***

 Jonas Salk, eroul în halat alb. Medicul căruia omenirea îi datorează eradicarea aproape totală a poliomielitei

Jonas Edward Salk s-a născut la New York pe 28 octombrie 1914 și a fost fiul cel mare al lui Daniel Salk și Dorei Press, un cuplu de evrei originari din Imperiul Rus. Familia a locuit mai întâi în Harlem, apoi în cartierul Bronx, iar ulterior în Queens.

Tatăl era croitor, făcea haine pentru femei și a muncit din greu pentru că își dorea ca cei trei fii ai săi să aibă parte de o educație bună. La vârsta de 12 ani Jonas a fost înscris la liceul Townsend Harris, o școală particulară pentru copii dotați, în care elevii puteau să facă în trei ani un program de cursuri de patru ani. După ce a dat bacalaureatul la numai 15 ani, tânărul a fost admis la City College din New York. Deși voia să se pregătească pentru a deveni avocat, la insistențele mamei, Jonas a renunțat la planurile inițiale și s-a concentrat asupra materiilor care îi trebuiau pentru a face studii de medicină.

A obținut o bursă pentru a urma medicina la Universitatea New York, optând pentru o carieră în cercetare, iar în 1939 Salk a primit titlul de doctor în medicină. În același an s-a căsătorit cu Donna Lindsay, cu care a avut trei fii: Peter, Darrell și Lee. În 1968 cuplul a divorțat, iar în 1970 medicul s-a căsătorit cu pictorița Françoise Gilot, fostă iubită a lui Pablo Picasso, și mama a doi copii ai artistului.

Imediat tânărul a început un stagiu la Spitalul Mount Sinai din New York, concentrându-se mai ales asupra muncii de laborator. După intrarea Statelor Unite în cel de al Doilea Razboi Mondial, Salk urma sa fie recrutat ca medic militar, dar, datorita intervenției profesorului Thomas Francis, care a insistat asupra importanței cercetărilor în care era implicat pentru apărarea națională, Salk a putut să-și înceapă munca științifică la Ann Arbor, în Michigan, dezvoltând un vaccin împotriva gripei, care a fost aplicat pe scara largă în bazele militare.

În 1947 Salk a decis să caute un institut unde să conducă un laborator propriu de cercetări și a ajuns în Pennsylvania. Aici a reușit să dezvolte primul său vaccin activ contra virusului poliomielitei, pe care l-a testat pe sine însuși și pe membrii familiei sale.

Vaccinul Salk a fost unul dintre primele vaccinuri eficiente pentru imunizarea contra unui virus, fiind esențial pentru campania mondială de eradicare a poliomielitei, una dintre bolile cele mai ucigătoare și invalidante, mai ales la copii.

Salk nu a patentat niciodată vaccinul pentru care a lucrat împreună cu echipa sa ani în șir pentru că nu gândea să devină milionar, estimând că din salariu și donații va reuși să trăiască decent. Când un jurnalist l-a întrebat de ce nu și-a patentat produsul, medicul i-a răspuns “Se patentează soarele?”, spunând că rezultatul muncii sale aparține omenirii.

În ultimii ani ai vieții Salk a fost preocupat cu obținerea unui vaccin împotriva SIDA. Medicul a murit pe 23 iunie 1995, la vârsta de 81 de ani, în La Jolla și a fost înmormântat la cimitirul El Camino Memorial Park din Sa n Diego.

😁😁😁

 Ştrul şi Iţic intră într-un magazin. Profitând de neatenţia vânzătorului, Ştrul fură 3 ciocolate. După ce părăsesc magazinul, Ştrul îi spune lui Iţic:

- Frate, sunt cel mai tare hoţ! Am furat 3 ciocolate şi nu m-a văzut nimeni!

- Dacă vrei să vezi ceva mai tare, hai înapoi la magazin şi-am să-ţi arăt eu un furt adevărat! replică Iţic.

Aşa că se întorc amândoi la magazin şi Iţic îl întreabă pe vânzător:

- Vrei să-ţi arăt o magie?

- Da, răspunde vânzătorul.

- În regulă. Dă-mi o ciocolată.

Vânzătorul îi dă o ciocolată, iar Iţic o mănâncă. Mai cere una, o mănâncă şi pe aceea, o cere şi pe a treia, pe care, la fel, o mănâncă.

Vânzătorul îl întreabă:

- Şi unde e magia?

- Caută şi le vei găsi în buzunarul prietenului meu, îi spune Iţic.

***

 Helen Carte, femeia puternică din spatele unui bărbat de succes. 

A condus cu mână de fier Hotel Savoy din Londra, primul cu lumină electrică, băi private și room service nonstop

Helen Carte Boulter s-a născut pe 12 mai 1852 la Wigtown, în Scoția fiind unul dintre cei patru copii ai lui George Couper Black, procuror fiscal și bancher, și ai soția sale, Ellen.

Între 1871 și 1874 tânăra a urmat Universitatea din Londra și a fost un studentă apreciată, promovând cu brio examenele la matematică, la logică și filosofie morală. Helen vorbea mai multe limbi străine și dădea meditații altor studenți pentru examene. Și-ar fi dorit să devină actriță, așa că a luat lecții de dans și canto.

În februarie 1877 a călătorit la Londra pentru a participa la un casting pentru compania impresarului Richard D'Oyly Carte, care pregătea un turneu cu o comedie franceză adaptată sub titlul "The Great Divorce Case". Richard i-a oferit tinerei un rol minor, apoi a angajat-o la sediul central al companiei lui din Londra, devenind curând secretara sa personală.

Helen a fost implicată activ în afacerile lui Carte, dovedind o atenție deosebită la detalii și având abilități organizatorice și de negociere care le depășeau chiar și pe cele ale șefului ei. Calitățile ei au fost rapid remarcate și a fost numită manager al companiei și responsabilă pentru Hotelul Savoy unde s-a ocupat de toate detaliile de construcție și administrare, inclusiv introducerea ascensoarelor hidraulice pentru pasageri, o adevărată inovație în epocă. Savoy a fost primul hotel din Marea Britanie care a avut lumină electrică, băi private în majoritatea celor 268 de camere, apă caldă și rece curentă în fiecare cameră și propria sa fântână arteziană.

