Martis,cazul genitive al numelui zeului roman Mars. Saint Martin de Tours a fost un episcop din secolul XIV care este sfântul protector al Franţei. Conform legendei, a întâlnit un cerşetor căruia îi era frig în mijlocul iernii şi-a rupt pelerina în două şi a dat jumătate cerşetorului. Un purtător faimos al acestui nume a fost Martin Luther King, liderul american pentru drepturile civile care a luptat pentru egalitate rasială.

MAXIM / MAXIMILIAN

- de la “Maximilianus”, nume latin insemnand “cel mai mare”. MELISA – de la expresia greceasca insemnand “miere”

MIHAELA / MIHAI

- de la o expresie ebraica insemnand “cine se aseamana cu Jehova ?”

MIRABELA

- de la “mirabilis”, cuvant latinesc insemnand “miraculos”

MIRANDA

- de la expresia latina care inseamna “minunat”

MIRCEA

- probabil de la prenumele slav “Miroslav / Mirco” (“slava Pacii”)

MIRELA

- de la “Mireille”, prenume frantuzesc insemnand “a admira” – provine din numele provensal Mireio, care a fost folosit pentru prima dată de poetul francez Frederic Mistral. El l-a derivat probabil din cuvântul provensal mirarcare semnifică „a admira”.

MONICA

- de la “monos”, cuvant grecesc insemnand “sihastra”

NADIA

- de la “nadejda”, nume rusesc insemnand “speranta”

100

NARCISA

- de la “narkissos”, nume grec care inseamna “pierdut”

101

NATALIA

- (lat.) – “cea nascuta la Craciun”

102

NELU – forma de alint pentru ION

103

NICOLETA / NICOLAE

- de la “nikolaos”, nume grecesc insemnand “oameni victorioşi”

104

OCTAVIA / OCTAVIAN

- provine din expresia latina insemnand “al optulea”

105

OFELIA / FELICIA

- de la “opheleia”, cuvant grec insemnand “ajutor”

106

OLGA

- de la “Helga”, nume scandinav insemnand “de succes”. Nu toti expertii sunt de acord cu aceasta, unii spunand ca poate fi derivat din nume vechi insemnand “binecuvantata” sau “sfanta”.

107

OLIMPIA

- de la o expresie din limba greaca a carei traducere inseamna “originara din Olimp”.

108

OLIVIA / OLIVIU / OLIVER

- de la “olivia”, nume insemnand “maslin”.

109

PAULA / PAUL / PAVEL

Sursa numelui este din limba latină şi provine din familia de nume romane Paulus, care înseamnă „mic” sau „umil”. Sfântul Paul a fost un lider important a bisericii creştine timpurii, povestea sa apărând în Noul Testament. Se numea la început Saul, dar şi-a schimbat numele după convertirea la creştinism. Majoritatea epistolelor din Noul Testament (14 din toate cele 21) sunt se datorează lui. Purtători vestiţi ai acestui nume în lumea artei sunt Paul Gauguin şi Paul Cezanne, amândoi pictori impresionişti din secolul XIX din Franţa.

110

PETRE / PETRU

- prenume provenit din greaca. Traducerea lui ar fi “dur” sau “piatra”

111

POMPILIU

Originea este numele roman Pompilius, de semnificaţie necunoscută. Numa Pompilius a fost al doilea rege legendar al Romei (după Romulus).

112

QUINTILIU

- provine din expresia latina insemnand “al cincelea”.

113

RADU

- (slav. “rad”) – “veselul”.

114

REGHINA

- (lat. “Regina”) – “regina”.

115

REMUS

- (lat. “Remus”) – “vâslasul”

116

RODICA

- de la prenumele englez “Roda” (“rhode” = “trandafir”).

117

SABINA

Forma feminină de la Sabinus, un nume roman care semnifică „femei Sabine” în latină. Sabinii erau un popor antic care trăiau în centrul Italiei, dar au fost cuceriţi de romani după câteva războaie. Conform legendei, romanii au răpit câteva femei Sabine în timpul unui raid. Când au venit bărbaţii să le salveze, femeile au fost capabile să face pace între cele două grupuri.

