* *

 Personalităţi ale Brăilei.

Mihail Sebastian (pe numele său adevărat Iosif Hechter, 18 octombrie 1907, Brăila – 1945, București), scriitor de origine evreiască, prozator, romancier, dramaturg, publicist, critic literar.

În imagine, familia Hechter: soții, Clara și Mendel Hechter; copiii: Penchas (Pierre), în stânga; Joseph (Mihail Sebastian), în dreapta; Benjamin (Benu), în mijloc, așezat.

„Sunt foarte ciudate deosebirile ramurilor noastre ascendente. Dinspre partea tatei, numărăm cel puţin un veac de viaţă românească, în oraş şi judeţ, trăind cu vecini români, lucrând cu ei, având legături cu ei. […] Dar la 1828, în catagrafia oraşului, numele străbunicului meu este trecut lămurit. Nu poate fi vorba de asimilare, desigur, dar simt în linia aceasta familială un aer de duritate, ce se datoreşte cu siguranţă Dunării, lângă care patru generaţii de-a rândul au crescut. Străbunicul acela de la 1828 – Mendel din Gropeni, cum i se zicea – vorbea şi scria româneşte, purta cizme şi surtuc. Cât despre bunicul meu ţin şi astăzi minte ce ciudată înfăţişare de barcagiu avea seara, când se întorcea de la docuri, cu cizmele lui grele de ţinte şi potcoave, cu mâinile bătătorite, alb din cap până în picioare de praful sacilor cu grâu şi porumb, pe care îl respirase o viaţă întreagă, 14 ore pe zi, din zori şi până în noapte. Era ceva aspru şi colţuros în el: ceva de barcagiu, de căruţaş, de muncitor cu ziua. Citea şi el în serile de sărbătoare din nu ştiu ce cărţi ebraice, dar nu punea în lectura aceasta patima pe care o simţeam cutremurându-l pe celălalt bunic, tatăl mamei. Acela era un intelectual, acesta nu, deşi ştia şi el – se zice – foarte multă carte.” 

Sursa: Articol semnat Zamfir Bălan, în „... Greci, Evrei, Ruși lipoveni, Turci... Brăila. Reactivarea memoriei culturale a orașului”, editori: Camelia Hristian, Ghena Pricop, Evdochia Smaznov, Editura „Istros” a Muzeului Brăilei,  Brăila, 2012, 460 p. Poate fi vizualizat aici: https://www.muzeulbrailei.ro/images/docs/Volumul_Greci_Evrei_RusiLipoveni_Turci_Braila.pdf

***

Mihail Sebastian si jurnalul sau - Partea 1: https://www.youtube.com/watch?v=32ZVrJOG5nA

Mihail Sebastian si jurnalul sau - Partea 2: https://www.youtube.com/watch?v=TDJLtxaZsPc&t=2613s

Mihail Sebastian si jurnalul sau - Partea 3: https://www.youtube.com/watch?v=yJdb1-SRtyw

Sursa: Youtube/Viata si Opera

***

„Orașul cu salcâmi" de Mihail Sebastian [Teatru radiofonic] (1989). Cu: Adrian Pintea, Mirela Gorea, Eusebiu Ștefănescu, Virginia Mirea, Răzvan Ionescu, Ion Pavlescu, Jeanine Stavarache, Marina Maican, Ruxandra Sireteanu, Rodica-Sanda Țuțuianu, Violeta Berbiuc, Ion Punea, Ion Siminie. Regia muzicală: Timuș Alexandrescu / Regia tehnică: Vasile Manta. Regia artistică: Titel Constantinescu. Înregistrare din anul 1989. Poate fi ascultat aici: https://www.youtube.com/watch?v=V2sWnGeHYRk. 

Sursa: Youtube / Teatru Radiofonic.

***

„Mona, l'étoile sans nom" / „Steaua fără nume", 1965, Franța-România, regia: Henri Colpi, muzica: Georges Delerue. Cu: Marina Vlady, Claude Rich, Chris Avram, Franz Kaller, Eugenia Popovici, Grigore Vasiliu Birlic.

Sursa: Youtube / Dan Hoinaru.

https://youtu.be/MbfY8FaARN4

(Selecție: Camelia Hristian, șef Serviciul Relații cu Publicul)

***

 Regulament de Ordine Interioara

1. Seful este sef!

2. Seful are dreptate!

3. Seful are intotdeauna dreptate!

4. Cand seful nu are dreptate, se aplica articolele 2 si 3.

5. Subalternul este dator sa faca eforturi fizice si intelectuale pentru a parea mai prost decat seful.

6. Seful nu intarzie niciodata, el “este retinut”.

7. Seful niciodata nu bea, el “(de)gusta”.

8. Seful nu pierde vremea, el “supravegheaza”.

9. Seful nu minte, el “este dezinformat”.

10. Seful nu tipa, nu se cearta, el “da sfaturi”.

11. Seful nu doarme, el “mediteaza”.

12. Seful nu toarna, el “face caracterizari”.

13. Seful nu ii linguseste pe sefii sai, el “le recunoaste meritele”.

14. La sef se intra cu pareri personale si se iese cu parerile lui.

15. Daca iti critici seful, iti critici norocul.

16. Sa nu faci propuneri sefului, ca te pun e sa le rezolvi.

***

 MIHAIL SEBASTIAN: Stea fără nume şi fără noroc - S-a nascut pe 18 octombrie 1907...

“Am scris titlul şi acum va urma un lucru care oricând mi s-ar fi părut prin esenţa lui fără obiect. O notă necrologică despre colegul din redacţia R.F.R. (Revista Fundațiilor Regale), despre prietenul Mihail Sebastian. Nici în ordinea ficţiunilor o asemenea presupunere nu avea consistenţă logică. Era mai tânăr şi mai promis viitorului decât noi toţi. Dar totul e neliniştitor şi tulbure în jurul fiinţei acestui scriitor care s-a dorit înainte de toate lucid şi simplu. Ai vrea să înlături termenul, ca incompatibil cu obiectul lui, dar termenul revine ca o vietate izgonită: Ursita… Destinul nefericirii.

