„Minciuna în toate împrejurările îl umileşte pe om şi se poate scuza, dar nu se poate ierta, căci nu se poate şti unde are să ajungă cel ce începe cu ea.”-Ion Slavici
Omagiu la 98 de ani de la trecerea în Veșnicie a lui Ion Slavici.
Ioan Slavici Ioan Slavici (n. S-a născut în 18 ianuarie 1848, la Șiria, Imperiul Austriac, Ion Slavici, scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean
***Criticul George Călinescu îl considera pe Ion Slavici un
„instrument de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.
Slavici a fost un scriitor de valoare, adică un suflet deosebit şi încă — un scriitor român. Trebuia să-şi plătească vama. Trebuia să-şi îndure partea lui de chin, hărăzită celor aleşi, asupra cărora apasă parcă, de la începutul lumii, un inexorabil blestem. Târât la bătrâneţe în închisoare, cu sensibilitatea sângerată de ofense, umilit şi scuipat, Slavici poate că n-a înţeles totuşi niciodată, clar, pentru ce anume suferă. Dar a înţeles marea taină că trebuie să sufere, înainte de a intra în istoria literară alături de cei mai aleşi fii ai neamului său. De aceea a putut să treacă cu resemnare şi cu seninătate marele prag."
Ne-am delectat în copilărie cu Budulea taichii şi cu Popa Tanda şi le-am recitit mai târziu, cu acea indulgenţă şi lipsă de rezerve mintale cu care răsfoim cărţile îmbibate de farmecul unor amintiri personale, deci cu aceeaşi plăcere. Genul în care a excelat talentul lui Slavici este, fără îndoială, nuvela tragică,, Moara cu noroc."
***Despre,, Moara cu noroc", care nu poate să placă atâta în copilărie, dar, recitită de câteva ori mai târziu, cu toată blazarea necruţătoare a unui spirit saturat de literaturism, lasă aceeaşi impresie puternică. E povestirea unor fapte dramatice pe care autorul le plasează cu vreo cincizeci de ani în urmă, în preajma unui orăşel din Ardeal, într-un colţ de lume evocat cu o mare putere de sugestie. Caractere tari, de oameni primitivi, se ciocnesc violent într-o atmosferă tragică impresionantă, zugrăvite viguros şi nuanţat în acelaşi timp, cu o pătrundere psihologică surprinzătoare. Intriga e condusă cu aceeaşi măiestrie. Toate sunt fericit îmbinate, până şi tonul sfătos şi stilul cam greoi al scriitorului ardelean pare potrivit anume, ca să contribuie la impresia aceea de tragic, de trecut, de fapte întâmplate aievea, de „viaţă adevărată” intensă. Drumul care urcă dealul dinspre Ineu, hanul acela izolat, frecventat de drumeţi pitoreşti la anumite epoci ale anului şi la anume ceasuri ale zilei, Ghiţă hangiul şi soţia lui Ana, Pintea căprarul de jandarmi, fost tâlhar, Săilă boarul şi Buză-Ruptă — şi mai cu samă acel neuitat, cinic şi inteligent Lică sămădăul, personagiu unic în literatura noastră, exemplar de om straniu, care te urmăreşte ca enigmaticul Svidrigailof din Crimă şi pedeapsă. Moara cu noroc nu-i numai o nuvelă bogată, e în acelaşi timp un mic roman de moravuri, tot atât de interesant, prin fondul de viaţă locală pe care e proiectată acţiunea principală, prin tipurile de al doilea plan sau abia întrezărite, prin pitorescul lui special — ca şi Bordeienii dlui Sadoveanu."
Fecior sau nepot de ţăran, ca toţi intelectualii de dincolo, Slavici a păstrat toată viaţa lui, în fond, ceva din psihologia specifică a ţăranului din Ardeal. Acest din urmă sentiment, profund ardelenesc, care i-a dăinuit în fundul conştiinţei, spre norocul bătrâneţelor lui, până la sfârşit — a fost completat poate de siguranţa convingerii pe care i-a înfipt-o în minte continuitatea politicii externe a Regatului, unanim susţinută patruzeci de ani în aceeaşi direcţie sau, poate, de încă un sentiment înrădăcinat în inima lui cu puterea instinctului de conservare: sentimentul spăimântătoarei primejdii care ar ameninţa neamul nostru dinspre Rusia. [...]
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din
Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. Experiența închisorilor a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.
*** Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că
„dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter. "
Ioan Slavici a plecat în Veșnicie la 17 august 1925, la Crucea de Jos, județul Vrancea, la 77 de ani si a fost înmormântat la schitul Brazi.
***George Topîrceanu, la dispariția lui Ion Slavici într-un articol publicat în Viața Românească din1925.
,, Cu Slavici a dispărut cel din urmă sol, întârziat printre noi, al unei generaţii strălucite de scriitori, al literaturii de dincolo de Sămănătorul, cea din urmă legătură vie, peste decenii, cu vechea tradiţie literară. Bătrânul părea lăsat anume în urmă de către ceilalţi, sentinelă de ariergardă, să privească în juru-i, senin şi treaz până la sfârşit, ca să poată duce din lumea aceasta a noastră vestea supremă marilor lui prieteni, trecuţi de mult în împărăţia liniştii."
Documentare - Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVA S, București, 2008