118

SEBASTIAN Nou

Provine de la numele roman Sebastianus care semnifica “De la Sebaste” in Latină. Sebaste era denumirea unui oraş in Asia Mică, numele oraşului provenind din limba greacaă : seßast?? (sebastos), “venerabil” (o traducere a termenului latin Augustus, titlul împăraţilor romani.). Sfântul Sebastian a fost un soldat roman ucis cu săgeţi după ce s-a descoperit că era creştin.

119

SEPTIMIU

- provine din expresia latina insemnand “al saptelea”

120

SERGIU

- (lat. “Sergius”) – “servare” = “a salva”, “servus” = “servitor”

121

SIDONIA

- (lat.) – “cea din orasul Sidon” (azi: Saida in Liban)

122

SILVIU

- (lat. “silvanus”) – “padurarul”

123

SIMION

- (ebr. “simon”) – “ascultator”

124

SORIN / SORINA

Este derivat de la cuvantul soare si reflecta stralucirea si buna dispozitia pe care persoana care poarta acest nume le imprastie printre cei din jur.

125

ŞTEFAN

- (gr.) – “purtatorul cununei învingatorului”

126

SUSANA

- (ebr.) – “crin”

127

TATIANA

Forma feminină a numelui roman Tatianus, care derivează din Tatius, de semnificaţie necunoscută.

128

TEODOR

- (gr. “theodor”) – “darul Domnului”. Provine de la numele grecescTheodoros, care înseamnă “darul lui Dumnezeu” de la cuvintele greceştitheos –“Dumnezeu” si doron – “dar”. Acesta a fost numele pe care l-au avut mai mulţi sfinţi si papi.

129

TIBERIU

- (lat. “tiberius”) – “fiul zeului râului Tibru” (Roma)

130

TITUS

- (lat.) – “turturica”

131

VALER

- (lat. “valerius”) – “sanatosul”

132

VASILE

- (gr. “basilaeus”) – “domnitorul”

133

VERONICA

Forma latină de la Berenice, scrierea, influeţată de Latina ecleziastică, a frazei vera icon semnificând „imagine adevărată”. Acesta a fost numele unui sfânt legendar care a şters faţa lui Iisus cu un prosop şi imaginea sa a fost imprimată pe prosop.

134

VICTOR/VICTORIA

Nume roman care în latină semnifică – “invingator”. Un purtător faimos al acestui nume a fost Victor Hugo, autorul francez care a scris, printre multe altele, „Mizerabilii” şi „Cocoşatul de la Notre Dame”

135

VIORICA

- (lat. “Violetta”) – “viorea”

136

VIRGIL

- (lat. “Virgilius”) – semnificatie necunoscuta (probabil de origine etrusca)

137

VIRGINIA

Forma feminină a familiei de nume romane Virginius, care a derivat din latinul virgo – „fată, fecioară”. Conform legendei, a fost o femeie romană omorâtă de tatăl ei pentru a o păstra virgină. Statul american Virginia a fost denumit astfel în onoarea Elisabetei I-a, regina virgină.

138

VLAD

Veche prescurtare a numelor slave începănd cu elementul volod care semnifică „regulă”. Vlad Dracula, prinţul din secolul 15 al Ţării Româneşti, a fost inspiraţia care a dus la crearea personajului de film al vampirului Contele Dracula.

139

ZINA

- prescurtarea prenumelui german “Gesina / Josina”

140

ZOE

- (gr. “zoi”) – “cea vitala”

*†"

„JURNALUL FERICIRII”- de N. STEINHARDT

„comedia inumană” a universului concentraționar comunist

În peregrinările mele ca dascăl prin satele patriei am intrat în casa unui elev al cărui bunic venise proaspăt din închisorile comuniste. L-am găsit lângă sobă, aproape un cadavru, era speriat, cu ochii rătăciți și refuza să vorbească. Atât mi-a zis : „Eu am stat în celulă cu Steinhardt!” Vorbea încet și se uita în toate părțile. „N-am voie să spun mai multe, am jurat că-mi pun lacăt la gură, dacă află ăia iar mă bagă la închisoare.” Nu după mult timp am aflat că a murit.