 Poeţii romantici se înfăţişau cu o manifestă predilecţie stilistică sub zodia nenorocului şi se vedeau necontenit întovărăşiţi de la leagăn la mormânt ca de o umbră, de o femeie învestmântată în negru care era darul destinului lor. Nefericirea…

În niciun mod nu se poate alătura o asemenea imagine de scriitorul Mihail Sebastian… Nu e un romantic. Nicio lamentare în opera lui, niciun denunţ al fatalităţii. Dimpotrivă, raţiune liniştită în diversitate, sentimentalism jugulat, echilibru analitic, o duioşie intelectuală cu fulguraţii cu grije atenuate. Gingăşii retrase adânc în sine însuşi.

Dar când, dincolo de scriitor, gândeşti omul, toată urzeala gândirii se destramă şi creşte, tulbure din panica unei prezenţe ascunse…

A fost sub zodia unei stele, şi steaua lui a fost nu numai fără nume, dar şi fără noroc.

În luna Martie ne-a venit la redacţie un articol despre el. Avea un iz straniu de panegiric şi a trebuit să-i tăiem începutul care conţinea — în mod neobicinuit— datele biografice. A fost dat la cules pentru numărul pe luna Mai.

Cu o săptămână înainte de apariţia revistei, aflând de articol, a cerut stăruitor şi iritat să nu apară… Era ceva firesc la el… Nu voia să fie lăudat în scris niciodată. De altfel, nici altminteri… Din motive tehnice, cu toată supărarea lui, articolul nu a putut fi retras. A apărut. Dar a apărut în ziua înmormântării lui… Altfel revista, al cărui redactor a fost, nu ar fi putut să fie prezentă în litera ei, la năprasnicul lui sfârşit, decât după două luni când vor apare rândurile acestea şi încă în note primite greu de o tipografie aglomerată, şi deci scrise în pripă.

Avea opt ani când a izbucnit războiul dintâi (Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907, la Brăila) și copilăria lui s-a trecut în lipsuri chinuitoare, numaidecât în spatele frontului, doi ani cu două ierni consecutive, de război şi de ocupaţie inamică. Evreu, adolescenţa lui corespunde cu epoca de aprigă dospire antisemită, cum n-a cunoscut niciodată istoria românească… Se ataşează de profesorul lui (este vorba despre Nae Ionescu), un intelectual pe care-l admira cu creşteri din adânc, native, dar acest dascăl devine pe neaşteptate unul din teoreticienii neînduplecaţi ai antisemitismului ancestral.

E o dramă mistuitoare care îl lasă fără sprijin între două lumi. Într-o carte de măreţie interioară şi de mărturisire cum puţine s-au scris, îşi diseacă lucid inima şi mintea. Cu o sfâşietoare încredere în străfundurile omeniei şi ale probităţii intelectuale, cere profesorului echivalentul propriei lui loialităţi intelectuale, un cuvânt de înţelegere pentru drama lui. Are nenorocul să i se răspundă cu o brutalitate bestială… A jucat pe cartea inimii şi a pierdut. Prins în propria lui voinţă ca într-o armură de fier înveninată, sufocat de desgust, publică prefaţa aşa cum i s-a dat. Toate suliţele răutăţii, ale urii şi ale mâniei sunt acum îndreptate spre pieptul lui. Cartea devine un motiv de grea înfrângere. Trec doi-trei ani, e solicitat la Revista Fundaţiilor Regale, luptă totuşi cu greutăţi materiale de nedescris (pe care nu le bănuie decât singuri doi prieteni) şi scrie un nou roman. La Paris, unde se poate duce abia cu bani de buzunar, i se fură din taximetru un geamantan cu haine şi rufărie, şi odată cu ele şi manuscrisul… Numai un scriitor care a scris el însuşi cu sânge ştie ce poate fi nenorocul de a reface din memorie un roman. Când trudnica muncă, peste un an şi ceva, e dusă la capăt, conjunctura este alta…

Succesul material este compromis, cartea aproape că nu va rămâne în librărie. Ar putea să fie, totuşi, marele succes moral, pe care Mihail Sebastian îl merita pentru aura de poezie şi de subtilitate intelectuală a romanelor lui.

Apare monumentala Istorie a literaturii române a lui Călinescu, iar acesta, cu un dezolant capriciu al sensibilităţii, nu receptează nimic din farmecul incomparabil al acestor romane şi înfăţişează astfel despre autor o imagine masacrată, care rămâne una dintre scăderile grele ale acestei istorii literare… punct în care va fi sever amendată de viitor…

Începe noaptea de patru ani a ocupaţiei germane. De confiscat nu i se confiscă nimic căci nu avea nicio avere, dar e izgonit din camera pe care o locuia în centrul oraşului, şi se refugiază iar, ca pe vremea copilăriei, în locuinţa înghesuită a părinţilor. Sunt zile deprimante de mizerie materială mistuitoare şi de pericol de zi şi de noapte.

E munca obligatorie şi umilitoare la curăţatul zăpezii, cu ameninţarea permanentă a lagărului, a Transnistriei… O primăvară şi o vară întreagă, sub prăbuşirile de bombe care fărâmiţează mereu cartierul, toată familia stă îngrămădită fără posibilitate de adăpost. Izbuteşte să scrie «Steaua fără nume» care, tocmai fiindcă era fără numele lui sortit nenorocului, are un imens succes moral, deci în împrejurarea dată ineficient, de vreme ce nu poate trage şi sprijinul material aşteptat, căci nu poate să apară să-şi apere interesele.

În sfârşit, în ultima zi a eliberării de sub ocupaţia germană, o bombă loveşte casa în plin, pătrunde chiar în camera în care-şi avea cărţile şi manuscrisele. Va dormi luni de zile pe la prieteni. Dar a trecut acum de treizeci şi şapte de ani, şi iată pare că în 1945 începe adeverirea legendei orientale. Ameninţarea a trecut şi totul se întoarce urcând.

