***

 

POVESTEA - CELEBRUL TABLOU AL LUI ALBRECHT DURER - MĂINELE !!!

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18!

Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei,

cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact.

Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie.

Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg.

Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.

Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie.

Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.

Când s-a întors în satul sau, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul.

Şi cuvintele de încheiere au fost: "Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg, să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert.

Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu. În final, Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine.

Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele.

Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data,

iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. 

Nu frate, pt mine e prea târziu.

Au trecut mai mult de 450 ani. Sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri, etc). sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ne este familiară doar una singură, a cărei reproducere o putem avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu mâini, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii mâini în rugăciune .

Sursa: Wichipedia.ro.

***

 Pe 3 august 1889, VERONICA MICLE se duce după "DULCELE EMIN"... 

"Sticluta cu arsenic fusese golita repede, dupa miezul noptii de 2 spre 3 august, cu lacomie hotarata", scria doctorul Taussig, in raportul medical. Este ingropata in cimitirul manastirii Varatec, unde s-a retras dupa moartea lui Eminescu. Avea doar 39 de ani...

Veronica Micle s-a născut pe 22 aprilie 1850 la Năsăud, rămânând orfană de tată în acelaşi an. Situaţia grea face ca familia să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud şi împrumuturile ajung pentru a se cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Curând, familia se mută la Iaşi. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare fac parte, între alţii, Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor.

Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, „un cuget bun, onest şi organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îşi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. În anii de şcoală, Veronica Micle cântase aria Violetei din Traviata în faţa directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreaţă română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul.

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie.

Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau? Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.

Mihai-EminescuLa Iaşi, în perioada 1874–1877, Eminescu se află constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei. „Şi ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiţi în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit şi el mitologie, revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Zvonurile, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu şi succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primeşte curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele şi acuzaţiile. „O milă dispreţuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei”.

Situaţia materială se înrăutăţeşte vizibil, pensia de urmaş nu e aprobată decât târziu, după mulţi ani. Veneratul profesor, cel care înfiinţase catedrele de fizică şi chimie ale Universităţii ieşene, le dotase cu aparatură şi colecţii ştiinţifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iaşi, nu întrunea condiţiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaş. Îi lipseau câţiva ani vechime. Pentru a-şi căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreşte la Bucureşti, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o lună şi jumătate. Se înfăptuia un vis. Corespondenţa din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.”

„Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”,

începe o epistolă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandreţe, aceste scrisori acoperă cu străluciri fugare o viaţă amară.

Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicaţia de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde, de fapt, un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rückert. Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia. Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei.

De la adresarea plină de gingăşie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, „Scumpul şi iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul „Domnul meu”, pentru ca apoi dragostea să revină:

„Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ţi vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din cele pierdute.”

Deşi în ultima lună a lui 1881 vine în Bucureşti, îşi ocoleşte, din ambiţie, idolul de-o viaţă. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedeşte, în corespondenţă, o pasiune aproape morbidă:

„Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei.”

Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprimă frenezia dragostei şi, în plus, dorinţa femeii de a se simţi ocrotită: „Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat.” Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensă durere. La sfârşitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în Bucureşti pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuinţa din str. Buzeşti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai din cauza opoziţiei, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci şi a sfâşietoarei deprimări eminesciene.

Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti. „Preferă să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple (căsătoria), dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii. Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Denigratorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer).

Iarna lui 1883–1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Face demersuri pentru a obţine o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887.”

„Şi te iubesc ca şi atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea sim¬ţire dulce / Ce-o da trecutul amintirii.”

În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta şi o defăimează în fel şi chip. Intervenţia precipitată a Bălăucăi e considerată un blestem („bălăuca”, „berechetă”, „îndrăcită”, „cu o droaie de nespălaţi”). La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav.

La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A. C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.” Moartea poetului, în dimineaţa de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Suţu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era, fără îndoială, Veronica Micle. 

Sursa :  Historia.ro.

***

 MINUTUL CU SĂNĂTATE !!!

Știați că banala mămăligă poate fi un adevărat medicament atunci când vine vorba de sănătate? 

Mălaiul, numit și prietenul intestinului subțire își păstrează peste 60 % din substanțele nutritive în timpul fierberii.

