***

 LUNA AUGUST !!! ❤

Luna lui August numită și „Gustar“ ori „Secelar“ ori „Măselar“ este a opta lună a anului după Calendarul Gregorian, cuprinzând în total 31 de zile. 

O zicală veche spune că în august să văd lunile de peste an iar acum se culeg multe roade. Turme și cirezi cobor de la munte, începând perioada de împerechere.

August este a opta luna a anului în calendarul Gregorian si una dintre cele șapte luni gregoriene cu o durata de 31 de zile. Luna august mai este denumita și: augustru, maselar, gustar, secerar, agust, aust, ogust, gustea, secerar, macavei-cap de post.

Din punct de vedere astrologic luna august începe cu soarele în semnul Leului și sfârșește în semnul Fecioarei. Din punct de vedere astronomic, luna august incepe cu soarele in constelatia Racului si se sfarseste cu soarele in constelatia Leului.

Numele lunii august vine de la numele primului imparat roman, Cezar August, aceasta luna are 31 de zile, pentru ca Cezar August a dorit ca luna august să aiba tot atâtea zile cate are luna lui Iulius Cezar, luna iulie. Inainte, luna august se numea în latina Sextilis pentru ca era a sasea luna în calendarul roman, calendar care începea cu luna martie. 

Grecii numeau luna august Metageitnion.

Conform traditiilor populare dacă în această luna va fi negura pe livezi și rauri după apunerea soarelui, înseamnă timp bun statornic, ploaia din august subtie vinul, vanturile de miazanoapte aduc timp statornic, cand sunt alune multe, înseamnă iarna grea pe viitor, daca în august nu e caldura, atunci rămân fructele necoapte, se spune ca în aceasta luna pleaca cocorii în siruri și randunelele în stoluri.

Luna august mai este denumită popular și “gustar“ si reprezintă ultima lună a verii. În această perioadă se coc, se mănâncă și se gustă cele mai multe fructe și legume ale anului, de unde și denumirea ei populară.

Pe lângă multitudinea și diversitatea de legume și fructe, august este de asemenea o lună ce abundă în tradiții, obiceiuri și superstiții, datorate în mare parte sărbătorilor din această perioadă.

Cele mai importante sărbători ale lunii august, sunt:

- Macaveii, Scoaterea Sfintei Cruci pe data de 1 august;

- Probejenia sau Schimbarea la Față pe data de 6 august;

- Sfânta Maria Mare sau Adormirea Maicii Domnului pe data de 15 august;

- Vartolomeii, Sfantul Apostol Bartolomeu, pe data de 25 august;

- Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul pe data de 29 august.

Prima jumătate a lunii august este reprezentată de o perioadă de post, post cunoscut ca Postul Sfintei Maria Mare, unul dintre cele mai mari posturi de peste an.

Se spune că acest post este rupt din Postul Paștelui care, în trecuturile îndepărtate, ar fi ținut 9 săptămâni. Cum primăvara este o perioadă mai săracă în alimente, s-au mutat două săptămâni vara, înaintea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, când legumele, zarzavaturile și fructele sunt numai bune de mâncat și gustat.

- Pe data de 1 august oamenii stropesc grădinile și livezile cu agheasmă, sfințesc grâu la biserică, pentru a-l amesteca cu semnițele ce urmează a fi semănate, iar cei care au stupi adună mierea deoarece aceasta capătă puteri miraculoase de vindecare.

- Pe 6 august, de Probejenie, femeile adună și usucă plante și fructe de leac, oamenii încetează cu scăldatul în râuri, iar călătoriile trebuie amânate pentru că e pericol de rătăcire.

Începând cu această zi fructele, în special strugurii și prunele, sunt bune de gustat, deoarece devin pline de dulceață și savoare, existând și o zicală în acest sens, și anume: “boabă nouă în gură veche”...

Luna august este, totodată, o lună a semănăturilor de toamnă, timpul fiind optim pentru aceste activități, în special după data de 15 august.

În luna august se coboară turmele de oi de la munte, bărbații schimbă pălăria cu o căciulă, iar cerbii spurcă apele curgătoare, care nu mai sunt bune de scăldat.

August începe în aceeași zi a săptămânii ca și Februarie în anii bisecți.

Soarele și Luna:

- Soarele — la începutul lunii răsare la ora 06:03 și apune la ora 20:40, iar la sfârșitul lunii răsare la ora 06:38 și apune la ora 19:53.

- August este o lună cu sărbători frumoase și tradiții pe măsură. 

De asemenea este luna în care majoritatea pleacă în concedii, ultima lună de vacanță pentru elevi și ultima lună a verii, de acum toam na începe să bată la ușă...

***

 

EMINESCU CĂTRE VERONICA:

      August 1882

         Măi fată nebună și drăgălașă,

   Și zi e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi și tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav și descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

   tu mă sfătuiești să petrec, să mă folosesc de tinerețe și alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citești în romanuri. Viața mea ești tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viață monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni și fără cunoscuți, și tu zici să petrec, ca și când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

   Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitație nervoasă, care va înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viața ca să nu ne mai despărțim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranță depărtată; e ceva aievea, e o simțire hotărâtă și de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu știi fără bine că sunt statornic, chiar încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

   E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogați decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar așa e lumea, așa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viața a doi nenorociți ca noi, o clipă de uitare de sine și de beție plătește mai multe decât viața întreagă a acestor oameni.

