***

 Liviu Rebreanu, povestea unei vieți fascinante

Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua din Bistrița-Năsăud și a fost primul copil din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889, familia s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someșului Mare, unde viitorul scriitor a început cursurile școlii primare. A urmat apoi două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de unde, în 1897, s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a studiat încă trei ani.

În 1900, tânărul s-a înscris la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, iar din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.

Pe 1 septembrie 1906, a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, în regimentul din Gyula, dar după mai puțin de doi ani a demisionat și a revenit în Prislopul Năsăudului, spre nemulțumirea părinților, care au văzut în această renunțare un eșec profesional de proporții.

Ilderim Rebreanu, fiul lui Tiberiu Rebreanu, cel mai mic dintre cei 13 frați ai scriitorului, a povestit că unchiul său ar fi pierdut atunci la poker banii popotei ofițerilor. Îi venise rândul să aibă grijă acei bani, dar s-a gândit să-i înmulțească la masa de joc și ar fi pierdut între 1.200 și 1.800 de coroane, o sumă foarte mare în condițiile în care leafa lui era de 100 de coroane pe lună.

În anul 1909, scriitorul a lucrat pentru o scurtă perioadă de timp ca funcționar la primăria din Vărarea, apoi a decis să se stabilească la București. În luna ianuarie 1910, în baza Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță din octombrie 1883, guvernul de la Budapesta a cerut autorităților românești extrădarea lui, astfel că, o lună mai târziu, în februarie, Rebreanu a fost arestat și închis la Văcărești. Într-un memoriu adresat autorităților de la București în mai, Liviu Rebreanu susținea că adevărata cauză a cererii de extrădare este activitatea publicistică pe care o desfășurase anterior în slujba românilor de peste munți, dar explicațiile nu au fost luate în seamă și a fost transferat la închisoarea din Gyula, în Imperiul Austro-Ungar.

Pe 16 august 1910, tânărul a fost eliberat, tribunalul de apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță. În toamna aceluiași an, pentru că situația sa materială era precară, Rebreanu a revenit la București, dar s-a confruntat cu o nouă serie de probleme financiare: “Am sosit cu 300 de lei în buzunar. Și aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză, cu mizeria și pasiunea de scriitor”.

A fost angajat în cele din urmă la publicația “Ordinea” și, în aceeași periodă, a editat revista “Scena”, iar în iunie 1911 a fost numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ștefana (Fanny) Rădulescu. Cei doi s-au căsătorit pe 19 ianuarie 1912, moment în care scriitorul a adoptat-o pe fiica actriței dintr-o relație anterioară, Puia-Florica.

Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să se fie menționată și micuța Florica, care avea trei ani şi jumătate în acel moment. „Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal”, a scris despre acest episod Teodor Tanco în volumul „Despre Liviu Rebreanu”. Mulți ani mai târziu, după moartea scriitorului, familia le-a acţionat în instanță pe Fanny şi Puia, negându-i fiicei adoptate statutul de descendentă naturală şi moştenitoare.

În 1912, actrița a fost concediată de la teatru, tânăra familie a fost nevoită să se mute la București, iar Fanny a devenit angajată a Teatrului Național, datorită intervenției lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Din iulie 1913, scriitorul a început să lucreze ca reporter la ziarul Adevărul, dar, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, a fost concediat.

În 1916, Rebreanu s-a oferit voluntar în armata română, dar cererea nu i-a fost aprobată, așa că familia a rămas în București în timpul ocupației. În mai 1918 prozatorul a fost arestat și anchetat de autoritățile germane, dar a reușit în cele din urmă să fugă, cu sprijinul lui Titel Petrescu, și s-a refugiat la Iași, unde i s-au alăturat soția și fiica. Din această perioadă datează o scrisoare inedită, publicată de Ionuț Niculescu în Revista Teatrul în 1987, epistolă adresată de scriitor actorului Aristide Demetriade, în care îi cere sprijin pentru Fanny Rebreanu:

Iubite domnule Demetriade,

Îți scriu din exilul care nădăjduiesc că nu va mai ține mult. De-aici urmăresc cu dezgust și indignare crescândă înverșunarea cu care nenorocitul candidat caută să te stropească cu noroi, să murdărească activitatea d-tale (este vorba despre dramaturgul A. de Herz, directorul ziarului Scena în perioada 1917-1918, care intrase în conflict cu Aristide Demetriade din motive privind conducerea Societăţii Dramatice Române. Tot el l-a denunţat autorităţilor germane pe Liviu Rebreanu, ca supus austro-ungar sustras obligaţiilor militare, fapt ce a determinat fuga scriitorului la Iaşi).

