***

 

" Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul . Iar asta ne taie radacinile . O lume fara radacini este o lume fara morala "

Zoe Dumitrescu Busulenga, plecata la cele vesnice la data de 5 iunie, 2006 ...

S-a pregatit din timp, cu o smerenie reala, fara nimic teatral, pentru moarte, calugarindu-se, sub numele Benedicta, si petrecându-si o mare parte din ultimii ani de viata la Mânastirea Varatec, unde si-a gasit acum o suta si ceva de ani linistea si Veronica Micle. "Am socotit - explica Zoe Dumitrescu-Busulenga într-un interviu - ca un crestin intelectual trebuie sa-si petreaca ultimii ani ai vietii asa cum se facea pe vremuri, si mai cu seama sotiile care ramâneau singure, se retrageau la mânastiri. Era o frumoasa obisnuinta, mai ales în lumea boiereasca."

"Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt într-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem însa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se întâmpla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai cânta..." (Zoe Dumitrescu Busulenga)

"Ne-am purtat urât cu Zoe Dumitrescu-Busulenga în acesti ani de reculegere a ei! Nu în mod special eu, Alex. Stefanescu  dar si eu pentru ca nu i-am combatut destul de energic pe cei care au denigrat-o si au supus-o oprobriului public. Pentru o femeie aleasa ca Zoe Dumitrescu-Busulenga trebuie, daca esti barbat, sa te bati si în duel. Ca sa fie lasata în pace, ca sa i se îngaduie sa faca opera de educatie umanista în România si sa contribuie la afirmarea culturii române în lume (si nu ca sa obtina - asemenea altora - înalte titluri prin impostura), Zoe Dumitrescu-Busulenga l-a tratat frumos pe Nicolae Ceausescu. Pentru aceasta diplomatie inofensiva prin care si-a câstigat nimic altceva decât dreptul de a-si face datoria a fost stigmatizata în repetate rânduri dupa 1989, atât de justitiari maniacali, lipsiti de simtul nuantelor, cât si de unii tineri prost educati, din categoria celor care mânjesc statuile cu vopsea. Este infinit regretabil ca nu s-a format un curent de opinie împotriva unor asemenea acte de vandalism. Am asistat cu totii, aproape fara nici o reactie, la defaimarea unui om caruia trebuie de fapt sa-i purtam recunostinta. 

Poate de acum încolo vom deveni responsabili si ne vom solidariza împotriva mineriadelor din cultura. S-a ajuns departe, mult prea departe, cu actiunea de distrugere. Ar trebui sa-i punem capat, iar modul cum am tratat-o pe Zoe Dumitrescu-Busulenga sa ramâna ultimul caz de ingratitudine."

***

 

* O POVESTE FRUMOASĂ !

 Se numea doamna Riveros, în timp ce conducea clasa a 5-a.  În prima zi de curs, a început prin a le spune copiilor o minciună.  La fel ca majoritatea profesorilor, ea și-a privit elevii și le-a spus că îi iubește pe toți în mod egal.  Dar acest lucru nu a fost posibil, deoarece acolo, în primul rând, asezat pe scaunul său, era un băiat pe nume: Facundo Moreno.

 Doamna Riveros îl observase pe Facundo încă din anul precedent și observase că nu se juca foarte bine cu alți copii, hainele sale erau foarte neglijate și avea constant nevoie să facă o baie bună.  Facundo începea să fie oarecum neplăcut.  A venit vremea când doamna Riveros a plăcut să marcheze munca lui Facundo cu o dungă roșie, să facă un X mare și să plaseze un zero foarte izbitor în partea de sus a sarcinilor sale.

 La școala unde a predat doamna Riveros, i s-a cerut să revizuiască înregistrările fiecărui copil, a lăsat dosarul lui Facundo pentru ultima dată.  Când și-a examinat dosarul, a avut o mare surpriză.

 Profesorul din clasa întâi a scris: „Facundo este un băiat foarte luminos, cu un zâmbet ca nimeni altul.  Își face treaba îngrijit și are maniere grozave ... este o plăcere să-l ai în preajmă ".

