***

 Ioan Budai-Deleanu, scriitor de factură clasică, istoric şi iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene alături de Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Piuaru-Molnar, moare pe 24 august 1820.

Personalitatea culturală bine conturată, de o deosebită semnificaţie într-o vreme în care literatura noastră cultă nu era decât la începuturile sale, Ioan Budai - Deleanu este nu numai cel mai de seamă literat al Şcolii Ardelene, ci şi unul dintre reprezentanţii de prestigiu al literaturii române, opera sa literară marcând o izbândă artistică reală, ce depăşeşte operele contemporanilor.

Prin ideile sale îndrăzneţe relativ la rezolvarea problemelor sociale, Ioan Budai-Deleanu depăşeşte crezul Şcolii Ardelene. Cei trei mari reprezentanţi, cărturari şi distinşi iluminişti - Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, de formaţie şi mentalitate teologică, nu au convingerile radicale ale autorului ŢIGANIADEI (opera de bază a lui Ioan Budai - Deleanu) în ceea ce priveşte credinţa, organizarea religioasă sau statală, precum şi relaţiile sociale.

Ioan Budai - Deleanu, deşi şi el de formaţie teologică, a fost totuşi o conştiinţă luminată, însufleţită de idei şi convingeri extrem de înaintate şi curajoase pe care le-a expus în imagini literare nu lipsite de relief şi forţă artistică impresionantă.

Ioan Budai - Deleanu s-a născut în satul Cigmău din ţinutul Hunedoarei, aproape de Orăştie ,probabil la 1760 (nu mai devreme dar nici după 1763). Este primul din cei 10 (zece) copii ai preotului Solomon Budai, adept statornic al unirii biserici strămoşeşti cu biserica Romei. Fraţii săi au fost Aron, Anton, Petru, Nicolae, Iosif, Solomon, Măria, Sofia şi Dina. Aron Budai a fost o personalitate a timpului, fiind secretar al tezaurizatului şi al consistoratului ardelean din Sibiu, având un rol deosebit în viaţa social-politică şi culturală a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

În anul 1819 fraţii Ioan, Aron şi Anton Budai cer prin Cancelaria Aulică, ridicarea, cu scutire de taxă în rangul nobilimii transilvănene precum şi scutirea locului de casă părintesc rămas neîmpărţit după dispariţia părinţilor, dar numai Ioan şi Aron primesc conferirea înnobilării, un act cu semnificaţii pur formale.

Viaţa autorului Ţiganiadei, acoperă răstimpul unei epoci brăzdate de agitaţii sociale, răscoale şi revoluţii. Această epocă în care au izbucnit nemulţumirile sociale dar şi naţionale, iar valul răzmeriţelor ameninţa rânduielile existenţei feudale, au impus interesul deosebit pentru atitudinea cutezătoare, acţiunea demnă şi faptul istoric îşi va impune sigiliul şi asupra activităţii literar scriitoriceşti a lui Ioan Budai-Deleanu.

Acesta şi-a petrecut copilăria la Cigmău unde a făcut şi şcoala primară. începând cu anul 1772 îşi continuă studiile la seminarul de la Blaj, de unde va primi cunoştinţele dar şi întipărituri trainice, legate de cunoaşterea directă a tuturor aspectelor vieţii de la ţară dar şi a datinilor, legendelor şi toată frumuseţea folclorului atât de bogat din ţinutul său de naştere. Aici, la Blaj, a receptat şi întâile elemente de cultură clasică pe care apoi le-a îmbinat cu viaţa şi realităţile de la sate. Aceasta şi explică atât poziţia fermă adoptată faţă de problemele social - politice dar şi maxima prezenţă în opera sa a unor elemente şi date locale. De exemplu toponime ca Cioara, Bozeş, Şibot, Câmpul Pâinii, Vaideei, Turdaş, Haţeg, Săcel, Retezat, Mureş apar în opera sa, dar şi onomastică, tradiţii, credinţe, obiceiuri, mediul social-istoric al timpului precum şi limba care utilizează din plin elemente lexicale cu totul specifice meleagurilor natale.

Din aceste motive Ioan Budai - Deleanu nu a devenit tipul livresc al savantului de cabinet care studiază viaţa poporului din consideraţii şi convingeri naţionale ori umanitare, ci a fost un cărturar cetăţean ivit şi răzbătând spre lumină din rândurile de jos, a căror viaţă o cunoaşte dinlăuntru, intim şi multilateral.

Începând cu toamna anului 1777 şi până în ianuarie 1778 Ioan Budai - Deleanu s-a aflat la Viena, unde şi-a continuat studiile superioare. între anii 1777 şi 1779 a urmat Facultatea de Filozofie, apoi a trecut la Facultatea Catolică de Teologie (1780 - 1783) ca bursier, pe care a absolvit-o în chip strălucit, având se pare şi doctoratul în teologie (probabil la Erlan). A funcţionat apoi ca psalt, ajutor de cantor, iar în anii 1785 - 1786 ca slujbaş al bisericii Colegiului Sfânta Barbara. Sporadic a lucrat şi copist la Ministerul de Război. In perioada cât a stat la Viena, el îi cunoaşte aici pe corifeii Şcolii Ardelene şi pe Samuel Vulcan şi intră în contact cu literatura universală şi cu marile curente de idei ale vremii. întreaga sa cultură filozofică şi literară întemeiată pe solide studii urmăreşte asimilarea ideilor înaintate din ideologia iluministă a vremii, apetenţa pentru raţionalismul naţional, îi sporesc ataşamentul pentru cauza dreaptă a poporului său şi-i limpezesc drumul pe care îl va urma. Acum a învăţat şi a aprofundat studiile privind stăpânirea mai multor limbi străine, în special limba latină, italiana, franceza şi germana, în această perioadă a devenit posesor al unei formaţii iluministe, la început cu implicaţii iozefiniste austriece, iar mai apoi mai radicale sub înrâurirea Revoluţiei Franceze, după 1789.