Mămăliga este o sursă excelentă de vitamine; A, B, C, E, potasiu, magneziu, fosfor.

Dar, mămăliga are efect benefic asupra organismului doar atunci când este asociată cu alimente sănătoase, bogate în vitamine, minerale, fibre și alți nutrienți importanți. Potrivit nutriționistilor, se consumă intre 100 și 200 de grame de mămăligă pe zi, adică 3 linguri, dacă este moale. 

Se fierbe suficient cât să devină ușor lipicioasă și nu să se desprindă de pe tel sau lingură, deoarece apar substanțele toxice precum acrilamida, iar toți aminoacizii benefici dispar, lăsând în urmă doar compuși cancerigeni. 

Spre deosebire de 200 de calorii cât conțin 100 de grame de pâine, aceeași cantitate de mămăligă ajunge doar la 100 de calorii.

De asemenea, aduce organismului carbohidrați de bună calitate, care conferă energie, sațietate și o mai bună digestie, 

-  reglează tranzitul intestinal, fiind de mare folos diabeticilor, 

-  reduce cantitatea de colesterol din sânge, scăzând astfel riscul de ateroscleroză și implicit de infarct, 

-  purifică sângele, 

-  ajută ficatul, 

-  scade cu 60 % riscul de boli psihice, 

-  reduce aciditatea și calmează durerile de stomac, fiind eficientă în lupta cu ulcerul, 

-  ajută la dezvoltarea fibrei musculare, 

-  previne cancerul de colon, sprijinind dezvoltarea bacteriilor benefice din intestine, 

-  este o sursă excelentă de betacaroten, iar carotenul din mălai este mai ușor de digerat decât cel din morcovi, 

-  nu conține gluten, deci poate fi consumat și de persoane care au intoleranță la această proteină, 

-  consumul de mămăligă, spre deosebire de cel de pâine, nu balonează.

Balonarea apare în momentul când fibrele din cereale nu sunt suficient de descompuse în intestin, iar drojdia din compoziția pâinii, fermentează. 

Clasicii pufuleți simpli, sunt o gustare perfectă, oferind sațietate și plăcerea gustului în același timp și o pungă nu depășeș te 300 de calorii...

***

 FIUL LUI ION CREANGĂ..........CONSTANTIN CREANGĂ (1860-1918) !

Unicul fiu al lui Ion Creangă, a urmat şcoala de ofiţeri din Iaşi.

Părăsit de mamă şi crescut doar de tată, începând cu vârsta de şase ani, băiatul lui Creangă a fost înscris la şcoala militară într-un moment de mare cumpănă din viaţa scriitorului. Ion Creangă tocmai fusese dat afară din rândul clerului şi din învăţământ. Ca să supravieţuiască fusese nevoit să-şi deschidă un debit de tutun în centrul Iaşilor, debit ajuns să fie administrat, câţiva ani mai târziu, de fratele lui, Zahei.

Şcoala militară avea avantajul că era gratuită şi promitea pentru micul Constantin o carieră profesională respectabilă, lipsită de grija zilei de mâine, în rândurile Armatei Române. Mult timp mai târziu, băiatul avea să povestească felul deloc democratic în care tatăl său hotărâse să-l înscrie aici: "Militar am fost pentru că aşa a voit tata. (…) Era el cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, de-ai casei şi de-alde mine mai ales, pleosc una peste gură! Şi n-aveai cui te plânge, grevele nefiind încă inventate pe-atunci. Şi-apoi, la drept vorbind, şi mie îmi sfârâia inima după tesac şi epoleţi".

Zgomotul armelor a continuat să-l seducă pe Constantin şi dincolo de vârsta copilăriei, după ce se familiarizase bine cu educaţia militară. În timpul Războiului de Independenţă – când tatăl său scria basmul "Harap Alb" şi suferea una dintre primele crize de epilepsie – Constantin a mers să lupte pe frontul româno-ruso-turc, fără să spună nimic acasă, deşi era minor şi nu putea hotărî înrolarea pentru el însuşi. Aflând, într-un târziu, de iniţiativa fiului său, speriat, Creangă a apelat la unul dintre prietenii săi de la Junimea, Petre Carp, care, intervenind pe lângă primul ministru Ion Brătianu, a reuşit să-i demobilizeze băiatul.