Povestea lui mi-a revenit aflând cine este N. Stainhardt, acel evreu care a îmbrăcat haina lui Hristos și a scris cartea poate cea mai citită din ultimii 20 de ani, „Jurnalul Fericirii”.

Episodul trecerii la religia ortodoxă dă naștere cărții „Jurnalul fericirii”,care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor . Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. "Jurnalul fericirii"este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989. Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului. În cei douăzeci și trei de ani care au trecut de la apariție, cartea a fost publicară în aproape 11 ediții în țară și șapte ediții în străinătate, fiind considerată cea mai bună carte a primului sfert de veac din acest secol.

N. Steinhardt a activat în literatura română încă din perioada „trăiriștilor”, dar adevărata operă a lui a fost publicată după căderea regimului comunist, „Jurnalul fericirii”, fiind o carte tulburătoare, rodul unui spirit cuceritor, de o moralitate model pentru timpurile noastre, într-o societate încă bolnavă.

„Jurnalul fericirii” nu poate fi încadrat într-o formă literară. „Creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi așadar nesincer să încerc a susține că „jurnalul” acesta a fost ținut cronologic ; e scris apres coup , în temeiul unor amintiri proaspete și vii. De vreme ce nu l-am putut însera în durată în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conștiință ; e un risc pe care trebuie să-l accept.” (N. Steinhardt). Eugen Simion îl numește „ o confesiune apropiată ca formă epică de ceea ce în secolul al XIX-lea se numea memorial.” Am putea numi acest Jurnal „ romanul unei trăiri”, memorialul unei epoci tragice, în care se împletesc aspecte filozofice cu aspecte religioase, aspecte de moralitate cu rudimente animalice de brute, aspecte culturale cu episoade din marii învățați ai lumii cu citate din ei, care toate pun în lumină o epocă pe care Marin Preda ar fi numit-o „era ticăloșilor”.

De ce „Jurnalul fericirii” ? Cum poate cineva să fie fericit în condițiile în care este constrâns să treacă zilnic prin nenumărate umilințe, să se supună unor torționari malefici, luciferi ai închisorilor comuniste ? Cine ar putea socoti vreodată prin câte furci caudine a trecut N. Steinhardt împreună cu o parte dintre cei mai iluștri intelectuali ai acelor vremi : Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Nicolae Balotă, Vladimir Străinu, Al. O. Teodoreanu, Virgil Nemoianu, Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și alții, toți reprezentanți ai marii culturi, demni de admirația și respectul posterității.

Fericirea lui Steinhardt rezidă în capacitatea lui uimitoare de a cuceri libertatea interioară, folosindu-se de instrumentele spiritului dintre cele mai diferite cum ar fi credința creștină altoită pe propria sa gândire și înțelegere a lucrurilor, o cultură vastă, o mecanică fină a ideilor, gustul pentru paradox, cu citate din Biblie, Martin Luther, Salvator Dali, Thomas Morus, Kirkegaard, Dostoievski, Cervantes și alții.

La el „Celula se transformă neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot, castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II-lea, în cârciuma lui Don Qujote transformată și ea în castel, în salonul prințului de Conti la ora când se servește le Thea l’anglaise , în grădina Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa și la Ecbatano, în serai la Bagdad și la Samarcand; iar deținuții, slabi și galbeni, murdari și zdrențuiți în tot atâtea portrete de La Tur, Perronneau și Van Loo care au pictat figurile cele mai inteligente, mai grațioase și mai blânde ce pot fi, culmi ale delicateței unei civilizații mai mult decât rafinate. Prin bucurie, zice Simone Weil,Frumisețea lumii pătrunde în suflet. Prin durere ea pătrunde în corp.”(N.Steinhardt)

„Lumea-zice el- e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, de viată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.

Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere,și numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută.

Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.”

Memoria fericită i-a prilejuit dorita „figură a fericirii”. „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi); (nebotezat) și ies cu ochii deschiși (botezat); am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărat, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”

El a uitat și a iertat, așa cum l-a învățat Hristos. Citândul pe Dostoievski precum că „Libertatea, iată formula omului” sau pe Thomas Morus cum că „Libertatea e o noțiune pedantă și burgheză”, el precizează că libertatea e obârșia „memoriei fericite”, un fel de libertate interioară pe care nu ne-o poate lua nimeni.Ca și Dostoievski, el pune în ecuație libertatea cu credința, ambii formându-se în același spațiu creștin ortodox. Înainte de a scrie jurnalul el se eliberase „de patimi”, devenise „nou”,- „ies vindecat”-, își câștigă libertatea de-a uita răutățile, de-a deveni „fericit”. El nu vorbește despre ororile sistemului comunist ci despre reacția celor ce au suferit, atât în interiorul închisorilor cât și în afara lor.

Privind „Jurnalul…” din perspectiva documentară, mi se pare că cea mai importantă parte este cea închinată legăturii cu „lotul mistico-legionar”. Așa cum rezultă din una din denumirile date acestui grup: „lotul Noica-Pilat”, din care făceau parte cei mai reprezentativi oameni de cultură ai vremii, grupul care„uneltea împotriva securității statului”, Steinhardt relatează amănunte din timpul anchetelor, prezentând metodele folosite de securitate, starea fizică de-a dreptul jalnică în care se aflau cei arestați, dar și cea psihică, dominată de spaimă, de incertitudine. „Ceea ce mă îngrozește și mă deprimă dincolo de orice putință de a mă exprima este înfățișarea fizică a lui Dinu (Pilat) și ținuta lui. Înfățișarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în țoale ponosite, care nu stau, ci atârnă pe el. (…) Ținuta: stafia aceasta slăbănoagă și jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră și așezată de gardian cu fața la masa de lucru a ofițerului anchetator și de cum i s-a vorbit, a și luat poziția de drepți.” Sau alt episod: „În sala de ședințe, dând impresia de pustietate, uriașă, ne așează în boxă, tot pe bănci- ca la școală-, suntem mulți foști elevi ai liceului Spiru Haret- acum unul lângă altul înghesuiți. Ne plasează pe rând cum intrăm: mă pomenesc între Noica și la dreapta, Vladimir Străinu, Pillat, Sandu L. și câțiva pentru mine necunoscuți ocupă banca întâi: coautorii complotului înfățișat judecății și pe care-i văd și astăzi prima oară. Cele patru femei(Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi și Simina Caracas) sunt în fundul boxei… Primul grup este al nostru, al deținuților din boxă, douăzeci și cinci la număr, îngrămădiți pe bănci, privind drept înainte (iarăși nu avem voie să ne uităm altundeva, și mai ales unul la altul), înconjurați-asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic- de un cerc de ostași în termen, toți echipați ca pe front, cu puști mitraliere automate pe care le țin îndreptate asupra-ne, dându-și silința să se holbeze fioros…”

Sunt relatări tulburătoare din timpul cercetării și al detenției cărora cu greu le-ai putea da crezare, un fel de „ drum al robilor” spre moarte.

Desigur că nu mi-am propus să analizez această operă interesantă care iese din tiparele literaturii. Sunt puțin cei ce s-au aventurat să-i deslege misterele literare. Ea rămâne totuși un document zguduitor al secolului trecut despre universul concentraționist comunist.

„Jurnalul Fericirii” este o carte fără echivalent în cultura română, o carte al cărui destin abia începe, zice I. Simuț. Jurnalul relevă o bogăție de semnificații și înțelesuri ce trezește în cititor bucuria infinită de a trăi savurând viața plină de paradoxuri, antinomii, armonii și contradicții, care toate ne cuceresc prin sinceritatea autorului, Nicolae Delarohia, un Mucenic al neamului.