În câteva luni Mihail Sebastian e numit consilier principal de presă la Ministerul de Externe, cu indicaţia precisă că imediat ce se reiau comunicaţiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptăţea magnifica lui pregătire. E solicitat din plin să facă de asemeni carieră în avocatură, căci e doctor în drept de la Paris. Toate teatrele îi cer piese, iar Naţionalul anunţă pentru prima parte a stagiunii «Ultima oră». E solicitat de toate gazetele, e oaspetele de toată ziua, mult apreciat, al misiunilor străine. I se trimit drepturi de autor de la Roma. «Steaua fără nume» e anunţată la Paris. E rugat să fie un curs de literatură la Universitatea liberă muncitorească. Sunt patru luni de noroc şi mai are cel puţin încă treizeci de ani de creaţie literară şi dramatică, de viaţă intensă, probabil de succese europene.

Dar într-o Marţi, 29 Mai, s-a dus să ia masa la părinţi, la 3 și jumătate vrea să ia tramvaiul, grăbit, căci înainte de prelegerea unde îl aşteaptă o sală tixită, mai are de făcut o cursă. Trebuie ca tocmai când e atât de intens preocupat să vie pe largul bulevardului Regina Maria, la o oră de circulaţie redusă, o maşină în plină viteză, e nevoie ca această maşină, care nu poate trece pe lângă el, să aibă frânele şubrede, să-l târască zeci şi zeci de metri, pentru ca astfel un accident care ar fi putut fi oarecare, ar fi putut să fie chiar grav, să devie neapărat mortal… Totul în câteva clipe năucitoare.

Stea fără nume şi fără noroc”.

Camil Petrescu

Revista Fundaţiilor Regale, i ulie-septembrie 1945

***

 Thomas Edison trecea la cele vesnice pe 18 octombrie 1931...

Lui Thomas Edison i se atribuie invenții precum primul bec practic cu incandescență și fonograful. El a deținut peste 1.000 de brevete pentru invențiile sale.

Thomas Edison a fost un inventator american care este considerat unul dintre oamenii de afaceri și inovatorii de top din America. Edison a crescut de la începuturile umile pentru a lucra ca inventator al tehnologiei majore, inclusiv primul bec incandescent viabil din punct de vedere comercial. El este creditat astăzi pentru că a contribuit la construirea economiei Americii în timpul Revoluției Industriale .

Edison s-a născut la 11 februarie 1847, la Milano, Ohio. El era cel mai mic dintre cei șapte copii ai lui Samuel și Nancy Edison.Tatăl său a fost un activist politic exilat din Canada, în timp ce mama sa a fost un profesor de școală performant și o influență majoră în viața timpurie a lui Edison.Un atac timpuriu cu scarlatină, precum și infecții ale urechii, l-a lăsat pe Edison cu dificultăți de auz la ambele urechi în copilărie și aproape surd ca adult.Edison va povesti ulterior, cu variații ale poveștii, că și-a pierdut auzul din cauza unui incident de tren în care i-au fost rănite urechile. Dar alții au avut tendința de a ignora acest lucru ca fiind singura cauză a pierderii sale de auz.În 1854, familia lui Edison s-a mutat la Port Huron, Michigan, unde a urmat școala publică pentru un total de 12 săptămâni. Un copil hiperactiv, predispus la distragere, a fost considerat „dificil” de către profesorul său.Mama lui l-a scos repede de la școală și l-a învățat acasă. La vârsta de 11 ani, a arătat un apetit vorace pentru cunoaștere, citind cărți despre o gamă largă de subiecte. În acest curriculum larg deschis, Edison a dezvoltat un proces de autoeducare și învățare independent, care l-ar servi pe tot parcursul vieții sale.La vârsta de 12 ani, Edison și-a convins părinții să-l lase să vândă ziare pasagerilor de-a lungul liniei ferate Grand Trunk. Exploatând accesul la buletinele de știri teletipate la biroul stației în fiecare zi, Edison a început să-și publice propriul ziar mic, numit Grand Trunk Herald .Articolele actualizate au fost un succes pentru pasageri. Acesta a fost primul dintre ceea ce va deveni un lung șir de întreprinderi în care a văzut o nevoie și a valorificat oportunitatea.Edison și-a folosit accesul la calea ferată pentru a efectua experimente chimice într-un mic laborator pe care l-a amenajat într-un vagon de bagaje de tren. În timpul unuia dintre experimentele sale, a început un incendiu chimic și mașina a luat foc.

Conducătorul s-a repezit și l-a lovit pe Edison în partea laterală a capului, probabil înaintând o parte din pierderea auzului. A fost dat afară din tren și forțat să-și vândă ziarele în diferite stații de-a lungul traseului.

În timp ce Edison lucra pentru calea ferată, un eveniment aproape tragic s-a întâmplat pentru tânăr. După ce Edison a salvat un copil de trei ani de a fi lovit de un tren eronat , tatăl recunoscător al copilului l-a recompensat învățându-l să opereze un telegraf . La vârsta de 15 ani, învățase suficient pentru a fi angajat ca operator de telegraf.În următorii cinci ani, Edison a călătorit în întregul Midwest ca un telegrafist itinerant, în locul celor care plecaseră la războiul civil . În timpul liber, a citit pe larg, a studiat și a experimentat tehnologia telegrafică și s-a familiarizat cu știința electrică.În 1866, la vârsta de 19 ani, Edison s-a mutat la Louisville, Kentucky, lucrând pentru The Associated Press. Tura de noapte i-a permis să-și petreacă cea mai mare parte a timpului citind și experimentând. El a dezvoltat un stil nerestricționat de gândire și investigare, dovedindu-și lucrurile prin examinarea și experimentarea obiectivă.Inițial, Edison a excelat în munca sa de telegraf, deoarece codul Morse timpuriu a fost înscris pe o bucată de hârtie, astfel încât surditatea parțială a lui Edison nu a fost un handicap. Cu toate acestea, pe măsură ce tehnologia a avansat, receptoarele au fost din ce în ce mai echipate cu o tastă de sunet, permițând telegrafilor să „citească” mesajul prin sunetul clicurilor. Acest lucru l-a lăsat pe Edison dezavantajat, având din ce în ce mai puține oportunități de angajare.În 1868, Edison s-a întors acasă pentru a descoperi că iubita sa mamă cădea într-o boală mintală și tatăl său era lipsit de muncă. Familia era aproape săracă. Edison și-a dat seama că trebuie să preia controlul asupra viitorului său.La propunerea unui prieten, s-a aventurat la Boston, obținând un loc de muncă pentru Western Union Company . La acea vreme, Boston era centrul american pentru știință și cultură, iar Edison s-a delectat cu el. În timpul liber, el a proiectat și brevetat un aparat de înregistrare electronic de vot pentru a contoriza rapid voturile în legislatură.Cu toate acestea, parlamentarii din Massachusetts nu au fost interesați. După cum au explicat, majoritatea legiuitorilor nu doreau ca voturile să fie contorizate rapid. Au vrut ca timpul să schimbe părerea colegilor legi slatori.

