duminică, 18 august 2024

***

 Astăzi este Ziua Pisicilor!


Balada motanului - Nichita Stănescu


Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi,

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.


La ora când târâş-grăpiş

zăpada nopţii se adună

eu, cocoţat pe-acoperiş,

să urlu a pustiu la lună.


Şi-atuncea, şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine

şi să mă-njure surd, de Domnul,

că le-am stricat, urlând, tot somnul.


De sus, din vârful săptămânii,

să le rânjesc urlat, scârbos:

iubesc doar locul nu stăpânii,

precum fac câinii pentr-un os.


Şi iarăşi şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine,

iar eu să urlu, urlu-ntruna

atât cât n-o apune luna.


Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.


Când zorii ziua o deznoadă

să mă tot duc, să mă tot duc

şi tinicheaua prinsă-n coadă

s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.


Jegos şi obosit, apoi,

cu maţele în liturghie,

să mă adun, să mă-ncovoi

prin albiturile-n frânghie.


Ca-n faţa unui şobolan

spinarea să mi-o fac colan

să scuip, să scuip şi-n urmă iar

hai-hui să plec pe străzi, hoinar.


Pisicile de prin vecini

să le gonesc pe la pricini,

să-mi fete fiecare-un pui

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.


Iar când o fi uitat să mor

la cârciuma din mahala

sorbită-n calea pumnilor

poșircă acră viu să stea.


"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort

hai, pune-mi-te iar pe danţ.. .

te uită... zace colo-n şanţ

motanul mort, motanul mort..."

***

 Cântecul lebedei - Zaharia Stancu


M-am întors într-o zi în sat

să mai adoarmă în mine tristețea

și toți salcâmii m-au întrebat

Unde? Unde ți-e tinerețea?


Am pierdut-o - le-am spus - am pierdut-o demult,

zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.

Mi-au mâncat-o orașul plin de tumult

și cântecele toate rostite în şoapte.


Am vrut să văd casa în care-am crescut,

poarta a rămas zăvorâtă.

De ce te-ai întors? Ce mai cauți aici?

S-a răstit la mine o umbră urâtă.


Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ți cer

nici pâine, nici struguri, nici rodii,

doresc doar atât: să-mplinesc

ce e scris în străvechile zodii.


Am să cad într-un somn adânc,

cu nimic n-o să te mai supăr

o să mă schimb într-o trestie

ori poate într-o floare de nufăr.


O să mă urc pe-o creastă de nor,

cu norul să mă duc pân' la soare

să suflu printre buze în el

să ardă mai repede și mai tare.


Am să călătoresc cu norul apoi,

mult mai sus și mult mai departe,

poate că voi ajunge într-o zi la o stea

pe care să fie și viață, și moarte.


Miezul Universului o să-l caut,

Va fi de aur? Va fi de rubin?

Când eram tânăr, aveam ochii

albaștri ca lanul de in.


Acum ochii mei sunt tulburi de tot,

prea mult i-am ținut scăldați în lumină.

Văd cu ei lumea prin care-am  trecut

și lumea care e pe drum şi-o să vină.

***

 Osteniții - Traian Demetrescu


Vara, după asfințitul soarelui, îi văd trecând in șir, unii vorbăreți și veseli, alții tăcuți și triști, dar toți mișcându-se cu aceeaș pași greoi de oboseală. E o armată întreagă de bătrâni, tineri, femei și copii - muncitori în fabrica unui vestit milionar, pe care l-au îmbogățit, în câțiva ani, norocul și brațele lor.

Priveliștea asta de stradă e pitorească și mă pune pe gânduri. Unde se reîntorc oamenii aceștia după o zi de muncă? În locuințele lor sărăcăcioase, în cari, de sigur, un bogat ar înebuni de frig, de urât și de întuneric.

Se zice că adeseori regii cari nu pot să doarmă în palatele lor pizmuesc somnul adânc și neturburat al osteniților.

Și mi-am închipuit că somnul acesta protector al celor suferinzi și osteniți trebuie să fie un înger bun - mai bun ca pâinea!