   Ți-am spus, Nicuță, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi și nici nu se poate altfel - căci tu ești cel dintâi amor al meu și vei fi unicul și cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deșartă și goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc și nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, și pustie viața fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt și mângâie-te măcar cât de puțin.

   Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te rog mult să te liniștești, să crezi în statornicia și în iubirea mea și să speri, dacă poți spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut și te rog, liniștește-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău

                        Emin

***

 O, mamă..dulce mamă..

O, mamă..dulce mamă..te-acoperă nămeții,

Cu zilele trecute și anii care vin,

Dar eu îți simt sărutul în zorii dimineții,

Și în amurgul serii, văd chipul tău senin..

Te văd, deși ești dusă departe-n veșnicii,

Și câte nu ți-aș spune, dar știu că tu le știi,

Te văd și lângă mine, te văd și-acolo sus,

Și-n ruga ta fierbinte, simt mâna lui Isus..

Mai pot să plâng cu tine în taină câteodată,

Să mai revăd trecutul vieții tale-ntregi,

Să-ți mai aud suflarea și vorbele în șoaptă,

Când lacrima prelinsă, cu mâna ta mi-o ștergi..

Zadarnic suflă vântul, uitării peste vremi,

Cu valurile negre, a nopții zbuciumate,

Când eu te-aud într-una, pe nume cum mă chemi,

Și-ți văd privirea dulce, în mii de locuri poate..

Ți-i troenit mormântul cu anii care-au nins,

Și florile-s uscate, luminile s-au stins,

Tu..mi-ai rămas lumina și inima mi-i sfeșnic,

Din tine vine dorul și-n mine arde veșnic..

Autor Ovidiu-P.

***

 Omagiu și recunoștință veșnică!

   Ion Pillat  31 martie 1891— 17 aprilie 1945

      Poezia ,,Gustar" a poetului Ion Pillat este încadrată în ciclul ,,Calendarul viei", poezii dedicate fiecărei lună a anului.

   În postfața atașată volumului ,, Pe Argeș în sus" criticul literar Ioan Adam spune: ,,Adevărate ,, poeme ale luminii" sunt reunite în ciclul  Calendarul viei. Negreșit, din ele lipsesc panismul, comuniunea ființei cu regnurile lumii, iar sensibilitatea poetului nu e atât de ascuțită pentru a percepe, precum Blaga, ponderea infimă a razelor selenare. Lumina e doar un revelator al stărilor sufletești, descoperind prin metamorfozele ei fluiditatea sentimentului, schimbarea lui rapidă. Analogiile sunt notate cu vădită voluptate de pictor, în linia acelei semnificative ,, poetici" formulate încă din 1915 într-o scurtă însemnare explicativă pe marginea sonetului Turla: ,,Învelind același obiect cu alte tonalități, pictorul n-are nevoie să-și schimbe desenul ca să ne dea o realitate diferită. Modifică lumina: înțelesul adânc, sufletul lucrurilor devine altul. Claude Monet a zugrăvit de sute de ori un colț de catedrală, pururi același; totuși din atâtea pânze, două nu sunt la fel. Cu trăsături identice fațada de piatră zâmbește dimineții sau se întunecă în amurg. Nu s-ar putea concepe prin analogie o artă poetică apropiată? O poezie care ar colora cadrul rigid al realului cu nuanțele fugitive ale simțirii; — o poezie care ar găsi, în același motiv de inspirare, dar la lumina altui sentiment, simboluri deosebite." Mărturisirea, extrem de prețioasă, oferă o cheie pastelurilor din Calendar."

         Gustar— Ion Pillat

Nu-i vară și nu-i toamnă: e vremea când în tine,

Pe înserări senine, un dor de ducă-ți vine.

Când nopțile sunt clare și cerul e paharul

De sticlă care zvârlă cu stelele, ca zarul

Pe drumuri depărtate să prindă călătorul.

Pe casa părăsită voi trage greu zăvorul

Și voi porni la ceasul când toaca bate rar...

Tăind călare vadul sub lunca din hotar,

Opri-voi murgu-n spume pe malul rupt de ape,

În ochi să-mi iau atâta cât sufletul încape:

Zăvoiul plin de umbre, ca un altar colina

Și-n soare apune munții încremenind lumina.

Sorbi-voi haiducește privirea până-n fund

Și pe cleștarul serii nu voi lăsa, rotund,

Decât un bob de rouă ce licăre, plăpând–

Întâia stea îmi arde în noapte și în gând.

Strâng bine calu-n pulpe și pinteni dau s-ajung

La hanul vechi ce-aține sub plute drumul lung.

Îmi leg de-o plută murgul și bat în poartă sâlnic

 Ca să-mi răsari, voinică, hangiță strânsă-n vâlnic,

Prin ramuri desfăcute ușor de mâna mea,

Zăresc comoara viei și-odihna ei mă vrea.

Sub un butuc de viță rămân culcat pe spate—

Privesc în gol la cerul cu ape neschimbate.

În mână iau ciorchina cu bob de chilimbar

Și o ridic spre soare, sus— Raza lui cu jar

Fantastic o pătrunde: un lampion aprins;

Îi sug lumina dulce și focu-i m-a cuprins.