***

 Fantastica Rita Hayworth, Zeița Iubirii

Margarita Carmen Cansino s-a născut pe 17 octombrie 1918  în Brooklyn, New York, fiind cel mai mare copil al unei familii de dansatori. Tatăl ei, Eduardo Cansino, era născut în Castilleja de la Cuesta, un orășel de lângă Sevilla, iar mama, Volga Hayworth, era americancă de origine irlandeză. Cuplul s-a căsătorit în 1917 și a avut, pe lângă Margarita, doi fii: Eduardo Jr. și Vernon.

Tatăl Margaritei a vrut ca ea să devină dansatoare profesionistă, în timp ce mama spera că va deveni actriță. Rita își va aminti mai târziu: "De când aveam trei ani și jumătate, de îndată ce am putut sta pe picioarele mele, mi s-au dat lecții de dans. Repetă, repetă, repetă, asta a fost copilăria mea."

Copila a participat la cursuri de dans în fiecare zi timp de câțiva ani și, înainte de a împlini cinci ani, a fost una dintre cele patru fetițe care au evoluat în producția de pe Broadway a The Greenwich Village Follies la Winter Garden Theatre. În 1926, la vârsta de opt ani, a apărut în La Fiesta, un scurt metraj pentru Warner Bros.

În 1927, tatăl ei a decis ca familia să se mute la Hollywood și a înființat propriul studio de dans. În 1931, Eduardo Cansino și fiica sa de 12 ani au format trupa Dancing Cansinos, dar pentru că, în conformitate cu legislația, Margarita era prea tânără pentru a lucra în cluburi de noapte și baruri, tatăl ei a luat-o cu el pentru a dansa în Tijuana, Mexic, o zonă turistică populară pentru cei din Los Angeles. Eduardo a abuzat-o sexual, a prezentat-o ca fiind soția lui și a obligat-o să se îmbrace în haine sexy, total nepotrivite pentru vârsta ei.

La vârsta de 16 ani, tânăra dansa cu tatăl ei în cluburile Foreign și Caliente și a fost remarcată de Winfield Sheehan, șeful Fox Film Corporation. Acesta a aranjat rapid ca Rita să dea o probă și, impresionat de personalitatea ei, a pus-o să semneze un contract pe termen scurt, de șase luni, la Fox, sub numele de Rita Cansino.

În timpul petrecut la Fox, Rita a apărut în roluri minore, iar la sfârșitul contractului ei, Fox a fuzionat cu 20th Century Fox, și fetei nu i-a fost reînnoit angajamentul.

În această perioadă l-a întâlnit pe impresarul Edward C. Judson, care i-a aranjat apariția într-o producție a Columbia Pictures, iar șeful studioului, Harry Cohn, i-a propus un contract pe șapte ani.

Totuși, acesta a susținut că imaginea ei era prea mediteraneană, iar numele ei de familie suna prea spaniol, astfel că Rita Cansino a devenit Rita Hayworth, adoptând numele de fată al mamei sale, spre supărarea tatălui abuzator.

Cu încurajarea lui Cohn și a lui Edward Judson, Rita Hayworth și-a schimbat culoarea părului în roșu închis și și-a făcut electroliză pentru a-și lărgi aspectul frunții, fiind apoi distribuită în mai multe filme minore.

În 1937, când a împlinit 18 ani, Rita s-a căsătorit la Las Vegas cu Edward Judson, care va juca și în următorii ani un rol major în lansarea carierei ei de actriță. Era viclean, la fel de bătrân ca tatăl ei și a devenit rapid dominator și violent. Actrița a decis să divorțeze de el cinci ani mai târziu.

În 1940, ea a apărut pentru prima dată pe coperta revistei Life, apoi a fost împrumutată studiourilor Warner Bros.

După puțin timp, a revenit triumfătoare la Columbia Pictures și a fost distribuită în musicalul You'll Never Get Rich alături de Fred Astaire. Filmul a avut un succes atât de mare, încât studioul a produs și a lansat un alt film cu Astaire și Hayworth anul următor, You Was Never Lovelier.

Divorțează de impresar în 1942, iar pe 7 septembrie 1943 se căsătorește cu regizorul Orson Welles cu care va avea o fiică, pe Rebecca, născută pe 17 decembrie 1944.  Căsnicia este însă un eșec și cei doi soți se despart de comun acord.

Timp de trei ani consecutivi, începând din 1944, Hayworth a fost una dintre cele mai importante actrițe de la Hollywood. În 1946 a fost distribuită în Gilda, împreună cu Glenn Ford, una dintre cele mai cunoscute producții în care a jucat.

În 1948, la apogeul faimei sale, a călătorit la Cannes și i-a fost prezentată prințului Aly Khan, fiul sultanului Mahomed Shah. Cei doi au avut o relație timp de un an, în timp ce ea era căsătorită încă cu Orson Wells. Presa a urmărit cu mare interes relația actriței cu prințul, deși unii dintre fanii ei au fost dezamăgiți că idolul lor dovedește o asemenea infidelitate.

Dar Rita a divorțat în scurt timp de Orson și s-a căsătorit cu Aly Khan pe 27 mai 1949, apoi a părăsit Hollywood-ul, luându-și fiica cu ea, și a plecat spre Franța.