***

EMINESCU ȘI CLEOPATRA LECA POENARU

Cleopatra Lecca, nepata pictorului Lecca şi verişoara lui I. Luca Caragiale a fost ultima mare iubire a Luceafărului. Eminescu a cunoscut-o la Bucureşti, după despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Cea care , după unii critici literari, a inspirat poezia ” Pe lângă plopii fără soţ” este considerată ultimul amor al poetului, înainte ca acesta să se îmbolnăvească.... Pasiunea lui Eminescu pentru Cleopatra că a fost ultima aventură, petrecută între anii 1877-1883, înainte ca poetul să se îmbolnăvească. Cleopatra Lecca (Poenaru) a fost o prezenţă constantă în Junimea bucureşeteană. A fost invitată de Maiorescu, încă de la începutul şedinţelor ”mixte”, criticul fiind amorezat de ea. Femeie singură, Cleopatra era un nume celebru în protipendada bucureşteană, după ce fostul soţ, căpitanul Poenaru divorţase de ea pentru că o prinsese într-un flagrant amoros în propriul cămin conjugal. Procesul de divorţ al celor doi fusese celebru în epocă. La finalul uneia dintre seratelele de la Junimea în care s-au recitat versurile lui Eminescu, Cleopatra i-a făcut un compliment poetului şi acesta a fost fermecat”. „Cleopatra era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă frumoasă şi blândă ca o icoană” descrie Nicolae Petraşcu muza lui Eminescu de la Bucureşti. Se spune că poetul s-a amorezat pe loc de doamna care avea cu zece ani mai mult decât el.„Cleopatra, fie din motive pe care nu le putem şti, fie că, pentru ea, un ziarist şi un poet modest în toate ale lui nu o putea interesa, fie că inima ei nu era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui”, mai povesteşte Petraşcu. Pentru Cleopatra a scris „Pe lângă plopii fără soţ” Deşi respins iniţial de muză, Eminescu a făcut o obsesie pentru doamna trecută de 30 de ani şi a început să pândească locuinţa acesteia, de pe strada Cometei, o stradă plină pe plopi. „Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră, bineînţeles seara, iar în cazul Cleopatrei se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliştea suavă a iubitei“, scria George Călinescu despre iubirea poetului pentru doamna din Bucureşti. După lungi plimbări pe strada Cometei, numărând plopii, în aşteptarea unui semn de la fiinţa adorată, Eminescu a scris celebra poezie ” Pe lângă plopii fără soţ”. „Fii a mea o oră!” Eminescu şi-a pus pe hârtie pasiunea pentru Cleopatra, nu numai în poezii, ci şi în scrisorile trimise doamnei de pe strada cu plopi fără soţ. „Ei bine, fii a mea ... nu o noapte întreagă ... ceea ce n-aş fi cerut ... ci o oră, o singură oră ... şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el ... Numele tău rămâne neîntinat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat ... gura care-a putut să-ţi facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc ... dacă plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire”, îi scria Eminescu muzei care i-a inspirat ” Pe lângă plopii fără soţ”. ”Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi - Tu nu m-ai cunoscut.” Poetul îi expedia muzei, furios ,scrisori prin care încerca să o convingă să-i răspundă avansurilor. „Tu zici că nu ma iubesti? Nu te cred. Mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în tine ideea ca nu ştii ce voieşti… Mă iubesti, da… căci te temi de mine…Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutari în viaţa-ţi, care- a dăruit îmbratişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vrun idiot. Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani întregi”. citeste totul despre: cleopatra lecca mihai eminescu poet pe langa plopii fara sot poezie iubire relatie

Așadar izgonit din empireul inimii Mitei, unde de altfel nu avusese niciodată loc, Mihai, cu sentimentele rătăcite şi răvăşite de focul dragostei tartanice care părea că nu se stinsese definitiv pentru Veronica, găsise un dulce narcotic sentimental, un paliativ de ultimă oră, în văduva disponibilă din societatea pe care o frecventa atât în casa Kremnitzilor căt şi în cea a lui Maiorescu, pe numele adevărat de fostă nevastă, de Cleopatra Leca-Poenaru.