Această epocă fecundă a fost umbrită de un scurt interval cu urmări decisive pentru viaţa scriitorului . El a încercat să se stabilească în Transilvania şi s-a reîntors la Blaj, unde a funcţionat puţin timp ca profesor şi ca prefect de studii la seminarul unde a fost elev. Dar datorită mai ales ostilităţii episcopului Ioan Bob Vlădică, egoist şi ipocrit, Ioan Budai - Deleanu nu s-a mai hirotonisit. Prigonit, a părăsit Blajul şi s-a înstrăinat pentru totdeauna la Lwow în Galiţia, unde în 1787 a reuşit prin concurs să ocupe postul de secretar al tribunalului provincial .

Din iunie 1790 până în februarie 1791 sau doar până la sfârşitul anului, scriitorul a lipsit din Lwow fără concediu încuviinţat. Nu se ştie precis nici unde a fost şi nici ce a făcut în această perioadă de timp. Se presupune că ar fi fost la Budapesta şi Viena pentru studii dar şi că a venit în Transilvania unde cu alţi fruntaşi ardeleni ar fi luat parte activă la luptele naţionale şi la pregătirea ori doar la elaborarea cunoscutului „SUPPLEX VALACHARUMUS TRANSILVANIE”,

Reîntors la Lwow, prin 1793 s-a căsătorit cu Mariana de Mikalaieweze dintr-o familie de armeni galiţieni şi a avut trei copii, două fete - Suzana (n. 1794), Eufrosina (n. 1795) şi un fiu despre care lipsesc datele.

În 1796 Ioan Budai - Deleanu a fost avansat consilier la Curtea de Apel, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii.  În anul 1806 a fost numit şi asesor de tribunal pentru cauze miniere. A murit la Lwov, capitala Galiţiei la 24 august 1820 - localitate în care a trăit 30 (treizeci) de ani.

Aceşti ani petrecuţi la Lwow, nu l-au izolat de oamenii şi realităţile din ţara sa - Transilvania, iar faptul că Iosif al II-lea a alipit şi Bucovina la Imperiul Habsburgic l-a făcut să trăiască şi alături de o puternică comunitate românească, cu intelectuali ca Petru Aron de Bistra sau bucovineanul Theodor Răsoace , tălmaci gubernial de limba română.

Anii petrecuţi în Lwow, unde mediul cultural era favorabil preocupărilor scriitoriceşti a reprezentat şi epoca rodnică a elaborării operei literare . Astfel tenacele ardelean de la Cigmău şi Blaj, devenit cărturarul luminat de la Viena devine acum scriitorul român de mare prestigiu.

Scrierile lui Ioan Budai - Deleanu sunt numeroase şi din domenii diverse, lucrări cu caracter pedagogic, juridic, istoric, etnografic, opere lingvistice şi literare. în domeniul pedagogic a tradus în limba română o scriere pedagogică germană numită şi „Cartea trebuincioasă pentru dascăli” - 1795, apoi traduce şi adoptează opere de legislaţie - lucrări de drept sau de procedură penală.

Lucrările istorice, redactate exclusiv în limba latină şi rămase toate în manuscris, arată dorinţa autorului, realizată doar parţial, de a alcătui o vastă operă consacrată originii popoarelor din Transilvania.

Ioan Budai - Deleanu a lăsat moştenire şi multe scrisori lingvistice, studii de gramatică, teorii ale ortografiei româneşti şi mai multe dicţionare proiectate în 10 (zece) volume pentru limba română şi limbile latină, greacă, italiană, franceză şi germană.

Asemenea preocupări multiple în vaste sectoare de activitate precum şi ideile care l-au animat în acţiunile de apărare a drepturilor şi prestigiului neamului românesc, fac din Ioan Budai - Deleanu un ilustru reprezentant al Şcolii Ardelene. Din păcate scrierile sale, aproape toate în manuscris nu au putut fi cunoscute la vremea lor decât în mică măsură. Ele dovedesc însă erudiţia, interesul, opiniile şi atitudinile autorului care a fost un spirit lucid şi incisiv, alimentat de o vastă cultură clasică şi umanistă pus în slujba aspiraţiilor şi ridicării poporului său, pe care l-a iubit cu devoţiune.

Întreaga activitate a lui Ioan Budai - Deleanu a fost încununată prin opera literară, formată din cele două poeme eroicomice şi satirice ŢIGANIADA şi TREI VITEJI (neterminată).

În fapt şi concret, realizarea literară de esenţă naţională este ŢIGANIADA, operă capitală a unei vieţi, această epopee unică în literatura noastră, rod al unei îndelungate elaborări şi scrisă în două variante, ultima începută ia 1800 şi terminată la 1812.

De fapt această operă este o sinteză a legitimelor aspiraţii româneşti de veacuri, dar care este plasată într-un moment eroic al trecutului naţional mai îndepărtat, adică în Muntenia secolului al XV-lea, pe vremea lui Vlad Ţepeş.

Epopeea este una din marile valori ale literaturii româneşti de început.

Conştienţi fiind de valoarea excepţională a manuscriselor însinguratului iluminist român din Galiţia, avem credinţa că, în timp, opera lui Ioan Budai - Deleanu va fi aşezată la loc de cinste în istoria literaturii române.

La 9 septembrie 1870, Alexandru Papiu-Ilarian face o referire excepţională în memoria lui Ioan Budai - Deleanu de la tribuna Societăţii Academice Române spunând printre altele :

„Când românii, guvern şi naţiune, se vor pătrunde de marele adevăr că ştiinţa este puterea, când măcar secţiunea filologică şi cea istorică a Societăţii Academice Române vor fi pe deplin organizate şi, mai cu seamă, când vor dispune de fonduri necesare, una din primele lor datorii va fi de a eterniza şi memoria acestui literat, publicându-i operele pentru folosul comun”.

😁😁😁

 Cu o zi inaintea nuntii, mirele il abordeaza discret pe preotul care urma sa oficieze slujba:

– Uite, parinte, hai sa ne intelegem. Iti dau 100 de lei daca schimbi putin juramintele. As aprecia foarte mult daca atunci cand ajungi la partea aia in care trebuie sa jur ca o sa o iubesc, respect si ca o sa ii fiu devotat pentru tot restul vietii, nu o mai zici. Treci si dumneata peste. Mirele ii paseaza preotului banii si pleaca bucuros ca a rezolvat o problema.

