***

 CARTEA ISTORIEI VEȘNIC DESCHISĂ – 2 AUGUST 

La 2 august 2008 s-a stins din viaţă Radu Grigorovici, fizician român de origine evreiască după mamă, membru titular al Academiei Române și vicepreședinte al acesteia (1990–1994).  A adus contribuții fundamentale la fizica semiconductorilor amorfi, este considerat fondatorul școlii românești de cercetare în acest domeniu. A publicat studii și documente despre Bucovina natală. 

Radu Grigorovici s-a născut la 20 noiembrie 1911 în Cernăuți, ca unicul fiu al social-democraţilor bucovineni Gheorghe şi Tatiana Grigorovici.   După absolvirea liceului Aron Pumnul (1928) a studiat la Universitatea din Cernăuţi, obținând în 1931 licența în științe chimice, iar în 1934 licența în științe fizice. La aceeași universitate, a fost apoi preparator la Laboratorul de fizică experimentală al profesorului Eugen Bădărău. Și-a susținut doctoratul în Științe Fizice la Facultatea de Științe din cadrul Universității din București în anul 1938, cu teza ”Potențialul disruptiv în vapori de hidrogen”. În anul 1958 a primit titlul de doctor docent în științe. În 1936 s-a transferat la Facultatea de Științe a Universităţii din Bucureşti, unde Bădărău fusese chemat ca șef al Laboratorului de fizică moleculară, acustică și optică. În 1938 a obținut titlul de doctor în științe fizice cu o disertație despre potențialul disruptiv în vapori de mercur. Între anii 1931 și 1942, Radu Grigorovici a fost preparator asistent și șef de lucrări la Facultățile de Științe din cadrul Universităților din Cernăuți și București, conferențiar de optică și inginer consultant în același domeniu; în perioada 1944-1960 a susținut diverse cursuri de optică. A urcat treptele ierarhiei universitare, devenind conferențiar în 1949. Între anii 1947-1957 a lucrat în paralel în industria izvoarelor de lumină (fabrica Lumen, apoi Electrofar), ca inginer consultant. 

Este constrâns, din motive politice, să renunțe la cariera universitară. Se retrage în activitatea de cercetare, devenind șef de secție (1960) și director adjunct științific (1963) la Institutul de Fizică București al Academiei RPR; în 1970 institutul va trece în subordinea Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară. În 1973 solicită pensionarea, continuându-și activitatea ca cercetător științific principal I cu jumătate de normă; în 1977, în urma unei reorganizări, este transferat la Institutul de Fizica și Tehnologia Materialelor, iar după un an i se desface contractul de muncă.

Radu Grigorovici a adus contribuții originale la fizica descărcărilor electrice în gaze, analiza spectrală în flacără, izvoarele de lumină, optica fiziologică și instrumentală, sistemele de mărimi și unități fizico-fiziologice. La Institutul de Fizică București a organizat și condus un grup de cercetători care a studiat fenomenele de transport în straturi metalice subțiri dezordonate, explicate prin structura de benzi a metalelor respective (1959-1966). Dar rezultatele cele mai importante au fost obținute în studiul semiconductorilor amorfi (1964-1977).

A fost ales membru titular al Academiei Române în 1990 (era membru corespondent din 1963) și vicepreședinte al acesteia (1990–1994). Preocupat de „adevărul vieții și adevărul științei”, s-a angajat activ pentru regenerarea Academiei în anii următori dictaturii comuniste. 

A fost membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei și doctor honoris causa al Universității din București. După dezmembrarea imperiului sovietic, a inițiat un dialog susținut cu românii bucovineni; a publicat, în ediție bilingvă română/germană, un volum de studii și documente despre Bucovina. Era un fin muzician care, după timpul dedicat fizicii, se relaxa interpretând la pian piesele preferate din marele repertoriu.

După dezmembrarea Uniunii Sovietice, Radu Grigorovici a inițiat un dialog susținut cu românii bucovineni, dedicându-se studiului istoriei Bucovinei. A publicat în ediție bilingvă română/germană un volum de studii și documente despre Bucovina, efectuând totodată mai multe traduceri comentate, eseuri și interpretări demografice.

În anul 2000, a fost decorat cu Ordinul Național ”Steaua României” în grad de Mare Ofițer.

(V.K.) 

„Libertatea Cuvântului” – www.l yberti.com

***

 „GOLGOTA” NEAMULUI ROMÂNESC DIN ȚINUTUL NOSTRU ESTE ÎNSEMNATĂ PRIN DOUĂ CRUCI – ÎN VALEA PRUTULUI, LA LUNCA, ȘI ÎN PĂDUREA VARNIȚA DE LÂNGĂ FÂNTÂNA ALBĂ 