Deși frumoasa actriță era nerăbdătoare să înceapă o nouă viață în străinătate, departe de Hollywood, stilul de viață flamboaiant și îndatoririle lui Aly Khan s-au dovedit prea dificile pentru ea. A încercat să se integreze grupului lui de prieteni, s-a străduit să învețe franceza, dar relația nu a funcționat. Pe 28 decembrie 1949, Rita Hayworth a născut singura fiică a cuplului, Prințesa Yasmin Aga Khan.

În 1951, actrița a plecat cu cele două fiice ale sale spre New York. Și, deși cuplul s-a împăcat pentru o scurtă perioadă de timp, cei doi au divorțat în 1953, dar a urmat o lungă bătălie pentru custodia fetiței lor. Rita Hayworth a respins oferta de un milion de dolari pe care prințul i-a făcut-o pentru a o ceda legal pe copilă: “Nimic nu mă va face să renunț la șansa lui Yasmin de a trăi aici, în America, printre libertățile și obiceiurile noastre prețioase. Eu respect credința musulmană și toate celelalte credințe, dar îmi doresc ca fiica mea să fie crescută în credința creștină. Nu există nici o sumă de bani în întreaga lume pentru care merită să sacrifici șansa unui copil de a trăi în Statele Unite. Și o să-i dau această șansă lui Yasmin, indiferent cât va costa”.

După eșecul căsătoriei cu Khan, Rita Hayworth a fost forțată să se întoarcă la Hollywood pentru a încerca să revină la cariera de actriță.

A continuat să joace într-un șir de pelicule de succes, în 1953 a lansat două filme - Salome și Miss Sadie Thompson, apoi a făcut o pauză pentru o perioadă de patru ani, în principal din cauza căsătoriei tumultuoase cu cântărețul Dick Haymes. Ultimul ei muzical a fost Pal Joey, în 1957. După acest film, Rita a părăsit studiourile Columbia pentru totdeauna, dar a continuat să joace până la începutul anilor 1970.

Când l-a întâlnit pe Dick Haymes, acesta era căsătorit, cariera lui era în declin și problemele financiare erau atât de grave, încât nu se putea întoarce în California pentru că ar fi fost arestat. Pe 7 iulie 1954, fosta lui soție, Nora Eddington, a cerut un mandat de arestare, pentru că îi datora 3.800 de dolari pensie alimentară. Cu mai puțin de o săptămână înainte, cealaltă fostă soție a sa, Joanne Dru, ceruse și ea un mandat de arestare pentru că Dick îi datora 4.800 de dolari, sprijin financiar pentru cei trei copii ai lor. Rita Hayworth a ajuns să plătească majoritatea datoriilor lui Haymes, iar când acesta era pe cale să fie deportat în Argentina, Rita s-a căsătorit cu el. Ceremonia a avut loc pe 24 septembrie 1953, la Hotelul Sands din Las Vegas.

A fost un mariaj tumultuos, pentru că Dick era urmărit în permanență de creditori, inclusiv de cele două fost soții, iar în acest timp Rita își ducea propria luptă cu fostul soț, prințul Khan, pentru custodia fetiței lor.

După doi ani de mariaj, Haymes i-a tras un pumn în față Ritei Hayworth în timp ce se aflau într-un club de noapte din Los Angeles. Actrița și-a făcut bagajele, a plecat și nu s-a mai întors niciodată la el.

Nu după mult timp, Rita a început o relație cu producătorul de film James Hill, cu care s-a căsătorit pe 2 februarie 1958. După trei ani, pe 1 septembrie 1961, a depus actele de divorț, invocând abuzurile psihice la care acesta o supunea.

Fiica ei, Yasmin Aga Khan, a vorbit mai târziu despre lupta lungă a mamei sale cu alcoolul. În 1972, Hayworth, ajunsă la vârsta de 54 de ani, a vrut să se retragă din actorie, dar avea nevoie de bani astfel că, la sugestia lui Robert Mitchum, ea a fost de acord să filmeze Mânia lui Dumnezeu, dar experiența i-a înrăutățit starea fizică și psihică. A fost ultimul film în care a jucat.

Barbara Leaming, biografa ei, a scris că Rita a îmbătrânit prematur din cauza dependenței sale de alcool și din cauza numeroaselor probleme din viața ei. De fapt, medicii au diagnosticat-o în acea perioadă cu Alzheimer, o afecțiune degenerativă a sistemului nervos care determină probleme de memorie, gândire și comportament.

În iulie 1981, starea de sănătate a Ritei s-a deteriorat până la punctul în care un judecător de la Curtea Superioară din Los Angeles a decis că trebuie plasată sub îngrijirea fiicei sale, Prințesa Yasmin Aga Khan, care locuia în New York. Fiica și-a îngrijit mama cu mult devotament, ajutând, în același timp, la conștientizarea publicului american asupra maladiei de care a suferit frumoasa actriță în ultimii ani ai vieții sale.

Rita Hayworth a intrat în comă în februarie 1987 și a murit la vârsta de 68 de ani, din cauza complicațiilor asociate bolii Alzheimer, pe 14 mai 19 87, în casa ei din Manhattan.

***

 Misterioasa Principesă Elisabeta a României

  Căsătorită cu George al II-lea al Greciei, a divorțat în 1935, iar cu trei luni înainte de a muri a adoptat un tânăr pictor francez

Principesa Elisabeta s-a născut pe 12 octombrie 1894 într-un apartament al Castelului Peleș, fiind cel de-al doiea copil al Principesei Maria și al Principelui Ferdinand al României. Înainte de a împlini două luni, micuța a fost botezată Elisabeta, după numele mătușii sale Carmen Sylva, soția regelui Carol I.

Principesa și-a petrecut primii ani în special la Sinaia, acolo unde familia princiară își avea reședința, la Castelul Peleș și mai apoi la Pelișor, regina Elisabeta insuflându-i pasiunea pentru artă.

De la vârsta de 5 ani, Elisabeta începe să ia lecții de pian și de vioară cu George Enescu, care era unul dintre artiștii protejați de regină și mai târziu lecții de pictură. Fetița a fost singurul din cei șase copii ai Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria care nu a urmat nici o școală oficială, ci a studiat doar cu profesori particulari. Vorbea patru limbi străine și învățase coregrafie, istorie, literatură universală, pictură și muzică.