Aceeași scârbă o simte aici toată lumea pentru personajul sinistru care își face o fală din a spurca tot ce este românesc și cinstit… Dar va veni, poate mai curând decât se așteaptă, răfuiala cea mare. Și atunci va fi scrâșnirea dinților. Până atunci, cel mai bun răspuns este disprețul. Te-ai murdări măcar dând ascultare lătrăturilor… Ceea ce ai făcut dumneata pentru Teatrul Național în timpul ocupației și-a găsit aprecierea și va găsi o recunoaștere cu atât mai completă cu cât va trece vremea. Oamenii nepărtinitori și competenți ți-au înscris numele alături de aceia care, în istoria Teatrului Național, au făcut silințele cele mai mari pentru a menține prestigiul și continuarea primei noastre scene. Sufletul d-tale trebuie să fie mândru și mulțumit de ceea ce ai făcut, de sacrificiile d-tale, de munca cinstită și neprecupețită pe care ai depus-o în interesul teatrului…

Dar acum trebuie să continuu cu o rugăminte personală. Sunt sigur de condescendența d-tale. Altminteri poate că nici nu m-aș fi adresat.

E o chestiune de dreptate. Știm bine că aici s-au făcut înaintări cu duiumul. Băieți luați aproape de pe stradă au fost bombardați stagiari cl. I. În timpul acesta, nevastă-mea, după o muncă cinstită de cinci ani de zile, se vede tot în coadă. O fi aceasta dreptate? Fac apel la simțul d-tale de dreptate și umanitate. În octombrie 1916 urma să fie avansată stagiară cl. II. Îți aduci aminte, desigur, că în aprilie același an i s-a dat premiul de creație cu asigurarea că la toamnă îi vine avansarea. Mavrodi este aici, o mărturisește. Dragomirescu, asemenea. Au venit anii de război, când ea a muncit sub conducerea d-tale. Știi bine cu câtă râvnă și cu cât succes a lucrat. A avut succese frumoase, nu ți le reamintesc, d-ta, desigur, le știi ca și mine. Dar la București n-ați putut face înaintări, altfel nu mă îndoiesc că ea ar fi fost printre cei dintâi avansați. Acum însă vine momentul când trebuie să se facă dreptate. Nu se poate ca ea să-și piardă anii, atunci când alții au câștigat în timpul războiului. Cred că e logic și omenesc și drept să i se dea acum drepturile cuvenite. Avansarea la clasa II trebuia să-i vie acum doi ani. Cred că e legal ca acuma, după doi ani, și încă ce ani, să i se dea gradul de clasa I. Chiar dacă n-ar fi avansările de la Iași și încă ei i s-ar cuveni înaintarea la clasa I după toate cerințele legii.

Nu încape îndoială că are și ea cel puțin atâta talent cât au cei avansați aici. Poate dacă am judeca drept, are chiar mai mult. Și mai are în plus o râvnă de muncă cinstită, care trebuie recompensată, mai ales acum, când la Teatrul Național bate un vânt de anarhie printre elementele tinere.

În sfârșit, nu mai vreau să pledez în fața d-tale un lucru care nici n-are nevoie de pledoarie. D-ta, care ești cinstit și drept, recunoști desigur toată dreptatea cerințelor ei. Ca director și membru în comitet însă ai și puterea, și influența de-a face să izbească dreptatea și cinstea. Și, poate, întrucâtva, chiar ca om, ca om cu suflet ales, vei găsi oportun să intervii pentru o cauză dreptă. De aceea mă și adresez d-tale. Mi-am făcut o plăcere de multe ori și eu să iau apărare dreptății, mai ales când a fost vorba de Teatrul Naționl și mai ales în timpul ocupației. Voi mai face-o cu aceeași dragoste, în curând. Poate și aceasta mă îndreptățește puțin și sper că și mie mi se va face dreptate, mai ales când ea va fi sprijinită de cuvântul d-tale autorizat.

În acest sens, îți anexez aici o petiție a nevestei mele. D-ta, ca fost director și ca membru în comitet, ai chemare s-o susții. Petiția aș vrea să ajungă în mâinile d-lui Motru împreună cu o vorbă bună de dreptate. Vorba aceasta nimeni nu poate s-o spună cu mai multă competență ca d-ta. De aceea îți trimit petiția, de aceea am încredere deplină în izbânda ei. Acum vine octombrie, când se poate face avansarea. Acum e și momentul dreptății.

Fanny va veni zilele acestea la București. Așteaptă zilnic ausweisul. Își va relua cu aceeași dragoste ocupația. Dar va fi singură nu știu câtă vreme. Ticăloșia criminală a personagiului murdar care te latră pe d-ta a făcut ca eu să trebuiscă să stau aici încă. În lipsa mea aș dori mult să găsească în d-ta un sprijin. Poate că pot conta și pe aceasta?

Nu te încredințez de recunoștința mea. În loc de încredințare, aș dori mai bine să-ti dau o dovadă. Poate că-mi va veni prilejul să ți-o dau.

Eu oricum am toată încrederea în d-ta. Încrederea aceasta m-a făcut să-ți fac rugăciunile acestea și mă mai face să fiu sigur că-mi vor fi împlinite.

Cu multe salutări și dragoste nestrămutată,

L. Rebrenu,

Str Păcurari 79 – Iași

P.S. Orice răspuns îl primesc grabnic și fără cenzură prin d. M. Barasch, redactor la “Lumina”, care mi-l transmite.