Evenimentele tragice din iarna și primăvara anului 1941 sunt incluse în calendarul spiritual al românilor din regiunea Cernăuți și sunt marcate în fiecare an prin comemorări și parastase, așa cum e obiceiul creștin. Ele au fost ținute în tăcere o jumătate de veac, ca apoi, în ultimele trei decenii să se desfășoare ample cercetări, atât în regiunea Cernăuți, cât și în România. Recent a văzut lumina tiparului cartea lui Petru Grior „Masacrele de la Lunca, fostul raion Herța, și Varnița (Fântâna Albă), fostul raion Hliboca, din iarna și primăvara anului 1941”. Autorul, fostul director- adjunct al Arhivei de Stat a regiunii Cernăuți, cofondatorul și primul președinte al Societății regionale „Golgota”, Petru Grior, a cercetat decenii la rând această temă, ștergând colbul de pe multe documente și dosare, păstrate timp îndelungat  în fonduri secrete. Cartea este consacrată memoriei scriitorului Dumitru Covalciuc  din Cernăuți și colonelului Nicolae Nicolovici din Rădăuți, România, unii dintre veritabilii cercetători ai masacrelor de la Lunca și Fântâna Albă. Ea poate fi considerată și ca o încununare a muncii migăloase de arhivist a lui Petru Grior, care pune accent pe documentarea argumentelor. Autorul s-a condus după afirmația scriitorului Romulus Rusan: „Venerația față de victimele comunismului nu trebuie să ia doar forma lacrimii, a florilor depuse și a liniștii necesare reculegerii, ci a unei cercetări active, din care să reiasă caracteristicile istorice ale fenomenului totalitar. Suferința noastră trebuie studiată și cunoscută de noi înșine, dar și de alții, pentru că lacrimile se zvântă, florile se ofilesc, dar documentele rămân și ele se transformă în istorie”. 

„Când iarna a coborât în ținutul mioritic, plin de durere”

A fost prima iarnă după instalarea puterii sovietice în regiunea Cernăuți, când zăpada de culoare albă sclipitoare a fost stropită cu sângele martirilor români în lunca Prutului. Datorită cercetărilor întreprinse, autorul cărții a stabilit că la începutul lunii decembrie 1940, circa 300 de oameni din satul Boian, fostul raion Noua Suliță, planificau să pornească spre hotarul instalat de sovietici, dorind să treacă în Patria istorică. La șase decembrie în mâinile iscoadelor staliniste au intrat șase români din Boian și Petru Grior îi numește pe toți. Toți acești, considerați „dușmani ai poporului”, au nimerit în închisoarea din Cernăuți, unde la finele lunii iunie 1941 au fost executați. Autorul enumeră și numele celor care au semnat sentința. 

În continuare Petru Grior citează raportul căpitanului Martynov, unul dintre conducătorii Direcției Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS din regiunea Cernăuți, adresată lui Ivan Grușețki, primul secretar al Comitetului regional de partid Cernăuți, în care se menționează că la 28 ianuarie 1941, locuitori din satele Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Boian, Ostrița, Mahala au organizat o trecere în masă a frontierei.  La o depărtare de 3 kilometri de la frontieră ei au fost descoperiți de detașamentul de călăreți ai pichetului de grăniceri și de reprezentanții operativi ai organelor de interne. În timpul „operațiunii” au fost ucise 12 persoane, 53 rănite, iar 2 oameni au avut norocul să treacă frontiera. Arhivistul Petru Grior, în baza documentelor și a listei tuturor celor 67 de oameni, dornici de libertate și ajunși la Lunca, în dimineața zilei de 28 ianuarie 1941, arată că 15 au căzut în Valea Plângerii, 12 martiri vor fi condamnați la moarte (sentințele au fost executate la finele lunii iunie 1941), și 18 băștinași au murit în blestematele lagăre staliniste de muncă corecțională. Autorul subliniază: „Nu se știe până astăzi numele celor 2 bucovineni, care au avut norocul să treacă în Patria istorică, dacă dăm crezare raportului amintit, în acea sângeroasă zi de 28 ianuarie”. 

Vorbind despre masacrul de la Lunca din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, Petru Grior face referință la articolul semnat de regretatul jurnalist Gheorghe Frunză, publicat în ziarul „Zorile Bucovinei” din 7 februarie 1998. Autorul scrie că s-a format un convoi de aproximativ 400 de oameni, în majoritate tineri. Printre documentele doctorului Ion Nandriș a fost găsită o scrisoare rară – mărturia scrisă a unuia dintre cei 40 de supraviețuitori din „convoiul morții”, care a scăpat ca prim minune din masacrul ce a urmat. Este prima oară când masacrul de la Lunca este descris de un participant direct. Numele acestuia este Ilie Horoșinschi. Din această relatare cititorii cărții lui Petru Grior se pot bine documenta despre cele întâmplate în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941. Cu toate acestea, nu se știe numărul celor căzuți la Lunca, fiindcă românii secerați de gloanțele grănicerilor sovietici n-au fost identificați. Despre aceasta se menționează într-un document din 28 martie 1941, semnat de către căpitanul Kurakov, locțiitor al comandantului detașamentului de grăniceri. În dimineața zilei de 8 februarie 1941 sunt arestate 42 de persoane de origine română și un ucrainean. Petru Grior prezintă lista celor care la 14 aprilie 1941 au fost condamnați la moarte și lista celor care au îmbrăcat „cămașa muceniciei”, adică s-au nevoit în lagărele staliniste ale morții. 