Constantin Creangă a absolvit şcoala de ofiţeri în 1879, cu gradul de sublocotenent. Între 1883 şi 1885, graţie sprijinului acordat de tată, a ajuns să înveţe la Viena şi la Bruxelles, la Şcoala Superioară de Geniu şi la Şcoala de Stat-Major. Pe vremea când încă era elev la Bucureşti, Ioan Slavici îi urmărea îndeaproape situaţia şcolară şi primea aceste rânduri de la Ion Creangă: "Nu ştiu dacă Creangă al meu învaţă sau se lasă pe-o ureche".

Pradă viselor întreaga tinereţe, Constantin avusese planuri de înscriere la Facultatea de Arhitectură din Viena, voia să breveteze dispozitive mecanice, se îndrăgostea până peste cap, se detaşa cu uşurinţă de femeile pe care le iubea şi avea, drept singură constantă a vieţii sale labirintice, lipsa acută de bani.

Obişnuind să se plângă de avariţia tatălui, în decembrie 1878, Constantin l-a determinat pe Eminescu să-i scrie aceste rânduri lui Creangă: "Nu ştiu dacă ai cauze deosebite de nemulţămire împotriva lui fiu-tău, dar oricare ar fi acelea te rog să le treci cu vederea şi să-i trimiţi din când în când parale pentru trebuinţele lui estraordinare". E unica scrisoare care s-a păstrat dintre cele trimise de Mihai Eminescu lui Ion Creangă şi ea vorbeşte despre tensiunea financiară dintre tată şi fiu.

Deşi adolescenţa lui Constantin a fost marcată de cereri disperate de bani, în momentul morţii tatălui, fiul a dat dovadă de o generozitate pe care purtarea lui de până atunci nu o anticipase. A donat toate economiile găsite în casa povestitorului, 30.000 de lei, unui comitet editorial care s-a ocupat de publicarea primei ediţii a operelor complete ale lui Ion Creangă – ale lui Ioan Creangă, mai precis - carte apărută în 1892.

Nora lui Ion Creangă era aromâncă. Când tatăl lui încă mai trăia, în 1884, uitând cu desăvârşire pasiunea pentru celelalte femei, Constantin s-a îndrăgostit de domnişoara Olga Pătru, o fată cu zece ani mai tânără decât el. Aceasta era fiica unor macedo-români care imigraseră din Salonic, trăiau în Brăila şi ajunseseră să atingă prosperitatea datorită comerţului cu mărfuri coloniale care le soseau cu vaporaşul pe Dunăre. Căsătoria dintre cei doi s-a încheiat în 1886, când mireasa avea 16 ani, iar doi ani mai târziu, în 1888, a venit pe lume primul nepot al lui Ion Creangă, Laetitia - născută în Italia, la Torino, şi botezată după o prinţesă a Casei de Savoia. 

A fost singurul nepot pe care Creangă, murind în 1889, a apucat să-l vadă şi să-l ţină în braţe. Laetitiei i-au urmat Horia (n. 1892), Silvia (n. 1894) şi Ion (n. 1898), alintat de familie Ionel.

Sursa : http://xn--adev ărul-c4a.ro/

***

 IOANA ȘI  SERGIU CELIBIDACHE .............ISTORIA UNEI MARI IUBIRI !!! ❤

 

Sergiu Celibidache s-a nascut pe 28 iunie 1916, la Roman, jud.Neamt.

Ioana-Sergiu Celibidache: “Ne certam, dar nu ne plictiseam”!

”- Stii tu cine este Ioana? l-a întrebat odată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.

– Știu si eu?! bângui acela de teama unui răspuns greșit.

– Ioana este insasi viața!

Zeci de ani mai târziu, dupa dispariția fizica a marelui compozitor si dirijor român, fu rândul Ioanei sa-si întrebe o prietena:

– Tu stii cine era Sergiu? Imi mânca aerul! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Si cred ca am fost un fel de eroina ca i-am rezistat.

Exuberantă, frenetică in felul ei de a trăi, „ o cratiță mereu in clocot” cum se descria ea însăși , dar in aceeasi măsură calda si apropiată, o femeie plină de har spiritual, si nu in ultimul rând , o pictorița de mare talent , supranumită „sora mai glumeața a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soția lui Sergiu Celibidache, ci însăși  viața lui.

