***

 1 aprilie:

Motto: Ziua de 1 aprilie este ziua în care ne amintim ce suntem în celelalte 364 de zile ale anului (Mark Twain).

1. Originile Zilei Păcălelilor nu au fost găsite cu exactitate, obiceiul farselor fiind o împletire de obiceiuri populare locale specifice fiecărei ţări cu legende străvechi şi cu ceremonialuri de întâmpinare a Anului Nou şi ulterior a primăverii. Originea sărbătorii este disputată. Cele mai vehiculate idei sunt:

• Serbările Hilaria pe care romanii le organizau pe 25 martie, când celebrau echinocţiul şi venirea primăverii, care de multe ori joacă feste şi păcăleşte oamenii cu schimbări bruşte şi capricioase ale vremii.

• Sfântul Sisoe, un pustnic egiptean, prieten cu sfântul Antonie cel Mare, obișnuia să-l păcălească pe această dată pe Sfântul Antonie, susținând că l-a văzut pe diavol ușurându-se în strachina cu mâncare a acestuia sau prefăcându-se că a reușit să învie din morți diverse victime ale unei epidemii de ciumă. O altă explicație este legată de Sfântul Fesbuchie, care locuia în apropierea unui iaz în care scufundase câțiva bușteni și pe care mergea la începutul lunii aprilie dându-le impresia pelerinilor că poate merge pe apă, asemenea lui Iisus. 

• În anul 1564 regele Carol al IX-lea al Franţei a mutat serbarea Anului Nou de pe 1 aprilie pe 1 ianuarie, odată cu trecerea la calendarul gregorian. Oamenii au avut iniţial probleme de a se obişnui cu noua dată, iar cei care sărbătoreau Anul Nou la 1 aprilie au fost numiţi "nebuni de aprilie". În timp, felicitările trimise de Anul Nou la 1 aprilie au început să fie considerate farse, fiind însoţite adesea de cadouri hazlii. În 1508, poetul francez Eloy d'Amerval s-a referit la un poisson d'avril (prost de aprilie, literalmente „peștele lui aprilie”), posibil prima referire la sărbătoarea din Franța. Motivul: în luna aprilie Soarele părăseşte zodia Peştilor. Cel păcălit este numit "poisson d' Avril" şi trebuie să poarte toată ziua pe spate o hârtie decupată în formă de peşte sau cu un peşte desenat.

2. Cea mai veche referire la termenul de “Ziua Păcălelilor” pare a fi un fragment dintr-un poem flamand din 1539, în care un bărbat şi-ar fi păcălit servitorul chiar într-o zi de 1 aprilie. 

3. În 1686, John Aubrey s-a referit la sărbătoare drept „Ziua sfântă a proștilor”, prima referință britanică. La 1 aprilie 1698, mai mulți oameni au fost păcăliți să meargă la Turnul Londrei pentru “a vedea leii spălați”. 

4. În Anglia, Ziua Păcălelilor ţine de fapt două zile: cel păcălit este numit "noddy" şi trebuie să poarte o coadă la pantaloni sau fustă. În Scoţia i se spune "April qowk" sau "April cuckoo" (cuc de aprilie), deoarece cucul este prima pasăre care vesteşte venirea primăverii. 

5. În Spania, celor păcăliţi de 1 aprilie li se atribuie epitetul de "nătărăi". 

6. Japonezii sărbătoresc la 1 aprilie "Ziua păpuşilor" sau "Ziua bucuriei celor mici", cărora le oferă în dar păpuşi. 

7. Ziua Păcălelilor este sărbătorită şi în unele state din America Latină - Peru, Mexic şi Columbia - dar la 28 decembrie, sub numele de "Dia de los inocentes" (ziua pruncilor uciși de regele Irod). Se spune că, pentru ca fecioara Maria, Iosif și pruncul Iisus să scape, au apelat la diverse șiretlicuri și au reușit să fugă în Egipt. 

8. Belgia sărbătoreşte ambele date (1 aprilie şi 28 decembrie). 

9. În Iran şi unele părţi din India, Ziua Păcălelilor este în cea de-a 13-a zi a Anului Nou (Noruz). 

10. În România, păcălelile de 1 aprilie au început să fie practicate în sec. XIX.