„Sătui de „marea fericire” adusă de la Kremlin” 

În partea a doua a cărții sunt analizate detaliat circumstanțele și consecințele tragediei din „primăvară sovietică” – masacrul de la Fântâna Albă. Autorul scrie că după evenimentele sângeroase de la Lunca, au fost luate măsuri urgente în vederea întăririi frontierei cu trei rânduri de sârmă ghimpată și șanțuri adânci. Totodată, în luna martie 1941, „un zvon a străbătut cu iuțeala fulgerului ținutul mioritic, anunțând că locuitorii primesc dreptul să părăsească în mod legal regiunea Cernăuți”. Toți doritorii urmau să depună cereri în limba rusă sau ucraineană, fiind obligați să indice și motivul plecării. „După cum s-a constatat mai târziu, scrie autorul cărții, zvonul a fost lansat de către reprezentanții Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, cu scopul de a scoate la iveală atitudinea băștinașilor față de regimul stalinist”. La 24 martie 1941 românii din localitățile storojinețene s-au adunat în orașul Storojineț, înaintând organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria istorică. Asemenea cereri intenționau să înainteze și peste 1.500 de locuitori din satele Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca și Suceveni, care s-au adunat în dimineața zilei de 1 aprilie 1941 în curtea bisericii din Suceveni pentru a porni spre Hliboca. Spre Hliboca s-au îndreptat și alte grupuri de băștinași din satele de pe Valea Siretului. Reprezentanții organelor represive din raion, acești copoi ai regimului totalitar, au refuzat să primească cererile oamenilor. Părăsind Hliboca, băștinașii s-au îndreptat spre Suceveni, planificând ca din centrul acestei localități, să pornească spre frontiera sovieto-română, sperând în înduplecarea autorităților staliniste. Pe teritoriul satului Fântâna Albă, lângă cantonul Varnița, la 2 kilometri de frontieră, coloana de oameni a fost oprită de grănicerii staliniști, care au deschis foc din trei părți. „Au sângerat cerul și pământul. S-a îngrozit Valea Siretului. Unii, care au reușit să scape de gloanțele grănicerilor sovietici, „refugiindu-se în pădurea din apropiere, au fost ajunși din urmă de cavaleria sovietică și măcelăriți cu sabia”. Martirii sunt aruncați în gropi comune. Ei își dorm somnul veșnic la poale de codru verde. Fagii seculari le freamătă la creștet”, remarcă autorul. El citează documentul din 1 februarie 1943, în care Primpretorul plășii Storojineț, Gheorghe Scraba, prezintă „Tabelul de locuitori morți și identificați din revoluția din 1 aprilie 1941”, în care sunt indicate 24 de persoane. La 1 aprilie 1941 au fost arestați 260 de martiri. După trei săptămâni de calvar, 200 de băștinași au fost eliberați, fiind deportați în iunie, același an, iar 60 de osândiți au apucat drumurile Gulagurilor staliniste. 

Aceste date sunt urmate de scurte relatări despre unii din acești martiri, despre conferințele la care a fost luată în discuție tema masacrului de la Fântâna Albă, el figurând în carte și ca  „Răscoala din 1 aprilie 1941”. „Nu toți participanții la „Răscoala din 1 aprilie 1941” au ajuns până la Poiana Varniței”. În raportul adresat lui Stalin de către Nikita Hrușciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic)  al Ucrainei, se menționa: „În jurul orei 19 a zilei de 1 aprilie o mulțime de 500-600 de oameni au încercat în raionul Hliboca să treacă în România”. Nu cred că conducătorul Ucrainei Sovietice  ar fi îndrăznit să-i trimită dictatorului din Kremlin informații false”, subliniază Petru Grior. El conchide: „Românii din mai multe sate din Valea Siretului, pașnici din fire, pornind cu icoane împotriva focului de mitralieră, tras de grănicerii sovietici, au repetat, într-un fel, moartea ciobanului din nemuritoarea baladă populară „Miorița””. 

Cartea lui Petru Grior servește drept ghid pentru noi cercetări ai acestor două pagini tragice din istoria neamului românesc din regiunea Cernăuți în primul an al puterii sovietice, instaurate în ținut la 28 iunie 1940. 

(V.K.) 

„Libertatea Cuvântului” – www. lyberti.com

***

 CARTEA ISTORIEI VEȘNIC DESCHISĂ – 3 AUGUST 

La 3 (16) august 1865, la Storojineț s-a născut Iancu Flondor, eminent om politic din Bucovina. Boierul de la Storojineţ, Iancu Flondor, primise titlul de cavaler de Flondor pe linie habsburgică, dar se trăgea din boierii de Albota de la Curtea lui Ştefan cel Mare. În Imperiul Habsburgic, ţinta politică a lui Iancu Flondor a fost ca limba română să fie vorbită nu numai în şcoli, ci şi în administraţie. Exemplul său inspiră astăzi comunitatea românilor care îşi apără drepturile de a învăţa în limba maternă.

În perioada Primului război mondial Iancu Flondor și-a pierdut, în urma unui incendiu, conacul și întregul utilaj agricol. El a intervenit pe lângă comandantul rus, generalul Alexei Brusilov, în interesul populației bucovinene, lipsită de alimentele de bază și de posibilitatea de a se aproviziona și mereu amenințată cu deportări și cu rechiziții ale bunurilor. În anul 1917 Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena.

În primăvara și vara anului 1918 a fost primar la Storojineț. În toamna anului 1918 Iancu Flondor revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac conte Joseph Etzdorf să predea românilor prerogativele puterii. La 14/27 octombrie 1918 a fost convocată o adunare a românilor din Bucovina, care votează unirea provinciei cu Regatul României. Tot atunci este format un Consiliu Naţional și un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. Guvernul provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte a fost ales Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie are loc Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuți, unde Iancu Flondor le spune celor prezenți că „o iobăgie națională de aproape un secol și jumătate, pe cât de dureroasă, pe atâta de rușinoasă, e pe sfârșite. Poporul român din Bucovina este pe cale de a sparge și de a lepăda lanțul care i-a ferecat sufletul”. Congresul hotărăște „unirea necondiționată și pe vecie” a Bucovinei cu România.