S-au întâlnit in Buenos Aires la Teatrul Colon unde Celibidache, in vârsta de 38 de ani, se afla in turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise in Argentina cu al doile ei soț, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licențiat in drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca sa-i arunce rutinii vieții mănușa provocării unei aventuri.

In acea seara orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu,am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem si nu mai auzisem asa ceva pâna atunci. Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după baiatul spalatoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” dupa băiatul bancherului părinților ei, iar la 15 ani era deja măritată? După concert a mers direct in cabina lui Celibidache sa-i ceara un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi!

– Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos in sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată in ochii mei si am plecat zbuciumată …

Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reținere, ii declară soțului:

– Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieții mele!

Si a plecat. A lăsat totul si a plecat. Soțul a crezut ca e o joacă, o glumă, ca Ioana a înnebunit. Spera intr-o revenire a ei dupa ce-i trece frenezia amorului. „Jamais!” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si asa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariția pamanteasca a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu șevaletul sub brațe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania … Întrebată cât de greu sau cât de ușor i-a fost sa trăiască atâția ani in intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: ”Nu știu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.” Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumarate biografii, dar „una mai proastă decat alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reușit sa pătrundă esența clocotului existențial al dirijorului.

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-si cunoștea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant. In cartea „ Sergiu altfel …” Ioana Celibidache vorbeste despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile si comportamentul lui cu care s-a obișnuit atât de greu: sa fii prezentă la cele 5 min. de rugăciune ale dirijorului inainte de concerte, sa fii disciplinata, sa fii punctuala in orice, sa fii întotdeauna acasă când venea de la repetiții. Cât de ușor poate fi sa stai alături de o ființa care trăia exclusiv prin orchestra si repetii, iar tu să fii mereu disponibila pentru el? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam sa fac tot ce-mi doream.

Dacă reușeam sa ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna ma determina sa înțeleg ca e foarte important sa stau cu el. Si tot ea gasea răspunsul vindecător: ”Dar si eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”. Doua firi atat de profund personalizate artistic, atât de libere in cuget au trait esenta iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotriva. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără si toata teoria lui despre viață am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a încurajat-o sa urmeze cursuri de pictura si tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

– Ce-s chestiile astea? Întreba Celibidache dupa ce privea indelung un tablou pe care soția sa il semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei sa ajungi? Nu vezi ca nu-i organic?

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul in viață, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura in el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutam. El m-a invatat să caut. Spre sfârșitul vieții marele dirijor a carui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp indelungat tablourile Ioanei in care nu erau pictate lucruri ci efecte, stari si o intreba: ”Cum faci tu sa ajungi la Dumnezeu cu pictura?”. Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.

Si totusi Iubirea nu e de ajuns? Unora le este de ajuns.

Au existat certuri, dispute sau conflicte in familia Celibidache? Bineînțeles ca au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-si cum a plecat odată de acasa supărată ca sotul ei nu vroia in ruptul capului sa închidă gastele pe care le aveau la „casa de moara” , vila lor ce se afla la 100 km de Paris. Gastele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gastele, iar sotia si-a facut bagajele si a plecat … pentru cateva zile cand dirijorul a cedat in defavoarea gastelor. „Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Sa inveti sa razi cu „adversarul”, nuanta mai tarziu Ioana. Sa razi chiar daca nu ai de ce, altfel , te plictisesti de te ia dracu! Asa au ras 45 de ani!

– Barbatul meu s-a prapadit asa, dintr-o data. Dupa moartea dirijorului in anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „intr-un tunel al durerii”. A incetat sa picteze, iar cei 5 caini Saint-Bernard pe care dirijorul ii ingrijea personal, au refuzat mancarea pierind de foame. Viata isi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a inceput sa scrie despre el, astfel stiindu-l aproape, veghind asupra ei. 

Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsa. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

Viata este un dar ce ni se retrage la un moment dat. Ea nu dainuie si nu ar trebui sa avem aceasta pretentie la dainuire” , spunea la apusul vietii (2012) Ioana Celibidache.