În 1886, Richard Carte i-a majorat salariul la 1.000 de lire sterline pe an plus un comision de 10% pentru profiturile nete ale tuturor afacerilor sale. După ce prima soție a omului de afaceri a murit în 1885, Helen se va căsători cu Richard pe 12 aprilie 1888 la Capela Savoy din Londra și vor locui într-o locuință somptuoasă, prima din Londra care a avut un lift privat. De-a lungul anilor 1890, starea de sănătatea lui Richard s-a degradat, astfel că Helen și-a asumat din ce în ce mai multe responsabilități în afacerile familiei.

În 1894, Richard Carte l-a angajat pe fiul său din prima căsătorie, Rupert, care a ajutat-o ​​pe Helen în administrarea hotelului și a companiilor sale artistice.

Carte a murit în 1901 din cauza unor afecțiuni cardiace la vârsta de 57 de ani, lăsând ca moștenire teatrul, compania de operă și afacerea hotelieră lui Helen, care și-a asumat controlul deplin asupra afacerilor familiei. Avea să se recăsătorească cu avocatul Stanley Boulter, în 1902, dar a continuat să folosească numele Carte în relațiile ei de afaceri, iar  noul soț, Boulter a sprijinit-o ​​în permanență.

Fiul ei vitreg, Rupert, a preluat rolul tatălui său decedat devenind președinte al hotelului Savoy în 1903, deși Helen era unica proprietară. Între 1901 și 1906 afacerile companiei de operă au cunoscut o scădere importantă, iar în această perioadă Helen și Rupert și-au concentrat atenția pe zona hotelieră care devenise foarte profitabilă.

În martie 1909, Charles H. Workman a preluat conducerea Teatrului Savoy de la Helen Carte Boulter, care ajunsese la 57 de ani, dar ea a continuat să gestioneze restul afacerilor cu ajutorul lui Rupert.

La sfârșitul anului 1912 starea ei de sănătate s-a înrăutățit, a suferit de afecțiuni pulmonare timp de câteva luni, iar în 1913 a suferit o hemoragie cerebrală complicată cu bronșita de care suferea. Helen a murit cu o săptămână înainte de a împlini 61 de ani și a lăsat prin testament teatrul Savoy, compania de operă și afacerea hotelieră fiului său vitreg, Rupert. De asemenea, a avut grijă să lase câte 5.000 de lire sterline fiecăruia dintre cei doi frați ai ei și moșteniri mai mici unui număr de prieteni și colegi.

Noul proprietar, Rupert, a angajat un nou bucătar-șef pentru Savoy, pe François Latry, care a lucrat în continuu între 1919 și 1942. A continuat să atragă o clientelă la modă concepând un program continuu de modernizare. Savoy a devenit primul hotel cu aer condiționat, încălzire cu abur și ferestre izolate fonic, room service nonstop și telefoane în fiecare baie. Un incident celebru din acea perioadă a fost o crimă care s-a desfășurat în hotel în 1923. Un tânăr egiptean, prințul Fahmy Bey, a fost împușcat de soția sa,  franțuzoaica Marguerite. Văduva a fost achitată de instanță pentru săvârșirea crimei după ce s-a descoperit că soțul ei o tratase cu o cruzime extremă pe tot parcursul căsătoriei de șase luni și afirmase că urma să o omoare.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, managerii hotelului vor trebui să se facă față daunelor provocate de bombardamente, raționalizării alimentelor, lipsei forței de muncă și  scăderii dramatice a numărului de turiști străini. Afacerile și-au revenit după ce Savoy a devenit destinația favorită a ofițerilor americani, a diplomaților, a jurnaliștilor și a oamenilor de afaceri.

Hotelul a devenit un loc de întâlnire pentru liderii politici: premierul Winston Churchill își ducea adesea cabinetul la prânz la hotel, Lordul Mountbatten, Charles de Gaulle, Jan Masaryk și generalul Wavell se numărau printre oaspeții obișnuiți ai restaurantului, iar adăposturile pentru atacuri aeriene ale hotelului erau "cel mai deștepte din Londra".

După cel de-al Doilea Război Mondial, Hotelul Savoy s-a confruntat cu o grevă a angajaților săi care protestau în sprijinul unui chelner concediat din hotel. Problema a devenit atât de gravă încât guvernul a înființat o comisie de anchetă pentru soluționarea cazului.

În 1953, pentru a marca încoronarea Reginei Elisabeta a II-a la 2 iunie 1953, hotelul a găzduit Savoy Coronation Ball, la care au participat 1.400 de persoane, inclusiv vedete de la Hollywood, reprezentanți ai familiilor regale și alți aristocrați, care au plătit fiecare suma de 354 de lire sterline pentru participarea la fab uloasa recepție.

***

 Viaţa de film a reginei romanţelor româneşti: Ioana Radu a fost căsătorită de cinci ori şi a avut o pasiune pentru motociclete 