După Unire, Bucovina primește doi miniștri în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, unul la Cernăuți (Iancu Flondor) și unul la București (Ion Nistor). Iancu Flondor a fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918-aprilie 1919, inițiind mai multe legi, pe care le-a redactat și le-a propus guvernului de la București. Este vorba despre un proiect de lege referitor la alegerea deputaților și senatorilor care să reprezinte Bucovina în Parlamentul României, un proiect de lege referitor la administrarea Fondului religionar ortodox al Bucovinei, dar și de alte proiecte. El a demisionat în urma unui conflict cu Ion Nistor.

S-a retras din viața politică și ultimii ani ai vieții i-a petrecut la conacul său din Storojineț, fiind bolnav. În ziua dinaintea morții, pe 18 octombrie 1924, Iancu Flondor s-a simțit bine, iar seara i-a spus cumnatului său, Octavian Zotta, care a venit să-l viziteze: „Am să dorm bine în noaptea aceasta”. A doua zi, pe la ora 11.30, servitorul observând că nu este chemat de stăpânul său, a intrat în cameră și l-a găsit mort în pat, „în o expresie liniștită”. A fost înmormântat în cripta familiei Flondor de la Storojineț.

În decursul întregii sale vieți Iancu Flondor a dat dovadă de onestitate și patriotism sincer. De asemenea, și-a sacrificat și o parte a averii sale în sprijinul cauzei românilor din Bucovina: la el apelau adesea persoane care cereau ajutor financiar pentru diverse publicații, asociații sau comunități locale românești. Tot lui îi solicitau sprijin bănesc studenți și profesori români din Bucovina, aflați în dificultate.

Onestitatea și patriotismul sincer al lui Iancu Flondor pot fi de neînțeles astăzi, când politica și corupția coexistă, fiind chiar interdependente. Dar Iancu Flondor nu a urmărit interesul propriu în acțiunea sa politică, lucru demonstrat în special în momentele în care, fiind chemat să conducă mișcarea națională a românilor bucovineni, a refuzat acest lucru, preferând să rămână izolat la moșia sa de la Storojineț. Poate mai cu seamă aceste trăsături sunt vizibile în episodul menționat anterior, în care Flondor refuză oferta de a se refugia în România la începutul Marelui Război: „Mai am și răspunderi nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții... și la viitor”. Scurt, dar cât se poate de elocvent. Istoricul Nicolae Iorga simțea nevoia, după Unire, să aducă un omagiu lui Flondor, a exclamat: „Cu adâncă recunoștință mulțumim omului întreg și neînfricoșatului Român”.

(V.K.) 

„Libertatea Cuvântului” – www.ly berti.com

***

 Activitatea studenţească din a doua jumătate a secolului XX pentru renaşterea istoriei neamului şi a culturii naţionale româneşti (XV)

     „Condamnaţii purtau numere pe spate, la pantaloni, pe fuste, pe căciuli şi pe mâneci” 

       La şedinţa Cercului a luat parte şi docentul Mihai Dăscălescu, care în ziua de 26 iunie 1941 este arestat de către reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS. La acea vreme fostul avocat locuia în vechea capitală a Bucovinei istorice, pe strada Cuciurul Mare, nr. 7. Românul s-a născut la 27 octombrie 1910, în localitatea Bursuceni, judeţul Botoşani al României, într-o familie de muncitori. Când împlinise opt anişori, Mihai a trecut pragul şcolii primare din satul natal, sorbind cu nesaţ din izvorul nesecat al cunoştinţelor timp de trei ani. Îşi continuă studiile primare în localitatea Dumbrăveni, acelaşi judeţ, baştina scumpei sale mame, Ecaterina Langa. Tatăl său, Vasile Dăscălescu, muncitor la căile ferate, în 1922 este transferat în fostul judeţ Hotin, îndeplinind diverse funcţii în cadrul gărilor feroviare din satele Vancicăuţi şi Mămăliga, încadrate în 1940, în componenţa regiunii Cernăuţi a RSS Ucrainene. Absolvind şcoala primară, se înscrie, în 1923, la Liceul „Aron Pumnul” din oraşul Cernăuţi, unde se va adânci în lumea miraculoasă a gândirii umane până în 1930, când devine student al Universităţii Cernăuţene, Facultatea de Drept. În perioada anilor 1931-1932 îşi satisface serviciul militar în termen în cadrul Regimentului 4 Vânători, dislocat în orăşelul Lipcani, aflat, în perioada sovietică, în componenţa RSS Moldoveneşti. După terminarea studiilor universitare, la 1934, tânărul Mihai Dăscălescu lucrează la biroul avocatului Constantin Rădulescu din Cernăuţi în calitate de practicant. Tot în acelaşi an se stabileşte cu traiul în oraşul Hotin, ocupându-se cu avocatura. Activitatea sa politică a început la 1933, când Dăscălescu devine membru al Partidului Radical-Ţărănist Român. Datorită calităţilor sale deosebite, spiritului întreprinzător şi principialităţii în fapte, peste doi ani, avocatul Mihai Dăscălescu este ales preşedinte al organizaţiei judeţene Hotin a partidului amintit. 