Demersul lui Liviu Rebreanu a avut succes. În volumul “Cu soțul meu”, Fanny scria: “În octombire am primit o scrisoare din București, de la Aristide Demetriad. Îmi comunica o veste bună. Eram avansată stagiară clasa I, dar mă ruga să mă întorc la teatru, concediul nemaiputând fi prelungit.”

Liviu Rebreanu a revenit în București în noiembrie 1919, iar zece ani mai târziu, în decembrie 1929, a fost numit director al Teatrului Național, funcție pe care a deținut-o timp de un an.

Scriitorul s-a bucurat, în perioada interbelică, de recunoașterea deplină a valorii sale literare, dar și de recunoaștere socială. Și-a cumpărat o căsuță la Valea Mare, în Argeș, unde s-a retras să scrie și a fost în permanență alături de soția sa, Fanny, pe care o adora.

„Via de la Valea Mare, scria Fanny Rebreanu, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6 sau 9 luni, cât era nevoie”.

Puia Florica, fiica adoptivă a scriitorului, s-a căsătorit pe 25 octombrie 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu, la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc, și a devenit mai târziu crainică a Radiodifuziunii Române. În 1995, cu puțin timp înainte de a înceta din viață, a decis să doneze Muzeului Literaturii Române apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei, transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu. Colecția cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă.

Foarte stimat în mediul cultural de la București, Rebreanu era căutat deseori de tinerii scriitori care îi cereau ajutorul. În 1937, a acordat un interviu pe care îl redăm:

“Despre geneza operei de artă. Mă întrebi în legătură cu scrisoarea publicată în „Ideea Europeană” dacă prefer tendința în opera de artă. Această chestiune s-a lămurit definitiv încă de pe vremea lui Caragiale. Ţi-aminteşti de cele trei expresii, pline de subînţeles: „Nici artă pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent”.

Natural, talentul stă mai presus de orice discuţie. Numai el poate fi criteriul absolut de judecată estetică. Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viată reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vietii interesează. Aici e misterul care leagă pe artist de Dumnezeu, ba îl întrece. Pe când Dumnezeu creează şi fiinţe inferioare şi totuşi trăiesc, artistul, ca să creeze viata adevărată, trebuie să atingă perfecţiunea.

Fraţii lui Trahanache poate au murit de mult – dacă au murit – dar Trahanache al lui Caragiale va trăi mereu. Fără această condiţiune primordială nu poate exista opera de artă. Arta nu poate fi glumă! Ai văzut ce rol divin are artistul față de Dumnezeu. Aici nu poate încăpea farsa. Asta e ceva prea serios ca să ne petrecem vremea cu jonglerii de bâlci. Ca să conţină elementul viabil trebuie mai întâi să fii sincer faţă de tine şi apoi faţă de opera ta.

Nu trebuie să pierzi din vedere factorul principal care este imaginea vieţii, în goană după expresia cea mai frumoasă şi cea mai nouă. Cel mai puțin viabile sunt floricelele de stil, numai singur adevărul are viață în el şi numai cu el vei învinge timpul. Acum pot să-ţi răspund şi la întrebarea de adineauri. Nu înţeleg numaidecât că opera de artă să fie morală, dar ea trebuie să aibă ceva uman. Arta adevărată, având ceva din viața însăşi, păstrează în sine şi o valoare etică. Dacă prin viață înţelegem ceva serios, vom considera ca atare şi arta.

Natural, gluma place mai mult ca seriosul, dar nu stărui mult asupra ei. Te mai gândeşti oare a doua zi la paiața care te-a distrat aseară la circ? Pe când zbuciumul întunecat din „Crimă şi pedeapsă” te urmăreşte săptămâni şi chiar mii de zile.

Puterea tradiţiei. Acei care creează puterea trecutului n-au dreptate. Eu unul nu pot să cred că fiinţele care m-au precedat n-au lăsat nicio urmă în sufletul meu. Prin locurile acestea au trăit altădată oameni, au suferit, au iubit şi au murit. Acestea toate nu sunt fraze, sunt nişte adevăruri.

Exemplu: Panait Istrati cu toate ideile lui socialiste înaintate este un tradiţionalist. Savoarea trecutului nostru se degajă atât din „Kira Kiralina” sau „Unchiul Anghel”, cât şi din toate celelalte.

Emil Gărleanu – cel mai bun prieten, despre care spune: „Sufletul lui Gârleanu era aşa după cum reiese din „Lumea celor care nu cuvântă”.

Despre revistele la care am debutat nu am mult de spus. Am colaborat mult timp la „Luceafărul”, apoi la „Convorbiri critice”, „Viata Românească”, „Ramuri”. În cafenelele literare din laşi, numai amintiri. Pe vremea debarcării mele la Bucureşti, scriitorii se adunau la cafeneaua „Kubler”. Fiind tânăr, nu prea aveam legături cu ei. Apoi ne-am adunat la „Imperial”, până acum câţiva ani. Acolo aveam locul nostru, aşa-zisa „masă a poeților”, pe care chelnerii ne-o păstrau cu sființenie şi de multe ori se întâmplau lucruri nostime, cu scriitorii care nu erau cunoscuţi de ei. Veneau de obicei Anghel, Iosif, Sadoveanu, Lovinescu şi alții. (Revista Dobrogeană, nr. 7-9 din 1937)

La comemorarea fratelui său, Emil Rebreanu

Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu s-a retras în satul Valea Mare, pe care îl iubea atât de mult, și se pare că nu a mai revăzut Bucureștiul. Aici a murit, pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny, și de Puia, fiica pe care a adorat-o.