În 1914, după moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand I, întreaga familie s-a mutat la București, în Palatul de la Cotroceni, iar tânăra a cunoscut cercurile artistice ale vremii.

În toamna anul 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial, familia regală împreună cu guvernul se retrag la Iași, iar în cei doi ani ai refugiului în Moldova, Elisabeta o va ajuta pe mama sa, lucrând inclusiv ca infirmieră.

Considerată cea mai frumoasă dintre fetele cuplului regal, ea flirta cu diferiți tineri din anturaj, dar Regina Maria spera să o căsătorească cu unul dintre prinții moștenitori ai țărilor din Peninsula Balcanică.

În 1911, chiar de ziua ei de naștere, Elisabeta îl cunoscuse pe tânărul prinț moștenitor George, fiul cel mare al Regelui Constantin I al Greciei. Familia regală de la Atena venise pentru prima oară în vizită la București special pentru a o cunoaște pe principesă, dar ea a refuzat cererea în căsătorie, surprinzând pe toată lumea, explicând că este prea tânără și nu și-a încheiat încă studiile private. Cei doi au corespondat în următorii ani, iar la începutul anului 1914, George i-a cerut din nou mâna, dar a fost din nou respins.

La sfârșitul Primului Război Mondial, în decembrie 1918, familia regală s-a întors triumfătoare în București, iar Regina Maria și-a concentrat energia în găsirea unui soț pentru Elisabeta și a unei soții pentru Carol.

În anul 1920, regina împreună cu fetele sale au plecat în vacanță la Lugano pentru a-și vizita mama și surorile și aici principesa l-a reîntâlnit pe George al Greciei, care trăia împreună cu familia sa în exil în Elveția.

Maria a insistat pe lângă Elisabeta să-l accepte ca soț pe prinț, încercând totodată să aranjeze și o căsătorie între sora acestuia, pricipesa Elena, și principele Carol.

La presiunile familiei regale, Elisabeta a acceptat căsătoria cu prințul George al Greciei. Pe 13 octombrie 1920, Regina Maria scria în jurnalul său: „O zi aproape tragică, cu mult consum emoțional. Lisabeta, în sfârșit, a acceptat ca logodna ei să fie anunțată oficial.[..] Ea are idei bizare, imposibile, este impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el și ideea căsătoriei nu-i provoacă nici o bucurie, dar nu vrea să rupă logodna, deoarece nu are altă perspectivă și știe că este deja la o vârstă când ar trebui să fie măritată”.

Pe 27 februarie 1921, în biserica de pe dealul Mitropoliei din București, a fost oficiată cununia religioasă a principesei Elisabeta, ajunsă la 27 de ani, cu prințul moștenitor George al Greciei, iar după nuntă tinerii au petrecut două zile la Scroviștea, la cabana de vânătoare a Regelui Ferdinand, iar pe 7 martie au părăsit țara. Pe 10 martie 1921 va avea loc la Atena cea de-a doua căsătorie aranjată de Regina Maria, cea dintre principele Carol și principesa Elena a Greciei.

În primăvara anului 1921, când Elisabeta a ajuns în Grecia pentru prima dată în calitate de soție a prințului moștenitor, statutul familiei regale elene era neclar. Regele Constantin își recăpătase tronul, întorcându-se în țară după mai mulți ani de exil, dar populația Greciei era în continuare împărțită în două tabere, una revoluționară și alta monarhistă. Elisabeta nu s-a acomodat în noua ei țară, relațiile cu ceilalți membri ai familiei regale elene fiind glaciale.

În ianuarie 1922, cuplul revine în România pentru prima oară de la căsătorie, iar în primăvara aceluiași an principesa, întoarsă în Grecia, se îmbolnăvește grav de febră tifoidă. La sfârșitul verii, Elisabeta, slăbită de boală, revine în țară pentru a asista la încoronarea părinților săi ca regi ai României Mari, iar în această perioadă regele Constantin este obligat să abdice în favoarea fiului său, care va depune jurământul ca George al II-lea.

Pe 20 octombrie 1922, Elisabeta se întoarce în Grecia în calitate de regină, dar foarte curând realizează că rolul nu i se potrivește. Se izolează de curtea regală, nu participă la evenimente oficiale și recepții, preferă să-și petreacă timpul citind, cultivând flori exotice, pictând și cântând la pian.

În 1924, la 15 luni de la încoronare, soțul ei, regele George al II-lea este obligat să abdice și Elisabeta va renunța la coroana Greciei cu un sentiment de ușurare.

Cuplul trăiește în exil mai întâi la București și apoi la Londra, dar relațiile dintre cei doi se răcesc rapid, începând să trăiască separat. Vor divorța oficial în 1935, iar fosta regină Elisabeta redevenine principesă și se întoarce în România cu mult înainte de finalizarea divorțului, spre dezamăgirea mamei sale, care vede acest act ca un eșec personal.

După întoarcerea acasă, principesa se stabilește la Peleș, dar călătorește frecvent la Veneția și Nisa, dar nimeni nu a văzut-o cu vreun bărbat în această perioadă.

Fratele ei cel mare, devenit Regele Carol al II-lea, a ordonat construirea unui palat mic și cochet pe malul lacului Herăstrău, din veniturile Domeniilor Coroanei, pe care i l-a dăruit principesei. Aceasta va locui o vreme aici, dar va continua să ducă o viață izolată.  Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a strâns bani din renta viageră pe care o primea și a cumpărat fostul conac al unui grof din Banat, în localitatea Banloc, unde se va retrage împreună cu două slujitoare pentru următorii ani, venind foarte rar la București.

În primăvara anului 1947, principesa a primit o telegramă prin care era anunțată de moartea fostului soț, Regele George al II-lea și se pare că a suferit mult, desi era evident că nu l-a iubit niciodată.