***

 

"Simone de Beauvoir s-a născut la Paris, Franţa, pe 9 ianuarie 1908, într-o familie burgheză. Copilăria ei a fost marcată de o educație privilegiată și de o educație catolică strictă. Cu toate acestea, setea de cunoaștere și un spirit rebel au determinat-o să respingă credința tradițională, îmbrățișând filosofia ca lumină călăuzitoare.

De Beauvoir a excelat în studiile sale, absolvind prestigioasa Universitate Sorbona cu o diplomă în filosofie. Aici l-a întâlnit pe la fel de genialul Jean-Paul Sartre, începând o companie intelectuală și romantică pe viață care ar sfida normele societale. Relația lor deschisă și neconvențională a devenit o sursă de fascinație și controversă.

După ce a predat filosofia timp de câțiva ani, de Beauvoir a decis să se dedice complet scrisului. Primul ei roman, She Comme To Stay (1943), a explorat teme ale relațiilor feminine și ale libertății existențialiste. Cu toate acestea, lucrarea ei seminală, The Second Sex (1949), a fost cea care a stabilit-o ca o figură formidabilă în gândirea fe Această analiză cuprinzătoare a pătruns în forțele sociale, istorice și biologice care formează și limitează femeile, declarând celebru: „Unul nu se naște, ci devine, femeie. "

Al doilea sex a aprins mișcarea feministă de al doilea val, inspirând femeile din întreaga lume să provoace structurile patriarhale și să ceară egalitate. Intelectul feroce al lui De Beauvoir și angajamentul neclintit pentru eliberarea femeilor au făcut din ea un far de gândire feministă de-a lungul vieții.

Realizarea ei literară a fost prolifică, cuprinzând romane, eseuri și câteva volume de autobiografie. În The Mandarin (1954), o relatare subțire voalată a cercurilor intelectuale post-Al Doilea Război Mondial, ea a obținut distinsul Prix Goncourt. Memoriile ei au oferit imagini intime din viața ei, relația cu Sartre și căutarea ei neobosită a sensului într-o lume absurdă.

Filosofia lui Simone de Beauvoir a fost profund împletită cu existențialismul. Ea s-a luptat cu noțiunile de libertate individuală, responsabilitate și căutarea umană a scopului în mijlocul incertitudinii. Etica ei a ambiguității (1947) a îndemnat indivizii să își îmbrățișeze libertatea de alegere și să acționeze autentic, chiar și în fața unei lumi lipsite de semnificații inerente.

Simone de Beauvoir a rămas activă politic de-a lungul vieții, pledând pentru diverse cauze de justiție socială. Moștenirea ei se extinde cu mult dincolo de munca ei revoluționară asupra feminismului. Ea a fost un critic neobosit al normelor societale, o campioană a agenției individuale și un titan literar care a modelat profund filosofia secolului XX.

Simone de Beauvoir a murit la Paris în 1986, lăsând în urmă o bogăție de scrieri care continuă să inspire, să provoace și să provoace cititorii de-a lungul generațiilor. "

📷: nicio informație despre fotograf 

Echipamentele de protecție – simbolul grijii față de pacienți și angajați

Mi-am ales o profesie nobilă, aceea de medic. Mi-a plăcut în primul rând să studiez viața și în mod particular corpul uman, atât ca și corp sănătos cât și afectat de boală. Am preferat să înțeleg cum funcționează în mod normal dar și cum reacționează în momentul în care este afectat de un agent patogen, fie microorganism viu, fie agenți fizici sau chimici care îi afectează structura normală și funcționarea firească.

Mi-a plăcut să pot interveni în asa fel încât să restitui, prin tratament, integritatea organismului și funcționarea lui normala. Dar sunt conștientă că în același timp trebuie să mă protejez de toți factorii care atacă organismul, căci aceiași factori care afectează sănătatea pacienților mă pot afecta și pe mine ca medic curant.

În acest scop a fost elaborat un sistem de precauţiuni universale, un sistem de norme bine puse la punct, cu scopul de a proteja organismul uman de agresiunea agenţilor biologici ce pot provoca îmbolnăviri. Acesta presupune atât gestionarea corectă a deşeurilor medicale cu potenţial infecţios. în scopul înlăturării şi distrugerii lor ăn condiţii de maximă siguranţă cât şi folosirea de mijloace de protecţie care fie să constituie o barieră de protecţie faţă de agenţii patogeni fie să îi distrugă cât mai eficient cu putinţă.