Englezul Ivor Porter, diplomat și oficial al Legației Britanice la București, are însă o altă versiune asupra momentului morții lui Liviu Rebreanu. A povestit în cartea sa, “Operațiunea Autonomous. În România pe vreme de război”, publicată de Editura Humanitas în 1991, despre seara de 23 august: „Pe la miezul nopții, unchiul Lygiei Georgescu, generalul Ion Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică (soțul Ligiei, ginere al fruntașului țărănist Sever Bocu şi finul lui Maniu, director al sucursalei Româno-Americană Standard Oil care era deținut la Malmaison) la un întâlnire la Periș. Era împreună cu Liviu Rebreanu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la întâlnire când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp. Un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere, au stat aproape toată noaptea la spital”.

Acestă variantă arată că Liviu Rebreanu, deşi se afla în stare foarte gravă, ar fi fost transportat ulterior la casa din Valea Mare, unde a murit pe 1 septembrie 1944, dar certificatul de deces consemnează doar cauze naturale, respectiv insuficienţă circulatorie (asistorlie). În memoriile publicate în 1969, Puia Rebreanu nu amintește nimic despre evenimentele din 23 august 1944 și circumstanțele morții scriitorului.

Liviu Rebreanu a fost înmormântat inițial în cimitirul din Valea Mare, dar dupa câteva luni a fost reînhuma t pe Aleea Scriitorilor de la Cimitirul Bellu.

***

 Misterul averii lui Al Capone, șeful imperiului crimei din SUA

Alphonse Gabriel Capone, cunoscut în întreaga lume drept Al Capone, este cel mai notoriu gangster american din toate timpurile. A avut o viață demnă de film și i-a sfidat pe oamenii legii în nenumărate rânduri.

A strâns o avere fabuloasă, pe care a reușit să o ascundă chiar înainte de a fi arestat. De atunci, banii gangsterului sunt căutați obsesiv de investigatori profesioniști și amatori din întreaga Americă.

Născut pe 17 ianuarie 1899 în New York, într-o familie italiană, Al Capone a fost, timp de șapte ani, liderul absolut al crimei organizate din Chicago. Și-a început „cariera” infracțională la o vârstă fragedă, la doar 14 ani, după ce a fost exmatriculat pentru că a lovit o profesoară.

În anii ce au urmat, Al Capone s-a alăturat unor bande mai mici de infractori, iar ulterior a lucrat pentru mai mulți gangsteri italieni. Era poreclit „Scarface” (fața cu cicatrice), după cicatricea care i-a rămas în urma unei tăieturi de cuțit pe care i-a aplicat-o Frank Gallucio, un răufăcător din New York.

Capone a părăsit New York-ul la 20 de ani. Tânărul infractor s-a mutat în Chicago, unde i s-a alăturat mentorului și prietenului său, Johnny Torrio. Împreună cu acesta, a fondat cartelul numit „Chicago Outfit”.

Al Capone și Torrio au controlat afacerile cu jocuri de noroc și prostituția până la adoptarea Legii Prohibiției, în 1920. Apoi, cei doi au devenit contrabandiști și distribuitori de alcool, care fusese scos în afara legii.

Al Capone a devenit liderul crimei organizate din Chicago în 1925, când Johnny Torrio a părăsit SUA și s-a întors în Italia, după ce o bandă rivală atentase la viața lui.

Rămas singur în fruntea operațiunilor, inteligentul Scarface și-a extins afacerile și a început să ducă o viață luxoasă, care a intrat în atenția autorităților.

Gangsterul s-a mutat într-un apartament luxos din hotelul Metropole și, ulterior, într-un apartament din hotelul Lexington, unde și-a stabilit centrul de operațiuni. La apogeul carierei sale infracționale, Al Capone avea în subordine peste 600 de gangsteri din Chicago.

Presa vremii estima că afacerile lui generau 100 de milioane de dolari anual. În economia de astăzi, averea lui Al Capone este estimată la aproximativ 1.3 miliarde de dolari.

Gangsterul folosea mereu numerar, distrugând toate urmele și documentele care i-ar fi putut conduce pe investigatori la el. În cele din urmă, a fost prins pe 5 iunie 1931, când guvernul SUA l-a arestat pentru evaziune fiscală.

După arestare, Al Capone a fost condamnat la 11 ani de închisoare, potrivit History.com. A fost încarcerat în penitenciarul din Atlanta în 1932. Avea doar 33 de ani.

Acolo, a fost diagnosticat cu sifilis și gonoree. Pe lângă dependența de cocaină, aceste boli îi cauzau momente de dezorientare și probleme psihice.

În curând, Capone a fost transferat în celebra închisoare Alcatraz, unde și-a petrecut următorii cinci ani. Cum bolile sale avansau, și-a petrecut ultimul an de încarcerare în spitalul din Alcatraz.