In ziua nuntii, cand vine momentul pentru juramantul mirelui, preotul se uita in ochii barbatului si spune:

– Juri sa te tarasti la picioarele ei, sa ii asculti fiecare porunca si fiecare dorinta, sa ii servesti micul dejun in pat in fiecare dimineata de acum inainte si pana cand moartea va va desparti, si juri in fata Domnului si in fata sotiei tale ca nu te vei uita niciodata la alta femeie, atat cat veti fi in viata?

Tanarul mire se albeste la fata, inghite greu, se uita in jur si zice cam fara voce:

– Da. Apoi se apleaca spre preot si ii spune printre dinti:

– Am crezut ca avem o intelegere!

Preotul ii pune bancnota de 100 de lei inapoi in mana si ii sopteste:

– Aveam, dar ea mi-a facut o oferta mai buna!

***

 Grigore Ghica, sfârșitul tragic al domnului unionist al Moldovei

Grigore Alexandru Ghica s-a născut în 1804 sau 1807 la Botoșani și a fost fiul marelui logofăt Alexandru Constantin Ghica (Alecu) și al Elenei, fiica lui Grigoraș Sturdza. Tatăl său a fost protector al teatrului românesc încă de la începuturile sale și unul dintre puținii mari boieri respectați. Conștient de importanța educației, și-a trimis fiul la studii în Germania. În anul 1826, tânărul de 22 de ani a revenit în țară și a fost numit hatman de către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza, socrul său.

Pe 3 octombrie 1825, la vârsta de 21 de ani, Grigore Ghica se căsătorise cu domnița Elencu Sturza, fiica lui Sandu Sturdza și a Ecaterinei Rosetti-Roznovanu, la curtea domnească din Iași. Cuplul a avut patru copii înainte de a decide să divorțeze, în 1833: Constantin, care a fost postelnic, apoi magistrat și membru la Curtea de Casație, Iancu, numit locotenent în miliția Moldovei și aghiotant domnesc, Alecu și Catinca, căsătorită în 1847 cu Nicolae Mavrocordat.

La scurt timp după divorț, Grigore Ghica s-a recăsătorit cu Ana Catargiu, fiica lui Iordache Catargiu și a Elisabetei Rosetti, cu care a avut două fiice, Aglaie și Natalia. În 1839, Ana a murit la Chișinău, la doar 26 de ani.

Cele două orfane au rămas un timp în grija mătușii lor, Elena Șubin. La vârsta de 8 ani Aglaie a fost adusă de Ghica la Iași, pentru a urma pensionul, iar la 12 ani a fost trimisă la Viena, la Institutul de domnișoare van Demerzel, unde a ajuns și sora mai mică, Natalia, în 1848.

Pe 14 aprilie 1834, marele postelnic al Moldovei l-a înștiințat pe hatmanul Grigore Al. Ghica că a fost inclus în suita pentru învestirea lui Mihail Sturdza, unchiul său dinspre mamă, la Constantinopol, iar pe 18 aprilie 1838, domnitorul l-a numit epitrop al Obșteștei învățături. Patru ani mai târziu a devenit șef al Secretariatului de stat și apoi ministru al Finanțelor, în urma demisiei lui Nicolae Suțu.

Grigore Ghica a fost numit domn al Moldovei în mai 1849, la propunerea marelui vizir Mustafa Reșid Pașa, un politician turc cu concepții liberale, cunoscut drept reformator al Imperiului Otoman.

Chiar de la începutul domniei s-a ocupat de modernizarea țării, a început lucrări publice majore, a înființat o școală de ingineri, a construit o cazarmă la Copou și a conceput un nou sistem pentru exploatarea salinelor.

Cele mai importante acte ale sale sunt cele legate de organizarea agriculturii și a învățământului public, în 1851. Domnitorul a construit 63 de școli elementare și multe școli primare, a înființat facultățile de drept și filosofie la Academia Mihăileană și a fondat Institutul Gregorian, unde primeau ajutpr copiii abanonați și femeile sărmane, o școală de moașe, o școala de chirurgie și spitalul pentru infirmi de la Galata.

Domnia lui s-a încheiat însă odată cu Tratatul de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii, în locul său fiind numit un caimacam, Teodor Balș.

Grigore Al. Ghica a fost nevoit să plece în exil, luând cu vaporul pe Dunăre spre Pesta, apoi trenul spre Berlin. Pe 3 august 1856 a sosit la Paris, unde românii aflați în exil l-au primit cu bucurie, crecunoscându-i strădaniile unioniste. Fostul domnitor s-a stabilit în Franța, unde a cumpărat castelul din Le Mée.

Aflat în exil, Grigore Ghica a mai avut doi copii, Grigore și Ferdinand, cu amanta sa, văduva Euphrosine Leroy, care fusese guvernanta vlăstarelor domnești.

Un an mai târziu, fostul domnitor a încercat să obțină o audiență la împăratul Napoleon al III-lea pentru a pleda în fața acestuia cauza unionistă, dar a fost refuzat. Extrem de afectat de insucces, s-a considerat victima unor conspirații politice, consemnând în jurnal:

“Sunt victima unei trame abominabile: cât de nevinovat sunt, nu pot să trăiesc. Va veni o zi cînd dreptatea va ieși la lumină. Aștept inamicii mei la tribunalul lui Dumnezeu…”

Pe 24 august 1857, s-a împușcat în cap cu o armă de vânătoare în timp ce se afla la castelul din Le Mée, fiind înmormântat în cimitirul din sat, unde se află mai multe m orminte ale familiei Ghica.

***

 Regizorul Soare Z. Soare, ucis de un glonț rătăcit în seara de 23 august 1944

Soare Z. Soare s-a născut pe 14/27 noiembrie 1894, într-o familie înstărită din Galați. În adolescență își dorea să devină preot, mărturisind mai târziu cu umor: “În clasa a IV-a de liceu, am vrut să mă fac popă. Visul meu era să am barbă, să port anteriu și femeile să-mi pupe mâna. Ei, dar nu s-a putut! Tata mi-a tras o urechială și m-am vindecat… Tot în clasa a IV-a mi s-a năzărit sa mă fac actor.  Zor-nevoie să mă fac actor!… Și tata mi-a tras o a doua urechială, de asta dată mai zdravănă, și iar m-am vindecat…” Exmatriculat din școală de un director prea autoritar, a cărui poruncă de a nu merge la teatru o încălcase, Soare Z. Soare a fost trimis de tatăl său la Viena pentru a-și continua studiile.