Beau soare— Dar un piersic cu braț gol m-agață

Și îmi lipește sânul, pietros și mic, pe față.

Eu îl sărut cu dinții și poama lui cu sânge

Stropește pătimașa iubire ce o frânge.

O, toamnă, vrăjitoare mai tare decât moartea

La tine intru-n slujbă cât mă va ține soarta.

Dă-mi frunza ta ce sună cu galbenii din lună,

Dă-mi pe covorul foilor iar coborâtul oilor;

Dă-mi în zăvoi sitarii, pe miriște ogarii,

Și pe zarea drumului, albastru, sulul fumului;

Dă-mi în iatac sulfină, pe ceruri dă-mi lumină,

Și scâncetul cucoarelor pe liniștea ogoarelor;

Și dă-mi un nuc stufos, la umbră să stau jos,

Să scriu pe fruntea gliei tot calendarul viei.p0

***0

 EMINESCU ȘI ORTODOXISMUL  

 „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.Eminescu-1881

Eminescu era un om religios, educat încă de mic de Raluca în frica de Dumnezeu. Prietenul său Slavici povestește că „ Eu crescusem în biserică ; iară el (Eminescu) cunoștea, la vârsta de 20 de ani, nu numai învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe cele ale lui Platon, pe cele ale lui Confucius, Zoroastru și Buddha ; și punea religiozitatea, orișicare ar fi ea, mai presus de toate.”  Această exigență a divinului, care este o căutare de adevăruri și valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra întregii sale opere. ”Și de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios” (Rosa Del Conte) De altfel Eminescu va duce mereu dorul unei religiozități de ton și gust patriarhal prin filonul tradiției familiare și populare. El cunoștea Biblia aproape pe de rost și în limbajul lui era simbolul cel mai solemn al Cărții, întrucât are pecetea tradiției, străbătând veacurile cu adevăruri  de necontestat. Așa se face că în poezia lui întânlim multe poezii religioase.

 

“Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”-va zicepoetul.  Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: “Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul “Răsai asupra mea”, de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei “Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”

Analizând critic opiniile lui Răzvan Codrescu –, în eseul „Eminescu și creștinismul remanent”, conținut în numitul volum, Th. Codreanu pornește de la caracteristica secolului lui Eminescu, anume ca fiind sub profeția „Dumnezeu a murit”, prin care Nietzsche a intrat în istoria filozofiei, rezultat al loviturii de grație dată creștinismului în secolul anterior de către iluminiști. În aceeași perioadă încep să pătrundă în Europa occidentală și religii orientale, între care budismul și o serie de mitologii gnoze, științe oculte. Ceea ce înseamnă că această „ofensivă asupra creștinismului” nu putea să nu-l influențeze și pe Eminescu. Autorul cărții citează din autorii bibliografiei câteva exemple clare de „contaminare” a poetului în sensul celor de mai sus, exemple care contravin „purității creștine”. Există la autorii aflați în atenția lui Th. Codreanu opinia că știutele considerări ale lui Eminescu de natură creștină n-ar implica credința personală. Autorul însă inserează în antiteză convingerea părintelui Constantin Galeriu, anume că Eminescu avea o profundă gândire teologică. Totuși Th. Codreanu îl aprobă pe Răzvan Codrescu, care consideră că cei care îl vor canonizat pe Eminescu confundă planurile – cel cultural, cu planul religios. Ceea ce înseamnă că de fapt Eminescu nu mai putea fi credincios după normele religioase vechi, venite dinspre teologie, ci într-o formă a  gândirii transdisciplinare, care înseamnă a fi  simultan dincolo și întru creștinism. Eminescu – ca și Constantin Noica in secolul XX, constată autorul cărții – vede apropierea de Ființă, de Dumnezeu, "din orice direcție".

Și antinomiile Eminescu-necredincios, Eminescu-credincios continuă, sub opinia autorului cărții, să co-existe, anume că ambele sunt rezultatul complexității personalității aflate în acest gen de analiză și că, sub efectul răului veacului, a spiritului lui secular, Eminescu "a trăit toate riscurile judecării sale ca necredincios, neabandonându-L, în realitate, pe Hristos". Eminescu „a trăit creștinismul remanent (sub influența experienței creștine din familie – nota mea), iar, în limbajul său filozofic, arheic sau direct din cer". 

Iată și citatul, vizavi de tema enunțată, citat care, deși probă pentru una din părțile conflictului, lasă totuși celeilalte părți deschise porțile disputei:

„ Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

Unul dintre abuzurile interpretative privitoarela Eminescu este şi supralicitarea dimensiunii creştine a operei sale, împinsă, mai recent, pînă la adunarea de semnaturi pentru...“canonizarea” oficială a poetului ! Mulţi dintre cei ce consideră că “românismul” este inseparabil de creştinism (şi mai ales de ortodoxie) gîndesc cam aşa (gîndire “dogmatică” în sensul prost al cuvîntului): dacă pe de o parte “poetul naţional” este “expresie integrală a sufletului românesc”, iar pe de altă parte “ortodoxia este măsura românităţii noastre”, atunci Emi- nescu trebuie musai să fie un autentic creştin ortodox! ,,Aceştia par a se teme, din uscăciune sufletească şi/sau din cecitate intelectuală, că dacă Eminescu nu-i creştin ortodox ca dînşii, atunci nu mai au ce face cu el! în virtutea unei atari mentalităţi habotnic-reducţioniste, cam trei sferturi din arta şi cultura omenirii ar tre trebui anulate fară recurs!”-Răzvan Codrescu.