Pentru a mă proteja eficient am nevoie de echipamente de protecție de la un furnizor de încredere cum ar fi Medicale Shop, echipamente de protecție cum ar fi botosi pentru încălțăminte sau halate de unică folosință, care pot constitui o barieră de protecție față de agenții biologici sau orice factor de agresiune împotriva organismului.

Un factor de protecție extrem de eficient împotriva agresiunii din partea agenților infecțioși ar fi menținerea igienii și a curățeniei la nivelul tuturor suprafețelor. Aceasta se realizează atât prin folosirea de substanțe dezinfectante active și eficiente împotriva tuturor agenților infecțioși cât și prin folosirea de halate de protecție de unică folosință cât și a  cearceafurilor şi a pijamalelor de unică folosință, care se aruncă după utilizare, nemaifiind nevoie să fie spălate, curățate și dezinfectate după întrebuințare (la un moment dat, datorita uzurii, curățirea și dezinfectarea lor nu mai este suficient de eficientă și pot constitui un pericol pentru sănătatea personalului medical și al pacienților). Această folosire a materilalelor de unică folosinţă este şi mai economică (nu se mai folosesc repetat mijloace de curăţare şi steriliyare, care îşi pierd în timp eficienţa şi deteriorează materialele) şi mult mai sigură, eliminarea germenilor patogeni făcându-se din start, odată cu aruncarea şi distrugerea materialului.

In același scop se realizează și protecția mâinilor prin mănuși de unică folosință și a feței cu ajutorul măștilor și a ochelarilor de protecție, de asemenea de unică folosință.

Un alt mijloc de protecție îl constituie folosirea substanțelor dezinfectante și a mijloacelor de dezinfecție pentru suprafețele de lucru, pentru instrumentar, pentru materialele textile (îmbrăcăminte), pentru aer, pentru mâini, care distrug eficient agenții patogeni, împiedicându-i să se multiplice (bacteriostatice) sau chiar distrugându-i complet (bactericide), pentru a nu mai constitui un factor de risc de îmbolnăvire pentru personalul medical și pacienți. Se folosesc astfel soluţii dezinfectante, universale sau specifice unor anumiţi agenţi patogeni, sau factori fizici cum ar fi radiaţiile ultraviolete (lămpi) pentru dezinfectarea arerului, căldura (etuvă, sterilizator) pentru steriliyarea materialelor sanitare sau a instrumentarului medical.

Echipamentele de protecție, de orice tip ar fi ele, nu constituie un moft ci o necesitate pentru că la un moment dat blochează transmiterea agenților patogeni de la un individ la altul, fie distrugându-i, fie acționând ca o bariera de protecție între organismul uman și agenții patogeni respectivi. Astfel oferă siguranță pentru desfășurarea activității normale de investigații asupra pacienților și de tratare a acestora, împiedicând contaminarea cu agenţi patogeni a diferitelor zone (spaţii, suptafeţe) şi infectarea atât a personalului medical caât şi a pacienţilor.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2024

În memoriam Elena Farago

In memoriam ELENA  FARAGO ❤️📚✍️

GÂNDĂCELUL 🐞

De ce m-ai prins în pumnul tau,

Copil frumos, tu nu știi oare

Ca-s mic și eu si ca mă doare

De ce mă strângi așa de rău?.

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place să mă joc si mie,

Si mila trebuie să-ti fie

De spaima si de plânsul meu!.

De ce să vrei să mă omori?

Ca am si eu părinti ca tine,

Si-ar plânge mama dupa mine,

Si-ar plânge bietele surori,.

Si-ar plânge tata mult de tot

Căci am trait abia trei zile,

Indura-te de ei, copile,

Si lasă-mă, că nu mai pot!..

Asa plângea un gândăcel

In pumnul ce-l strângea să-l rupă

Si l-a deschis copilul dupa

Ce n-a mai fost nimic din el!.

A încercat să-l mai învie

Suflându-i aripile-n vânt,

Dar a căzut în tarna frânt

Si-ntepenit pentru vecie!..

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile,

Ci du-te-n casa-acum si zi-le

Părinților isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea

Să ocrotesti cu bunatate,

In cale-ti, orice vietate,

Oricat de far-de-nsemnatate

Si-oricat de mica ar fi ea!

Elena Farago s-a născut la data de  29 martie 1878 și a fost o cunoscuta poeta care a creat in special poezie pentru copii.

Poeta fără copilărie care a scris pentru copii: viaţă de roman, subiect de dramă“. 

A fost prietenă cu Nicolae Iorga şi angajata lui I.L.Caragiale.

“Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învăţat şi citit singură tot ce am vrut să ştiu”, menţiona poeta Elena Farago într-o scrisoare adresată lui Gheorghe Bogdan-Duică. Poeta fără “cultură oficială” şi-a sacrificat copilăria pentru a avea grijă de tată şi fraţi după ce a rămas orfană de mamă. Situaţia dramatică a căpătat accente greu de imaginat după ce s-a stins din viaţă şi tatăl acesteia.

Elena Farago s-a născut pe 29 martie 1878, într-o familie de greci din Barlad, fiica lui Francisc şi  Anastasia Paximade. A fost rodul căsniciei acestei familii de negustori înstăriţi alături de cei şase fraţi, trei băieţi şi trei fete: ERNEST, NICOLAE, GHEORGHE, ANTOANETA, CELESTINA şi VIRGINIA.

Elena, fiind mai mare dintre surori, a purtat tot timpul grija fraţilor. Cea mai apropiată i-a fost sora Antoaneta, căreia i-a recitat poeziile învăţate la şcoală. Pe rând, trei dintre fraţi s-au stins din viaţă.

La vârsta de numai 12 ani (în 1890), când avea doar două clase primare, primeşte o grea lovitură. Se prăpădeşte şi mama fraţilor PAXIMADE, iar Elena este nevoită să abandoneze şcoala. Devine sprijin de bază pentru fraţii mai mici. Ziua făcea treburile casei, iar noaptea, după ce îşi adormea fraţii, citea şi învăţa pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea mai mult să facă. 

Cinci ani mai târziu, în 1895, primeşte o nouă lovitură. Tatăl Elenei se îmbolnăveşte şi după două săptămâni de agonie se stinge în braţele fiicei. Toţi fraţii au fost împrăştiaţi pe la rude. Elena ajunge la Braila , la unchiul pe linie  maternă. 

Orfană de ambii părinţi la numai 17 ani, Elena se îmbolnăveşte grav şi, în 1896, a fost internată în Spitalul Colţea din București. ERNEST, fratele mai mare, stabilit in Bucuresti, o primeşte în casa sa în timpul convalescenţei. Odată însănătoşită, e nevoită să muncească pentru a se întreţine. Aşa ajunge în casa ziaristului şi omului politic Gh. Panu, locul unde îl întâlneşte pe dramaturgul I. L. CARAGIALE. Afându-i povestea de viaţă, acest ar fi exclamat: “O viaţă de roman, subiect de dramă”.

Timp de doi an este guvernantă în casa dramaturgului, având grijă de copiii lui Caragiale (1897-1898). Pentru viitoarea poetă au fost cei mai frumoşi ai ai tinereţii sale, cum singură a recunoscut în 1927, într-un interviu pentru ziarul “RAMPA ”. În acei doi ani cunoaşte o pleiadă de scriitori şi ziarişti, toţi având un rol pentru deciziile ulteriore (Al.VLAHUTA, G. RANETTI).

Având înclinaţii socialiste, Elena Paximade îl cunoaşte în aceste cercuri pe economistul Francisc Farago, cel care îi va deveni soţ. Acesta a fost numit director al Băncii Populare din Craiova în 1905 şi se mută definitiv acolo.

Debut literar

Când avea numai 25 de ani, în 1903, semnează prima poezie cu numele întreg. 

Doi ani mai târziu devine o colaboratoare intensă a revistei “SEMĂNĂTORUL ”, condusă la acea vreme de N. Iorga.

În 1907 îl adoptă pe Mihnea, primul fiu al soţilor Farago, perioadă în care poeta a creat o sumedenie de versuri. Scrie volume întregi de literatură şi poezie pentru copii: “BOBOCICA ”, “SĂ NU PLÂNGEM ”, “SĂ FIM BUNI ”, “A CIOCNIT UN OU DE LEMN ”, “ÎNTR-O NOAPTE DE CRĂCIUN ” etc.

A hrănit ţăranii după răscoala din 1907

Tot în 1907, după răscoalele ţărăneşti, primind anumite sume de la N. IORGA pentru poeziile publicate, Elena Farago a împărţit banii familiilor ţăranilor ucişi. În acest context a fost închisă pentru puţină vreme şi dusă la Bucuresti. A scăpat de închisoare datorită intervenţiilor lui Iorga.