Peripețiile au continuat însă: “Am fost dat afară şi de la Viena! M-am dus la Berlin. Am fost dat afară şi de la Berlin, m-am dus la Paris. Am fost dat afară şi de la Paris şi am ajuns, în fine, la Munchen. Acolo am făcut cunoştinţă cu Rudolf Seibold, care era regizor de operetă. Toată ziua eram cu el. Şi deodată, pac, iar mă apucă furia teatrului. Intervine tata cu urechiala şi iar mă vindec. Terminând liceul, mă înscriu la drept. Când eram prin anul al Xll-lea d. Peretz, pe care-l socotesc drept unul din cei mai culţi oameni din România şi care numai din împrejurări necunoscute mie a fost împiedicat să ocupe situaţiile pe care le merită, fiind numit director al Teatrului Națonal, mă ia şef de cabinet.”

După obținerea licenței în Drept, tânărul a devenit secretar în cabinetul de avocatură al lui Constantin Xeni şi al lui Take Ionescu, dar perspectiva de a-și petrece viața prin tribunale nu i s-a părut deloc ofertantă. După decesul tatălui său, a moștenit o avere frumușică și a decis să plece la Berlin unde, prin intermediul pictorului decorator Ernst Stern (născut la București în 1876 și devenit foarte cunoscut în Germania), a făcut cunoştinţă cu regizorul Karlheinz Martin.

Ulterior a fost primit ca ucenic pe lângă celebrul director de trupă teatrală și regizor austriac Max Reinhardt, asistându-l ca secund la punerea în scenă a pieselor „Marele teatru al lumii” și „Năluca” de Calderon, „Stella” și „Femei frumoase”.

În viaţa teatrală românească Soare Z. Soare a debutat cu un act inedit, editând pe speze proprii o publicaţie elegantă dedicată scenei, tipărită pe hârtie cromo, cu ilustraţii în culori, pe planşe semi-cartonate, reproducând schiţe de decoruri ale celor mai celebri scenografi ai epocii, în condiţii grafice neatinse de nicio altă publicaţie românească, revistă din care au apărut, în cursul anului 1923, cinci numere.

Soare Z. Soare a investit o mică avere pentru satisfacerea acestei ambiții de a oferi publicului bucureștean un produs la nivelul celor de pe piața occidentală. Tot el a propus soților Bulandra angajarea unui regizor străin pentru sezonul 1921-1922 și astfel germanul Karlheinz Martin, pe care îl cunoscuse la Berlin, a regizat în stagiunea respectivă trei piese la București.

În 1923-1924, când a debutat el însuși la același teatru punând în scenă “Hamlet”, a suportat personal toată costisitoarea cheltuială a montării. Debutul regizoral lui Soare Z. Soare nu a fost însă un succes.

A continuat — tot căutând și experimentând — să se confrunte cu eşecuri, dar a reușit în cele din urmă să ofere scenelor româneşti spectacole de mare valoare: ”Kean” (1923—1924) la compania soţilor Bulandra, apoi au urmat la Teatrul Naţional din Bucureşti (unde a fost angajat director de scenă în 1924 de fascinantul Alexandru Vasilescu Jean-Valjan, mort în pușcăriile comuniste) câteva montări excepţionale: “Faust” cu George Vraca (1925), “Vera Mirzeva” (Teatrul Regina Maria, 1925), “Țin-te bine” (Teatrul Carol cel Mare – Compania de reviste Constantin Tănase, 1925), “Ioana d’Arc”, cu Maria Ventura (1926), “Medicul în dilemă” (1926), “Lorenzaccio”, din nou cu Ventura (1928), “Principesa Turandot” de Carlo Gozzi (1928), apoi, alternativ sau concomitent, pe mai multe scene, “Profesiunea doamnei Warren” (Compania „Bulandra“, 1929), “Elisabeta, regina Angliei” (Teatrul Naţional, 1931), “Crimă şi pedeapsă” (Teatrul „Maria Ventura“, 1933), “Monna Vanna” (Teatrul Naţional, 1935, cu Maria Ventura), “Cavalcada” (Teatrul Național, 1937), „George și Margaret” (Studio, 1937) şi, culminând cu spectaculoasa experienţă de la Teatrul Naţional din stagiunea 1941-1942: “Hamlet” în trei interpretări: George Vraca, George Calboreanu şi Valeriu Valentineanu.

Personaj pitoresc al Bucureștiului interbelic, talentat, lipsit de inhibiții, admirat și detestat în egală măsură, regizorul și-a pierdut mare parte din averea moștenită de la părinți investind în spectacolele pe care le realiza la Teatrul Național sau la diverse companii private.

“În rezumat: Soare Z. Soare… În detalii: o inteligenţă superioară şi simpatică; un granit al indiferenţei; un raissoneur extraordinar; un englez. Acesta e Soare Z. Soare.

Soare nu plânge, Soare nu râde…

Soare nu e optimist…

Soare nu e pesimist…

Soare nu e fricos.

Soare nu e curagios.

Soare este, o spunem noi, cei care nu suntem ca el, un învingător al vieții.

A acceptat filosofia veselă și tristă a vieţii, acea filozofie care e atât de simplă, dar de care fugim minţindu-ne şi s-a cocoţat astfel, sufleteşte, deasupra tuturor evenimentelor.

