În memoriam Elena Farago

In memoriam ELENA  FARAGO ❤️📚✍️

GÂNDĂCELUL 🐞

De ce m-ai prins în pumnul tau,

Copil frumos, tu nu știi oare

Ca-s mic și eu si ca mă doare

De ce mă strângi așa de rău?.

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place să mă joc si mie,

Si mila trebuie să-ti fie

De spaima si de plânsul meu!.

De ce să vrei să mă omori?

Ca am si eu părinti ca tine,

Si-ar plânge mama dupa mine,

Si-ar plânge bietele surori,.

Si-ar plânge tata mult de tot

Căci am trait abia trei zile,

Indura-te de ei, copile,

Si lasă-mă, că nu mai pot!..

Asa plângea un gândăcel

In pumnul ce-l strângea să-l rupă

Si l-a deschis copilul dupa

Ce n-a mai fost nimic din el!.

A încercat să-l mai învie

Suflându-i aripile-n vânt,

Dar a căzut în tarna frânt

Si-ntepenit pentru vecie!..

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile,

Ci du-te-n casa-acum si zi-le

Părinților isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea

Să ocrotesti cu bunatate,

In cale-ti, orice vietate,

Oricat de far-de-nsemnatate

Si-oricat de mica ar fi ea!

Elena Farago s-a născut la data de  29 martie 1878 și a fost o cunoscuta poeta care a creat in special poezie pentru copii.

Poeta fără copilărie care a scris pentru copii: viaţă de roman, subiect de dramă“. 

A fost prietenă cu Nicolae Iorga şi angajata lui I.L.Caragiale.

“Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învăţat şi citit singură tot ce am vrut să ştiu”, menţiona poeta Elena Farago într-o scrisoare adresată lui Gheorghe Bogdan-Duică. Poeta fără “cultură oficială” şi-a sacrificat copilăria pentru a avea grijă de tată şi fraţi după ce a rămas orfană de mamă. Situaţia dramatică a căpătat accente greu de imaginat după ce s-a stins din viaţă şi tatăl acesteia.

Elena Farago s-a născut pe 29 martie 1878, într-o familie de greci din Barlad, fiica lui Francisc şi  Anastasia Paximade. A fost rodul căsniciei acestei familii de negustori înstăriţi alături de cei şase fraţi, trei băieţi şi trei fete: ERNEST, NICOLAE, GHEORGHE, ANTOANETA, CELESTINA şi VIRGINIA.

Elena, fiind mai mare dintre surori, a purtat tot timpul grija fraţilor. Cea mai apropiată i-a fost sora Antoaneta, căreia i-a recitat poeziile învăţate la şcoală. Pe rând, trei dintre fraţi s-au stins din viaţă.

La vârsta de numai 12 ani (în 1890), când avea doar două clase primare, primeşte o grea lovitură. Se prăpădeşte şi mama fraţilor PAXIMADE, iar Elena este nevoită să abandoneze şcoala. Devine sprijin de bază pentru fraţii mai mici. Ziua făcea treburile casei, iar noaptea, după ce îşi adormea fraţii, citea şi învăţa pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea mai mult să facă. 

Cinci ani mai târziu, în 1895, primeşte o nouă lovitură. Tatăl Elenei se îmbolnăveşte şi după două săptămâni de agonie se stinge în braţele fiicei. Toţi fraţii au fost împrăştiaţi pe la rude. Elena ajunge la Braila , la unchiul pe linie  maternă. 

Orfană de ambii părinţi la numai 17 ani, Elena se îmbolnăveşte grav şi, în 1896, a fost internată în Spitalul Colţea din București. ERNEST, fratele mai mare, stabilit in Bucuresti, o primeşte în casa sa în timpul convalescenţei. Odată însănătoşită, e nevoită să muncească pentru a se întreţine. Aşa ajunge în casa ziaristului şi omului politic Gh. Panu, locul unde îl întâlneşte pe dramaturgul I. L. CARAGIALE. Afându-i povestea de viaţă, acest ar fi exclamat: “O viaţă de roman, subiect de dramă”.