A fost eliberat condiționat în 1939. Apoi, și-a petrecut câțiva ani în instituții psihiatrice, după care s-a mutat în Miami cu soția lui. A rămas acolo până la moartea sa, survenită pe 27 ianuarie 1947.

A ținut secret, iar apoi a uitat unde și-a ascuns averea

Fostul șef mafiot și ucigaș cu sânge rece a murit de infarct, lăsând în urma sa sume substanțiale de bani. Însă nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu averea sa.

Marie Capone, nepoata lui, a scris că unchiul ei avea milioane de dolari îngropați și ascunși în diverse locuri. Însă, cum era prea afectat psihic când a ieșit din închisoare, nu-și putea aminti unde ascunsese banii.

Au circulat zvonuri că Al Capone și-ar fi ascuns banii într-o peninsulă din statul Michigan. Încă de când mafiotul a fost arestat, oamenii îi caută averea, dar fără succes.

În anii ’80, compania de construcții Sunbow plănuia să renoveze hotelul Lexington, din Chicago, unde Capone își avusese reședința înainte de a fi arestat.

În timpul prospectărilor, angajații Sunbow au descoperit o serie de tuneluri subterane, care duceau spre bordelurile și barurile din apropiere. Fuseseră făcute pentru a-i oferi lui Al Capone o cale de scăpare, în cazul unei razii a poliției.

Pe lângă tuneluri, sub clădirea hotelului au fost descoperite și un poligon de tragere și un seif secret, în care se credea că se afla o parte din averea lui Al Capone.

Misterul încăperii securizate a fost elucidat pe 21 aprilie 1986, când seiful a fost deschis în cadrul unui show televizat. Emisiunea, denumită „Misterul seifurilor lui Al Capone”, a durat două ore.

Găzduit de Geraldo Rivera, show-ul a fost prezentat ca fiind „senzațional”, iar milioane de oameni din întreaga Americă au urmărit deschiderea seifului. Rivera a adus la fața locului și câțiva funcționari de la agenția americană de administrare fiscală, în cazul în care seiful ar fi conținut bani.

La fața locului a fost prezent și un medic legist, care ar fi trebuit să intervină dacă în camera securizată erau găsite cadavre. Dar când seiful a fost deschis, Rivera și telespectatorii săi au fost dezamăgiți.

Înăuntru s-au găsit doar câteva sticle goale și noroi. Absolut nimic spectaculos. Deși a avut un final dezastruos, emisiunea a fost una dintre cele mai urmărite din istoria SUA, cu o audiență de peste 30 de milioane de oameni.

Momentan, misterul averii lui Al Capone rămâne neelucidat și mulți continuă să caute bogățiile lui fabuloase.

😁😁😁

 Vine milițianul seara de la serviciu, deschide ușa frigiderului, se uită înăuntru și-i arde o palmă soției, întrebând-o:

-Știi de ce, nu? Ea dă din cap că da.

A doua zi soția milițianului a mers la piață și a umplut frigiderul cu mâncare.

Vine milițianul acasă, deschide frigiderul, se uită înăuntru și din nou îi arde o palmă soției, întrebând-o:

-Știi de ce, nu? Ea, dă din cap că da.

A treia zi s-a dus soția milițianului la magazin și a umplut frigiderul cu bere.

Seara, vine milițianul, deschide frigiderul, se uită înăuntru și, din nou, îi arde o palmă întrebând-o dacă știe de ce. De data asta, soția dă din cap că nu ştie de ce.

- Femeie, ți-am zis de atâtea ori să nu mai lași becul aprins!

***

 Moartea suspectă a frumoasei Isabella de’ Medici în timp ce își spăla părul

Isabella de’ Medici s-a născut pe 31 august 1542 la Florența și a fost fiica lui Cosimo I de’ Medici, primul Mare Duce de Toscana, și a Eleonorei di Toledo, cunoscută în epocă pentru frumusețea ei. Avea părul castaniu, ochi căprui și chipul de un oval perfect, fiind considerată cea mai fascinantă femeie din casa de’ Medici.

Împreună cu cei zece frați și surori, dintre care patru copii ilegitimi ai tatălui său, Isabella, a treia născută a familiei, a locuit mai întâi la Palazzo Vecchio și mai târziu la Palazzo Pitti, petrecându-și însă o mare parte din timp la Villa di Castello. Copiii de’ Medici au fost educați acasă de către tutori care i-au instruit în literatură, istorie, limbi străine și arte și, de la o vârstă fragedă, Isabella a arătat înclinație pentru muzică. Extrem de frumoasă, fetița avea un caracter pozitiv, era plină de viață, dar și impulsivă.

În 1553, la vârsta de 11 ani, copila a fost logodită cu Paolo Giordano Orsini, care avea 12 ani, și era moștenitorul ducatului de Bracciano din sudul Toscanei. Cei doi s-au căsătorit după cinci ani, în 1558, într-o ceremonie semi-privată, la Villa di Castello. Paolo a plecat foarte repede din casa socrului pentru a-și îndeplini datoriile la Bracciano, dar Cosimo a decis să-și țină fiica lângă el și să păstreze în siguranță zestrea de 50.000 de scudi pe care i-o dăduse la nuntă. Totuși, i-a oferit frumoasei Isabella mai multă libertate decât aveau în mod obișnuit femeile florentine în epocă.