Nu-l mai înspăimântă nimic. Nu-l mai impresionează nimic… Aşa zisele surprize ale vieţii nu-l mai miră… Şi asta în vreme ce noi, ceilalţi, ne zbuciumăm zadarnic în jurul unor lucruri care nu merită nici râs, nici plâns, nici complicaţii… Unii vor spune despre Soare că e un original. Noi îl socotim un privilegiat… Şi îl invidiem…

Completând introducerea interview-ului nostru, vom spune și despre problema care interesează, desigur, pe multă lumie, a greutăţii de a-l găsi pe Soare Z. Soare… Pe Soare, paradoxal, îl întâlneşti oriunde atunci când n-ai nevoie de el… Fie la Corso, fie la Național, fie pe Calea Victoriei, fie în redacția noastră, fie oriune… Când ai nevoie de el, de pildă vrei să-i iei un interview sau să-i ceri nişte parale, Soare nu e nicăieri…

În ultimă instanţă, ar trebui să fie acasă… Numai că registratul „Naţionalului” nu cunoaşte ultima adresă a lui Soare… Sau, în cazul cel mai favorabil, ţi se spune vag că locuieşte într-un block-house pe Calea Victoriei, lângă cofetăria „Nestor…” Pe Calea Victoriei, lângă cofetăria „Nestor”, nu e nici un block-house… Presupunând însă că ghiceşti că la finele unui gang lung de vreo 10 metri e o curte şi în acea curte se înalţă un block-house, te găseşti în faţa a trei semne de întrebare, în faţa a trei scări: A, B și C. Fireşte, începi cu A. Şi anchetezi până la etajul 7. Fireşte, continui cu B. Şi anchetezi până la etajul 7. Iar Soare locuieşte la etajul VI, scara C. Admitem că nu te obosesc scările…

Te întâmpină, severă, o servitoare care îţi spune că d. Soare nu e acasă…

— Cum nu e acasă? Doar trebuia să mă aștepte!

— Nu e acasă! Simplu și definitiv…

Cobori scările. Un etaj. Două…

— Domnu, domnu! Domnul Soare e acasă!

Apartamentul lui Soare Z. Soare. Interior de gust.

— Deși nu sunt acasă, după cum ți-a declarat servanta, sunt la dispoziția d-tale…

— În primul rând, ca să tu uit mai târziu să-ți cer, dă-mi, te rog, o fotografie reușită pentru pagina I…

Soare

O razie de câteva secunde într-un album, și apoi, cu un gest ferm, îmi întinde o fotografie:

— Poftim o fotografie pentru pagina I… E cât se poate de reușită!

— Ce e asta?

— O fotografie pentru pagina I! Nu găseşti că seamănă cu mine?

Şi Soare e foarte serios, în timp ce eu privesc amuzat fotografia care reprezintă un… urangutan de la „Zoologischer parten” din Berlin… Şi Soare vrea să punem în pagina întâi mutra maimuței, cu explicația: Soare Z. Soare. Hotărât lucru, pare un exagerat. Nu pretindem că ar semăna cu Ramon Novarro sau Gary Cooper, dar să recunoască toată lumea, prea își supraestimează urâțenia.

— Spune-mi ceva despre stagiunea în curs.

— Singurul defect precis al acestei stagiuni care se încheie este că am mai îmbătrânit cu un an și uitându-mă în oglindă (mă uit foarte rar ca să nu mă speriu) îmi spune cu oarecare melancolie: și când te gândești că la anul o să-mi pară rău după mutra asta!

— Dar din punct de vedere teatral?

— O mulţime de succese. Lucruri mici fără pretenţii, o mulţime de lucruri pretenţioase, dar prea mici.

— Din adevăratele succese câteva?

— “Troillus şi Cressida”, “Omul şi masca” şi “Prima zi de primăvară”. Aceasta nu este o sentinţă, ci doar o modestă părere a mea şi este suficient pentru o stagiune. Literatura originală se soldează şi anul acesta cu un însemnat beneficiu. „Vreau să trăesc” de d-na Millian, îmbrăţişată cu aceeaşi dragoste şi de critică, şi de public. (N-am văzuit încă piesa „Lupul şi Sania” a prietenului Mircea Ştefănescu.)

— Dar din punct de vedere regizoral s-a mai ivit ceva nou?

— Înainte de deschiderea stagiunii în curs, am citit în câteva gazete că din pricina mea, a activităţii mele prea mare la teatrele particulare, nu se pot evidenţia ceilalţi regisori. N-am activit aproape deloc la teatrele particulare şi nu ştiu să se fi manifestat alţi regizori.

— Ce credeţi că este esenţial pentru succesul unei piese?

— Distribuţia! O bună distribuţie duce la succes o piesă chiar proastă, pe când alta mediocreă, care a avut succes aiurea, a căzut la noi.

— Cum lucrați?

— Cu toane! Se întâmplă uneori să n-am nicio poftă de lucru câteva zile în şir sau, cum se spune în limbajul pretenţios, să n-am nicio inspiraţie. Şi în schimb să fac după aceea repetiţii extenuante şi pentru mine, şi pentru camarazii mei. De obicei, “furia” de lucru mă cuprinde cu zece zile înainte de premieră. Felul acesta de a lucra făcea la început disperarea directorilor, care erau cuprinşi de panică. Încet, încet s-au convins că premierele n-au nimic de suferit de pe urma acestui fel de travaliu. Regia este o artă şi pentru deplina ei realizare trebuie în primul rând elan. Şi niciun regulament nu mă poate constrânge să am zilnic elan de la 2 la 7. Cei care fac acest lucru sunt birocraţi, nu artişti.

— S-a votat în această stagiune Legea teatrelor. Ce părere aveţi despre ea?

— Socot că legile sunt făcute pentru infractori, în cazul de faţă pentru cei cu talent dubios. Actorii sau regizorii de talent n-au nevoie să fie proteguiţi de nici o lege. Şi în teatru, ca şi în celelalte domenii, există o supraevaluare a talentelor şi nu o subevaluare. A văzut cineva actor sau regizor mare fără angajament? Dacă a existat vreodată o excepţie, aceasta nu face decât să confirme regula. Singura parte bună a acestei legi este înscăunarea directorului pe timp de cinci ani, dându-i astfel posibilitatea desfăşurării.

— Lucraţi ceva pentru pavilionul românesc de la Paris?

— N-am fost solicitat. În privinţa artei decorative şi a chestiunilor teatrale au fost consultaţi, aşa mi se spune, cei doi Victori, Popa şi Bumbeşti.