Sa nu uitam, insa, sa radem asa cum au facut-o Ioana si Sergiu Celi bidache.

Sursa : Urban.ro.

***

 AZI- 6 - AUGUST .......PROBEJENIA SAU SCHIMBAREA LA FAȚĂ !!!( HOTARUL ÎNTRE VARĂ ȘI TOAMNĂ )

Schimbarea la Față a Domului este praznic mare, împărătesc, și pentru toți creștinii. În limba greacă denumirea sărbătorii Schimbării la Față a Domnului este Metamorphosis, cu înțelesul de transfigurare.

În tradiția populară, această sărbătoare poartă numele de Probejenia și marchează despărțirea de vară și schimbarea veșmintelor, naturii și ale oamenilor, cu cele ale toamnei.

Primul care situează acest moment important din viața Domnului ca petrecându-se pe Tabor este Origen, în jurul anului 250, fiind confirmat, apoi, în secolul al IV-lea, de Sfinții Chiril al Ierusalimului și Epifanie al Ciprului și de Fericitul Ieronim.

În cinstea sărbătorii Schimbării la Față a Domnului, la începutul secolului al IV-lea, Sfânta Împărăteasă Elena zidește o biserică pe Muntele Tabor.

Toma de Aquino, călugăr dominican, teolog, filosof și doctor al Bisericii, a considerat Schimbarea la Față drept cel mai mare miracol, în completarea botezului și arată perfecțiunea vieții în Rai.

La rândul său, Sfântul Antim Ivireanul numește sărbătoarea drept ,,Dumnezeiasca Înfrumusețare a lui Hristos".

În viziunea Sfântului Grigorie Palama, Schimbarea la Față a Domnului este începutul îndumnezeirii firii umane prin experiența luminii dumnezeiești sau a harului sfințitor și îndumnezeitor.

Probejenia sau Schimbarea la faţă, hotarul între vară şi toamnă. 

"Schimbarea noastră în bine, schimbarea invidiei în bucurie, a răutăţii în iertare, a împăcării cu sine şi cu ceilalţi."

În vechime, aceasta era ziua când se credea că „se ceartă vara cu toamna”, când Apollo, zeul suprem al soarelui și al luminii își disputa lumea cu Dionysos, zeul vegetației, al pomilor și al viței-de-vie, al vinului și al extazului. Țăranii îi zic Probejenie și pentru că este una dintre zilele-hotar de peste an cand se activează nenumărate ritualuri, obiceiuri, povești. Este ziua împăcării, una dintre zilele în care oamenii nu au voie să se certe, pentru că sunt ceruri deschise iar fiecare trebuie să contribuie la echilibrul universului și al lumii.

De Probejenie, codrul începe să-și schimbe culoarea, apele se răcesc, copacii plâng pentru că nu-și mai văd crescând lăstarii, cerul devine mai albastru iar berzele pleacă, purtând rândunelele plăpânde pe aripi. Oamenii rămân acasă și se roagă ca ele să ajungă cu bine și să se întoarcă la primăvara ce vine. Se spune că nu-i bine să pornești la drum lung în aceeași zi cu păsările călătoare că vei rătăci cărările și cu greu vei mai găsi drumul spre casă. Însă, dacă le însoțești cu privirea, vor lua cu ele și durerile tale.

Începând din această zi, chipurile oamenilor se vor schimba, vor începe să se lumineze, să se albească, pentru că soarele nu va mai avea putere să le rumenească obrazul. Iar cei care își doresc din tot sufletul să scape de o patimă, de Probejenie își vor afla leacul. Pentru asta, le vin în ajutor Moşii Schimbării la Faţă, strămoșii totemici care fac legătura între cer și pământ, între ceea ce se vede și ceea ce se simte, între dorință și amintire. Lor le aduc femeile satului ofrande bogate în struguri și miere, alimente sacre din cămările zeilor, care în această zi capătă proprietăți vindecătoare și apotropaice.

Fiind o zi prag, Probejenia are și puternice valențe premonitive: se crede că, dacă în această zi e soare, toamna va fi călduroasă și roditoare iar dacă, dimpotrivă, e ploaie, noul anotimp va fi capricios, neprielnic recoltelor. Se spune că de la Probejenie „nu se mai aleg fructele”, adică nu mai cad din pom înainte de vremea coacerii, că este momentul cel mai prielnic cositului otavei și că stupii trebuie aduși acasă pentru că „florile nu mai au dulceață”. Tot în această zi, începe culesul viilor cu „cu rod de vară”.