 Ioana Radu a fost considerată regina romanţelor. Interpreta cu timbru inconfundabil a fost sora celebrei Mia Braia, numele ei adevărat fiind Eugenia Braia. Ioana Radu s-a căsătorit cu fiecare bărbat pe care l-a iubit, ajungând la Starea Civilă de cinci ori. A fost o femeie cu pasiuni nebănuite. A iubit viteza şi motocicletele şi a fost o înfocată microbistă. Ultimii 29 de ani din viaţă i-a petrecut imobilizată, din cauza unui accident de maşină. Ioana Radu, regina romanţelor româneşti, a trăit în lumina reflectoarelor vreme de peste trei decenii. Pe scenă s-a remarcat printr-o voce de aur cu un timbru inconfundabil. În viaţa sa intimă a fost o femeia pasională, care s-a căsătorit cu fiecare bărbat pe care l-a iubit, având un palmares de cinci cununii civile. Ioana Radu a avut pasiuni nebănuite. A iubit nu doar cântecul popular românesc, ci şi viteza şi motocicletele şi, aşa cum mărturisea într-un interviu, artista s-ar fi făcut şofer, dacă n-ar fi iubit atât de mult cântecul românesc. A fost a doua femeie motociclist din Romania.  „Pentru mine, romanţa este raţiunea de a fi! Am iubit-o, am cântat-o, am adunat-o şi am risipit-o”, mărturisea artista într-un interviu. Pasiunea pentru muzică a fost moştenită din familie. Pe numele său adevărat Eugenia Braia, regina romanţelor româneşti a fost fiica unui modest cârciumar din Craiova, Constantin Braia. S-a născut pe 17 februarie 1917 într-o familie numeroasă.    Proprietarul tavernei ”La ieftinirea traiului” avea patru copii: Maria, Giugiu, Nuna şi Eugenia. Fiica ce promitea să facă carieră în muzică de la o vârstă timpurie a fost Maria, cea care avea să devină cunoscuta artistă Mia Braia. Eugeniei, viitoarea Ioana Radu, deşi îi plăcea cântecul, părinţii nu i-au prezis o carieră în muzică din cauza timbrului scârţâit al vocii. Din familie a învăţat Eugenia, alintată Jana, primele cântece lăutăreşti. A urmat cursurile liceale la Craiova, unde a fost sfătuită de profesoara de muzică să cânte romanţe. Din cauza situaţiei materiale precare, Jana a fost nevoită să se mărite la vârsta adolescenţei. S-a măritat cu un profesor de muzică din Târgiu Jiu, compozitorul Romeo Rădescu. L-a părăsit la scurt timp după căsătorie, preferând să plece la Bucureşti pentru a-şi încerca norocul în muzică. Câştigătoarea unui concurs la care au participat 800 de interpreţi   Jana Braia a ajuns la Bucureşti în ianuarie 1936, la vârsta de 19 ani. Ajutată de cumnatul ei Petre Lexandru, soţul Miei Braia, s-a înscris la un concurs al societăţii de Radiodifuziune. În aceeaşi competiţie care asigura câştigătorului o carieră muzicală se mai înscriseseră 800 de candidaţi. În final, Jana Braia şi Eugenia Nedelea au fost declarate câştigătoare. Ambele cântăreţe au primit nume de scenă şi astfel Jana Braia a devenit Ioana Radu. A cântat pentru prima dată la Radio sub numele de Jana Radu pe 30 aprilie 1936, în cadrul unui program de muzică uşoară în care a fost inclusă şi Mia Braia. Puţini ascultători au ştiut că cele două cântăreţe sunt surori. Apariţia la radio a fost un succes, dar pentru că avea nevoie de bani, Ioana Radu a ales să-şi ducă mai departe cariera muzicală în restaurante.    A cântat o perioadă în restaurantul "Azuga" din Ploiesti. De trei ori pe săptămână venea în Bucureşti pentru a-şi susţine recitalurile la Radio. S-a mutat definitiv în capitală şi a cântat în restaurantele bucurestene "Princiar", "Motanul Negru", "Potcoava" . După război, şi-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” Circul de Stat şi la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru”.   A fost căsătorită de cinci ori   Ioana Radu mărturisea într-un interviu că s-a căsătorit cu toţi bărbaţii pe care i-a iubit. După căsătoria din adolescenţă cu profesorul de muzică Romeo Rădescu au urmat, la diferite intervale de timp, alte patru cununii. Artista a adunat un palmares de cinci căsătorii. În interviurile date de-a lungul carierei, Ioana Radu a glumit mereu pe seama numărului căsniciilor sale. ”Am fost căsătorită de cinci ori cu acte in regulă. De două ori m-am căsătorit cu acelaşi bărbat. Nu mi-a plăcut niciodată dragostea fără acte”, spunea Ioana Radu.   Pasionată de motociclete   Artista a avut o pasiune pentru maşini, viteză şi motociclete. A fost a doua femeie motociclist din România, cu carnet obţinut în perioada interbelică. Se spune că, în timpul bombardamentelor din Bucuresti, din al doilea Război Mondial, Ioana Radu si-a luat motocicleta si a fugit spre Ardeal îmbrăcată în costum de motociclist. A iubit viteza şi a mărturisit că, dacă n-ar fi iubit cântecul atât de mult, s-ar fi făcut şofer.  Imobilizată  în urma unui accident   Anul 1961 a fost unul fatal pentru artistă. Autobuzul în care se afla în drum spre un concert a făcut un accident  pe şoseaua Orşova-Caransebeş. Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pentru tot restul vieţii. Câţiva ani mai târziu, din cauza problemelor de sănătate, şi-a încheiat cariera muzicală cu o serie de spectacole grandioase la care s-au adunat să o vadă mii de oameni.   După retragerea de pe scenă, cariera artistică a Ioanei Radu s-a rezumat la apariţii televizate. Se deplasa numai cu cadru şi în apariţiile TV, în vremea regimului comunist, problemele de la picioare îi erau mascate. Până şi comuniştii i-au apreciat talentul şi admirat romanţele. Ioanei Radu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii şi artelor plastice”, prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. În anul 1968 i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară şi romanţe.   După teribilul accident din 1961, Ioana Radu a mai trăit 29 de ani deplasându-se numai cu cadrul. Şi-a dus viaţa într-un apartament modest din capitală, unde era vizitată de apropiaţi. Faptul că nu a avut copii a fost cel mai mare regret al artistei. Ioana Radu a fost o microbistă înfocată. A iubit echipa din Giuleşti şi s-a declarat rapidistă până la moarte. "Lumea o să râdă de mine. Nu-i nimica. Şi eu am fost mică şi m-am făcut mare. Toată lumea creşte”, spune artista despre echipa favorită, într-un interviu din 1987 când avea 70 de ani. A murit pe 19 septembrie 1990, la Bucureşti, în singurătat e.