În 1908 obţine marele premiu al Academiei Romane pentru volumul “ŞOAPTE ÎN UMBRĂ ”. Este prioada în care este recunoscută unanim drept cea mai mare poetă a vremii. Satisfacţiile profesionale se suprapun cu o împlinire pe plan personal, naşterea fiicei sale, Cocuta. Pentru ea şi pentru Mihnea , fiul adoptat, a scris în 1913 volumele “COPIILOR ” şi “PENTRU COPII ”.

“Oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea“, consemna scriitorul Geo Bogza. Elena Farago se stinge din viaţă la 75 de ani după o lungă suferiţă.

"Probabil că Elena Farago nu se numără printre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii române, însă este, cu siguranţă, unul dintre autorii preferati ai tuturor generaţiilor de copii şi părinţi. Cred că este imposibil să existe vreun român (mic sau mare) care să nu fi citit sensibilele sale creaţii <GÂNDĂCELU>”, <TANU>, <DOI FRAŢI CUMINŢI>…  

Lăsând la o parte jocurile şi jucăriile costisitoare, cred că poezia este jocul cel mai frumos şi mai la îndemâna oricărui părinte, iar Elena Farago este prima poartă care li se deschide copiilor către literatură, este primul puzzle (de cuvinte!) prin care se  construieşte sensibilitatea şi afectivitatea copilului", apreciază profesor Teodora Spînu

Sursa: Sabina Gheorghe

Grafica: Diana Serena Bunea

***

 

6 secrete ale lui Adrian Păunescu povestite de prima soţie, Constanta Buzea, nascuta pe 29 martie 1941 (d. pe 31 august 2012).

În jurnalul Constanţei Buzea, publicat de editura Humanitas,  descoperim un alt Adrian Păunescu.

Unul care nu are nicio legătură cu cel din discursurile mincinoase care au curs pe ecranele televizoarelor cu ocazia înmormântării poetului.

Adrian Păunescu era vanitos, disperat, fără gust, mincinos, meschin, dezordonat şi violent.

Viaţa scriitoarei Constanţa Buzea a fost un coşmar alături de popularul poet.

Constanţa Buzea este mama Ioanei (d. 2011) şi a lui Andrei Păunescu.

Conform celor scrise de fosta soţie, Adrian Păunescu mai are două fiice gemene care sunt de aceeaşi vârstă cu Ioana, 43 de ani.

1.Vanitate

”Nu revine asupra textelor decât atunci când le citeşte prietenilor, de la care aşteaptă extaz şi aplauze. Şi le primeşte! Nu suportă nici cea mai mică amendare. Ceva nu mi se pare în ordine. Se iluzionează că absolut orice scrie e desăvârşit.. Vrea să-şi adune poemele politice într-o carte cu care să devină temut...”

2.Disperare

”Trăiesc lângă un disperat, gălăgios şi plin de nervi. La început nu era aşa.  

 Nu ştiu dacă ce acumulez acum voi putea ierta, ori va veni un timp mai bun , şi altfel gestionat, în care să pot uita întâmplările degradante şi expresiile dure. Impetuos ocrotitor, vorbindu-mi pe toate tonurile, mai mult decât pot eu suporta, retezându-mi sistematic aripile cu aerul că mă îndrumă, mă înfundă într-o mizerie permanentă în care nu-mi convine să-mi las memoria trează, să înregistrez şi să rememorez.”

3. Prost gust

”Cu sarcina în 7 luni,  (e vorba de Andrei Păunescu), alerg prin viscol, vizitând apartamente. Îl urmez pentru că n-am încredere în gustul lui. Nu vreau să mă trezesc într-o casă în care mă sufoc. Ca într-un tranzit mizer, cum este această mansardă în blocul Dalles, şi care se termină curând, trecându-mi zilele într-o învălmăşeală şi-o răscolire de lucruri...”

4. Minciună

”Câteva luni după naşterea Ioanei, stând noi de vorbă, încercam să-l conving că următorul nostru prunc o să fie băiatul pe care şi-l doreşte. Dar îi scapă o remarcă aiuritoare, că lui i se vor naşte numai fete.  