       La 28 iunie 1940, când în Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa este instaurată dictatura stalinistă, el revine la Cernăuţi, împreună cu soţia sa, Maria, născută în 1909. Rămas fără mijloace de existenţă, înaintează cerere comisiei sovieto-române cu rugămintea să fie repatriat în Ţara-i natală. Rezolvarea adresării sale va fi tărăgănată de către organele locale de resort pe parcursul unui an de zile şi, odată cu începerea operaţiunilor militare între România şi fosta Uniune Sovietică, este întemniţat în straşnica închisoare cernăuţeană, fiind acuzat de activitate antisovietică. Va fi evacuat în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă, cătunul Sosva, unde interogatoriile au durat 13 luni. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decizia nr. 85-S din 17 octombrie 1942, îl condamnă la 10 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţionlă. 

       În ziua de 13 iunie 1947, Dăscălescu, după şase ani de suferinţă, în timpul cărora a doborât copaci în pădurile seculare din Uralul îndepărtat, unde durata iernii trecea ca un fior rece prin sângele lui, iar cerul de gheaţă îi trezea în suflet dorul de Patrie şi de vară, de meleagurile mândre, unde trăiau părinţii, fraţii şi sora, înaintează Procurorului General al Uniunii Sovietice o scrisoare, în care roagă să fie reexaminat dosarul penal, motivând că în timpul cercetărilor au fost comise unele greşeli din partea anchetatorilor. La 23 iulie, acelaşi an, a doua scrisoare este trimisă lui Molotov, unul dintre liderii statului sovietic. Ea conţinea informaţia că Mihai Dăscălescu e cetăţean al României, fiind condamnat pentru fapte, pe care nu le-a săvârşit. În urma acestor adresări, sunt efectuate cercetări suplimentare şi Comisia Specială de pe lângă Ministrul Securităţii de Stat al URSS, prin decizia nr. 1 din 3 ianuarie 1948, îl pune în libertate pe deţinutul politic. 

       Cu lacrimi în ochi a primit fostul avocat această veste. Părăsind pământul îngheţului veşnic, a pornit spre Basarabia însorită şi plină de verdeaţă, oprindu-se în oraşul Bălţi, azi în Republica Moldova. Pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, devine lucrător al unor ateliere de legat cărţi. Începând cu luna ianuarie a anului 1952, dăscăleşte în diverse şcoli din raionul Chişcăreni. Întorcându-se în regiunea Cernăuţi, va fi numit profesor de limba română şi franceză la Şcoala Medie din Carapciu, în trecut raionul Hliboca. 

       Sentimentul nedreptăţii îi rodea sufletul, fiindcă el, vinovatul fără vină, a zăcut şapte ani în cazematele bolşevice, suferind de foame, boli şi frig. Conştiinţa nu putea să se împace cu faptul că numele lui rămâne pângărit în continuare. Pune mâna pe condei şi înaintează, în 1963, o plângere Procurorului General al URSS. După unele cercetări, efectuate de către reprezentanţii organelor de resort, Judecătoria Regională Cernăuţi adoptă, la 7 decembrie 1963, hotărârea privind reabilitarea lui Mihai Dăscălescu, la acea vreme lector la Universitatea de Stat din Cernăuţi. 

       Supravieţuind în Gulagul sovietic, Mihi Dăscălescu a lăsat urmaşilor preţioase mărturii despre închisorile şi lagărele staliniste, unde cerberii comunişti îşi băteau joc de osândiţi în modul cel mai sălbatic. În una din ele, citită pentru prima dată la şedinţa Cercului de limbă şi literatură română, în 1972, se menţionează următoarele: „Pe teritoriul lagărului condamnaţii purtau numere pe spate, la pantaloni, pe fuste, pe căciuli şi pe mâneci. Reprezentanţii administraţiilor se adresau către deţinuţi strigând numărul, fără a-i interesa că după acest număr se află un om cu durerile sale, cu lumea lui lăuntrică. Spre locul de muncă şi înapoi, osândiţii erau duşi în rânduri câte cinci, ţinându-se unul pe altul de braţ. În timpul mişcării se interzicea categoric să privească cineva în părţi sau în sus. Capetele trebuiau ţinute în jos, privind numai sub picioare. Pentru cea mai mică încălcare a acestei rânduieli, era pedepsit întregul şir. Oamenii primeau ordin să se culce cu faţa la pământ, de cele mai multe ori în glod, băltoace, zăpadă, iar soldaţii din escortă îi stâlceau în bătăi. Deţinuţii care întârziau la apelul de dimineaţă sau refuzau să iasă la lucru, indiferent din ce pricină, erau înhămaţi la o căruţă cu două roţi, încărcată cu pietre, şi mânaţi pe teritoriul lagărului până ce cădeau sleiţi de puteri. După această procedură erau udaţi cu apă, maltrataţi şi băgaţi la carceră”. 

       Docentul Mihai Dăscălescu s-a adresat către cei prezenţi la şedinţa Cercului, sfătuindu-i să formeze „o grupă de studenţi pentru ca aceştia să ridice problema reabilitării celor represaţi în faţa organelor corespunzătoare”. Fostul deţinut politic ştia că sunt mulţi studenţi „care aveau idei comune, erau gata să continue strângerea materialelor despre jertfele sistemului totalitar”. Tinerii, realizând sfaturile profesorului universitar, considerau că se ocupă „de probleme umanitare”, aşteptând că vor „primi sprijinul de la organele de partid şi sovietice locale”.