***

 Incredibilele aventuri ale Lovisei, sclava suedeză care a fost prizoniera lui Dimitrie Cantemir la Moscova

Lovisa von Burghausen a fost o tânără suedeză devenită celebră pentru povestea ei din perioada în care a fost sclavă în Rusia. Tânăra a fost luată prizonieră de ruși în timpul Marelui Război al Nordului, desfășurat la începutul secolului al XVIII-lea, între 1700 și 1721, când Danemarca, Polonia și Rusia au format o coaliție împotriva Suediei, care era condusă de tânărul regele Carol al XII-lea, în vârstă de numai 18 ani. Lovisa a fost vândută de mai multe ori înainte de a-și recâștiga libertatea, iar povestea ei a devenit poate cea mai faimoasă dintre numeroasele povești ale epocii caroliniene.

Lovisa s-a născut în 1698 în orașul Narva din Estonia suedeză, fiind una dintre cele cinci fiice ale nobilului suedez Gustaf von Burghausen și a soției lui, Margareta von Brundert. Tatăl ei participase la apărarea orașului în timpul asediului rus de după cea de-a doua bătălie de la Narva din 1704, una dintre primele confruntări ale Marelui Război al Nordului.

În timpul luptelor pentru supremația orașului, Lovisa a fost separată de familia ei și luată în prizonieră de un soldat rus. Era o practică obișnuită ca soldații și ofițerii ruși să-i ia pe civili în captivitate, pentru a-i vinde apoi ca sclavi, iar mulți dintre locuitorii din Narva, atât suedezi, cât și estonieni, urmau să fie vânduți pe piețele de sclavi din Rusia și din Imperiul Otoman. Aceeași soartă au avut-o viitoarea împărăteasă Ecaterina I a Rusiei și Yefrosinya (Afrosina) Fedorov, care a devenit mai târziu metresa țareviciului Alexei Petrovici.

Părinții și surorile Lovisei au devenit prizonieri de război și au fost deportați în Siberia. Destinul copilei avea să fie însă diferit. În drum spre tabăra de cantonament a militarilor ruși, soldatul care o răpise susținând că intenționează să i-o dea pe fată căpitanului său a intrat în conflict cu un alt soldat, iar acesta a rănit-o în piept cu sabia. Fetița a leșinat de durere și s-a trezit într-un cort, unde a plâns atât de mult pentru soarta ei încât și-a pierdut vocea și mai apoi cunoștința.

Lovisa a fost dusă la Moscova și a fost prezentată generalului rus Anikita Repnin, care a trimis-o la o mănăstire pentru a fi convertită la credința ortodoxă. Dar pentru că fata nu înțelegea limba rusă și nu a putut răspunde întrebărilor lui, a fost bătută cumplit, considerându-se că este o păgână care refuză să se convertească. După trei luni, a fost eliberată din mănăstire prin intervenția mamei prințului Repnin, o văduvă care i-a arătat “toată tandrețea unei mame”. Cu toată această protecție, soția prințului, prințesa Prascovia Narischkyn, a bănuit-o pe micuța Lovisa că e spioană și obișnuia adesea să o maltrateze. Odată, Prascovia a atârnat-o pe Lovisa cu picioarele în sus de un pom din grădină și probabil ar fi sfârșit ucisă dacă mama prințului Repnin nu ar fi intervenit să o salveze.

În 1709, când Lovisa urma să însoțească familia princiară în Ucraina, a fost martora marșului prizonierilor suedezi ajunși sub captivitate rusă care au defilat prin fața triumfătorului țar Petru cel Mare în drumul său spre Moscova.

La vârsta de 12 ani, tânăra a fost căsătorită cu Johan, cameristul prințului Repnin, un tânăr suedez în vârstă de șaisprezece ani, el însuși prizonier, cu care a avut o fiică care a murit șase săptămâni mai târziu. În 1713, Johan a murit din cauza unei răni la picior pe care o dobândise în timpul unei bătălii și sclava Lovisa a ajuns văduvă.

În același an, prințul Dimitrie Cantemir, fost domnitor al Moldovei, aliat rus la acea vreme, a vizitat Moscova împreună cu familia sa. Cantemir se afla în exil încă din 1711, după ce fusese înfrânt în Bătălia de la Stănilești. Primii ani de pribegie îi petrecuse în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk și Seva, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care îl urmaseră. Când a devenit consilier secret al țarului Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului, primind inclusiv titlul de” Principe Serenissim al Rusiei” prin ucazul lui Petru cel Mare, Cantemir s-a mutat, împreună cu întreaga sa familie, la Moscova.

Aici, în timpul unei vizite la prințul Repnin, prima soție a domnitorului Cantemir, Casanda Cantacuzino, i-a oferit soției acestuia, prințesa Prascovia, un diamant în dar și a observat-o pe Lovisa printre curtenii prințesei. Doamna Casandra plăcut-o pe nefericita fată, iar prințesa Prascovia i-a dat-o pe Lovisa prințesei Cantemir drept mulțumire pentru diamant.

Întâmplarea a făcut ca prințesa Casandra Cantemir să moară în mai 1713, la doar 30 de ani. Rămasă fără protectoarea ei, Lovisa a fost otrăvită de soția brutarului curții lui Cantemir, care și-ar fi dorit locul fetei pentru fiica ei și doar datorită ajutorului medical imediat pe care l-a primit tânăra sclavă a fost salvată de la moarte. La un moment dat, un căpitan armean i-a cerut prințului Cantemir să i-o dea pe Lovisa de soție, dar aceasta a reușit să scăpe de mariajul nedorit și, la sfatul unei prietene suedeze angajată la curte, a căutat refugiu în casa unui comerciant englez din cartierul german din Moscova.

Negustorul englez a trimis-o pe Lovisa la Archangelsk, un orașel în partea de nord-vest a Imperiului Rus, pe malul râului Dvina de Nord, aproape de vărsarea acestuia în Marea Albă, pentru a fi educată în religia protestantă și pentru a învăța limba germană. După șapte săptămâni, fata a fost denunțată ca fugară de către un croitor german, arestată de poliția rusă și dusă înapoi la reședința prințului Cantemir din Moscova.