Timp de doi an este guvernantă în casa dramaturgului, având grijă de copiii lui Caragiale (1897-1898). Pentru viitoarea poetă au fost cei mai frumoşi ai ai tinereţii sale, cum singură a recunoscut în 1927, într-un interviu pentru ziarul “RAMPA ”. În acei doi ani cunoaşte o pleiadă de scriitori şi ziarişti, toţi având un rol pentru deciziile ulteriore (Al.VLAHUTA, G. RANETTI).

Având înclinaţii socialiste, Elena Paximade îl cunoaşte în aceste cercuri pe economistul Francisc Farago, cel care îi va deveni soţ. Acesta a fost numit director al Băncii Populare din Craiova în 1905 şi se mută definitiv acolo.

Debut literar

Când avea numai 25 de ani, în 1903, semnează prima poezie cu numele întreg. 

Doi ani mai târziu devine o colaboratoare intensă a revistei “SEMĂNĂTORUL ”, condusă la acea vreme de N. Iorga.

În 1907 îl adoptă pe Mihnea, primul fiu al soţilor Farago, perioadă în care poeta a creat o sumedenie de versuri. Scrie volume întregi de literatură şi poezie pentru copii: “BOBOCICA ”, “SĂ NU PLÂNGEM ”, “SĂ FIM BUNI ”, “A CIOCNIT UN OU DE LEMN ”, “ÎNTR-O NOAPTE DE CRĂCIUN ” etc.

A hrănit ţăranii după răscoala din 1907

Tot în 1907, după răscoalele ţărăneşti, primind anumite sume de la N. IORGA pentru poeziile publicate, Elena Farago a împărţit banii familiilor ţăranilor ucişi. În acest context a fost închisă pentru puţină vreme şi dusă la Bucuresti. A scăpat de închisoare datorită intervenţiilor lui Iorga.

În 1908 obţine marele premiu al Academiei Romane pentru volumul “ŞOAPTE ÎN UMBRĂ ”. Este prioada în care este recunoscută unanim drept cea mai mare poetă a vremii. Satisfacţiile profesionale se suprapun cu o împlinire pe plan personal, naşterea fiicei sale, Cocuta. Pentru ea şi pentru Mihnea , fiul adoptat, a scris în 1913 volumele “COPIILOR ” şi “PENTRU COPII ”.

“Oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea“, consemna scriitorul Geo Bogza. Elena Farago se stinge din viaţă la 75 de ani după o lungă suferiţă.

"Probabil că Elena Farago nu se numără printre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii române, însă este, cu siguranţă, unul dintre autorii preferati ai tuturor generaţiilor de copii şi părinţi. Cred că este imposibil să existe vreun român (mic sau mare) care să nu fi citit sensibilele sale creaţii <GÂNDĂCELU>”, <TANU>, <DOI FRAŢI CUMINŢI>…  

Lăsând la o parte jocurile şi jucăriile costisitoare, cred că poezia este jocul cel mai frumos şi mai la îndemâna oricărui părinte, iar Elena Farago este prima poartă care li se deschide copiilor către literatură, este primul puzzle (de cuvinte!) prin care se  construieşte sensibilitatea şi afectivitatea copilului", apreciază profesor Teodora Spînu

Sursa: Sabina Gheorghe

Grafica: Diana Serena Bunea

***

 

6 secrete ale lui Adrian Păunescu povestite de prima soţie, Constanta Buzea, nascuta pe 29 martie 1941 (d. pe 31 august 2012).

În jurnalul Constanţei Buzea, publicat de editura Humanitas,  descoperim un alt Adrian Păunescu.

Unul care nu are nicio legătură cu cel din discursurile mincinoase care au curs pe ecranele televizoarelor cu ocazia înmormântării poetului.

Adrian Păunescu era vanitos, disperat, fără gust, mincinos, meschin, dezordonat şi violent.

Viaţa scriitoarei Constanţa Buzea a fost un coşmar alături de popularul poet.