Femeia semăna şi-n nume şi-n renume cu faimoasa regină a Egiptului, cu care-i plăcea să se compare. Aluat din coca lui Caragiale, verişoare lui primară, cum şi-o recomanda amicilor,- Cleopatra era înainte de toate o frivolă.

Înaltă, solidă chiar, cu un corp atletic, bine pus la punct în strânsorile dedesubturilor, Dalila nu era chiar de lepădat şi, bărbaţii, amatori de şuiete, roiau pe lângă ea, atât pentru izul dulceag al glumelor ei, cât şi pentru amorurile ei împărtăşite cu atâta nonşalanţă şi-n stânga şi-n drepata, mai mult din instinct, căci de inimă nu putea fi vorba.

De altfel fostul ei soţ, căpitanul Poenaru, divorţase de ea decurând tocmai dintr-un asemenea motiv- un flagrant delict amoros cu alt bărbat în căminul conjugal- şi procesul devenise celebru în urbea Bucureştiului, dând de furcă câţiva ani tribunaleler bucureştene. Apoi, nu tocmai tânăra văduvioară, uitase repede cele întâmplate şi-şi juca rolul de divă încontinuare, având în vedere că femeia era şi artistă.

În costum de amazoancă, umbla lala călărind pe un bidiviu pur-sânge din herghelia regală pe la Loleşti şi Popânzăneşti-Romanaţi, pe moşiile ei, pe care, rând pe rând, le păpase ca o crăiliceasă a Bucureştiului, la roata norocului sau la cărţi cu fanti de tot felul.

Şcolită prin Franţa în lupanarele Parisului sau pe la Viena, femeia avea şi ceva cultură. Nepoată a pictorului Lecca, iubea arta şi pictura, mergea la teatru, la concerte, la baluri şi la seratele literare ale lui Maiorescu. Stătea mai mult pe la faimoasa Momuloaia, bunica lui Caragiale, care o probozise cu numele de Cleo. Aici, probabil o cunoscuse Eminescu prin amicul sau din acea perioadă, Caragiale, care i-o recomandase ca artista de teatru. Cum poetul avea slăbiciunea artistelor de teatru, reflex al peregrinărilor lui cu artiştii de teatru din trupele lui Fani Tardini şi Iorgu Caregiale, sau cu artistele de la Teatru cel Mare din Viena, legase o oarecare amiciţie. Primele discuţii probabil că fuseseră despre teatru, Eminescu o întrebase unde făcuse teatru, cu cine arta dramatică, ce piese jucase, ce roluri îi plăcea, dacă-i plăcuse Viena si Parisul…

Da, femeia fusese şi la Viena şi la Paris, văzuse de toate, se cultivase, îi plăcuse totul, muzica Vienei, pădurile Vienei, Teatru cel Mare, Opera, Cabareturile pariziene, pictorii timpului, depravarea dulce a oraşului Soare.

Aşa se face că Eminescu îi face mai multe vizite pe strada Cometei, mai ales iarna, devenind ,,un companion de crailic”, jucând rolul lui Donjuan. Insemnarile lui despre femeie ne duc cu gândul la intimităţi ce nu se pot povesti. ,,Lună, dulce-ai fost în acea plăcută, Sfântă noapte, când suspina Cleopatra…Eşti tu cuminte, Cleopatra? Eşti o mizerabilă cochetă, Cleopatra! Tu m-ai ucis moraliceşte. Mi-ai rupt șira spinării, m-ai dăşelat moraliceşte, încât nu mai pot avea nicio bucurie în viaţă. Mi-e atât de frig în interiorul inimii, sunt atât de bătrân, Dalilo…”