Cum aşa? Şi fără să-i pese de efect, mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi născut gemene... Îmi aranjează o întrevedere cu mama fetiţelor. Îmi scrie adresa şi până seara mă trezesc, ca teleghidată, sunând la uşa unui imobil, undeva, în zona Amzei. Îmi deschide o blondă nisipie care mă pilotează în tăcere lângă un pătuţ dublu cu grilaj, în care copilele îşi zbăteau bucuroase mânuţele şi genunchii, între păpuşi şi sumedenie de jucării într-un aranjament ostentativ. Este mai scundă decât mine, transpiră cuprinsă de un tremur abia perceptibil. Nu spune mare lucru, instruită probabil de el la telefon. Fetele - copii identice ale Ioanei mele. Eu năşteam în iunie, ea în septembrie. Adrian reuşise performanţa de a trăi liniştit, pendulând fără istov între două femei însărcinate, una mai naivă decât alta, nevasta şi amanta, alăptându-i pruncii dolofani.”

5.Violenţă

”Îl acuz pe Adrian de meschinărie. Cred că i-ar plăcea să mă şi lovească, nu numai să mă nimicească din priviri.  

Recunosc, furioasă, că am început să mă tem de el, fizic sunt vulnerabilă, nu mai am resurse pentru refacere de la un scandal la altul. Uneori arată ca un nebun şi mă înfior. Cel mai tare m-am speriat când a încercat să mă convingă că mi-a dat în păstrare o sumă mare (n.r. de bani). Poate că mă confunda cu altcineva, dar poate că a făcut teatru ca să se distreze. Ori poate că înnebunise pe moment? Aici, între patru pereţi, pe întuneric, n-am scăpare.”

6.Dezordine

”Haos permanent în odaia lui Adrian. Se răsteşte că nu-şi găseşte lucrurile, fie că i le pun la locul lor, fie că i le las pe unde şi le aruncă. Adoră să se răstească, să poruncească şi să fie slugărit. Ioana îi cară pantofii. Eu nu mă împac cu tratamentul şi nu mă supun. Grijile mele nu mi le ridică nimeni de pe umeri în caruselul obligaţiilor asumate. Îmi vine rău de oboseală. Sunt chiar vlăguită, şi asta mă sperie şi mă înstrăinează...”

Toate citatele fac parte din volumul ”Creştetul Gheţarului”, jurnal 1969-1971, de Constanţa Buzea, publicat de editura Humanitas în 2009.

*†*

 

VI  SE  PARE  CUNOSCUT ?!  

Experimentul "Univers 25" este unul dintre cele mai terifiante experimente din istoria științei, care, prin comportamentul unei colonii de șoareci, reprezintă o încercare a oamenilor de știință de a explica societățile umane. Ideea "Universului 25" a venit de la omul de știință american John Calhoun, care a creat o "lume ideală" în care sute de șoareci ar trăi și s-ar reproduce. 

Mai exact, Calhoun a construit așa-numitul "Paradis al șoarecilor", un spațiu special amenajat în care rozătoarele aveau Abundență de hrană și apă, precum și un spațiu de locuit mare. La început, el a plasat patru perechi de șoareci care, în scurt timp, au început să se reproducă, ceea ce a dus la creșterea rapidă a populației lor. Cu toate acestea, după 315 zile, reproducerea lor a început să scadă semnificativ. Când numărul rozătoarelor a ajuns la 600, s-a format o ierarhie între ele și atunci au apărut așa-numiții "nenorociți". Rozătoarele mai mari au început să atace grupul, cu rezultatul că mulți masculi încep să se "prăbușească" din punct de vedere psihologic. Ca urmare, femelele nu s-au mai protejat și, la rândul lor, au devenit agresive față de puii lor. Cu timpul, femelele au manifestat un comportament din ce în ce mai agresiv, elemente de izolare și lipsa dispoziției de reproducere. S-a înregistrat o rată scăzută a natalității și, în același timp, o creștere a mortalității la rozătoarele tinere. Apoi, a apărut o nouă clasă de rozătoare masculi, așa-numiții "șoareci frumoși". Aceștia refuzau să se împerecheze cu femelele sau să se "lupte" pentru spațiul lor. Tot ceea ce îi interesa era hrana și somnul. La un moment dat, "masculii frumoși" și "femelele izolate" reprezentau majoritatea populației.

Potrivit lui Calhoun, faza morții constă în două etape: "prima moarte" și "a doua moarte". Prima era caracterizată prin pierderea scopului în viață dincolo de simpla existență - nicio dorință de a se împerechea, de a crește pui sau de a-și stabili un rol în societate. Pe măsură ce timpul trecea, mortalitatea juvenilă ajungea la 100%, iar reproducerea ajungea la zero. În rândul șoarecilor pe cale de dispariție, s-a observat homosexualitatea și, în același timp, canibalismul a crescut, în ciuda faptului că exista hrană din belșug.