Cu toate astea tot mai de plâns sunt ei decât regii!

Fiindcă mă întreb: cum se poate să-ți mărginești o vieață întreagă între a munci, a fi obosit veșnic și a dormi?!...

Ce vieți, ce poeme mari de suferință și de rezignare!

Noi credem că pentru acești bieți oameni simpli nu sunt făcute plăcerile senine ale vieții: arta, știința, iubirea. Noi recunoaștem mulțimii numai instincte și-i tăgăduim imaginație, sensibilitate și inteligență.

Meschină și falsă mi se pare psihologia asta...

Mai bine am putea zice că nu-i cunoaștem, pentru că trăim așa departe de ei!

Eu i-am observat și i-am văzut de aproape: mulți dintre dânșii au sufletul plin de poezie. Dacă oboseala le-ar da răgaz, ar putea să cristalizeze și ei momente din vieața lor în forme artistice și fiecare și-ar trăi romanul său de iubire.

Căci cei mai mulți din acești oameni n’au iubit sau n’au fost iubiți!..

Întrebați pe poeți și pe romanțieri: toți vă vor spune că n’au întâlnit amorul decât prin budoare... Ce să caute el în colibele osteniților? Ar muri, de sigur, de frig, de urât și de întuneric...


Câte odată i-am văzut dormind pe stradă, având drept căpătâiu bolovani mari de piatră. Pământul nu e un pat moale, dar pentru trupurile lor sdrobite e destul de odihnitor.

Sunt palizi, dorm adânc, nu-i turbură nici unul din visurile deșertăciunilor omenești; poate numai icoana morții o fi trecând prin somnul lor, cu adierea aripelor ei, în semn de pace și etern repaus...

Și am văzut și bogați trecând pe lângă dânșii, sătui și odihniți, privindu-i cu dispreț sau cu ură, șoptind cu răutate: «Leneșii !».


Craiova, 1895.

***

 Astăzi amintim și un vestit lăutar, pe Barbu Lăutaru (pseudonimul lui Vasile Barbu, n. 1780, Mereni, Anenii Noi, (azi în Republica Moldova) – d. august 1858, Iași, Moldova), a fost un cântăreț și cobzar român, de etnie romă.

Barbu Lăutaru s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale.

A stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata în 1874 că, cu ocazia vizitei, Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție, când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul vistiernicului Alecu Balș.

Cu ocazia unor săpături efectuate în anul 1968 la biserica "Sf. Ioan Gură de Aur - Zlataust” din municipiul Iași, s-a descoperit lângă zidul de nord al bisericii, mormântul celebrului cântăreț și cobzar.


Lăutarul - Virgil Carianopol


Nu ştiu cine-a spus odată

după multă chibzuială

că doar vinul mai păstrează

câte-un strop de îndrăzneală.


După nu ştiu câte sticle

am chemat şi lăutarul.

Mă zărise mai de vreme,

și-mi dădea ocol tâlharul.


- Alte cântece, bătrâne,

nu cunoşti să fie zise?

- Tinere ba ştiu destule

dar sunt toate interzise!


L-am târât cu mine-n casa

cu pridvoarele bătrâne

și-am strigat ca unui frate:

- Zi-i "Deşteaptă-te române!”


Au urmat „Pe-al nostru steag”

„Doina”, cântece amară

și târziu plângând pe coarde

cântece şi despre ţară.


La sfârşit, vrând să-i plătesc

mi-a şoptit printre suspine:

- Tinere, nu mă mâhni,

am cântat şi pentru mine!”