Fusese legată de mâini și picioare și unghiile de la picioare îi fuseseră lovite prin pantofi pentru a-i îngreuna mersul. Tânăra fugară a fost pusă să spele haine într-o bucătărie de piatră atât de rece încât brațele îi erau aproape înghețate. Probabil că Lovisa ar fi murit în scurt timp dacă nu ar fi intervenit cele două fiice ale prințului Cantemir, Maria și Smaragda. Ele au mituit paznicul și o duceau pe tânăra fată în camera lor noapte de noapte pentru a-i trata rănile și a o încălzi.

În 1714, prințul Dimitrie Cantemir a călătorit la Sankt Petersburg și și-a lăsat reședința din Moscova în grija unui căpitan numit Iwanof și a soției sale. Soția lui Iwanof a dus-o pe Lovisa, împreună cu alte două sclave, una din Finlanda și una din Narva, în piața de sclavi din Moscova unde le-a vândut pe toate. Sclava finlandeză a fost vândută unui armean, cea din Narva unui funcționar rus, iar Lovisa a nimerit în proprietatea unui negustor turc. Prețul tinerei Lovisa a fost câțiva metri de damasc, un evantai și o sumă mică de bani. Fata a fost așezată printre mărfurile din sania negustorului și amenințată cu bătaia dacă țipă. Turcul a plecat spre reședința lui din Tobolsk, în Siberia, dar în timpul unui popas la un han din această lungă călătorie, un funcționar rus a văzut-o pe Lovisa plângând și a întrebat-o ce s-a întâmplat. Fata i-a mărturisit povestea ei, iar el a spus-o mai departe voievodului din Solikamsk, un târg din regiunea Perm. Acesta l-a interogat pe turc, dar l-a lăsat să plece când negustorul i-a spus că persoana din sania lui era o bătrână rusoaică. Astfel că sclava Lovisa a părăsit orașul Solikamsk fără să știe că exact în această localitate se aflau prizonieri părinții ei.

Ajunsă la casa turcului, în Tobolsk, Lovisa a fost pusă la muncă grea și bătută crunt de fiecare data când făcea vreo greșeală. Tobolsk era, totuși, orașul din Siberia care avea cea mai mare colonie de prizonieri suedezi de război și li se permiseseră să trăiască relativ liber. Astfel că Lovisa a reușit să ia legătura cu o altă prizonieră suedeză, care a sfătuit-o să îl caute pe locotenentul Magnus Vilhelm Sprengtporten.

Sprengtporten fusese luat prizonier la Narva în același timp cu familia Lovisei, dar reușise să evadeze, fusese făcut din nou prizonier în timpul Bătăliei de la Poltava, condusese o rebeliune la Kazan și se afla închis în regim liber la Tobolsk de șaptesprezece luni. Mai târziu, sclava Lovisa avea să spună despre el că a fost “salvatorul ei, alături de Dumnezeu”.

Într-o zi, Lovisa a plecat din casa turcului pentru a cumpăra mătase de la piață, însoțită de un paznic. Gardianul a fost neatent, iar fata s-a amestecat în mulțime, s-a făcut pierdută și a reușit să ia legătura cu locotenentul Sprengtporten, care a dus-o la un prieten, Mattias Johan Reutercrona, unde a rămas ascunsă timp de unsprezece săptămâni. Turcul a pus pe capul ei o mare recompensă în bani, în timp ce armata a pus un paznic să păzească locuința lui Reutercrona. Dar locotenentul Sprengporten a ajutat-o să evadeze, dându-i un pachet cu haine în brațe și spunându-i paznicului că fata este servitoarea lui și merge la un croitor.

Lovisa a fost dusă apoi în casa unui anume Christoffer Laudau, dar primind vestea că a fost trădată de un servitor al acestuia, a fost nevoită să se ascundă timp de trei zile în subsol. Apoi a trecut prin mai multe ascunzători și a ajuns inclusiv într-o casă a unei rude a mamei sale, de la care a aflat unde se află părinții săi.

Cei doi binefăcători care au ajutat-o să scape din casa turcului, Reutercrona și locotenentul Sprengtporten, suspectați că ar fi ajutat-o să scape, au fost arestați în scurt timp. Dar Lovisa era departe de a fi liberă.

A reușit să plece din oraș cu ajutorul unui fermier rus și al fiului acestuia, Ștefan, a fost îmbrăcată în haine de băiat și a plecat cu sania spre orașul Japantskin. Pe drum, într-un sat, localnicii au bănuit că ar deghizată și au plănuit să o omoare în somn. O servitoare a avertizat-o însă și Lovisa, împreună cu fermierul care o însoțea, au fugit repede din sat. În timpul nopții, s-au odihnit la marginea drumului, dar au auzit zgomotele oamenilor care plecaseră pe urmele lor însoțiți de câini de vânătoare. Din fericire, ningea și urmele fugarilor au fost șterse de zăpadă.

Ajunsă în Japantskin, Lovisa a fost preluată de preotul suedez Anders Bergner, iar nobila Anna von Knorring, care își vizitase fiicele la Klinov și auzise povestea fetei, a obținut un permis de trecere pentru ea, spunându-le autorităților locale că este nepoata ei, apoi au călătorit împreună la Solikamsk. Lovisa a fost îndrumată spre colonia suedeză din oraș, unde se aflau prizonieri părinții ei, de către preotul Christoffer von der Heide. În dimineața de Crăciun a anului 1718 sclava Lovisa a reușit să-și vadă, după 14 ani de pribegie, familia.

Tânăra avea acum 20 de ani și era singură cu părinții, aflând că toate surorile ei se căsătoriseră cu ofițeri. Aceștia au aranjat ca fata să fie pregătită de către preotul coloniei suedeze, Lars Sandmark, pentru a trece la religia luterană și în 1720 au forțat-o să se căsătorească cu acest prelat care era mai mare cu treizeci de ani decât ea, iar Lovisa a dat ascultare dorințelor părinților.