În imagine: Docentul Mihai Dăscălescu împreună cu studenții din anul I la filologia română. Toamna anului 1972. 

Petru GRIOR, 

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

***

 Activitatea studenţească din a doua jumătate a secolului XX pentru renaşterea istoriei neamului şi a culturii naţionale româneşti (XVI)

    „Bucovină, Bucovină,/ Eşti ca floare din grădină”

       În timpul acelei şedinţe, studenţii au povestit că în vara anului 1972, când a început vacanţa cea mare şi tinerii părăsind aula universitară s-au reîntors în satele lor cu gândul să le ajute părinţilor la munca istovitoare a câmpului, colaboratorii Academiei de Ştiinţe a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti au hotărât să desfăşoare în regiunea Cernăuţi o expediţie pentru culegerea folclorului cu tematică civică, în care să fie elogiat chipul lui Lenin, reflectată forţa îndrumătoare a Partidului Comunist şi marea prietenie dintre oamenii de diferite naţionalităţi din Bucovina Sovietică. Se apropia cea de a 50-cea aniversare a constituirii fostei Uniuni Sovietice şi savanţii au primit indicaţiile necesare din partea organelor de conducere. În procesul de adunare a creaţiei populare orale sunt antrenaţi studenţii de la Universitatea de Stat din Chişinău şi colegii lor de la Facultatea de Filologie a Universităţii cernăuţene. Tinerii, după cum vor menţiona savanţii cernăuţeni, au adunat cântece despre „bucuria vieţii noi, colhoznice”, când „oamenii muncii din Bucovina proslăvesc uriaşa forţă a prieteniei popoarelor sovietice” şi „marile transformări ale plaiului natal au putut fi realizate numai datorită reunirii Bucovinei de Nord cu Patria-mamă-Ucraina Sovietică”: „Bucovină, Bucovină,/ Eşti ca floare din grădină,/ Eşti frumoasă şi bogată,/ Cum n-ai fost tu niciodată,/ Că de când noi am dat mâna/ Strâns uniţi cu Ucraina,/ Cerul ni s-a limpezit/ Şi ni-i traiul fericit./ Lenin ne-a călăuzit/ Şi partidul ne-a unit./ Cântă fluieraş cu dor/ Hora colhoznicilor”. 

       „Legenda vie a neamului”

       În toamna de aramă a istoricului an 1972, când în oraşul lui Alexandru cel Bun, pe străzile căruia, „visând Ilene Cosânzene”, a rătăcit pe timpuri Marele Eminescu „cu versu-n gând” şi în care domnesc „tristeţi îndrăgostite de octombrie”, iar „copacii revelează culori”, ascunse în ramurile lor, în căminul Universităţii de Stat din Cernăuţi avea loc şedinţa ordinară a Cercului studenţesc studenţesc de limba română. La şedinţă a fost invitat poetul Vasile Tărâţeanu, absolvent al Facultăţii de Filologie, care va scrie mai târziu că era „domiciliat într-o rană sângerândă/ întinsă între două râuri înstrăinate”, cu „studii superioare făcute printre străini”. Tânărul din Sinăuţii Herţei a apărut în straie naţionale, ca un „Făt-Frumos din lacrima trecutului”, cu o desagă de cărţi vechi şi rare referitoare la istoria şi cultura milenară a neamului dacic. De la bun început, „cu zâmbetul scăldat în bunătate”, el a ţinut să afirme: „Sunt poetul despre care nu se vorbeşte încă/ la ora de literatură contemporană/ profesorii nu aleargă-n căutarea operelor mele/ şi elevii încă nu mă înjură în gând/ pentru că ar fi obligaţi să înveţe/ pe de rost poeziile mele”. 

       „Ca un semănător de vise”, „ajuns scrib la curtea Dorului de Ţară”, poetul, pătruns de „nişte gânduri subversive”, primite „de la domnul nostru cel întrutoatelea mare şi drept”, a pornit să scoată din paginile cărţilor, asemenea unui „şirag de piatră rară”, nume ale înaintaşilor, care au contribuit la afirmarea spiritualităţii româneşti pe acest picior de plai mioritic de la poalele Carpaţilor. Studenţii ascultau cu răsuflarea întretăiată, în acei seară miraciloasă de toamnă, când „natura se destăinuia în toată splendoarea ei”, relatările despre „vieţi ce-au strălucit în viaţă”: Ion Gheorghe Sbiera, Simion Florea Marian, Ştefan Ştefureac, Ciprian Porumbescu, Elena Niculiţă-Voronca, Leca Morariu, Vasile Bumbac, Eusebie Mandicevschi, Constantin Morariu, Ilarion Verenca, Dimitrie Gherasim, Constantin Şandru, Mihai Teliman, Constantin Procopovici, Dimitrie Cernăuţeanu, Traian Chelariu, Mircea Streinul, Tudor Flondor, George Mandicevschi, Gheorghe Chindiu, Traian Cantemir, Adrian Forgaci, Dragoş Vitencu, Constantin Berariu, Ecaterina Mandicevschi, George Drumur, Vasile Huţan, Gheorghe Stratoi, Gavril Rotică, Ion Grămadă, Traian Brăileanu, Liviu Marian, Vasile Gherasim, Mihai Ursuleac, George Voevidca, Constantin Buchental, Mihai Horodnic, Teodor Racoce. 