Constanţa Buzea este mama Ioanei (d. 2011) şi a lui Andrei Păunescu.

Conform celor scrise de fosta soţie, Adrian Păunescu mai are două fiice gemene care sunt de aceeaşi vârstă cu Ioana, 43 de ani.

1.Vanitate

”Nu revine asupra textelor decât atunci când le citeşte prietenilor, de la care aşteaptă extaz şi aplauze. Şi le primeşte! Nu suportă nici cea mai mică amendare. Ceva nu mi se pare în ordine. Se iluzionează că absolut orice scrie e desăvârşit.. Vrea să-şi adune poemele politice într-o carte cu care să devină temut...”

2.Disperare

”Trăiesc lângă un disperat, gălăgios şi plin de nervi. La început nu era aşa.  

 Nu ştiu dacă ce acumulez acum voi putea ierta, ori va veni un timp mai bun , şi altfel gestionat, în care să pot uita întâmplările degradante şi expresiile dure. Impetuos ocrotitor, vorbindu-mi pe toate tonurile, mai mult decât pot eu suporta, retezându-mi sistematic aripile cu aerul că mă îndrumă, mă înfundă într-o mizerie permanentă în care nu-mi convine să-mi las memoria trează, să înregistrez şi să rememorez.”

3. Prost gust

”Cu sarcina în 7 luni,  (e vorba de Andrei Păunescu), alerg prin viscol, vizitând apartamente. Îl urmez pentru că n-am încredere în gustul lui. Nu vreau să mă trezesc într-o casă în care mă sufoc. Ca într-un tranzit mizer, cum este această mansardă în blocul Dalles, şi care se termină curând, trecându-mi zilele într-o învălmăşeală şi-o răscolire de lucruri...”

4. Minciună

”Câteva luni după naşterea Ioanei, stând noi de vorbă, încercam să-l conving că următorul nostru prunc o să fie băiatul pe care şi-l doreşte. Dar îi scapă o remarcă aiuritoare, că lui i se vor naşte numai fete.  

Cum aşa? Şi fără să-i pese de efect, mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi născut gemene... Îmi aranjează o întrevedere cu mama fetiţelor. Îmi scrie adresa şi până seara mă trezesc, ca teleghidată, sunând la uşa unui imobil, undeva, în zona Amzei. Îmi deschide o blondă nisipie care mă pilotează în tăcere lângă un pătuţ dublu cu grilaj, în care copilele îşi zbăteau bucuroase mânuţele şi genunchii, între păpuşi şi sumedenie de jucării într-un aranjament ostentativ. Este mai scundă decât mine, transpiră cuprinsă de un tremur abia perceptibil. Nu spune mare lucru, instruită probabil de el la telefon. Fetele - copii identice ale Ioanei mele. Eu năşteam în iunie, ea în septembrie. Adrian reuşise performanţa de a trăi liniştit, pendulând fără istov între două femei însărcinate, una mai naivă decât alta, nevasta şi amanta, alăptându-i pruncii dolofani.”

5.Violenţă

”Îl acuz pe Adrian de meschinărie. Cred că i-ar plăcea să mă şi lovească, nu numai să mă nimicească din priviri.  

Recunosc, furioasă, că am început să mă tem de el, fizic sunt vulnerabilă, nu mai am resurse pentru refacere de la un scandal la altul. Uneori arată ca un nebun şi mă înfior. Cel mai tare m-am speriat când a încercat să mă convingă că mi-a dat în păstrare o sumă mare (n.r. de bani). Poate că mă confunda cu altcineva, dar poate că a făcut teatru ca să se distreze. Ori poate că înnebunise pe moment? Aici, între patru pereţi, pe întuneric, n-am scăpare.”

6.Dezordine

”Haos permanent în odaia lui Adrian. Se răsteşte că nu-şi găseşte lucrurile, fie că i le pun la locul lor, fie că i le las pe unde şi le aruncă. Adoră să se răstească, să poruncească şi să fie slugărit. Ioana îi cară pantofii. Eu nu mă împac cu tratamentul şi nu mă supun. Grijile mele nu mi le ridică nimeni de pe umeri în caruselul obligaţiilor asumate. Îmi vine rău de oboseală. Sunt chiar vlăguită, şi asta mă sperie şi mă înstrăinează...”