 Profesorul său din clasa a doua a scris: „Facundo este un elev excelent, se înțelege foarte bine cu colegii săi de clasă, dar își arată îngrijorarea deoarece mama lui are o boală incurabilă și mediul acasă trebuie să fie foarte dificil”.

 Profesorul din clasa a III-a a scris: "Mama sa a murit, a fost foarte greu pentru el. Încearcă să facă tot posibilul, dar tatăl său nu arată prea mult interes și mediul de acasă îl va afecta în curând dacă nu se iau anumite măsuri. . ".

 Profesorul său din clasa a patra a scris: „Facundo se află în spatele colegilor săi și nu manifestă prea mult interes față de școală.  Nu are mulți prieteni și uneori doarme la ore ”.

 Acum, doamna Riveros își dăduse seama de problemă și își părea rău pentru ea însăși.  A început să se simtă mai rău când elevii lor le-au adus cadourile de ziua profesorului, înfășurate în arcuri frumoase și hârtie lucioasă, cu excepția lui Facundo.  Darul său era slab înfășurat cu hârtie gălbuie pe care o luase dintr-o pungă de hârtie.  Doamna Riveros era îngrozită să deschidă acel cadou în mijlocul celorlalte cadouri.  Unii copii au început să râdă când au văzut o brățară veche și o sticlă de parfum cu doar un sfert din conținutul ei.  Ea a oprit tachinarea copiilor exclamând cât de prețioasă era brățara, în timp ce a încercat-o și și-a tamponat o parte din parfum pe încheietura mâinii.  Facundo Moreno a rămas la sfârșitul orei în ziua aceea suficient de mult pentru a spune: „Doamna.  Riveros, astăzi miroși așa cum mirosea mama mea. "După ce băiatul a plecat, a plâns cel puțin o oră.

 Din acea zi, ea a încetat să mai învețe copiii aritmetică, citit și scris.  În schimb, a început să-i educe pe copii.

 Doamna Riveros a acordat o atenție specială lui Facundo.

Când a început să lucreze cu el, creierul lui a început să reînvie.  Cu cât îl încuraja mai mult, cu atât răspundea mai repede.

 Până la sfârșitul anului școlar, Facundo devenise unul dintre cei mai sârguincioși copii din clasă și, în ciuda minciunii sale că i-a iubit pe toți elevii în mod egal, Facundo a devenit unul dintre dragii profesorului.

 Doi ani mai târziu, a găsit un bilet sub ușă, era de la Facundo, spunându-i că fusese cel mai bun profesor pe care l-a avut vreodată în viața lui.

 Cinci ani mai târziu, în aceeași perioadă, a primit o altă notă de la Facundo, acum îi scria că a terminat liceul fiind al treilea din clasa sa și ea a fost în continuare cea mai bună profesoară pe care a avut-o vreodată în întreaga sa viață.

 Cinci ani mai târziu, a primit o altă scrisoare prin care spunea că, deși uneori lucrurile erau grele, el a rămas la școală și în curând va absolvi cu cele mai mari onoruri.  El i-a repetat doamnei Riveros că ea a fost în continuare cel mai bun profesor pe care l-a avut vreodată în viața sa.

 Patru ani mai târziu a primit o altă scrisoare.  De data aceasta a explicat că, după încheierea carierei sale, a decis să călătorească puțin.  Scrisoarea explica că ea era în continuare cea mai bună profesoară pe care a avut-o vreodată și preferata lui, dar acum numele lui se prelungise puțin, scrisoarea era semnată de Dr. Facundo Moreno

 Povestea nu se termină aici, mai este o scrisoare de citit, Facundo a spus acum că a întâlnit o fată cu care urma să se căsătorească.  El a explicat că tatăl său a murit acum câțiva ani și a întrebat-o pe doamna Riveros dacă ar dori să ocupe la nunta ei locul care este de obicei rezervat mamei mirelui, bineînțeles că bătrâna profesoară a acceptat.. .

 A sosit purtând vechea brățară și s-a asigurat că va purta parfumul pe care Facundo și-a amintit că mama sa a folosit-o în ultimul Crăciun pe care l-au petrecut împreună.