(În  imagine Barbu Lăutaru de Iosif Iser)

***

 Aterizează lângă mine îngerul - Lucian Avramescu


Aterizează lângă mine îngerul

Cu aripile lui grele de al cerului minereu

A îmbătrânit nițel de când îl știu

De parcă-aș fi eu


Tăifăsuim pe prispa pe care au tot venit

Străbunii lui, îngeri păzitori,

Au stat de vorbă cu tata, cu bunicul, cu

alții

Din neamul meu, alcătuit și el din zburători


Hei, zic, vii cam des,

Nu te obosește naveta asta din cer

Ți-au crescut mustăți albe, ca și mie,

Iar ochii tăi verzi nu mai au culoarea frunzelor proaspete de pătrunjel


Îngerul râde, poate râde de eternitatea lui trecătoare

Ne-am împrietenit pe când umblam amândoi

Pe a iubirilor întortocheată cărare


E seară, luna lucește ca un măr Ionathan

Stele cam multe căzătoare se fugăresc

Iar îngerul se uită la mine lung, aproape șugubăț

De parcă ar trebui să plecăm undeva amândoi

Și  e timpul să mă pregătesc.

***

 Cireșul - Adrian Păunescu


Nu-i loc pentru iubire pe pământ

Ofelia pe ape s-a-necat

actorii joacă Hamlet - rolul sfânt

sub zodia fatalului păcat.


Veneam din ţară-n ţară-nspre a mea

și undeva, nici nu mai ştiu precis

un vameş îmi ucise poza ta

iubirea e un lucru interzis.


Dar tu, iubirea mea, poţi să şi mori

eu te păstrez întreagă, ochi şi nervi

degeaba te tot vând neguţători

sclavia lor n-ai vreme s-o observi.


De gen neutru e acest destin

care pe oameni vrea să-i ţină reci

dar noi în masculin şi feminin

ne împărţim, ne-om împărţi în veci.


Iubirea-i o anexă pentru mulţi

rulota unei vesele maşini

dar noi, sălbateci, tineri şi desculţi

ne vom iubi trecând prin foc şi spini.


Iubirea nu e târgul indecent

în care dăm ce ni se dă-napoi

legalizați în orice parlament

această conspiraţie în doi.


R: E un cireş, e un cireş

cireș sublim, cireş sublim

care ne-aşteaptă să-i fim hoţi

să-l jefuim - noi,  noi, voi, voi, ei, ei, toţi, toţi.

***

 Geniul gloatei - Charles Bukowski


Există îndeajuns de multă înşelăciune, absurdă violenţă plină de ură în omul

de rând pentru a aproviziona orice armată sau orice zi anume

şi cei mai pricepuţi în crime sunt cei care predică împotriva crimelor

iar cei mai dedaţi urii sunt cei care preaslăvesc dragostea

şi cei mai meseriaşi în război sunt cei care laudă pacea


acei care predică despre Dumnezeu, au nevoie de Dumnezeu

acei care predică despre pace nu au pace

acei care predică despre dragoste nu au dragoste


fereşte-te de predicatori

fereşte-te de aşa zişii cunoscători

fereşte-te de cei care citesc mereu cărţi

fereşte-te deopotrivă de cei care detestă sărăcia

şi de cei care sunt mândri de ea

fereşte-te de cei care sunt gata să te laude

căci au nevoie de laude în schimb

fereşte-te de cei gata să interzică ceva

întrucât le este frică de ceea ce nu ştiu

fereşte-te de cei care au nevoie de gloată căci

ei nu reprezintă nimic de unii singuri

fereşte-te de bărbatul obişnuit, de femeia obişnuită

fereşte-te de dragostea lor, dragostea lor este obişnuită

caută obişnuinţă


dar există un geniu în ura lor

există îndeajuns geniu în ura lor pentru a te ucide

pentru a omorî pe cineva

repugnându-şi singurătatea

neînţelegând singurătatea

ei vor încerca să distrugă orice este diferit de ei

nefiind în stare să creeze artă

ei nu vor înţelege arta

vor considera eşecul lor ca şi creatori

numai ca un eşec al lumii

fără să fie în stare să iubească deplin

vor gândi că dragostea lor este incompletă

şi apoi te vor urî

iar ura lor va fi perfectă


precum un diamant sclipitor

precum un cuţit

precum un munte

precum un tig ru

precum cucuta


este arta lor cea mai fină.

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...