După moartea mamei ei, Eleonora, Isabella a preluat pentru o vreme rolul de primă doamnă a Florenței. Era vizitată des de Paolo, soțul ei, dar a suferit mai multe avorturi spontane și nu a dat naștere niciunui copil până la 20 de ani. Prima fiică, Francesca Eleonora, s-a născut în 1571, iar un an mai târziu s-a născut Virginio, fiul ce avea să moștenească ducatul tatălui.

Stilul liberal al Isabellei a dus la apariția unor zvonuri cu privire la o relație cu Troilo Orsini, vărul soțului ei, care a fost acuzat că a avut excesiv de multă grijă de frumoasa ducesă în timp ce Giordano era ocupat cu îndatoririle militare.

Pe 16 iulie 1576, Isabella a murit pe neașteptate în timp ce se afla la Vila Medici din Cerreto Guidi, în timp ce familia își petrecea aici o vacanță. Potrivit fratelui ei, se pare că tragicul eveniment a avut loc dimineața, în timp ce își spăla părul. Tânăra a fost găsită de Paolo Giordano căzută în genunchi, ceea ce a dus la concluzia că murise de foarte puțin timp.

Versiunea aceasta a morții subite a Isabellei nu a fost crezută, iar ambasadorul Ercole Cortile a declarat că avea informații că Isabella fusese strangulată în după-amiaza precedentă chiar de către soțul ei, în prezența mai multor servitori.

Moartea frumoasei ducese a fost cea de-a doua moarte suspectă petrecută într-o vilă izolată a familiei de’ Medici, după ce verișoara ei, Leonora, murise în urma unui accident similar cu doar câteva zile înainte.

Mulți istorici cred că Paolo Giordano și-a ucis soția pentru că aflase că aceasta avusese o aventură cu Troilo Orsini. O altă variantă este că Giordano a acționat la indicațiile ducelui Francesco, unul dintre frații mai mari ai Isabellei. Tânăra avea doar 33 de ani și a fost înmormântată în capela familiei de’ Medici din Biserica San Lor enzo din Florența.

***

 Aristide Demetriade, “un prinț al tuturor veacurilor”

“Treizeci de ani şi mai bine ne despart de moartea lui Aristide Demetriade, ceea ce face ca astăzi numai spectatorii de odinioară, trecuţi de cincizeci de ani, să-şi mai aducă aminte de acest foarte mare actor realist. Demetriade, cel mai complet şi expresiv Hamlet al nostru, şi-a avut publicul său pasionat, care-l urmărea seară de seară. Am cunoscut, pe la 1912, pe un domn deosebit de cultivat şi priceput în teatru, încărunţit sub lumina foaierelor din țară şi străinătate, care n-a scăpat, o stagiune întreagă, nici o reprezentație a piesei lui Shakespeare.

Mărturisesc că, la epoca aceea, nu întelegeam asiduitatea aceasta.

— Demetriade, mă lămurea el, în Hamlet e ca o carte bună în care, la fiecare lectură nouă, te adâncești tot mai mult şi îi găseşti ceva nou. Această părere mi s-a confirmat în tot adevărul ei mai târziu, în 1923, când, conducând un turneu al Teatrului Național în Ardeal, turneu în care Demetriade juca, alături de Iancu Petrescu şi de Constanta Demetriade în Hamlet, Vlaicu-Vodă şi un spectacol compus, am putut urmări de cel puțin treizeci de ori pe interpretul lui Hamlet în toate amănuntele creaţiei sale şi, în bună parte, în pregătirea de fiecare seară a rolului.

Aristide Demetriade avea o înfătişare care împrumuta acelaşi farmec şi aceeași neuitată expresie atât rolurilor de costum, cât şi celor din viaţa modernă. De statură mijlocie, foarte subțire şi mlădios, avea un cap “de medalie”, de o mare finețe, mai ales din profil. Nasul drept, armonios era legat de o frunte netedă. Ochii puţin adumbriți de umbrele arcadelor şi pe jumătate acoperiți de pleoapa superioară dădeau permanent feței emaciate o expresie de uşoară oboseală şi visare, ceea ce nu-l împiedica să găsească o lumină şi o flacără în momentele urcuşurilor spre realizarea marilor intensități de sentimente.