—Ce spuneţi despre reprezentarea piesei d-lui Ciprian în cadrul acestei expoziţii?

— Piesa camaradului Ciprian s-a reprezentat până acum în diferite capitale fără niciun fel de intervenţie şi nu avea nevoie de o expoziţie internaţională pentru a fi reprezentată la Paris. Literatura dramatică merită o soartă mai bună peste hotare. Aceasta intră în domeniul propagandei externe pentru care se cheltuiesc foarte mulţi bani, se pare cu prea puţine efecte. Nu poate exista o mai bună propagandă românească decât distribuirea operelor artistice produse de geniul românesc. Dacă pentru acest fel de export s-ar încasa commission, desigur că alta ar fi soarta artiştilor români. Şi ca să revin în participarea noastră teatrală în cadrul Expoziţiei dela Paris… Ruşii trimit trei trupe de dramă şi comedie ce vor juca “Burghezul gentilom”, “Dama cu camelii” şi o piesă rusească. Cehii trimit o trupă de balet, o trupă de dramă şi una de operă.

Noi ne mulţumim cu jucarea unei piese românești de o trupă străină. De ce? Nu înţeleg!

Faptul acesta nu înseamnează că teatrul românesc participă la expoziţia internaţională din capitala Franţei. Ar fi fost desigur frumos ca trupa Teatrului Naţional să joace acolo o piesă originală şi una din repertoriul clasic universal pe care să o cunoască toţi. Slavă Domnului, am avut spectacole care pot rivaliza cu cele mai bune de peste graniţă. E destul să amintesc de comedia lui Shakespeare „Măsură pentru măsură”, jucată sub direcţia d-lui Liviu Rebreanu pentru congresul „Criticei Internaţionale” ce a avut loc la Bucureşti şi care s-a bucrat de unanime laude în presa străină. Faptul este că noi nu participăm teatraliceşte la Paris pentru motive care mie îmi scapă.

— Se spune despre dvs. că sunteţi un om rău…

— Pentru oamenii buni, românul are o expresie, îi numeşte „buni ca pâinea caldă”, probabil că din pricina aceasta îi mănâncă ceilalţi… Și cum nu vreau să mă mănânce nimeni…

— A încercat cineva?

— Desigur!

— Şi cum vă comportaţi în asemenea împrejurări?

— Surâd! Aşa cum îmi închipui că trebuie să surâdă ciuperca înveninată nătângului care o culege s-o mănânce.

— Prieteni aveţi?

— O mulţime! Îi împart în două categorii. Cei pe care necazurile mele îi plictisesc și cei pe care succesele mele îi supără. Unii sunt cumularzi, fac parte din ambele grupuri. În rezumat nu știu dacă am, dar ştiu că pot fi un foarte bun prieten.

— Vă supără celebritatea?

— Nu știu, n-o cunosc!

— Ştiu că în fiecare an vă duceţi în străinătate, anul aceste plecați?

— Întrebarea asta te rog s-o pui statului care ar trebui să mă aibă în grijă.

— Am auzit că spuneți minciuni.

— Numai femeilor, fiindcă le plac! De pildă: îmi plăcea înainte de război o doamnă Alexandrescu din Nordul Moldovei. Am revăzut-o acum câteva săptămâni complet prăbușită. A venit la mine surâzătoare şi m-a întrebat: “Mă mai cunoşti, domnule Soare?” Cum nu, i-am răspuns eu. Dvs. sunteţi fiica d-nei Alexandrescu. Și i-a făcut o plăcere nebună.

— Un artist trebuie să se însoare?

— Nu!

— Ce părere aveţi despre căsătorie?

— E o prostie în doi. Când te însori îţi urăşti rivalii, mai târziu inviediezi încornoraţii.

Soare

Corina și Soare Z. Soare

— Şi totuşi sunteţi însurat!

— În Bucureşti, unde sunt atâtea femei frumoase, când optezi pentru una însemnează că ţii realmente la ea.

— Femeile în sine vă interesează?

— Teribil!

— Şi Ie cunoaşteţi?

— Le cunosc… preţul!

— Vă plac copiii?

— Grozav!

— Aveţi?

— Nu! Drept e că Dumnezeu binecuvântează famiile numeroase, dar păcat că nu le îmbogăţeşte.

— Politică faceţi?

— Nu!… Sunt un om cumsecade.

— Ştiu că înainte eraţi un client fidel al cafenelei. Mai sunteţi?

— Da! Mă duc regulat… vara. În timpul stagiunii cafeneaua este un fel de bursă a actorilor fără ocupaţie.

— Ce vă place mai mult în viaţă?

— Tocăturile, nu pot să le sufăr!

— Aţi fost foarte bogat?

— Da! Azi însă nu mi-au rămas din Midas decât urechile…

— Aţi avut noroc?

— Pe vremea când făceam advocatura la un mare maestru al baroului aveam un camarad (secretar şi el ca şi mine) care avea patima curselor. Încasând colegul meu într-o zi de pe urma unei moşteniri suma de optzeci de mii de lei şi cum voia neapărat să ajungă milionar, s-a dus să-i fructifice la curse. De prisos să spun că a pierdut într-o singură după-amiază întreaga sumă. A doua zi ne-a povestit faptul, încheind astfel: “Închipuiţi-vă ce noroc am avut. Pierdusem ultimul ban şi eram ameninţat să mă întorc în oraş pe jos, când am găsit în faţa hipodromului o monedă de cinci lei. Am fost salvat şi m-am întors cu tramvaiul”.

Prietenul meu aşadar nu era nenorocit că pierduse toţi banii, ci se considera norocos fiindcă găsise cinci lei. Norocul acesta îl am şi eu în viaţă!

— Ce planuri de viitor aveţi?

— Să realizez lucruri statornice pe nisipul nestabil al vieţii.

Interlocutorul meu începuse a doua cutie de ţigări şi vă rog să mă credeţi că nu teama că-l voi face s-o consume şi pe aceasta m-a îndemnat să pun capăt acestui interview, pe care sunt ferm convins că l-aş fi prelungit până la infinit, dacă se poate spune astfel, în caz că timpul, acest insuportabil adversar al gazetarilor, ar sta pe loc.