Despre noua achiziţie a lui Eminescu, primul aflase Maiorescu, probabil chiar din gura femeii care i se lăudase, pentru că îi scria unui prieten din Iaşi, ca să ajungă la urechile Veronicăi: ,, Eminescu, amorezat de doamna Poenaru-Leca, găseşte în această doamnă cam corpolentă multă inspiraţie…” Nici lui Mite nu-i convenea ,,noua achiziţie” Prietenul lui Maiorescu de la Iaşi, pentru a afla lucruri mai concrete, se adresa Mitei. Femeia îi răspundea răutăcios, persiflând pe poet: ,,Eminescu era pe de-a-ntregul disperat ieri… aş spune că absenţa doamnei din inima lui ( n.n. probabil absenţa de la serate) explică tristeţea lui. Bietul băiat! Cred că ea a răspuns la declaraţiile sale printr-un hohot de râs si el, aşa se spune, nădăjduia să fie acceptat ca soţ”

Eminescu, detaşat de aceşti binevoitori, o ura şi-o incrimina pe Cleopatra în versuri, comparând-o cu faimoasa Dalilă; acum era timpul când i se năruiau definitiv planurile matrimoniale cu Veronica şi când boala se cuibarea din ce în ce mai mult în corpul lui, instalându-se definitiv:,, Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le pun?/ Ah! Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!” Povestea femeii pentru care Mihai Eminescu a scris „Pe lângă plopii fără soţ, una dintre muzele lui Eminescu. Cleopatra Lecca, a fost ultima mare „iubire” a Luceafărului. Eminescu a cunoscut-o la Bucureşti, după despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Cea care a inspirat poezia ” Pe lângă plopii fără soţ” este considerată ultimul amor al poetului, înainte ca acesta să se îmbolnăvească.... Cleopatra Lecca a fost dragostea de la Bucureşti a lui Eminescu. Se spune că a apărut iniţial ca un balsam peste rănile lăsate de despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Pasiunea lui Eminescu pentru Cleopatra că a fost ultima aventură, petrecută între anii 1877-1883, înainte ca poetul să se îmbolnăvească. Cleopatra Lecca (Poenaru) a fost o prezenţă constantă în Junimea bucureşeteană. A fost invitată de Maiorescu, încă de la începutul şedinţelor ”mixte”, criticul fiind amorezat de ea. Femeie singură, Cleopatra era un nume celebru în protipendada bucureşteană, după ce fostul soţ, căpitanul Poenaru divorţase de ea pentru că o prinsese într-un flagrant amoros în propriul cămin conjugal. Procesul de divorţ al celor doi fusese celebru în epocă. La finalul uneia dintre seratelele de la Junimea în care s-au recitat versurile lui Eminescu, Cleopatra i-a făcut un compliment poetului şi acesta a fost fermecat”. „Cleopatra era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă frumoasă şi blândă ca o icoană” descrie Nicolae Petraşcu muza lui Eminescu de la Bucureşti. Se spune că poetul s-a amorezat pe loc de doamna care avea cu zece ani mai mult decât el.„Cleopatra, fie din motive pe care nu le putem şti, fie că, pentru ea, un ziarist şi un poet modest în toate ale lui nu o putea interesa, fie că inima ei nu era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui”, mai povesteşte Petraşcu. Pentru Cleopatra se crede că a scris „Pe lângă plopii fără soţ” Deşi respins iniţial de muză, Eminescu a făcut o obsesie pentru doamna trecută de 30 de ani şi a început să pândească locuinţa acesteia, de pe strada Cometei, o stradă plină pe plopi. „Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră, bineînţeles seara, iar în cazul Cleopatrei se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliştea suavă a iubitei“, scria George Călinescu despre iubirea poetului pentru doamna din Bucureşti. După lungi plimbări pe strada Cometei, numărând plopii, în aşteptarea unui semn de la fiinţa adorată, Eminescu a scris celebra poezie ” Pe lângă plopii fără soţ”. „Fii a mea o oră!” Eminescu şi-a pus pe hârtie pasiunea pentru Cleopatra, nu numai în poezii, ci şi în scrisorile trimise doamnei de pe strada cu plopi fără soţ. „Ei bine, fii a mea ... nu o noapte întreagă ... ceea ce n-aş fi cerut ... ci o oră, o singură oră ... şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el ... Numele tău rămâne neîntinat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat ... gura care-a putut să-ţi facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc ... dacă plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire”, îi scria Eminescu muzei care i-a inspirat ” Pe lângă plopii fără soţ”. ”Pe lângă plopii fără soţ /Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi/ - Tu nu m-ai cunoscut.” Poetul îi expedia muzei, furios scrisori prin care încerca să o convingă să-i răspundă avansurilor. „ Nu te cred. Tu mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în tine ideea ca nu ştii ce voieşti… Mă iubesti, da… căci te temi de mine…Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutari în viaţa-ţi, care- a dăruit îmbratişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vrun idiot. Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani întregi”.