Interdicții

În satul românesc există obiceiul ca, de la Sânziene până la Probejenie, oamenii să-și scoată patul pe prispă și, astfel, preț de șase săptămâni să respire mireasma nopților de vară, să numere stelele, să viseze, să se conecteze la vibrațiile locului, la energiile pământului și ale cerului. În satul tradițional, începând de astăzi este interzis dormitul afară, dezlegat în noaptea de Sânziene. “Numa` atâta-i vara, vară/ Până-i patu` mândrii-afară/ Dacă mândra patu-și mută/ Poţi să ştii, vara-i trecută.”

Mai mult, ferestrele nu mai pot fi lăsate deschise peste noapte, pentru că, din cauza frigului, duhurile rele se pot ascunde în case. Gângăniile și șerpii se retrag la „căldura din inima pământului”, numai șarpele casei rămâne cuminte sub prag, spirit bun al locului, aducător de noroc și belșug. Dacă cineva întâlnește în astă zi un șarpe pe drum, trebuie să-l omoare, pentru că altfel acesta se va preface în zmeu.

Sursa : http://x n--creștinortodox-yxe.ro/

***

 A fost , oare, adevărat?...🩵

Doamne, ce mi-i dor de-acasă, ce mi-i dor și ce mă doare

când pe uliți bate vântul, prin ogrăzi e întristare

e pustiu, e lumea dusă, după bani, după câștig

iar bătrânii mor în case de tristețe și de frig

nu mai cată nici s-ajungă pân” la poartă pe-nserat

ce rost are, nimeni, nimeni nu mai trece-acum prin sat

la fântâna părăsită fără cană, fără apă

nimeni nu se mai oprește, caii nu se mai adapă

nici o urmă de căruță n-a rămas săpată-n lut

au plecat flăcăii tineri, alți copii n-au mai făcut

cine să mai poarte caii sau să pună boii-n jug

carul vechi e putred, drucul, grapa, coarnele la plug

stau sub streșina căzută într-o rână, de ani grei

Doamne, cum alergau caiii prin otavă... ca doi zmei

și juncanii, Doamne, odată cum trăgeau carul cu fân

îndemnați cu glasul molcom al lui Gheorghe... un bătrân

mai bătrân decât ogorul, mai cuminte ca un sfânt

avea părul ca omătul, mâna- brazdă de pământ

adormea sub cerul liber cu juncanii , lângă car

stând de pază ca soldatul pentru glie și hotar

pat făcea din fânul moale, înveliș din cer cu stele

iar în zori când cădea roua, ciocârlii și păsărele

îi cântau să nu mai simtă truda trupului bătrân

moșul meu, ai dus cu tine, păsări, boii, car cu fân...

ai dus valea cu izvoare, ai dus dealul cu vii coapte

Doamne, Doamne ...a fost poveste sau aievea au fost toate?

unde-s, unde-i ciocârlia ce cânta fără de plată

și nimic din toate cele, nimic din ce-a fost odată

nu mai este, nu mai vine, nu se-ntoarce din mormânt

ia-mă, Doamne și pe mine și mă fă din nou pământ

să mai fiu la fel cu toate câte-au fost , câte -au trecut

și de-o fi să mai fiu iară, fă totul de la-nceput

cu moș Gherghe ducând carul încărcat, plin de comori

prin văzduh caii sălbatici zburdând liberi și ușori,

iar în satul de pe vale la părău fete, fecioare

spălând iile cusute, cămăși albe și ștergare

puse-apoi pe stamba luncii la uscat în văzul lumii

pe când seara la portiță, sau ascunși sub geana lunii

să-și dea mâna, ea- sfioasă... cu-n flăcău voinic, cuminte

până-n zori cuprinși de vrajă, ei și-or face jurăminte

și-apoi nunta, mai spre toamnă, când e vinul așezat

Doamne, Doamne...ce durere,oare -a fost adevărat?

Autor:Mariana Adascalitei