 S-au îmbrățișat și dr. Moreno i-a șoptit la ureche: „Mulțumesc, Maestră, pentru că ai crezut în mine. Mulțumesc foarte mult pentru că m-ai făcut să mă simt important și mi-ai arătat că pot face diferența”.

 Doamna Riveros cu lacrimi în ochi, a inspirat și a spus: „Facundo, te înșeli, tu ai fost cel care m-a învățat că pot face diferența.

 - Nu am știut să educ până nu te-am cunoscut.

 Există povești care pot fi de mare folos pentru a face din această lume un loc mai uman când ești sensibil la durerea și problemele altora.

 💌

***

 

Legenda învățătorului

Când Dumnezeu a creat învățătorul, a chemat toți îngerii și i-a întrebat:

- Cum ar trebui să fie un învățător?

Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri: 

- Să-i iubească pe copii!

- Să rămână mereu elev, învățând continuu pentru a transmite învățăceilor lui cunoștințe actuale și de valoare!

- O ființă care să rămână veșnic tânără, amabilă, înțelegătoare, modestă, creativă și corectă!

- Să aibă cele trei perechi de ochi: cu o pereche să vadă în timp ce scrie la tablă sau citește, cu alta să vadă ce nu ar trebui, iar cu ultima să se poată uita la elev când acesta este obraznic și trebuie să-i spună: „Te iert, altă dată să nu se mai întâmple !”

- Să poată preda lecția când copilul este bolnav acasă sau el însuși suferă de vreo boală!

- O ființă care, deși uneori firavă, este în stare să stăpânească prin tact pedagogic și talent o clasă de elevi, uneori mai înalți sau mai puternici decât el!

Când a auzit aceste răspunsuri, Dumnezeu le-a spus îngerilor:

- Acestei ființe, care primește atât de puțin și dă sau i se cere atât de mult, mai trebuie să-i adăugăm ceva!

- Ce? au întrebat toți îngerii în cor.

Dumnezeu le-a răspuns :

- Lumină, multă lumină, pentru ca flacăra învățătorului să nu se stingă niciodată!

Să vă dea Domnul multă înțelepciune și calm să puteți duce cu bine munca dumneavoastră de Învățători! 

(Maria U.)

***

 

6 iunie 1716 - Domnul muntean Stefan Cantacuzino a fost ucis în noaptea dintre 25-26 mai/6-7 iunie 1716, la Constantinopol, împreună cu tatăl său, stolnicul Constantin.

Bunicul său era postelnicul Constantin Cantacuzino. Ștefan era fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, un mare umanist educat în Italia. Prin tată, era nepot de frate al domnului Țării Românești, Șerban Cantacuzino, al ctitorului Mihai Cantacuzino și al Stancăi Cantacuzino, soția lui Constantin Brâncoveanu. Corpurile le-au fost aruncate în mare, iar capetele au fost umplute cu bumbac și trimise la Adrianopol, unde au fost prezentate vizirului Gin-Ali. Ștefan Cantacuzino a fost domnul Țării Românești din aprilie 1714 până la 21 ianuarie 1716, fiind ultimul conducător pământean al țării înainte de instituirea domniilor fanariote.

În timpul domniei lui a început războiul între turci și creștinii europeni conduși de principele Eugeniu de Savoia. Ștefan a luat partea nemților habsburgici, comunicându-i lui Steinville știri despre stadiul pregătirilor de război ale Porții. Ștefan a fost mazilit și ridicat din București de un capugiu, trimis de Poartă. Ambasadorul englez la Constantinopol scria deja la 9 ianuarie către secretarul de stat că mazilirea are ca motiv gelozia marelui vizir, iar Ștefan era înlocuit cu Mavrocordat pentru că Poarta avea mai multă încredere în acesta din urmă, iar familia sa din Constantinopol era chezășie.

***

 

Jeana Gheorghiu s-a născut la 6 iunie 1946. 

”Șase a șasea, 46”, obișnuia să spună.

A fost o studentă eminentă și a citit toată viața. Așa se face că era extrem de competentă și putea vorbi despre orice subiect. A absolvit Facultatea de Limba și literatura română la Universitatea București, apoi cursuri postuniversitare la Facultatea de Ziaristică.