Când prizonierii suedezi au fost eliberați, după încheierea războiului, în 1721, tânăra și-a urmat soțul la Njurunda, în Suedia, unde acesta fusese numit vicar. În 1729 a devenit văduvă, iar în 1731 s-a căsătorit cu succesorul soțului său, Petrus Sundberg, așa cum era obiceiul timpului.

Fosta sclavă Lovisa a murit fără a avea copii doi ani mai târziu, în 1733, la vârsta de 35 de ani, din cauza stării de sănătate precare.

Povestea Lovisei von Burghausen a fost scrisă de “un bărbat cinstit înveșmântat în haine de preot”, posibil chiar de către un vicar din oraș, după cuvintele ei, și a fost citită pentru prima dată la înmormântarea tinerei. Acum este păstrată la Arhivele Naționale din Suedia, și este poate cea mai cunoscută dintre numeroasele întâmplări ale femeilor devenite sclave în timpul Mar elui Război al Nordului.

***

 Krikor Zambaccian, armeanul care și-a donat statului colecția de artă

Krikor H. Zambaccian s-a născut la Constanța într-o familie de armeni, Hagop și Anita. Tatăl era originar din Cezareea Capadociei și era contabil la o casă de negoț de fire și țesături de import din Occident. Tânărul Krikor a făcut cursurile secundare la București, mergea la Ateneu, la expoziții de artă și Pinacotecă. Prima sa achiziție a fost o cromolithografie numită Beethoven pe care a cumpărat-o cu cinci lei și a agățat-o deasupra patului, iar a doua a fost un ghips executat de către un italian ambulant, reprezenta masca lui Beethoven și a costat doi lei. Cele două piese au reprezentat începutul colecției lui Krikor.

Cu ocazia Expoziției Jubiliare care s-a organizat la Palatul Artelor în anul 1906, lui Krikor Zambaccian i-a venit ideea de a achiziționa lucrările pictorilor Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Arthur Verona și Kimon Lughi, i-a cerut tatălui său 500 lei, dar a cumpărat un singur tablou, peisajul numit “La seceriș” al lui Verona.

În anul 1907 s-a înscris la Institutul superior de comerț din Anvers și apoi la cel de la Paris. Când s-a întors la București, a început să frecventeze mediile artistice ale anilor 1920 – 1930, a colecționat lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unor debutanți. Cumpără apoi opere de Nicolaae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu.

Într-un articol publicat în 1938 în Universul literar, Zambaccian scria despre fascinanta lume a anticarilor bucureșteni: “În cartierul Sfânta Vineri, se mai găsesc câteva dugheni, cimitire de fel de fel de lucruri înglobate în termenul generic de „Obiecte de artă şi antichităţi” ce se citeşte pe firmele atât de pretenţioase ale acestor prăvălii. Nu sunt un obișnuit cercetător al locului, căci adevăratele obiecte de artă sunt aşa de rare şi nu se cam găsesc pe aici, dar îndărătinicia unor reputaţi „dénicheurs” mai face noi prozeliţi, până ce un scandal cum a fost cel recent al tablourilor false sau greşit atribuite lui Grigorescu trezeşte pe unii dintre ei. Dar totuşi o plimbare prin aceste locuri nu e lipsită de interes, căci tipurile ce le întâlneşti obișnuit au un pitoresc specific şi apoi, clientela care aparţine tuturor straturilor socie ­tăţii dă un colorit variat mediului.

Prin prăvăliile acestea te împiedici de fel de fel de clienţi, unii vânzători, alţii cumpărători şi după tonul şi ţinuta patronului poţi identifica felul clientului, căci patronul e indiferent şi rezervat cu cei ce oferă şi foarte afabil cu amatorii. Aici ar trebui gravate pe uşă: „Lasciate ogni speranza, voi che’ntrate”…

Iată o bătrână discretă, care prin ţinuta ei tră dează origine nobilă, foarte resemnată hazardează ultimul „Saxe” primit în dar de nuntă prin secolul trecut, colo în fund un adolescent oferă foarte sfios o candelă de argint, cine ştie ce mister se ascunde în cazul lui, căci e la vârsta pubertăţii; într-un alt colţ un domn foarte elegant, o figură ca de ceară pe care un monoclu o mai înviorează, scoate din buzunarul pantalonului cu o dexteritate prodigioasă, un bibelou, păstrând morga imperturbabilă până la sfârşitul tranzacţiei; în altă parte o biată femeie nu poate înţelege cum negustorul oferă aşa de puţin pe un aubusson, când soţul ei îl cumpăras e înainte de război pe un preţ înzecit şi în lei aur, nu lei de astăzi!

Părăsesc melancolic aceste hecatombe de nădejdi şi mă gândesc cum fiecare suflet necăjit moare câte puţin când se desparte de acele obiecte ce-i erau aşa de dragi. Păşind aşa cufundat şi trist, sunt întâmpinat cu un salut foarte reverenţios de către unul din aşii cartierului, anticarul Beniamin, care mă întreabă foarte discret dacă m-ar interesa un minunat tablou de Mirea şi mă pofteşte puţin în dugheana lui.

În bazarul încărcat cu fel de fel de obiecte rare, tablouri, statui, argintărie, bibelouri, ceasornice, mobilă, console, lămpi, oglinzi, în sfârşit labirint de vechituri, de-abia ne putem strecura până-n odaia din fund, unde dintr-un lot de cadre, Beniamin îmi scoate un portret de Mirea şi mi-l prezintă cu un aer pretenţios.

La vederea portretului am rămas consternat şi am amuţit.

— Cum, tocmai dumneavoastră, „Maestre”, acest tabolu nu vă spune nimic?

— Ba din contră îmi spune ceva, i-am răspuns. Și cât ceri pe el?

— Vedeţi, pentru dumneavoastră, cunoscător — şi apoi de mult nu am avut onoarea şi plăcerea să vă servesc, — vă fac un preţ special, numai 15.000 lei”.