Reînvierea aceasta a privirii — uimitoare, izbitoare şi plină de farmec pentru spectator — se putea urmări la Demetriade mai ales în Hamlet şi în Vlaicu Vodă. De la “A fi sau a nu fi… a dormi, a visa poate”, în care Demetriade exprima toată perspectiva unui viitor, nu dezabuzat, al omului de Renaștere, şi până la scena violentă cu mama sa, în Hamlet, urmărit de aproape, dintre culise, cum am făcut-o de atâtea ori, el trecea printr-o întreagă gamă de intensități ale privirii. Şi nici spectatorilor nu le scăpa lucrul acesta. Ochiul, la el, întovărăşea, ca o flacără precis crescută sau micşorată, glasul. Avea un glas baritonal şi de o mare supleţe, mânuit cu deosebită artă, de la patosul lui Răzvan pînă la moliciunea mieroasă a lui Vlaicu, la tonul sau tărăgănat sau hotărât al lui Hamlet, la versul elegiac al lui Zefir, sau — şi aci glasul întovărăşea schimbarea întreagă a fiinţei actorului în cel mai desăvârşit proces de proteism — la glasul obişnuit, al convorbirii curente, cu reliefurile necesare însă sublinierilor unei piese de Ibsen sau de Bernard Shaw, sau — şi lucrul trebuie amintit ca un rar fenomen de adaptare a unui actor format la o şcoală mai veche — până la Henric al IV-lea al lui Pirandello.

Gestul lui Demetriade era în general larg şi lent — fireşte, cu corectiva pe care am arătat-o mai sus, pentru adaptare la diferitele stiluri ale dramelor pe care le interpreta. Seria completă a gesturilor sale putea fi urmărită mai ales în Hamlet. Avea, îndeosebi, un joc al antebraţelor şi al mâinilor, cu coatele lipite de trup, gesturi moi, rotunde, de revărsări în lături mai ales ale mâinilor, deosebit de flexibile pe încheieturile lor. Trupul şi-l stăpânea admirabil. Trecea de la dârze ridicări în încleştată mânie sau înfruntare, până la prăbuşire în jilţuri sau pe covoare — fireşte şi acestea urmărite mai ales în Hamlet.

Grima izbutea să-l transforme mai bine decât pe un Nottara, de pildă. Chipul său, nobil echilibrat în trăsăturile sale, căpăta uşor o altă expresie voită sub o barbă sau o perucă, lăsându-i, fireşte, totuşi uşor de recunoscut, partea superioară a feţei. În costum modern, Demetriade avea o deosebită eleganţă care, în anumite roluri, ni-l alătură de Tony Bulandra, cu o greutate în plus a unei sensibilităţi şi exprimări mai complete la Demetriade. A trecut într-o lungă carieră prin roluri felurite şi a servit mult dramaturgia naţională.

De la Tipătescu al lui Caragiale până la Vlaicu şi Ovidiu sunt trepte, şi mai înalte şi mai scunde — în piese care au murit de mult — pe care Demetriade le-a călcat cu aceeaşi conştiintă profesională, dragoste de teatru şi mare talent. Omul era firav şi, mai ales spre sfârşitul vietii, de o sănătate şubredă, ceea ce nu l-a împiedicat ca atât cât a jucat — şi a jucat până în anul morții sale — să-şi cinstească meseria şi să aibă o înaltă concepție despre menirea ei.  (Ion Marin Sadoveanu, Revista Teatrul, iunie 1963)

Ziarul Adevărul consemna: “Astă noapte (1 septembrie) la ora 12 a încetat din viață după o lungă suferință marele artist Aristide Demetriade la locuința sa din str Arionoaiei nr 54. Aristide Demetriade moare în vârstă de 59 de ani.

La moartea unui om, notele biografice sunt de rigoare. La moartea însă a unui om care a izbutit să depășească omenescul, ele devin de prisos. Pentru că, oricât de fulgerătoare a fost vestea morții lui Demetriade, oricât de sălbatecă a fost împrăștierea ei, suntem siguri că, pentru toți care l-au cunoscut sau l-au văzut pe scândurile scenei numai o singură dată, amintirea lui e, cert, tot atât de vie și va ști să se prelungească, biruitor, în conștiința tuturor oamenilor și a vremii îndepărtată de prezent.

Fără îndoială, foarte puțini actori s-au identificat ca Aristide Demetriade cu teatrul românesc păstrând decenii de-a rândul legătura statornică cu scena pe care a slujit-o adâncind tălmăcirile de text până dincolo de cuprinsul lecturii lui rapide și, mai presus de toate, servind pe autori cu un devotament vecin colaborării.

Un mare merit al lui Aristide Demetriad a fost că, cu sacrificii materiale, a rămas statornic Teatrului Național. (…)

Nu de mult, cu prilejul retragerii sale, s-a spus despre el tot binele ce putea fi spus, – că a fost un mare actor, că a iubit și cinstit teatrul, că, mai presus de toare, a fost un om de rară bunătate – ceea ce, adesea, prețuiește tot atât”.

În ediția din 5 septembrie 1930, același cotidian publica un omagiu semnat de Tudor Teodorescu Braniște: “A murit un prinț. Nu era, nu știu dacă era prinț de sânge. Dar era prinț autentic. Avea blazonul indiscutabil al atitudinii, al gestului și al prestanței.

Și nu un prinț al vremii noastre – al vremii acesteia vulgare, în care prinții iau țigări pe datorie de la chelnerii cafenelelor de clasa a doua și tapează cu demnitate pe bieții oameni muncitori.

A murit un prinț al tuturor veacurilor. Unul care purta cu aceeași aristocratică eleganță toga antică, somptuosul costum medieval și rigidul frac englezesc.