Toate citatele fac parte din volumul ”Creştetul Gheţarului”, jurnal 1969-1971, de Constanţa Buzea, publicat de editura Humanitas în 2009.

*†*

 

VI  SE  PARE  CUNOSCUT ?!  

Experimentul "Univers 25" este unul dintre cele mai terifiante experimente din istoria științei, care, prin comportamentul unei colonii de șoareci, reprezintă o încercare a oamenilor de știință de a explica societățile umane. Ideea "Universului 25" a venit de la omul de știință american John Calhoun, care a creat o "lume ideală" în care sute de șoareci ar trăi și s-ar reproduce. 

Mai exact, Calhoun a construit așa-numitul "Paradis al șoarecilor", un spațiu special amenajat în care rozătoarele aveau Abundență de hrană și apă, precum și un spațiu de locuit mare. La început, el a plasat patru perechi de șoareci care, în scurt timp, au început să se reproducă, ceea ce a dus la creșterea rapidă a populației lor. Cu toate acestea, după 315 zile, reproducerea lor a început să scadă semnificativ. Când numărul rozătoarelor a ajuns la 600, s-a format o ierarhie între ele și atunci au apărut așa-numiții "nenorociți". Rozătoarele mai mari au început să atace grupul, cu rezultatul că mulți masculi încep să se "prăbușească" din punct de vedere psihologic. Ca urmare, femelele nu s-au mai protejat și, la rândul lor, au devenit agresive față de puii lor. Cu timpul, femelele au manifestat un comportament din ce în ce mai agresiv, elemente de izolare și lipsa dispoziției de reproducere. S-a înregistrat o rată scăzută a natalității și, în același timp, o creștere a mortalității la rozătoarele tinere. Apoi, a apărut o nouă clasă de rozătoare masculi, așa-numiții "șoareci frumoși". Aceștia refuzau să se împerecheze cu femelele sau să se "lupte" pentru spațiul lor. Tot ceea ce îi interesa era hrana și somnul. La un moment dat, "masculii frumoși" și "femelele izolate" reprezentau majoritatea populației.

Potrivit lui Calhoun, faza morții constă în două etape: "prima moarte" și "a doua moarte". Prima era caracterizată prin pierderea scopului în viață dincolo de simpla existență - nicio dorință de a se împerechea, de a crește pui sau de a-și stabili un rol în societate. Pe măsură ce timpul trecea, mortalitatea juvenilă ajungea la 100%, iar reproducerea ajungea la zero. În rândul șoarecilor pe cale de dispariție, s-a observat homosexualitatea și, în același timp, canibalismul a crescut, în ciuda faptului că exista hrană din belșug.

La doi ani de la începerea experimentului, s-a născut ultimul pui al coloniei. 

Până în 1973, a fost ucis ultimul șoarece din Univers 25.

John Calhoun a mai repetat același experiment de încă 25 de ori și, de fiecare dată, rezultatul a fost același.

Experimentul lui Calhoun a fost folosit ca model de interpretare a colapsului social, iar cercetările sale servesc drept punct central pentru studiul sociologiei urbane.

În prezent, suntem martorii unor paralele directe în societatea de astăzi: bărbați slabi, feminizați, cu abilități reduse sau inexistente și fără instincte de protecție, și femei prea agitate și agresive, fără instincte materne.VI  SE  PARE  CUNOSCUT ?!  

Experimentul "Univers 25" este unul dintre cele mai terifiante experimente din istoria științei, care, prin comportamentul unei colonii de șoareci, reprezintă o încercare a oamenilor de știință de a explica societățile umane. Ideea "Universului 25" a venit de la omul de știință american John Calhoun, care a creat o "lume ideală" în care sute de șoareci ar trăi și s-ar reproduce. 