Krikor Zambaccian a fost considerat un adevărat Mecena și a realizat una dintre cele mai bogate, valoroase și frumoase colecții de artă din România, lucrări de sculptură, pictură, grafică și mobilier. Întreaga colecție și-a donat-o statului român pe parcursul a trei momente. Prima donație a fost făcută în anul 1947 și a cuprins 205 picturi, 38 sculpturi, 8 piese de mobilier și casa sa din Strada Ing. Al. Davidescu Nr. 21 bis din București, în care colecționarul a continuat să locuiască împreună cu soția sa, Arșaluis Zambaccian, a doua a făcut-o în anul 1957, iar ultimele exponate au fost dăruite în anul 1962.

În discursul rostit cu prilejul donaţiei Zambaccian către stat, poetul Tudor Arghezi a elogiat astfel gestul: „Dl. Zambaccian a dăruit ţării româneşti 240 de opere selecţionate, împreună cu clădirea din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăţie a noului muzeu: 18 grigoreşti ai momentului culminant al artistului; 15 luchieni, 8 andreeşti celebri; 29 pânze de Petraşcu şi multe alte lucrări de mare calitate. În colecţiile sale, întemeitorul acestei pinacoteci a ştiut să cuprindă şi colecţia — în ceea ce a fost mai de valoare — a lui Alexandru Bogdan-Piteşti, al cărui nume, oricare ar fi opinia juridică asupra lui, e strâns legat de frământările artistice din ceasul decisiv al avântului paletei româneşti. Dl. Zambaccian dă totul şi nu cere statului în schimb nimic”.

Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în 1947, când Krikor Zambaccian a fost decorat de către Regele Mihai. Colecționarul a murit la București pe 18 septembrie 1962, la vârsta de 73 de ani.

“Înzestrat cu bunul simț, sensibilitatea şi generozitatea unui adevărat suflet de artist, cel a cărui dureroasă pierdere o consemnăm în aceste puţine rânduri a ştiut să-şi câştige, prin consecventa exemplaritate a vieţii, ca şi prin substanţiala sa contribuţie la dezvoltarea culturii noastre artistice, preţuirea şi dragostea unui întreg popor.

„Autodidact — notează el, în paginile unei confesiuni — mi-am făcut o educaţie á rebours şi totuşi nu regret, căci în loc să mă înalţ la frumuseţea clasică, prin scripetele formelor didactice, am descoperit-o singur, târându-mă pe brânci spre piscurile ei şi consider aceasta ca un privilegiu”. Premisele unei asemenea formaţii, ca şi cercetarea principalei opere a vieţii sale — muzeul ce-i poartă astăzi numele — atestă înalta vocație de veritabil „amator de artă”, cum i-a plăcut, cu modestie, să se considere, consemnându-şi autobiografia spirituală. Gustul său s-a dovedit aproape întotdeauna fără greş, intuind şi consacrând valori autentice, într-o perioadă dominată, am spune, de carierismul mediocrităţilor „oficiale”. De la Luchian, căruia îi închină în colecţia sa un adevărat „altar” şi până la Ciucurencu, prezent în aceeaşi colecţie cu o serie de pânze într-adevăr antologice — aproape toţi reprezentanţii de seamă ai picturii noastre moderne îi datorează acestui îndrăgostit al formelor plastice şi al culorii ceva din arta şi prestigiul de care se bucură astăzi. De aceea, ca şi acela al marilor dispăruţi pe care i-a admirat şi i-a sprijinit cu simţirea şi generozitatea sa de poet, numele său va stărui luminos în memoria posterităţii, ori de câte ori vor fi rememorate destinele plasticii romîneşti din această glorioasă jumătate de veac”, nota revista Steaua la dispariția colecționarului.

***

 Krikor Zambaccian, armeanul care și-a donat statului colecția de artă

Krikor H. Zambaccian s-a născut la Constanța într-o familie de armeni, Hagop și Anita. Tatăl era originar din Cezareea Capadociei și era contabil la o casă de negoț de fire și țesături de import din Occident. Tânărul Krikor a făcut cursurile secundare la București, mergea la Ateneu, la expoziții de artă și Pinacotecă. Prima sa achiziție a fost o cromolithografie numită Beethoven pe care a cumpărat-o cu cinci lei și a agățat-o deasupra patului, iar a doua a fost un ghips executat de către un italian ambulant, reprezenta masca lui Beethoven și a costat doi lei. Cele două piese au reprezentat începutul colecției lui Krikor.

Cu ocazia Expoziției Jubiliare care s-a organizat la Palatul Artelor în anul 1906, lui Krikor Zambaccian i-a venit ideea de a achiziționa lucrările pictorilor Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Arthur Verona și Kimon Lughi, i-a cerut tatălui său 500 lei, dar a cumpărat un singur tablou, peisajul numit “La seceriș” al lui Verona.

În anul 1907 s-a înscris la Institutul superior de comerț din Anvers și apoi la cel de la Paris. Când s-a întors la București, a început să frecventeze mediile artistice ale anilor 1920 – 1930, a colecționat lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unor debutanți. Cumpără apoi opere de Nicolaae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu.

Într-un articol publicat în 1938 în Universul literar, Zambaccian scria despre fascinanta lume a anticarilor bucureșteni: “În cartierul Sfânta Vineri, se mai găsesc câteva dugheni, cimitire de fel de fel de lucruri înglobate în termenul generic de „Obiecte de artă şi antichităţi” ce se citeşte pe firmele atât de pretenţioase ale acestor prăvălii. Nu sunt un obișnuit cercetător al locului, căci adevăratele obiecte de artă sunt aşa de rare şi nu se cam găsesc pe aici, dar îndărătinicia unor reputaţi „dénicheurs” mai face noi prozeliţi, până ce un scandal cum a fost cel recent al tablourilor false sau greşit atribuite lui Grigorescu trezeşte pe unii dintre ei. Dar totuşi o plimbare prin aceste locuri nu e lipsită de interes, căci tipurile ce le întâlneşti obișnuit au un pitoresc specific şi apoi, clientela care aparţine tuturor straturilor socie ­tăţii dă un colorit variat mediului.