La doi ani de la începerea experimentului, s-a născut ultimul pui al coloniei. 

Până în 1973, a fost ucis ultimul șoarece din Univers 25.

John Calhoun a mai repetat același experiment de încă 25 de ori și, de fiecare dată, rezultatul a fost același.

Experimentul lui Calhoun a fost folosit ca model de interpretare a colapsului social, iar cercetările sale servesc drept punct central pentru studiul sociologiei urbane.

În prezent, suntem martorii unor paralele directe în societatea de astăzi: bărbați slabi, feminizați, cu abilități reduse sau inexistente și fără instincte de protecție, și femei prea agitate și agresive, fără instincte materne.VI  SE  PARE  CUNOSCUT ?!  

Experimentul "Univers 25" este unul dintre cele mai terifiante experimente din istoria științei, care, prin comportamentul unei colonii de șoareci, reprezintă o încercare a oamenilor de știință de a explica societățile umane. Ideea "Universului 25" a venit de la omul de știință american John Calhoun, care a creat o "lume ideală" în care sute de șoareci ar trăi și s-ar reproduce. 

Mai exact, Calhoun a construit așa-numitul "Paradis al șoarecilor", un spațiu special amenajat în care rozătoarele aveau Abundență de hrană și apă, precum și un spațiu de locuit mare. La început, el a plasat patru perechi de șoareci care, în scurt timp, au început să se reproducă, ceea ce a dus la creșterea rapidă a populației lor. Cu toate acestea, după 315 zile, reproducerea lor a început să scadă semnificativ. Când numărul rozătoarelor a ajuns la 600, s-a format o ierarhie între ele și atunci au apărut așa-numiții "nenorociți". Rozătoarele mai mari au început să atace grupul, cu rezultatul că mulți masculi încep să se "prăbușească" din punct de vedere psihologic. Ca urmare, femelele nu s-au mai protejat și, la rândul lor, au devenit agresive față de puii lor. Cu timpul, femelele au manifestat un comportament din ce în ce mai agresiv, elemente de izolare și lipsa dispoziției de reproducere. S-a înregistrat o rată scăzută a natalității și, în același timp, o creștere a mortalității la rozătoarele tinere. Apoi, a apărut o nouă clasă de rozătoare masculi, așa-numiții "șoareci frumoși". Aceștia refuzau să se împerecheze cu femelele sau să se "lupte" pentru spațiul lor. Tot ceea ce îi interesa era hrana și somnul. La un moment dat, "masculii frumoși" și "femelele izolate" reprezentau majoritatea populației.

Potrivit lui Calhoun, faza morții constă în două etape: "prima moarte" și "a doua moarte". Prima era caracterizată prin pierderea scopului în viață dincolo de simpla existență - nicio dorință de a se împerechea, de a crește pui sau de a-și stabili un rol în societate. Pe măsură ce timpul trecea, mortalitatea juvenilă ajungea la 100%, iar reproducerea ajungea la zero. În rândul șoarecilor pe cale de dispariție, s-a observat homosexualitatea și, în același timp, canibalismul a crescut, în ciuda faptului că exista hrană din belșug.

La doi ani de la începerea experimentului, s-a născut ultimul pui al coloniei. 

Până în 1973, a fost ucis ultimul șoarece din Univers 25.

John Calhoun a mai repetat același experiment de încă 25 de ori și, de fiecare dată, rezultatul a fost același.

Experimentul lui Calhoun a fost folosit ca model de interpretare a colapsului social, iar cercetările sale servesc drept punct central pentru studiul sociologiei urbane.

În prezent, suntem martorii unor paralele directe în societatea de astăzi: bărbați slabi, feminizați, cu abilități reduse sau inexistente și fără instincte de protecție, și femei prea agitate și agresive, fără instincte materne.

***

 

Generația noastră este atât de îngrijorată să dovedească că o femeie poate face același lucru ca un bărbat, încât pierde ceea ce o face unică!

Femeia nu este făcută să facă tot ce face un bărbat. 

Femeia este făcută să facă tot ce un bărbat nu poate face!

 Concluzia: Ea, femeia, doar ea poate naște!.. Daaa.. 

Dar fără bărbat nu poate.. ..suntem creați, nu sa ne confruntăm.. ci să ne completăm!

Preluat V. Simion