       Continuând frumosul gând, „prin această scriere/ începută şi încheiată în aceeaşi zi”, Vasile Tărâţeanu a înşirat titlurile unor ziare şi reviste, care au văzut lumina tiparului, decenii în şir, în Ţara Fagilor: „Crestomaticul românesc”, „Analele Dobrogei”, „Aurora română”, „Bucovina”, „Codrul Cosminului”, „Crai nou”, „Deşteptarea”, „Făt-Frumos”, „Foaia săteanului”, „Fond şi formă”, „Gazeta Bucovinei”, „Iconar”, „Încercări literare”, „Junimea literară”, „Patria”, „Orizont”, „Timpul”, „Viaţa nouă”, „Revista filologică”, „Glasul Bucovinei”. Dânsul a subliniat faptul că presa din ţinut, în tote timpurile, „ne-a legitimat drepturile, aspiraţiile şi certitudinile noastre, jucând un rol important în procesul de menţinere naţională”. 

       Finalizând comunicarea sa istorică, o copie a căreia va fi înmânată pentru păstrare Cercului studenţesc, poetul, care pentru toţi „a rămas o legendă vie” şi „un cântec de dor”, a recitat un sonet din opera lui Traian Chelariu. Această poezie a devenit un manifest pentru tinerii prezenţi „în raiul toamnei româneşti”, la acea memorabilă şedinţă: „Cei care-ntreabă-ntruna ce-o să fie,/ Cei care stau de-a pururi la-ndoială,/ Cei care-n toate pun doar îndrăzneală/ Şi sting în ei fărâma de vecie.// Cei care trec pe lângă apa vie/ Neispitiţi de tainica-i beteală,/ Cei socotiţi, cei răi, cei care-nşală/ Cu vorba-n sunet seara sinilie,// Cei care ştiu de ţinere de minte,/ Cei care spun că totul se pricepe,/ Cei care n-au ştiut de jurăminte,// Nici de oftat sau lacrimi, niciodată/ Nu vor cunoaşte clipa care-ncepe/ Nemuritoarea noapte înstelată”. 

Petru GRIOR, 

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.l yberti.com

***

 CARTEA ISTORIEI VEȘNIC DESCHISĂ – 5 AUGUST 

La 5 august 1922, în localitatea Siliștea-Gumești, județul Teleorman, s-a  născut unul dintre cei mai mari scriitori români din secolul al XX-lea, Marin Preda. Preda a fost un autor prolific, abordând diverse genuri literare precum nuvela, romanul și alte scrieri, toate la nivel de geniu. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără „Moromeții”, „Delirul”, „Întâlnirea din pământuri”, „Cel mai iubit dintre pământeni” sau „Marele singuratic”. Acestea sunt doar câteva dintre comorile literare pe care le-a lăsat cititorilor și care au marcat literatura română.

Fiu de țăran, Marin Preda a învățat cu intermitenţe în mai multe școli, ca în anul 1940, la vârsta de 18 ani, să se transfere la Şcoala Normală din Bucureşti, unde a studiat literatura română sub îndrumarea lui Vladimir Streinu. În anul 1941, prin intermediul lui Geo Dumitrescu, face cunoştinţă cu membrii grupării poetice „Albatros”, printre care se aflau Al. Cerna-Rădulescu, Sergiu Filerot, Virgil Untaru (Virgil Ierunca) și Marin Sârbulescu. După anul al IV-lea al Şcolii Normale lucrează pe un şantier din localitatea Fierbinţi.  În anul 1942 Marin Preda devine corector la ziarul „Timpul”, perioadă în care va lucra şi la Institutul de Statistică. Tot atunci debutează cu schiţa „Pârlitu” în ziarul „Timpul”. În aceeaşi publicaţie îi vor apărea povestirile „Calul”, „La câmp” şi „Salcâmul”, precum şi schiţele „Strigoaica” şi „Noaptea”.

În perioada 1945-1947 Marin Preda activează în calitate de corector la „Timpul” şi la „România liberă” şi este angajat la Societatea Scriitorilor Români.

În anul 1948 Marin Preda devine, pentru scurtă vreme, secretar de presă la Ministerul Informaţiilor, unde primeşte spre lectură manuscrisul romanului „Desculţ” de Zaharia Stancu. Îl apreciază negativ, pe motiv de lipsă de autenticitate. În anul următor Marin Preda este primit în rândurile Uniunii Scriitorilor, iar în 1952 primeşte Premiul de Stat pentru volumul „Desfăşurarea”.

În anul 1955 îi apare romanul „Moromeţii”, care este publicat pentru prima dată în „Viaţa românească”. La  20 martie 1957 Marin Preda este distins cu Premiul de Stat pentru Literatură, clasa I, pentru romanul „Moromeţii”. În anul 1965 este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. În anul 1967 publică volumul al doilea al romanului „Moromeţii”, iar în 1968 iese de sub tipar romanul „Intrusul” şi i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru acesta.

În anii 70 ai secolului trecut, poetul Adrian Păunescu îl convinge pe Marin Preda să susţină o rubrică permanentă în revista „Luceafărul”, în care publică fulminantul eseu „Obsedantul deceniu”. După mărturisirile lui Păunescu, Marin Preda dezavuează vestitele „Teze din iulie” ale PCR, declarând solemn în faţa lui Nicolae Ceauşescu: „Dacă introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!”.