Dar cum absurdităţile prin însăşi terminologia lor sunt predestinite să nu devină niciodată fapte concrete, a trebuit să mă reîntorc la concret şi deci să sfârşesc această convorbire atât de plăcută şi reconfortantă. Desigur, adjectivele de care am făcut uz în cadrul acestui interview trebuie să constat cu multă părere de rău că sunt insuficiente din punct de vedere calitativ şi cantitativ pentru a caracteriza desăvârşit un spirit de elită astăzi, când oamenii mari şi loiali se pot număra pe degete.

L-am părăsit pe d-l Soare Z. Soare cu acea melancolie severă pe care ţi-o imprimă respectul faţă de oamenii de talent, care nu dezmint mitul creat în jurul lor.

*** Alexandru Cebu, Rampa, 1937

Soare Z. Soare a încetat din viață în seara de miercuri, 23 august 1944. Regizorul se afla într-o mașină pe Șoseaua Kiseleff și a fost rănit grav de un glonț rătăcit. Transportat de urgență la spital, nu a mai putut fi salvat.

“Sfârşitul tragic al celui mai bun regizor pe care l-a avut teatrul românesc între cele două mari războaie a tulburat adânc. Dispare un om a cărui viaţă timp de 20 de ani a fost numai şi numai teatru, într-o dăruire totală… Poate numai în puţinele ore de somn viaţa lui Soare Z. Soare nu a fost impregnată de acel fapt al teatrului care devenise o adevărată obsesie pentru el.

A debutat ca regizor diletant (după ce, tânăr cu mari posibilităţi pecuniare, trecuse din curiozitate oarecum prin studiourile lui Reinhardt la Viena şi Berlin) în Compania Bulandra. A scos o luxoasă revistă ilustrată pentru fenomenul teatral. A trecut apoi la Naţional, unde a început cu «Năluca» o piesetă oarecare, dar s-a impus la al doilea spectacol montat cu un «Shylock» triumfal.

Cum Paul Gusty nu mai activa, poate fi socotit, după un an numai, regizorul de bază al primei noastre scene. De altfel, nu numai că a continuat să slujească și alte scene, dar a devenit și autor dramatic de succes. «Pământ» scrisă în colaborare, dar mai ales «Tragedia Inimii», anul trecut, au arătat unele remarcabile însușiri în dialog…

Ca regizor, neglijând uneori textul, Soare Z. Soare a fost, mai presus de orice, un mare poet al decorului, un neîntrecut artist al plasticei scenice… A fost calomniat că se inspira din  montările străine. De fapt, avea atâta gust şi atâta fineţe că ar fi putut da lecţie uneori şi străinilor”

***

 Cel mai tare chef din Pompei: Majoratul cu 6.800 de invitați și 400 de gladiatori

O inscripție descoperită între ruinele de la Pompei și descifrată recent dezvăluie că orașul antic era un loc al extremelor: elita ducea o viață luxoasă, iar cei săraci mureau uneori de foame.

La vârsta majoratului, un membru al clasei bogate a organizat cea mai mare petrecere din istoria a orașului, cu 6.800 de invitați și peste 400 de gladiatori care au luptat în fața lor timp de două zile.

Ruinele orașului Pompei, care a fost distrus de erupția vulcanului Vezuviu în anul 79, continuă să ne ofere perspective inedite asupra istoriei și societății strămoșilor noștri. O inscripție din mormântul unui om bogat neidentificat le-a permis cercetătorilor să înțeleagă mai bine viața în acest oraș antic.

Inscripția arată că Pompei era un loc al extremelor: elita ducea o viață luxoasă, iar cei săraci mureau uneori de foame. Inscripția a fost găsită pe un mormânt din Parcul Arheologic Pompei în 2017 și a fost descifrată în 2019 de directorul general al parcului, Massimo Ossana.

Potrivit revistei Journal of Roman Archaeology, mormântul a fost descoperit „în zona Porții Stabiane, în timpul lucrărilor de renovare a unei clădiri publice construite la începutul secolului XIX.”

Se pare că mormântul a fost deschis și jefuit în secolul XIX. Articolul din Journal of Roman Archaeology arată că „mormântul face parte dintr-o necropolă care s-a dezvoltat alături de o poartă importantă în sectorul S al zidurilor orașului.”

Pe monument s-a descoperit o inscripție în latină. Din păcate, secțiunea mormântului care conținea numele celui decedat a fost distrusă, probabil în timpul construirii clădirii din secolul XIX.

Se crede că mormântul ar putea fi locul de odihnă al lui Gnaeus Alleius Nigidius Maius, un om menționat și de alte inscripții din Pompei, relatează Live Science.

Asta, deoarece mormântul tatălui său adoptiv, duumvirul sau magistratul civic Marcus Alleius Minnius, este situat lângă mormântul nou-descoperit. Maius era un om foarte bogat și influent, potrivit dovezilor care s-au păstrat, și a trăit în perioada dinaintea dezastrului din anul 79.

Inscripția descrie festivitățile care au avut loc „când bogătașul a ajuns la vârsta la care putea purta toga virilis (o togă purtată de bărbații adulți).

Se pare că tânărul bogat a oferit un banchet mare, care a fost servit „pe 456 de canapele cu trei laturi, astfel încât 15 persoane să poată sta pe fiecare canapea”, spune inscripția. Astfel, la petrecere au luat parte 6.800 de oaspeți.

Cum la astfel de festivități erau invitați numai cetățenii, Ossana a putut estima că a fost vorba de 27%-30% din populația orașului.

Ca și cum ospățul nu ar fi fost suficient de extravagant, bogătașul a organizat niște lupte de gladiatori pentru a-și sărbători majoratul. Inscripția spune că peste 400 de gladiatori au luat parte la lupte, iar festivitățile au durat două zile.

Potrivit calculelor făcute de istorici, dacă gladiatorii au luptat doi câte doi, în timpul festivităților au avut loc 200 de lupte. Inscripția laudă anvergura luptelor și spune că a fost cel mai mare spectacol văzut vreodată în provincia romană.