Prin prăvăliile acestea te împiedici de fel de fel de clienţi, unii vânzători, alţii cumpărători şi după tonul şi ţinuta patronului poţi identifica felul clientului, căci patronul e indiferent şi rezervat cu cei ce oferă şi foarte afabil cu amatorii. Aici ar trebui gravate pe uşă: „Lasciate ogni speranza, voi che’ntrate”…

Iată o bătrână discretă, care prin ţinuta ei tră dează origine nobilă, foarte resemnată hazardează ultimul „Saxe” primit în dar de nuntă prin secolul trecut, colo în fund un adolescent oferă foarte sfios o candelă de argint, cine ştie ce mister se ascunde în cazul lui, căci e la vârsta pubertăţii; într-un alt colţ un domn foarte elegant, o figură ca de ceară pe care un monoclu o mai înviorează, scoate din buzunarul pantalonului cu o dexteritate prodigioasă, un bibelou, păstrând morga imperturbabilă până la sfârşitul tranzacţiei; în altă parte o biată femeie nu poate înţelege cum negustorul oferă aşa de puţin pe un aubusson, când soţul ei îl cumpăras e înainte de război pe un preţ înzecit şi în lei aur, nu lei de astăzi!

Părăsesc melancolic aceste hecatombe de nădejdi şi mă gândesc cum fiecare suflet necăjit moare câte puţin când se desparte de acele obiecte ce-i erau aşa de dragi. Păşind aşa cufundat şi trist, sunt întâmpinat cu un salut foarte reverenţios de către unul din aşii cartierului, anticarul Beniamin, care mă întreabă foarte discret dacă m-ar interesa un minunat tablou de Mirea şi mă pofteşte puţin în dugheana lui.

În bazarul încărcat cu fel de fel de obiecte rare, tablouri, statui, argintărie, bibelouri, ceasornice, mobilă, console, lămpi, oglinzi, în sfârşit labirint de vechituri, de-abia ne putem strecura până-n odaia din fund, unde dintr-un lot de cadre, Beniamin îmi scoate un portret de Mirea şi mi-l prezintă cu un aer pretenţios.

La vederea portretului am rămas consternat şi am amuţit.

— Cum, tocmai dumneavoastră, „Maestre”, acest tabolu nu vă spune nimic?

— Ba din contră îmi spune ceva, i-am răspuns. Și cât ceri pe el?

— Vedeţi, pentru dumneavoastră, cunoscător — şi apoi de mult nu am avut onoarea şi plăcerea să vă servesc, — vă fac un preţ special, numai 15.000 lei”.

Krikor Zambaccian a fost considerat un adevărat Mecena și a realizat una dintre cele mai bogate, valoroase și frumoase colecții de artă din România, lucrări de sculptură, pictură, grafică și mobilier. Întreaga colecție și-a donat-o statului român pe parcursul a trei momente. Prima donație a fost făcută în anul 1947 și a cuprins 205 picturi, 38 sculpturi, 8 piese de mobilier și casa sa din Strada Ing. Al. Davidescu Nr. 21 bis din București, în care colecționarul a continuat să locuiască împreună cu soția sa, Arșaluis Zambaccian, a doua a făcut-o în anul 1957, iar ultimele exponate au fost dăruite în anul 1962.

În discursul rostit cu prilejul donaţiei Zambaccian către stat, poetul Tudor Arghezi a elogiat astfel gestul: „Dl. Zambaccian a dăruit ţării româneşti 240 de opere selecţionate, împreună cu clădirea din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăţie a noului muzeu: 18 grigoreşti ai momentului culminant al artistului; 15 luchieni, 8 andreeşti celebri; 29 pânze de Petraşcu şi multe alte lucrări de mare calitate. În colecţiile sale, întemeitorul acestei pinacoteci a ştiut să cuprindă şi colecţia — în ceea ce a fost mai de valoare — a lui Alexandru Bogdan-Piteşti, al cărui nume, oricare ar fi opinia juridică asupra lui, e strâns legat de frământările artistice din ceasul decisiv al avântului paletei româneşti. Dl. Zambaccian dă totul şi nu cere statului în schimb nimic”.

Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în 1947, când Krikor Zambaccian a fost decorat de către Regele Mihai. Colecționarul a murit la București pe 18 septembrie 1962, la vârsta de 73 de ani.

“Înzestrat cu bunul simț, sensibilitatea şi generozitatea unui adevărat suflet de artist, cel a cărui dureroasă pierdere o consemnăm în aceste puţine rânduri a ştiut să-şi câştige, prin consecventa exemplaritate a vieţii, ca şi prin substanţiala sa contribuţie la dezvoltarea culturii noastre artistice, preţuirea şi dragostea unui întreg popor.

„Autodidact — notează el, în paginile unei confesiuni — mi-am făcut o educaţie á rebours şi totuşi nu regret, căci în loc să mă înalţ la frumuseţea clasică, prin scripetele formelor didactice, am descoperit-o singur, târându-mă pe brânci spre piscurile ei şi consider aceasta ca un privilegiu”. Premisele unei asemenea formaţii, ca şi cercetarea principalei opere a vieţii sale — muzeul ce-i poartă astăzi numele — atestă înalta vocație de veritabil „amator de artă”, cum i-a plăcut, cu modestie, să se considere, consemnându-şi autobiografia spirituală. Gustul său s-a dovedit aproape întotdeauna fără greş, intuind şi consacrând valori autentice, într-o perioadă dominată, am spune, de carierismul mediocrităţilor „oficiale”. De la Luchian, căruia îi închină în colecţia sa un adevărat „altar” şi până la Ciucurencu, prezent în aceeaşi colecţie cu o serie de pânze într-adevăr antologice — aproape toţi reprezentanţii de seamă ai picturii noastre moderne îi datorează acestui îndrăgostit al formelor plastice şi al culorii ceva din arta şi prestigiul de care se bucură astăzi. De aceea, ca şi acela al marilor dispăruţi pe care i-a admirat şi i-a sprijinit cu simţirea şi generozitatea sa de poet, numele său va stărui luminos în memoria posterităţii, ori de câte ori vor fi rememorate destinele plasticii romîneşti din această glorioasă jumătate de veac”, nota revista Steaua la dispariția  colecționarului.