După abdicarea Regelui Mihai pe 30 decembrie 1947, toți membrii familiei regale au fost obligați să părăsească cât mai repede țara. Pe 4 ianuarie 1948, trenul regal în care se aflau Regele Mihai, Regina Mamă Elena și Principesa Ileana a oprit în halta Banloc pentru a le lua pe fosta Regină a Greciei, principesa Elisabeta și pe cele două fidele servitoare ale ei. Martorii au povestit că fiecare avea câte o valiză în mână. Elisabeta a locuit o scurtă perioadă la Sigmaringen, apoi la Zurich și în cele din urmă s-a stabilit la Cannes, pe Coasta de Azur, unde a închiriat un apartament în Villa Rose Alba, reușind să se întrețină dând lecțiii de pian.

În 1950, la Paris, a întâlnit un tânăr pictor numit Marc Favrat, cu 30 de ani mai mic decât ea, de care s-a îndrăgostit. Prințesa i-a cerut vărului ei, prințul Frédéric de Hohenzollern-Sigmaringen, să-i confere acestuia un titlu, dar șeful Casei de Hohenzollern a refuzat ferm. Elisabeta a decis atunci să îl adopte pe artist, făcând actele în iunie 1956, cu doar trei luni înainte de moartea sa. Principesa, ajunsă la 62 de ani, scria: "Marc mi-a schimbat viața. Când am fost bolnavă și săracă, a venit să mă ajute. Cea mai mare dorință a mea este să îl adopt".

Elisabeta a murit pe 15 noiembrie 1956 și a fost inițial înmormântată pe Riviera franceză, apoi corpul a fost transferat în necropola Hohenzollern-Sigmaringen, la Hedinger Kirche.

Despre fiul ei adoptiv, pictorul Marc Favrat, nu se știu astăzi foarte multe lucruri. Connel Smith, jurnalist la CBC, a publicat o fotografie a acestuia și informația că a murit sărac, în martie 2000, la Paris. Numele lui a apărut în Dicționarul Pictorilor din Montmartre și știm că se recomanda Marc Favrat de Hohenzollern.

***

 George Pomuț, românul din Gyula, Alaska și o avere pierdută

Statisticile arată că în cursul anului 1899 au ajuns în America 96 de români. În jurul anului 1890, cu cinci ani înainte ca autoritățile din Statele Unite să ia decizia de a ține evidența emigranților din România, existau în SUA câteva familii provenite din țara noastră. “Cine au fost primii români care au pus piciorul pe pământ american? În ce an au sosit ei? Ce i-a hotărât să plece de acasă și, odată ajunși acolo, ce au devenit?”, sunt întrebările la care a încercat să răspundă studiul efectuat de Șerban Drutzu și Andrei Popovici în volumul “Români în America”, publicat în 1926.

Poveștile și legendele acelora care își amintesc că ar fi auzit ceva din bătrâni despre neamuri sau cunoștințe emigrate în SUA sunt vagi și puțin convingătoare. Se povestește despre un haiduc român care, scăpând de poteră, s-ar fi refugiat în America și ultima dată când s-a mai auzit despre el avea o cârciumă undeva în Sud, pe malurile râului Mississippi, însă cercetările despre viața haiducului pe tărâmuri americane au fost abandonate, pentru că nimeni nu cunoștea numele lui.

Românii care apar consemnați pentru prima oară în Statele Unite, în timpul Războiului Civil American, sunt cei care chiar au fost angrenați în conflict, fie de-o parte, fie de cealaltă. Numele a doi dintre ei a rămas consemnat în istorie: George Pomuț și Nicolae Dunca.

Originar din Iași, cel din urmă luptase în Revoluția de la 1848 în Italia, apoi emigrase peste Ocean, iar la izbucnirea Războiului Civil s-a înrolat în regimentul 8 de voluntari din statul New York, remarcându-se pentru priceperea și curajul său. Serviciile lui au fost așa de apreciate încât, înainte ca regimentul său să ia parte la luptele de la Centerville (18 iulie 1861) și Bull-Run (21 iulie 1861), a fost avansat la gradul de căpitan.

După înfrângerea de la Bell-Run, din cauza marilor pierderi pe care le suferise, regimentul 8 de voluntari a fost retras pentru a se reorganiza. În primăvara următoare, unitatea a fost aruncată din nou în linia de foc. Regimentul s-a distins în luptele de la Cross-Keys (statul Virginia) din 8 iunie 1862. Căpitanul Dunca a căzut în aceată bătălie, doborât de un glonț, pe când executa un ordin de luptă pe care i-l dăduse șeful său, generalul Hohn. C. Fremont. Se spune că mormântul lui încă mai există în curtea bisericii Union Church din Cross-Keys.

Volumul citat arată: “Nu avem informații relative la ceilalți care vor fi ajuns în America între anii 1850 și 1895. Ei au venit răsleți și în număr așa de mic, încât nu puteau ști unul de altul și desigur că – afară de puține excepții – au fost înghițiți de masa populațiunii americane. De netăgăduit că printre aceia care au emigrat în America înainte de 1890 nu au fost numai refugiați politici sau simpli aventurieri, ci și oameni siliți să-și părăsească familiile și căminele, fie din cauza nevoilor, fie pentru motive mai puțin romantice.

Statele Unite ofereau un bun refugiu oamenilor certați cu legea, deși spre norocul nostru și nefericirea lor, puțini au fost aceia care să se poată bucura de avantajul că între marea republică și țara noastră nu exista pe atunci o convenție de extrădare.

Prin încheierea unei asemenea convenții în 1924, această portiță a fost închisă, dar asemenea oameni, cel mult 3-4 la număr, se refugiaseră acolo cu mult înaintea începutului adevăratei imigrări românești”.

Multă vâlvă a stârnit însă, mai ales în Transilvania, “moștenirea generalului George Pomuț”, despre care se credea că reprezintă milioane de dolari. Drutzu și Popovici au cercetat mult timp documentele cu privire la istoria lui Pomuț, “nu cu gândul la avere, ci la faptele lui care constituie una din cele mai glorioase pagini din istoria Statelor Unite”, după cum măsturisesc, folosind documente ce sunt păstrate la Biblioteca Congresului din Washington.