Legat de educația religioasă, Eminescu o vedea mai mult decât necesară: credința, considera poetul, este una din cele mai importante moșteniri pe care Biserica, Școala și familia le pot transmite viitorimii; prin religie, învățăceii ajung să diferențieze valorile perene de cele trecătoare; educația religioasă contribuie la formarea personalității, învățându-i să caute frumosul, bunătatea, să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, să poarte recunoștință față de înaintași, să privească viitorul cu responsabilitat.

În plan social, Eminescu a apreciat spiritualitatea creştină ca valabilă pentru viaţa morală din societatea vremii sale, iar lipsa educaţiei religioase a considerat-o cu repercusiuni negative în diferite domenii, chiar în administraţia publică, criticând într-un articol pe "advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu". Totodată, el atacă de pe această poziţie, cu un spirit deosebit de virulent, întreaga construcţie a unei societăţi corupte: "Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupţiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimene." ("Opere XII", p. 324).

Ataşamentul, respectul şi admiraţia lui Eminescu pentru Biserica neamului, pe care a văzut-o mereu prezentă în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale a poporului român, le-a dobândit din familia sa, de la surorile mamei sale care erau călugăriţe, una dintre ele chiar stareţă la schitul Agafton, unde copilul, apoi tânărul Mihai Eminescu mergea adesea. Aşa s-a familiarizat el de foarte timpuriu cu slujbele şi cântările bisericeşti, reflectându-le mai târziu în unele din creaţiile sale, în care foloseşte metafore inspirate din universul liturgic ortodox, ca, de pildă, în poezia „Rugăciune”.

Iubit şi preţuit de oamenii Bisericii de la vârsta fragedă a copilăriei şi până la sfârşitul vieţii, Eminescu a fost la rândul său un iubitor şi apărător al Bisericii. Astfel, el a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului (…)”

Un aspect mai puţin studiat al vieţii lui Mihai Eminescu, despre care circulă încă opinii diferite, este cel al atitudinii poetului faţă de credinţa religioasă. Spirit filosofic, atras de metafizică, în special de filosofia transcendentală a lui Schopenhauer, dar şi de Kant, din care a tradus o parte a "Criticii raţiunii pure", el s-a arătat mereu preocupat de o concepţie demiurgică asupra lumii, pentru care a cercetat mai multe domenii, inclusiv religia.

În timpul studiilor la Viena, spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga, (în vol. "Mihai Eminescu", Editura Tineretului, p. 70), Eminescu citea împreună cu Slavici, prietenul său, pe filosofii romantici germani şi studii de religie comparată, ceea ce va contribui la formarea unei viziuni originale asupra problemelor fundamentale ale omenirii. Cunoştinţele sale temeinice de orientalistică, filosofie, istorie naţională şi universală, economie politică, artă, religie etc. acumulate cu pasiune în anii de studii au fecundat apoi creaţia literară, ilustrând complexa personalitate a poetului, definită atât de bine de Constantin Noica a fi "un uomo universale în versiune românească".

Cu toate influenţele culturilor străine, Eminescu a rămas însă permanent legat de istoria şi spiritualitatea poporului nostru, pentru care avea un cult deosebit. În acest context, în opera eminesciană transpar o serie de referiri şi la problemele religioase. Este adevărat că poetul nu s-a preocupat în mod special de elaborarea unor scrieri despre religie, dar nici n-a ignorat fenomenul ca atare.

Romantic şi pesimist, hărţuit de neajunsurile vieţii sale şi nedreptăţile sociale ale vremii, el încearcă o evadare spirituală într-un spaţiu demiurgic, ceea ce-i va conferi o dimensiune astrală scrisului său şi-l va ridica la o înălţime proprie geniului cultivat.

***

 

Pentru a-l cunoaşte mai bine pe Eminescu, e musai să citiți "Amintirile" lui Theodor Stefanelli. Cartea a apărut în 1914 și iată ce spunea Stefanelli despre motivele care l-au îndemnat să publice acest volum: "Amintirile de față nu le-aş fi publicat dacă nu aş fi fost îndemnat spre aceasta de nenumarate ori şi din foarte multe părți. Mi s-a zis că eu, care am fost prieten şi coleg cu Eminescu în liceul din Cernăuți, care am petrecut cu dînsul cît timp a stat în Bucovina şi apoi cît timp a urmat studiile la  Universitatea din Viena, sunt dator să dau publicului românesc amintirile mele despre acest prieten al meu, amintiri care vor interesa pe cunoscuții, prietenii şi admiratorii lui Eminescu. Și astfel m-am hotărât să urmez dorinții exprimate din atîtea părți. Dar, habent sua fata libelli - cărțile își au soarta lor - căci nu mi-a fost cu putință să realizez această hotărâre pînă acum și aceasta nu din cauză că adunarea la un loc a acestor amintiri mi-ar fi făcut greutăți, căci între hîrtiile mele aveam mulțime de însemnări din viața mea și a colegilor mei, între cari și Eminescu, pe cînd era la Viena și după acest timp, iar pentru timpul cît am petrecut cu dînsul tinerețele în Cernăuți, întâmplările de pe atunci sunt atît de viu întipărite în memoria mea ca și cînd s-ar fi petrecut astăzi. 