Și, dată cu el, au murit pentru totdeauna – sau multă vreme – doctorul Tokeramo și Vlaicu Vodă, Hamlet și Zefir. Căci toți aceștia nu erau decât umbra pe care subtilul lui talent o proiecta sub lumina fascinantă a rampei. (…)

S-a retras în casa lui și a suferit tăcut, fără comunicate medicale, fără reclame de bâlci, fără zarvă de iarmaroc – ca un senior care știe că nu trebuie să apară în fața mulțimii decât sănătos și fericir. Căci mulțimea nu respectă suferința.

Iar când suferința – ascunsă cu atâta aristocratică decență – și-a îndeplint opera ei de nimicire – Aristide Demetriad a închis ochii pe vecie, în miez de noapte, când privirile curioase nu mai erau țintite asupra lui, când operația aceasta atât de comună, atât de banală – intrarea în vecie – se putea săvârși la adăpost de curiozitatea obșească.

Și de aceea, ne-a lăsat umbra, marea lui umbră de triumfător. Nimeni nu știe cât a suferit, cât va fi suferit! Nimeni nu bănuiește cum se va fi crispat profilul lui sub biciul durerii.

În ochii noștri a rămas profilul clasic de medalie romană, gestul princiar, atitudinea superbă: A murit un prinț”.

Aristide Demetriade

Cortegiul funerar (Realitatea ilustrată, septembrie 1930)

Surse:

Revista Teatrul, 1963

Realitatea il ustrată, 1930

Adevărul, 1930

***

 Alexandra, sora reginei Maria a României, s-a înscris în Partidul Nazist în 1937

Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha s-a născut pe 1 septembrie 1878 la Castelul Rosenau, în Coburg. Tatăl ei a fost Prințul Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria a Regatului Unit, iar mama a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, singura fiică supraviețuitoare a lui Alexandru al II-lea al Rusiei și a Mariei de Hesse și de Rin. Fetița a fost botezată pe 2 octombrie 1878 la Edinburgh Palace, probabil de către preotul mamei sale, iar printre nași s-a aflat unchiul matern, Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei.

Alexandra a avut patru frați: Alfred, Maria, care va deveni regina României, Victoria Melita și Beatrice. De-a lungul vieții sale, copila a fost complexată de personalitatea surorilor mai mari, ea fiind considerată mai puțin frumoasă și mai docilă decât Maria și Victoria Melita.

Alintată “Sandra” de familie, Alexandra și-a petrecut copilăria mai întâi în Anglia, apoi între 1886 și 1889 în Malta, unde tatăl ei a servit în Marina Britanică.  În 1889, familia s-a mutat la Coburg, în Germania, după ce tatăl moștenise ducatul de Saxa-Coburg și Gotha.

La sfârșitul anului 1895 mama Alexandrei, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, a aranjat logodna tinerei cu Ernst, Prinț Ereditar de Hohenlohe-Langenburg, dar bunica fetei, regina Victoria, a considerat că este prea tânără pentru a se căsători.

Și tatăl prințesei s-a opus, dar nunta a avut totuși loc pe 20 aprilie 1896, la Coburg. Mireasa avea 17 ani, iar Ernst 32. Cuplul a avut cinci copii: Prințul Gottfried, Prințesa Marie Melita, Prințesa Alexandra Beatrice Leopoldine, Prințesa Irma Helene și Prințul Alfred Christian, care a murit după doar două zile de la naștere.

Alexandra a trăit pentru tot restul vieții ei în Germania. După sinuciderea fratelui mai mare, pe 6 februarie 1899, și moartea tatălui ei, pe 30 iulie 1900, prințesa a preluat regența Ducatului de Saxa-Coburg-Gotha în numele vărului ei, ducele Charles-Édouard de Saxa-Cobourg și Gotha și a călătorit mult, mai ales în sudul Franței, unde mama ei deținea o fermă aflată lângă Nisa, dar și în România, la sora ei, regina Maria.

În timpul Primului Război Mondial, Ernst a fost asistent medical voluntar pe front, iar Alexandra a devenit asistentă la spitalul militar din Coburg, iar prăbușirea Imperiului German și abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, cuplul s-a retras pentru o vreme din viața publică.

Pe 1 mai 1937, Alexandra, soțul ei și fiul cel mare, Gottfried, s-au alăturat Partidului Nazist, decizie care nu a fost explicată niciodată. Prințesa Alexandra a murit înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe 16 aprilie 1942, la Langenburg, în Bade-Wurtemberg, fiind înmormântată în curtea castelului în care a locuit cea mai mare parte a vieții ei.

😁😁😁

 Pentru ziua de naștere a soției sale, un doctor se gândi să-i ofere în dar un tort cu următorul text:

„Nu îmbătrânești, ci doar devii mai bună”

Când a fost întrebat cum ar dori să fie aranjate aceste cuvinte, a explicat pe scurt:

- Păi scrie „nu îmbătrânești” mai sus și „ci doar devii mai buna” jos.

A venit ziua minunată și, când a desfăcut tortul din ambalaj, nu mică i-a fost mirarea când a descoperit că pe tort scria:

„Nu îmbătrânești mai sus, ci doar devii mai bună jos”

Genovica