Această inscripție ne spune şi că viaţa în Pompei era foarte grea pentru majoritatea oamenilor. Se pare că, timp de patru ani, oraşul se confruntase cu o criză alimentară, iar bogătașul a distribuit pâine pentru a potoli foamea săracilor.

Potrivit Live Science, acest episod „ar putea fi înfățișat într-un mozaic celebru din Pompei, care reprezintă distribuirea mâncării în timpul unei perioade de foamete.”

Inscripția recent descifrată menționează o perioadă de foamete de patru ani în Pompei, precum și eforturile unui om înstărit de a atenua suferința săracilor prin distribuirea pâinii gratuite. Aceeași întâmplare ar putea fi descrisă și într-un faimos mozaic din Pompei, care arată că pâinea a fost distribuită în timpul crizei. Foto: Owen Jarus

Mozaicul înfățișează un grup mic de oameni care primește pâine de la un bărbat în togă, care făcea probabil parte din clasa superioară.

De altfel, în anul 59 orașul Pompei a fost zguduit de o revoltă majoră, atestată de scrierile lui Tacit. Deși nu se știe dacă revolta a fost legată de criza alimentară prin care treceau cetățenii de rând, un lucru este clar: Pompeiul era condus de o clasă de cetățeni trăia în lux, în timp ce restul oamenilor se  zbăteau în sărăcie.

***

 Mai scump decât bomba atomică: Cel mai costisitor proiect din cel de-Al Doilea Război Mondial

Acest amănunt este prezentat pe larg în ultima carte a lui Malcolm Gladwell, „Mafia bombardierelor”. Prin detaliile pe care le prezintă, cartea ar putea fi considerată lectură obligatorie pentru oricine vrea să descopere cine au fost adevărații „sforari” ai celui de-Al Doilea Război Mondial.

Proiectul Manhattan a fost, într-adevăr, unul dintre cele mai scumpe din acest conflict. A implicat zeci de mii de oameni și a făcut ca lumea științei să avanseze într-un mod spectaculos (însă cu prețul vieții câtorva sute de mii de oameni carbonizați la Hiroshima și Nagasaki).

A costat aproximativ două miliarde de dolari! La valoarea banilor de astăzi, suma ar însemna 30 de miliarde de dolari.

Cu toate acestea, a existat un proiect și mai scump, chiar mult mai scump decât Proiectul Manhattan. Este vorba despre crearea bombardierului B-29, cunoscut drept „Superfortăreața”.

Robert Oppenheimer, creatorul bombei atomice: „Am devenit Moartea, distrugătorul lumilor”

Statele Unite doreau un bombardier cu rază lungă de acțiune, capabil să zboare mai mult de 4.000 de kilometri. Era singura modalitate de a ajunge în unele puncte din Pacific, mai ales în Japonia.

Era nevoie de un bombardier capabil să zboare suficient de sus pentru a scăpa de tunurile antiaeriene și de avioanele inamice, care să atingă viteze de peste 550 de kilometri pe oră și care să transporte o încărcătură de cel puțin nouă tone de bombe.

Proiectele Manhattan și B-29 s-au contopit la Hiroshima și la Nagasaki

Boeing a câștigat concursul pentru construirea avionului, succes care a însemnat o „avalanșă” de bani pentru companie și subcontractorii ei. În 1942 a fost prezentat un prototip, dar acesta era plin de probleme.

În februarie 1943, în timpul unuia dintre primele teste de zbor, unul dintre motoare a luat foc și avionul s-a prăbușit, întregul echipaj – zece oameni – murind în accident.

Însă, odată ce noile prototipuri puteau zbura fără probleme, a apărut presiunea de a produce aeronave în număr cât mai mare. În total, au fost fabricate aproape 4.000 de avioane, la un cost per unitate de 640.000 de dolari.

Pe scurt, proiectul de creare și fabricare a bombardierului B-29 a fost cel mai costisitor din Al Doilea Război Mondial. A costat trei miliarde de dolari la vremea respectivă, cu 50% mai mult decât Proiectul Manhattan. La valoarea de astăzi a banilor, am vorbi de 45 de miliarde de dolari.

Mai mult chiar, și al treilea cel mai scump proiect din Al Doilea Război Mondial a avut de-a face tot cu bombardiere. A fost vorba de enigmaticul „Norden Bombsight”, despre care Gladwell vorbește pe larg în cartea lui. Acesta se află pe locul al treilea pentru că a necesitat 1.5 miliarde de dolari.

În cele din urmă, Proiectul Manhattan și Proiectul B-29 s-au unit în ultimele zile ale războiului. Enola Gay, avionul care a aruncat bomba atomică „Little Boy” („Bebelușul”) asupra Hiroshimei, era un B-29.

La fel a fost și Bockscar, care a lansat bomba atomică „Fat Man” („Grăsanul”) asupra Nagasaki la 9 august 1945.

***

 O femeie intră într-un magazin cu rochii pentru mirese și spune că vrea să cumpere o rochie pentru cea de-a patra ei căsătorie.

Vânzătoarea îi răspunde pe un ton amabil, nedorind să o jignească:

- Știți, pentru a patra căsătorie e mai potrivită o rochie drăguță, un pic mai deosebită, dar nu una albă. Cele albe se potrivesc mai mult mireselor aflate la prima căsătorie, mai inocente, dacă înțelegeți ce vreau să spun...

- Vă înțeleg foarte bine, răspunde femeia.

Sunt tot atât de inocentă ca o mireasă la prima ei căsătorie.

- Nu înțeleg... zice vânzătoarea.

- Păi, să vă explic atunci.

La prima mea căsătorie, din cauza emoțiilor și stresului, soțul meu, care era mai slab de inimă, a murit în noaptea nunții.

La cea de-a doua, în timp ce ne aflam în mașină, în drum spre starea civilă, între mine și soțul meu a izbucnit o ceartă atât de urâtă încât nu ne mai vorbim nici în ziua de azi.

- Îmi pare rău să aud asta, zice vânzătoarea.

Și cea de-a treia căsătorie?...

- Cea de-a treia căsătorie a fost cu un politician. După noaptea nunții, timp de patru ani de zile, în fiecare seară, stătea pe margnea patului și îmi tot spunea cât de bine urm a să fie...