Împlinindu-mi această datorință, aş avea cea mai mare mulțumire sufletească, dacă prin aceste amintiri aş fi putut contribui măcar cît de puțin la mai deplina cunoştință a individualității marelui nostru poet."

Dar cine a fost Teodor Stefanelli? Iată cîteva date biografice despre viața sa: 

Coleg de liceu cu Eminescu la Cernăuți, îl regăsim la Viena student la Drept. Organizează,  împreună cu Eminescu şi Slavici, Serbarea şi Congresul studențesc de la Putna, în 1871. Magistrat ajuns pînă la cel mai înalt grad judecătoresc din Austria ( Bucovina aparținea de Austria ), va avea în paralel o amplă contribuție pentru identitatea națională a românilor bucovineni. E membru al Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina şi, în 1875, cînd austriecii serbau 100 de ani de la anexarea Bucovinei, el fondeaza societatea Arboroasa, numele romanizat al Bucovinei, dat de el însuşi. Ca magistrat în Cernauți, Cîmpulung Moldovenesc, Suceava, îşi pune amprenta şi asupra vieții culturale. A fost membru al Academiei Române, odata cu Nicolae Iorga, în 1910. În 1914, la izbucnirea războiului, e nevoit să se refugieze la Fălticeni, la familia soției lui, pentru a nu fi arestat. I se suspendă pensia, fiind considerat "periculos statului austriac". În 1918,  cînd s-a făcut unirea cu Bucovina, Stefanelli a fost cel dintîi care "a trecut granița spulberată ca să se închine pămîntului din care era zămislit" (Artur Gorovei).

Stefanelli se stinge din viată în 1920.

Mi-a fost greu să aleg un capitol din "Amintirile" lui Stefanelli, fiecare are farmecul lui și ne dezvăluie o altă însușire, mai mult sau mai puțin cunoscută a poetului, astfel că  astăzi m-am oprit, șovăitor, la ultimul capitol, intitulat "Întîlnirea în București 1878."

Criticul Alexandru Ștefănescu spunea că a locuit patru ani în viața lui Eminescu pentru a scrie cartea despre el. Vă îndemn să locuiți cîteva minute în viața lui  Eminescu, alături de această minunată carte a lui Theodor Stefanelli. 

"În ziua de anul nou 1873, serbînd în Viena patronul unui coleg al nostru, eram încântați de preietenia ce domnește între noi, dar totodată foarte impresionați că în anul acesta, finindu-se studiile, trebuia să ne despărțim și să ne răslățim în toate părțile, intrînd în valurile vieții practice spre a ne cîștiga pîinea de toate zilele. Tineri și idealiști cum eram cu toții, ne ziserăm că nu se poate să nu ne întâlnim mai adese. Eu, aducîndu-mi aminte de o nuvelă "Vîntul soartei" de Leon Negruzzi pe care o citisem cu mulți ani în urmă în "Convorbiri literare", făcui propunerea să ne întâlnim tot din cinci în cinci ani, într-un loc pe care îl vom stabili înainte, și aceste întâlniri să urmeze de-a lungul întregei noastre vieți. Propunerea a fost primită cu mare însuflețire. Jurarăm cu toții că ne vom ține de cuvânt și hotărîrăm ca întîia noastră întîlnire să urmeze în București, în ziua de 15 august 1878. În anul acesta, dintre cei ce iscăliseră jurământul, ne aflam numai eu și Vasile Murariu în Bucovina; eu judecător în Cîmpulung, el în Cernăuți. Ne hotărîrăm deci să plecăm împreună la București. După o călătorie cu calea ferată și diligența, călătorie împreunată cu multe piedici din cauza podurilor rupte de puhoiul apelor și din cauza multelor regimente de ruși ce întîlneam întorcându-se de pe cîmpul de război din Bulgaria, ajunserăm în ziua de 14 august după amiaza în București. Întâiul nostru gînd a fost să-l căutăm pe Eminescu, despre care știam că este redactor la ziarul "Timpul". Pe drum ne întîlnirăm cu A. Chibici Rîvneanu ( care avea să fie alături de Eminescu și mai târziu, la întoarcerea acestuia de la spitalul din Viena - n.m), unul dintre cei jurați care sosise chiar atuncea de pe cîmpul de luptă din Bulgaria spre a se întâlni cu noi. Ne duserăm la hotelul Dacia unde se afla atunci redacțiunea "Timpului". În întîia sală aflarăm pe un domn, călare pe un cal de lemn, care-i ținea loc de scaun; el scria la o masă înaltă și ne spuse că Eminescu se află în sala de alăturea. Intrarăm în sala a doua și-l aflarăm pe Eminescu scriind la o masă lungă, plină cu jurnale. Era numai în cămașă și pantaloni; cravata era aruncată pe un colț de masă, iar înaintea sa era un talger cu fructe din care mînca scriind un articol pentru "Timpul". Bucuria sa a fost mare cînd ne-a văzut, căci nu ne întâlnisem de cînd cu serbarea din Cernăuți, 1875.