Mai exact, Calhoun a construit așa-numitul "Paradis al șoarecilor", un spațiu special amenajat în care rozătoarele aveau Abundență de hrană și apă, precum și un spațiu de locuit mare. La început, el a plasat patru perechi de șoareci care, în scurt timp, au început să se reproducă, ceea ce a dus la creșterea rapidă a populației lor. Cu toate acestea, după 315 zile, reproducerea lor a început să scadă semnificativ. Când numărul rozătoarelor a ajuns la 600, s-a format o ierarhie între ele și atunci au apărut așa-numiții "nenorociți". Rozătoarele mai mari au început să atace grupul, cu rezultatul că mulți masculi încep să se "prăbușească" din punct de vedere psihologic. Ca urmare, femelele nu s-au mai protejat și, la rândul lor, au devenit agresive față de puii lor. Cu timpul, femelele au manifestat un comportament din ce în ce mai agresiv, elemente de izolare și lipsa dispoziției de reproducere. S-a înregistrat o rată scăzută a natalității și, în același timp, o creștere a mortalității la rozătoarele tinere. Apoi, a apărut o nouă clasă de rozătoare masculi, așa-numiții "șoareci frumoși". Aceștia refuzau să se împerecheze cu femelele sau să se "lupte" pentru spațiul lor. Tot ceea ce îi interesa era hrana și somnul. La un moment dat, "masculii frumoși" și "femelele izolate" reprezentau majoritatea populației.

Potrivit lui Calhoun, faza morții constă în două etape: "prima moarte" și "a doua moarte". Prima era caracterizată prin pierderea scopului în viață dincolo de simpla existență - nicio dorință de a se împerechea, de a crește pui sau de a-și stabili un rol în societate. Pe măsură ce timpul trecea, mortalitatea juvenilă ajungea la 100%, iar reproducerea ajungea la zero. În rândul șoarecilor pe cale de dispariție, s-a observat homosexualitatea și, în același timp, canibalismul a crescut, în ciuda faptului că exista hrană din belșug.

La doi ani de la începerea experimentului, s-a născut ultimul pui al coloniei. 

Până în 1973, a fost ucis ultimul șoarece din Univers 25.

John Calhoun a mai repetat același experiment de încă 25 de ori și, de fiecare dată, rezultatul a fost același.

Experimentul lui Calhoun a fost folosit ca model de interpretare a colapsului social, iar cercetările sale servesc drept punct central pentru studiul sociologiei urbane.

În prezent, suntem martorii unor paralele directe în societatea de astăzi: bărbați slabi, feminizați, cu abilități reduse sau inexistente și fără instincte de protecție, și femei prea agitate și agresive, fără instincte materne.

***

 

Generația noastră este atât de îngrijorată să dovedească că o femeie poate face același lucru ca un bărbat, încât pierde ceea ce o face unică!

Femeia nu este făcută să facă tot ce face un bărbat. 

Femeia este făcută să facă tot ce un bărbat nu poate face!

 Concluzia: Ea, femeia, doar ea poate naște!.. Daaa.. 

Dar fără bărbat nu poate.. ..suntem creați, nu sa ne confruntăm.. ci să ne completăm!

Preluat V. Simion

***

 

Béla Bartók s-a născut într-o familie de muzicieni din Ungaria la 25 martie 1881. Tatăl său a fost director al unei școli agricole, dar a fost și un talentat muzician amator care cânta la pian și violoncel și compunea mici piese de dans. Tatăl lui Bartók s-a dus să înființeze o societate muzicală și o orchestră de amatori în orașul său.

Mama lui Bartók cânta și ea la pian. Nu-i de mirare că Belá a devenit rapid muzician. Avea abilități de ritm foarte bune și a început să ia lecții de pian la doar cinci ani. Bartók a început să compună la vârsta de nouă ani, scriind piese scurte de dans cu numele prietenilor și familiei.