La 1 martie 1974 Marin Preda este ales membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, iar în 1975 îi apare prima ediţie a romanului „Delirul” – pentru care primeşte numeroase critici, mai ales din cauza încercării de reabilitare a mareşalului Ion Antonescu. În anul 1980 apare ultima scriere antumă a lui Marin Preda, trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni”, care va cunoaşte un uriaş succes de critică şi de public. Volumul va fi considerat o critică violentă a comunismului, în consecinţă după câteva săptămâni pe piață, romanul a fost retras din toate bibliotecile şi librăriile publice şi universitare.

Marin Preda va pleca la Domnul la 16 mai 1980, la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia, în urma unei asfixii mecanice, la doar 57 de ani. Familia sa este convinsă că moartea fulgerătoare a scriitorului are o legătură cu opera „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Marin Preda a fost înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu. La 3 iulie 1990 este ales membru titular post-mortem al Academiei Române.

După două decenii de la moartea lui Marin Preda, academicianul Eugen Simion va recunoaște: „Am avut impresia că el (Marin Preda) își asumă, în vremuri grele, nu sarcina lumii – cum zic filosofii existențialiști –, ci sarcina umanului și, totodată, sarcina literaturii române”.

(V.K.) 

„Libertatea Cuvântului” – www .lyberti.com

*'*

 CARTEA ISTORIEI VEȘNIC DESCHISĂ – 8 AUGUST 

La 8 august 2022 a trecut pe tărâmul veşniciei poetul cernăuțean Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române. 

Destinul său de om de litere îşi are începuturile la lecţiile de limba maternă în şcoala din satul natal Sinăuţii de Jos, pe care i le-a dat profesorul şi poetul Vasile Leviţchi. După mulţi ani, Vasile Tărâţeanu, în semn de profundă recunoştinţă, a contribuit la scoaterea de sub tipar a volumului de memorii despre Vasile Leviţchi.

Pentru Vasile Tărâţeanu activitatea de ziarist la mediile oficiale, începută la „Zorile Bucovinei” în 1969 şi continuată la Radio Ucraina Internaţional, a fost o trambulină în presa independentă, care a apărut în Ucraina în primii ani de independenţă. Pe valurile renaşterii naţionale a românilor din ţinutul bucovinean, odată cu crearea Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, membru fondator al căreia a fost, Vasile Tărâţeanu îşi asumă responsabilitatea pentru editarea ziarului societăţii „Plai Românesc”, apoi redactează „Arcaşul” şi „Curierul de Cernăuţi”. De la volumul de versuri de debut „Arpele ploii” (1981), în decursul a patru decenii de activitate literară Vasile Tărâţeanu a scos de sub tipar peste treizeci de cărţi de poezie, proză şi publicistică.

Comparat cu un peregrin, poetul, activistul public şi patriotul Vasile Tărâţeanu a călătorit foarte des pe drumurile spiritualităţii din întregul spaţiu românesc, dar mai ales în România şi Moldova. În aceste ţări el a propagat scrisul românesc din nordul Bucovinei, susţinând tinerele talente. Şi nu numai pe ele. Regretatul Mircea  Lutic a declarat nu o dată că Vasile Tărâţeanu „poate face mai mult decât un institut întreg”. Moartea sa este o pierdere irecuperabilă pentru întreaga cultură românească.

Vasile Tărâţeanu a fost unul dintre iniţiatorii Cenaclului literar transfrontalier „Maşina cu poeţi” (Cernăuţi – Suceava). La ultima şedinţă de la Cernăuţi a Cenaclului, care a avut loc cu două luni în urmă, Vasile Tărâţeanu a citit o poezie de a sa, cu un moto din „Glosa” lui Eminescu. A fost ultima lui apariţie în faţa fraţilor de condei din arealul spiritual integru al Bucovinei, ca, orientându-se la versul eminescian, să-şi pună întrebarea despre rostul poetului în societate.

Victor Crăciun l-a caracterizat astfel pe regretatul poet de la Cernăuți: „În ordinea definirii ei, personalitatea lui Vasile Tărâţeanu s-a manifestat şi dezvoltat în trei direcţii esenţiale: poetul, publicistul şi animatorul naţional pe plan cultural, social şi politic. Vasile Tărâţeanu a simţit rezonanţa carpato-dunăreană-pontică, expansiunea lui poetică producându-se mai apoi, creaţia sa fiind cunoscută şi prin traduceri în tot acest spaţiu de simţire autohtonă milenară”.

„Vreme trece, vreme vine…”. S-a scurs vremea pământească, dăruită de Atotputernicul lui Vasile Tărâţeanu pentru a-şi sluji neamul cu cuvântul inspirat. „Vreme vine…”. Va sosi şi timpul când în casa lui Aron Pumnul de la Cernăuţi va fi deschis Muzeul „Mihai Eminescu”. Acolo neapărat va fi şi o expoziţie consacrată creaţiei lui Vasile Tărâţeanu, poetul şi activistul public care a luptat pentru acest muzeu. Deci, cuvântul inspirat al lui Vasile Tărâţeanu va continua să servească neamul românesc de la poale de Carpaţi…

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.ly berti.com