In scurt timp a devenit foarte populară, mai ales din pricina vocii inconfundabile și a subiectelor abordate, majoritatea ocolite de alți realizatori. Cei care au văzut-o își amintesc cu nostalgie de ”Joia tineretului”, o emisiune cu și despre tineri talentați pe care Jana Gheorghiu o modera în epoca comunistă.

A fost realizator, redactor-sef la Redacția Tineret a Radioului public (1990 - 1993, 1994-1998), apoi director interimar al canalului TVR 2 (1 oct. 2002 - 30 iun. 2004). Pentru un an a fost director de programe la Radio Total (1993).

Revenită în forță la TVR 2, a șocat opinia publică cu un reportaj dureros despre „trenurile morţii” de la Timişoara, din timpul Revoluţiei din decembrie ’89.

"Veniți cu noi, pe canalul doi!” era sloganul cu care Jana Gheorghiu atrăgea publicul tânăr.

18 mai 2007. O veste tristă a venit fulgerător în redacții. ”A murit Jana Gheorghiu!”

 Mulți dintre jurnaliști au lucrat sau s-au format pe lângă Jana Gheorghiu, o personalitate în presă.

RESPECT!

Dumnezeu să o odihnească în pace!

***

 

5 Iunie Ziua învățătorului!

A FOST CÂNDVA…

Când,la primele patru clase, erai controlat inclusiv dacă ai batistă, unghiile tăiate, părul tuns, iar în clasă nu auzeai decât vocea Învățătorului. Vocile noastre se auzeau în pauze sau după ore… când ne jucam, pentru că aveam și timp să ne jucăm… “cu cheia la gât”.

*A FOST CÂNDVA… când clasele V-VIII însemnau pregătirea pentru Treapta I care era, de fapt, intrarea la liceu. Pe atunci, niciunul dintre noi nu auzisem de cuvântul “meditații”. Totul se învăța în clasă și chiar se învăța! … și uite așa rămânea timp să ne și jucăm… “cu cheia la gât”.

*A FOST CÂNDVA… când, după ce tremuram de emoții la Treapta I, intram la liceu, iar clasele a IX-a și a X-a erau, cumva, mai relaxante, dar primeam informații și despre ce înseamnă o viitoare meserie. Și cu toate că Treapta a II-a bătea la ușă, rămânea timp și pentru filme, plimbări sau excursii… de data aceasta, “cu cheia in buzunar”, pentru că deja eram mari.

*A FOST CÂNDVA… când clasele a XI-a și a XII-a însemnau pregătirea pentru a intra la facultate. Pe nimeni nu interesa Bacalaureatul și nu pentru că nu ar fi contat, dar nimeni nu își imagina că nu l-ar fi luat… pentru că eram pregătiți, pentru că știam.

*ABIA ATUNCI, prin clasa a XII-a, unii dintre noi mai făceam pregătire suplimentară, dar era pe final de clasă și în apropierea admiterii la facultate. Și cu toate acestea, aveam timp pentru prieteni, aveam timp pentru noi… iar cheia era tot în buzunar.

A FOST CÂNDVA… când totul se învăța “la clasă” și aveam timp și pentru noi...

***

 Izvor

Sunt eu, izvorul tău, 

Cel viu și nesecat de veacuri

Sunt eu, cel te cheama sa bei din el

Precum o licoare dintre leacuri.

Izvor dulce, de inspirație,

Care-mi găsește căile și drumurile

Și curgi la vale lin, 

Mai asteapta-ma puṭin.

Sa curg și eu precum tine,

Dar cu alte sensuri divine

Sa ma vărs, să mă scald în alte ape

Rodul bun sa nu cunoască izvoare desarte.

Fii izvor, fii lacrimă de ape

Fi apa lină care curge, și parcurge 

Dealuri și vii, poduri suspendate

Alege să coborî lin, pe suprafețe udate.

De orice izvor, care nu e doar sursa, 

Ci și resursa pentru fiecare om

Care găsește în el, o oaza de vindecare

Care se gândește la izvor, precum lacrima ce cade.