Tatăl ei a murit când Béla avea doar șapte ani, lăsând familia într-o situație financiară dificilă. Mama lui Bartók a început să dea lecții de pian, ale căror lecții au ajutat la întreținerea familiei. În 1898, Bartók a început studiile la Academia de Muzică din Budapesta. Și-a câștigat reputația de pianist fantastic acolo. El a fost cunoscut în special pentru interpretările sale extraordinare ale pieselor de pian Liszt..

În 1904, Bartók a auzit o tânără cântând un cântec țărănesc maghiar. Bartók și-a dat seama imediat că cântecele populare maghiare pot oferi un material minunat pentru muzica clasică. În 1905, el a intrat în contact cu Zoltán Kodály. Ambii compozitori au început să călătorească prin Ungaria colecționând și publicând cântece populare. În curând, Bartók a început să călătorească în alte țări în căutarea muzicii folk. El a dezvoltat un sistem științific pentru a colecta și analiza muzică folk din întreaga lume.

În 1940, Béla Bartók s-a mutat în Statele Unite pentru a lucra la o colecție de folclor la Universitatea Columbia. În 1942 s-a îmbolnăvit de leucemie și a murit pe 26 septembrie 1945. În producția sa ies în evidență lucrări precum cele șase cvartete de coarde, sonata pentru două piane și percuție, cele trei concerte pentru pian, opera „El Castillo de Barbazul”, „Muzică pentru corzi, percuție

şi celesta", şi concertul Orchestrei. Împreună cu Franz Liszt, el este amintit ca unul dintre cei doi mari compozitori maghiari.

Poză. Béla Bartók (1881-1945), a fost compozitor, pianist și cercetător al muzicii populare est-europene de origine maghiară. Este considerat unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX. Clasificarea științifică a muzicii folk este adesea considerată începutul etnomuzicologiei. 

***

 Sarbatori Pascale binecuvantate !

CRACIUNUL SI PASTELE - CONTROVERSE

Înainte de Hristos, existau două sisteme de calculare a timpului într-un an: cel al egiptenilor - care era mai corect, dar nici el perfect - de 365 zile, şi cel al romanilor - care era de 355 zile. Totuşi, rămânea anual o diferenţă de zece zile între aceste două sisteme, dar şi între fiecare dintre ele şi calendarul solar, relatează stiripesurse.md

După această constatare, s-a simţit nevoia de îndreptare a acestor calendare şi a punerii lor în acord cu calendarul ceresc. Astfel, împăratul roman Iuliu Cezar, în anul 46 î.Hr., adopta sistemul de calcul egiptean, sistem care s-a numit "calendarul iulian".

Deoarece între calculul calendarului iulian - de 365 de zile şi 6 ore - şi cel al calendarului solar - de 365 zile, 5 ore, 43 minute şi 46 secunde - rezulta anual o diferenţă de 11 minute şi 14 secunde, s-a ajuns - după 330 de ani - la o diferenţă de trei zile (cu cât a rămas în urmă calendarul iulian).

Astfel că, în vremea Sinodului I Ecumenic, echinocţiul de primăvară se afla la 21 martie în loc de 24 martie - cât a fost în anul 46 î.Hr., când împăratul Iuliu Cezar a îndreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare, în calcularea datei Sfintelor Paşti, ziua de 21 martie, când a fost atunci echinocţiul de primăvară.

Specialiştii astronomi au constatat că, şi după aceea, din 123 în 123 de ani, echinocţiul de primăvară retrogradează cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, învăţaţii vremii, din Răsărit ca şi din Apus, au sesizat faptul şi au propus conducătorilor Bisericii îndreptarea calendarului, pentru că tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice, precizează site-ul www.crestinortodox.ro.

La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a făcut o reformă, suprimând zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci, calendarul s-a numit "gregorian" sau pe "stilul nou".

Congresul de la Constantinopol, din 1923

În 1923, la un congres ţinut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotărât să renunţe la calendarul iulian şi să adopte calendarul gregorian. Data Sfintelor Paşti se calculează, încă, pe baza calendarului iulian, în care echinocţiul de primăvară are loc cu 13 zile mai târziu. De aici provine neconcordanţa datei Paştelui din Biserica Ortodoxă cu data Paştelui din Biserica Catolică.