George Pomuț s-a născut, așadar, în localitatea Gyula, aflat în comitatul Békés, din părinți români și de religie greco-ortodoxă. Anul nașterii e probabil 31 mai 1827 sau 1828, iar după alte surse Pomuț s-ar fi născut în 1818. Dacă dăm crezare istoriei oficiale a regimentului 15 de voluntari din statul Iowa, în anul 1862 George Pomuț era adjutant în vârstă de 34 de ani, deci s-a născut în 1828.

Un articol apărut în ziarul Burlington Hackeye din Iowa arată ar fi venit pe lume la Budapesta din părinți nobili și că a primit o educație aleasă în academiile militare din Viena și Saint Etienne, în Franța, după aceea a locuit o vreme în Italia, apoi a plecat în America, în anul 1850 fiind consemnată prezența sa în statul Iowa unde, împreună cu câțiva camarazi de arme, plănuia fondarea localității New-Buda (Buda Nouă), proiect care a rămas numai pe hârtie.

La izbucnirea Războiului Civil, Pomuț a fost printre primii ostași înrolați în Regimentul 15 Voluntari, în noiembrie 1861 unitatea având deja 37 de ofițeri și 1.113 soldați. Românul a primit gradul de căpitan și adjunct al comandantului regimentului. În luptele de la Shiloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savanah, s-a distins prin vitejia sa, dar la Shiloh a fost grav rănit și era aproape de a-și pierde viața.

Pe 3 iunie 1863 a fost ridicat la gradul de maior, iar după două zile se afla în fruntea unui detașament de 300 de oameni în luptele de la Vicksburg. George Pomuț a condus regimentul 15 Voluntari până în ziua dizolvării sale, când din cei 1.113 soldați nu mai rămăseseră decât 207, iar dintre cei 37 de ofițeri, trei.

Generalul Logan Graham avea să afirme mai târziu într-un articol publicat în ziarul Burlington Hackeye: „L-am cunoscut pe Pomuţ; era un ofiţer curajos şi cu mult spirit de iniţiativă, bucurându-se în rîndurile camarazilor săi ofiţeri şi ale soldaţilor de cea mai mare popularitate. El n-a fost numai un valoros ofiţer, versat în mod deosebit în toate problemele militare, ci şi un om înzestrat cu o cultură superioară, un gentleman cu maniere distinse”.

Autorii scriu că Pomuț era în relații de prietenie cu cei mai mari eroi ai Americii, Grant, Sherman, Logan și Gresham, al căror nume erau rostite cu evlavie de toți americanii. Pe 16 februarie 1866, președintele Andrew Johnson l-a numit în postul de consul general al Statelor Unite la Sankt Petersburg, poziție pe care a ocupat-o timp de 12 ani, fiind înlocuit în 1878 cu dl. Edwards, după ce cu câteva luni înainte fusese înaintat la gradul de general de brigadă.

În volumul “Românii în America” este citat un raport semnat de dl. Curtiss, ministru al Statelor Unite la Sankt Petersburg, care își amintește de conștiinciozitatea lui Pomuț: “Faptele dovedesc că generalul George Pomuț a fost un om bun și cinstit. El era om de vază și înzestrat cu o cultură superioară, după cum reiese clar din scrisorile scrise de mâna lui în opt limbi diferite. Era cât se poate de bine primit de cei mai de frunte oameni ai acestui oraș, cum și foarte des invitat la balurile curții și seratele imperiale”.

În această calitate, George Pomuţ şi-a legat numele de cea mai cunoscută afacere teritorială din istoria omenirii: cumpărarea Alaskăi pentru suma de 7.200.000 de dolari, diplomatul participând efectiv la negocierile pentru achiziționarea peninsulei de către Statele Unite.

Deși după încheierea misiunii diplomatice în 1878 a fost rechemat în America, a decis să rămână în Rusia țaristă. George Pomuţ, generalul de origine română şi eroul Statelor Unite ale Americii, s-a stins din viaţă pe 15 octombrie 1882 la Sankt Petersburg, fiind înmormântat în cimitirul Smolensk din capitala Rusiei. Legenda spune că ar fi lăsat în urma sa o avere uriaşă, care nu a fost niciodată găsită. În 1913, Albert B. Cummins, un senator din Iowa a făcut demersuri ca rămăşiţele sale să fie duse în SUA şi să fie înmormîntat în Cimitirul Arlington, dar planul nu s-a realizat din cauza izbucnirii Primul Război Mondial.

“Om cu o vastă experienţă a vieţii şi de mare cultură pentru vremea sa, vorbind fluent franceza, germana, engleza şi maghiara, pe lângă limba sa maternă, recitind din Byron şi familiarizat cu poemele lui Burns, cunoscând probabil bine şi limba rusă, Pomuţ a fost, de fapt, ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Rusia, unde singurul oficiu diplomatic american, la data aceeea, era consulatul general condus de el. Pare să fi fost şi un spirit întreprinzător, cu simţ practic, deoarece îşi încropise o avere care nu pare să fi fost lipsită de importanţă. Cel puţin aşa reiese din raportul adresat, la 4 februarie 1890, de către consulul general al Statelor Unite la Sankt-Petersburg, J.M. Crawford, subsecretarului de stat William F. Warton la Washington. Se menţionează în raport că, în cele două lăzi rămase de la George Pomuţ, s-au găsit documente despre numeroase proprietăţi ale sale de pe teritoriul american. Ele constau din terenuri virane urbane, în Davis City, cum s-a numit mai târziu colonia, o moară cu aburi tot acolo, patru sau cinci ferme în Missouri şi cam tot atâtea în statul Iowa. Documentele reprezentaseră cândva mari sume în bani, fiind vorba şi de contracte de închiriere, împrumuturi de stat şi private, o mulţime de acţiuni sau obligaţii semnate de persoane particulare în beneficiul decedatului. Fireşte, toate acestea îşi pierduseră valoarea prin prescripţie, cu atât mai mult cu cât nu s-a găsit nici un act prin care Pomuţ să fi instituit pe cineva moştenitor al bunurilor sale imobiliare şi lichide”, menționează I. Isaiu într-un studiu publicat în 1974.

Surse:

Români în America, Șerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici, Cartea românească, 1926

Telegraful român, 1893