Nu-i mai rămăsese decăt consolarea: ,, Proştii se-nsoară totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptul nicicând. Dacă acesta o face, s-o faca încai din comoditate şi în deplină ignoranţă că va fi înşelat de femeia lui.”

Ucenicul lui Schopenhauer începea să-şi urmeze maestrul…

***

EMINESCU ȘI MACEDONSKI

Doi mari poeţi aflați într-o continuă luptă. Care să fie cauza, Dumnezeu ştie. Să fie opoziţia dintre ,,Literatorul” si ,,Convorbirile literare”? Sau faptul că junimiştii îl considerau un iremediabil ratat în ale poeziei, o figură ciudată şi bizară, care aleargă după glorii pierdute. Dacă Macedonski se deslănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii, iritat de faptul că Alecsandri primise premiul Academiei, junimiştii ripostează, prin pana lui Missir, deabia în 1883 printr-o recenzie distrugătoare la volumul său de ,,Poezii”.

Macedonski vedea în Eminescu un exponent tipic al Junimii şi, din această cauză, îl ataca mereu pe tema ,,imperfecţiunilor formale”din poezia lui. Cauzele conflictului de ordin personal dintre cei doi par a fi mult mai vechi şi ele rămân necunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în ,,Timpul” în articolul ,,Naţionalitate şi cosmopolitism’’(1881) şi că portretul satiric eminescian din ,,Materialuri etnologice’’,1882, este al lui Macedonski. În orice caz, Macedonski se plânge mereu de atacurile permanente ale ,,confratelui Eminescu’’ în ,,Timpul’’. De altfel unele atacuri neînsemnate apăruseră din 1879 acuzându-l pe Macedonski de falsuri şi escrocherii în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă.

Nepotrivirile temperamentale dintre cei doi poeţi erau profunde şi Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai întotdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se în furia lui egocentrucă, de nici un obstacol.

Greşeala lui fatală este în 1883, când Eminescu se îmbolnăveşte, şi scrie nefericita epigramă ,,Un X pretins poet…” După publicarea epigramei, un val de indignare publică se ridică împotriva lui, cu consecinţele cele mai grave pentru viaţa şi opera lui. Deşi încearcă să se disculpe, toate ziarele refuză să-l mai publice, excepţie făcând ,,Românul’’. Evenimentul ia aşa de mari proporţii încât abonaţii refuză ,,Literatorul’’, societatea Literatorului se destramă şi poetul este arătat pe stradă cu degetul ca un detractor al lui Eminescu, expus oprobiului publicului. Deşi poezia lui era o noutate în lirica românească, nimeni nu mai vrea s-o citească.

Văzând toate aceste manifestări, Macedonski, indignat, se hotărăşte să plece la Paris. Poetul avea o solidă dotă din partea soţiei, Ana Rallet, ce-i asigură un trai modest pe malurile Senei. Aici vrea să uite limba română şi încearcă să se impuna ca poet de limbă franceză în ,,L’Elan litteraere’’ din Liege şi în ,,Bulletin officiel de I’Academie des Muses Santonnes’’.

Moartea lui Eminescu în 1889 pune capăt acestei lupte, dar Macedonski rămâne pe viaţă cu acest mare stigmat care i-ă umbrit opera.

Jurnalul Cristinei

ShopMania

miercuri, 23 octombrie 2024

***

***

***

***

*†"

***

***

$$$