- Ce mai faci, puiule? îl întrebai.

- Mizerie, prieteni, vecinică mizerie, am ajuns jurnalist, adică calic... iată - și făcînd un gest cu mîna ne arată zîmbind talgerul cu fructe de pe masă. Nu știam de o zice aceasta serios sau în glumă, pentru că zîmbetul nu-i lipsea nicicând de pe buze. Acest obicei îl avea totdeauna, și noi care îl cunoșteam atît de bine izbucnirăm într-un hohot de rîs văzându-l în această situație tragicomică. Eminescu nu se schimbase de cînd îl văzusem, numai hainele erau cam neglijate. Părul tot lung îl purta, pieptănat în sus și mustața o mușca și acum după vechiul obicei. Îi spuserăm cu ce scop am venit la București și că nouă colegi din Viena se vor întâlni aici și vom petrece cîteva zile în capitală. 

- De minune, frate, de minune... care va să zică aveți...? și atuncea ridică, după vechiul obicei din Viena, degetul arătător al mîinii drepte (gestul acesta însemna: aveți o pițulă, adică aveți parale?)

Noi cunoscând acest gest înțeleserăm ce voia să zică și-i răspunserăm rîzînd:

- Se înțelege că avem...

- Ei, bravo! Ce berechet o să mai fie. Mă duc și eu cu voi, rămîne articolul meu neisprăvit, dar să scrie viteazul călăreț din cealaltă cameră ce-i va trăsni prin minte. Eminescu se îmbrăcă. Ieșind, zise plin de voioșie către călărețul din sala întîia:

- Adio, frate, la Filippi ne mai întâlnim - și fără să ne recomande, părăsi cu noi palatul Dacia. Pe drum ne spuse că cel ce scria în camera întîia era Caragiale. Noi îl mustrarăm că nu ne făcuse cunoscut pe acest literat, iar el răspunse că nu era vreme deoarece îi era foame și ar voi să stea cu noi la masă. Mai văzusem în redacție un tînăr care lucra și pe care așișdere nu ni-l recomandase, dar pe drum ne spuse că se numește Ronetti Roman, că este un băiat cuminte și foarte cumsecade, dar altfel nu știe nimic despre dînsul. L-am căutat și pe I. Slavici și l-am luat cu noi. Zilele cîte le-am petrecut în București a fost Eminescu nedespărțit de noi. El a fost călăuzul nostru în toate părțile, mînca, bea și petrecea cu noi și era bine dispus. Punga noastră era și a lui.

Măi, băieți - zise el într-o zi - așa voios n-am fost decât în Viena cînd petreceam cu voi.

Și în adevăr acele zile erau pline de viață, pline de momente fericite în care, lepădînd toată grija cea lumească, precum zicea Eminescu, trăiam în amintirile vesele ale vieței noastre de student și ne reaminteam toate poznele ce le făcusem odată, nevoia în care trăisem, cum adeseori serile nu aveam ce mînca și cum ne-a plătit Eminescu într-o seară masa, vânzând, fără știrea mea, o păreche de pantaloni ai mei.

Eminescu făcea mult haz de aceste amintiri, dar cîteodată i se întuneca privirile ca și cînd i-ar fi trecut un gînd prin minte, căci ofta și pronunța cu zîmbet amar cuvintele lui obișnuite: "Of, neamul nevoii!"

Într-o seară ne zise: Măi, băieți, aveți voi o idee? Sunt sigur că n-aveți ideea ce o am eu, deci am să vă duc la o idee - și ne duse la o grădină ce se numea La Idee. Acolo toate obiectele aveau numiri particulare. Mămăliga se numea "mîndria națională", cuțitul se numea Bismarck,  cafeaua neagră se numea "taifas cu cealma" ș.a.m.d. Am petrecut o seară minunată în această grădină și l-am avut cu noi și pe Ioan Slavici. 

Într-o zi am vrut să-l vizităm pe Eminescu acasă, dar din purtarea lui am înțeles că o astfel de vizită nu ar fi pe placul său, și Slavici ne spuse că puțini știu unde locuiește Eminescu și că nu-i place să primească pe nimeni acasă.

Avînd a mă reîntoarce în țară, mă plimbam cu Eminescu pe Calea Victoriei, pe atuncea calea Mogoșaiei. Intim precum eram cu dînsul, l-am întrebat cum o mai duce, cum trăiește. El zîmbind îmi răspunse cu un vers cunoscut dintr-un poet german:

"Arm am Beutel, krank am Herzen/Schlepp ich meine langen tage" - "Sărac la pungă și bolnav de inimă/ Îmi petrec lungile zile."

Mi-a rămas adînc întipărit în minte acest răspuns și nu-l pot uita de atîta vreme. Observ că Eminescu nu pronunțase versul acesta într-un ton jeluitor, ca unul ce ar suferi și ar avea lipsă de ceva; nu, acuma ca și altădată, și poate ca totdeauna față de colegii săi, el zîmbea, astfel că puteai foarte ușor crede că glumește sau zeflemizează. 

Ne-a petrecut pînă la gară. Eu și Morariu am plecat spre Giurgiu, iar el a rămas, ca să-și împlinească destinul, cu Chibici Rîvneanu și cu Slavici în București."