Între timp, s-a constatat de către astronomi că şi între calendarul gregorian din 1582 şi cel astronomic există o diferenţă anuală, care - la 3.500 de ani - ar face ca şi calendarul gregorian să rămână în urmă cu o zi şi o noapte. Calendarul ortodox, îndreptat în 1924, avea să ţină seama şi de această diferenţă.

Biserica noastră, făcând parte din rândul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singură la adoptarea calendarului gregorian, odată cu adoptarea lui de către Stat, în 1919, ci abia după Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol din 1923, care a hotărât îndreptarea calendarului şi în Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferenţei de 13 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urma celui îndreptat (adică 21 martie în loc de 8 martie, unde ajunsese calendarul iulian).

Data echinocţiului de primăvară de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, a fost adusă la 21 martie, corespunzând calendarului solar, cum stabiliseră Părinţii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), menţionează site-ul www.crestinortodox.ro.

Calendarul iulian îndreptat la Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol a devenit mai corect decât cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecţi, adăugând o zi în plus din patru în patru ani, când luna februarie urma să aibă 29 de zile în loc de 28 de zile. Prin aceasta, în calendarul ortodox îndreptat, diferenţa dintre anul solar şi cel civil este redusă - prin modul de bisectare - până la minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia după 42.772 de zile calendarul (îndreptat) să mai rămână în urmă cu o zi şi o noapte.

Adoptarea calendarului de Bisericile ortodoxe autocefale

La Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923) n-au participat, însă, toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau naţionale. De aceea, îndreptarea calendarului adoptată a rămas să fie introdusă de fiecare Biserică Ortodoxă la data pe care o va crede potrivită.

Convinse de necesitatea îndreptării calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar - Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924), Biserica Ortodoxă Română (1924) - socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese în urmă calendarul iulian -, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxă din Polonia (1924), Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxă din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxă Bulgară (1968).

Au rămas, însă, câteva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neîndreptat - Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă şi Biserica Sârbă, precum şi Mănăstirile din Sf. Munte Athos, cu excepţia Vatopedului, care se numesc "pe stil vechi", pentru că prăznuiesc Sfintele Paşti şi toate sărbătorile după vechiul calendar (adică după "stilul vechi"), explică site-ul www.crestinortodox.ro.

***

 "Un barbat și o femeie erau casatoriti de peste 60 de ani.

Ei împartaseau totul și discutau despre orice. Nu aveau secrete unul fata de celalalt, cu exceptia unei cutii de pantofi pe care femeia o ținea pe dulapul ei de haine, și, despre care l-a atenționat pe soțul ei să nu o deschidă sau să întrebe de ea vreodata.

În toți acei ani, el nici nu s-a gandit la cutie, dar într-o zi, batrinica se îmbolnavi foarte tare și doctorii ziceau ca nu prea mai are sanse să traiasca. Încercand să puna toate lucrurile în ordine, batrânelul a luat cutia de pantofi de pe dulap și a pus-o lângă patul soției sale..

Era și ea de acord că era timpul să afle și soțul ei ce era în acea cutie.Când a deschis-o, în cutie erau două papusi croșetate și o gramada de bani, în total vreo 25.000 de dolari. El a întrebat-o despre continutul acestei cutii.

- Când ne-am casatorit, spunea ea, bunica mea mi-a spus că secretul unei casatorii este să nu te cerți niciodata. Spunea că întotdeauna când mă suparam pe tine, să tac din gura și să croșetez o papușică...

Batrânelul era atât de impresionat, încat abia își putea stapini lacrimile. Doar două papusi erau în cutie! Ea fusese suparata numai de doua ori în toți acesti ani în care au trait împreuna.

Nu mai putea de fericit!

- Iubito, spuse el, înțeleg existenta papusilor, dar toți acești bani?

- Oh, zise ea, acestia sunt banii pe care i-am obtinut din vânzarea papusilor..."