Theodor Stefanelli 1914 - Amintiri despre Eminescu

p.s. am păstrat scrierea cuvintelor din textul original.

În prima poză este Theodor Stefanelli

***

 29 iulie 1912: S-a născut scriitorul Nicolae Steinhardt.

Nicolae Aurelian Steinhardt (12/29 iulie 1912, Pantelimon, Ilfov – 29 martie 1989, Baia Mare) a fost un scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituțional.

BIOGRAFIE

S-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.

STUDII

Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa) și ale liceului Spiru Haret. Debutează la Revista Vlăstarul. Printre colegii de aici s-au numărat Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Deși era singurul elev de confesiune mozaică, a urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171–172) Nicu Steinhardt. Și-a luat bacalaureatul în 1929.

După 1929 a frecventat cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu.

Și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care a considerat-o „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

ÎNCEPUTUL ACTIVITĂȚII LITERARE

Antisthius este pseudonimul, - inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère - sub care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale apariții editoriale:

- în 1934 – În genul ... tinerilor, volum parodic, Editura Cultura Poporului, București, 1934, reeditare Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0, reeditare București, Ed. Humanitas, 1996;

- în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, editura Cultura românească din București,

- în 1937 – Illusion et réalités juives, Librairie Lipschutz din Paris.

- Cartea „În genul… tinerilor” a fost volumul de debut al lui N. Steinhardt, apărut în 1934 și reeditat în 1993 și 1996. Volumul conține pastișe și parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, dar și după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati, repudiate mai târziu de autor.

Între 1934-1935, Steinhardt a mai folosit episodic pseudonimul "Antisthius", în "Revista burgheză", unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion și Vremea, precum și pe Eugen Ionescu.

Ultimele două lucrări, publicate în limba franceză, în care încerca să-și asume ca experiență spirituală religia iudaică a părinților săi, sunt realizate în colaborare și sub influența prietenului său, Emanuel Neuman.

Cartea "Illusion et réalités juives" (Iluzii și realități evreiești) se încheie cu concluzia că „problema evreiască (subiect actual în 1937) nu poate exista într-un regim economic normal”, ci numai într-unul dominat de tirania Statului, de orice tip.

Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe.

În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de "purificare etnică" declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la "Revista Fundațiilor Regale" depunând o intensă activitate publicistică și critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească. Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

ÎNCARCERAREA

ARESTAREA

În 1958 a fost arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în lotul intelectualilor mistico-legionari. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în Lotul Noica-Pillat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de "infracțiune de uneltire contra ordinii sociale".

BOTEZUL

Acest eveniment înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Ion Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii). După cum a scris în Jurnal, botezul s-a petrecut foarte repede.

JURNALUL FERICIRII

Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor 1970, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este încredințată prietenului său ce fusese închis ca și el, poetul Ion Caraion care o duce la Securitate în 1972. Lucrarea îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

NICOLAE STEINHARDT ȘI RASISMUL

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualității perioadelor interbelică și a deportărilor în Transnistria: „Printre țigani. Rasismul este o demență, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie.

Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: "să-mi sară ochii", "să-mi moară mama", "să fiu nebun".

Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopăitor. Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnă.”

ELIBERAREA

Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul Darvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

RELUAREA ACTIVITĂȚII LITERARE

După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: Între viață și cărți (1976), Incertitudini literare (1980, care primește Marele Premiu al criticii literare).

PERIOADA DE MĂNĂSTIRE

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie Ciopron refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

MOARTEA

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Iustin Hodea - starețul mănăstirii - și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Iar părintele Iustin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.

În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989, (capitolul Repere biobibliografice întocmit de Virgil Bulat).

În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

OPERA

La Editura Polirom i se publică (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia) integrala operei sale. Seria de autor cuprinde atât operele de tinerețe (începând cu articolele publicate în presa interbelică, cu volumul de debut din 1934, În genul… tinerilor, și cu teza de doctorat, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în 1936), cât și operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a fost eliberat din închisoare.

VOLUME PROPRII

- Antisthius, În genul... tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934.

- N. Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit (teză de doctorat la Universitatea București, 1934).

- N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Essai sur la conception catholique du Judaisme, 1935.

- N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Illusion et réalités juives, 1937.

- N. Steinhardt, Incertitudini literare, Editura Dacia, Colecția Discobolul, Cluj-Napoca, 1980, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului, Editura Albatros, București, 1982, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Escale în timp și spațiu, sau Dincolo și dincolo de texte, Editura Cartea românească, 1987, fără localitate, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi, Editura Eminescu, „Biblioteca Eminescu”, București, 1988.

- N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (reeditat de mai multe ori, ISBN ediția 1994: ISBN 973-35-0364-9).

- Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae De La Rohia), Dăruind vei dobîndi - Cuvinte de credință, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, fără ISBN.

- N. Steinhardt (pe copertă) [ediție anastatică: Antisthius, În genul... tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934], Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0.

- N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, ISBN 973-96825-3-7.

- N. Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor, Editura Adonai, 1995, fără localitate, ISBN 973-97030-3-8.

- N. Steinhardt (Antisthius), În genul lui Cioran, Noica, Eliade..., Editura Humanitas, București, 1996, ISBN 973-28-0655-9 (reeditare a: Antisthius, În genul...tinerilor, 1934).

- Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas (Colecția „Memorii/Jurnale/Convorbiri”), București, 1998, ISBN 973-28-0896-9 (ediția I la Editura revistei Literatorul, București, 1992) (reeditat 2003, ISBN 973-50-0662-6).

- N. Steinhardt, Ispita lecturii, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2000, ISBN 973-35-1025-4.

- N. Steinhardt în dialog cu Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia (Colecția „Homo religiosus”), Cluj-Napoca, ediția a III-a, 2000, ISBN 973-35-0994-9 (ediția I în 1993).

- N. Steinhardt, Drumul către isihie, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), ediția a doua, Cluj-Napoca, 2001 (în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale 2000), ISBN 973-35-0993-0 (ediția I în 1999).

- N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983), Editura Humanitas, București, 2000.

- N. Steinhardt, Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi), Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2001, ISBN 973-35-1182-X.

- Arșavir Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație, Editura Dacia (Colecția „Alternative”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1306-7.

- N. Steinhardt, Monologul polifonic - ediția întâi: Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, ISBN 973-35-0185-9 ; ediția a doua: Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1338-5.

- N. Steinhardt, Eseu romanțat asupra neizbînzii, Editura Timpul, Iași, 2003, ISBN 973-612-067-8.

- N. Steinhardt, Între lumi - Convorbiri cu Nicolae Băciuț, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1994, ISBN 973-9168-05-1.

- N. Steinhardt, Între lumi, Editura Dacia (Colecția "Alternative"), Cluj-Napoca, 2001 (reeditare).

ALTE CONTRIBUȚII LITERARE

- Cuvânt înainte la cartea Svetlanei Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, Editura Aarhus, Olanda, 1988; Editura Științifică, București, 1994, ISBN 973-44-0125-4.

- N. Steinhardt, Autobiografie, apărută în ziarul "Ziua" (nr. 913/21-22 iunie 1997) și în "România literară", nr. 46/19-25 noiembrie 1997.

Traduceri făcute de Nicolae Steinhardt

Traduceri din engleză în română

- James Barlow, Personalul de 1 și 6, (1971).

- David Storey, Viața sportivă, (1972).

- Max Oliver Lacamp, Focurile mâniei, (1972).

- Rudyard Kipling, Stalky et comp., (1977).

- Gaston Boissier, Cicero și prietenii săi, (1977).

- Robert Graves, Eu, Claudius, Zeul..., (1979).

- Sherwood Anderson, Winesburg în Ohio, Editura Romhelion, 1993, fără localitate, ISBN 973-9052-21-5.

Traduceri din română în franceză

- Vies des moines de Moldavie. Enseignements et apophtegmes des grands spirituels de l'Eglise Orthodoxe de Roumanie aux 19e et 20e siècles par le Père Ioanichie Bălan - Traduction du texte roumain par le Père Nicolas Steinhardt. Monastère de Chevetogne, 1986.

Traducerea în alte limbi a volumului Jurnalul fericirii

- italiană: Diario della felicità (traducere de Gabriella Bertini Carageani), Bologna: Il Mulino, 1995, reeditat în 2017 cu ISBN 8897908330, 9788897908333.

- franceză: Journal de la félicité (traducere de Marily Le Nir, cu o prefață de Olivier Clément), 1996, ISBN 92-3-203209-0 si ISBN 2-86829-070-1 , Arcantère Éditions / Éditions UNESCO, reeditat în 1999 cu ISBN 2-86829-072-8.

- spaniolă: El diário de la felicidad (traducere, note și studiu critic de Viorica Patea și Fernando Sánchez Miret), Ediciones Sígueme, Salamanca, 2007, ISBN 978-84-301-1658-4.

- portugheză braziliană: O Diário da Felicidade (traducere de Elípio Mário Dantas Fonseca), Editura É Realizações, São Paulo, 2009, 978-85-88062-79-5, reeditat în 2017.

- maghiară: Napló a boldogságról. Fordította: Dankuly Csaba, Dankuly Levente. Koinónia, Cluj, 2007, ISBN 978-973-7605-56-6.

- ebraică: Yoman ha'osher (traducere de Yotam Reuveny), 2007, editura Nymrod, Israel

- greacă: Νικολάι Στάινχαρτ. Το ημερολόγιο της ευτυχίας (traducere de Νεκτάριος Κουκοβίνος). Αθήνα: Μαΐστρος 2006, reeditat în 2007 cu ISBN 978-960-8252-44-8 și în 2009.

Traducerea în franceză a volumului Dăruind vei dobândi

Donne et tu recevras (traducere, prefată si biografie de Michel Simion) 2017, Edition Apostolia, ISBN : 979-10-97454-00-5

MONOGRAFIE STEINHARDT

În 2009 apare la editura Humanitas o monografie dedicată lui Nicolae Steinhardt-N.Steinhardt și paradoxurile libertății- scrisă de George Ardeleanu de la Facultatea de Litere din București. Lucrarea, la origine teză de doctorat, apreciată intens în mediul intelectual românesc, cuprinde, între altele, o  serie de studii privind urmăririle lui Steinhardt de către Securitate sau felul cum a fost receptată generația 80, de exemplu, de acesta.