***

 

“La naștere, ne urcăm în tren, ne întâlnim cu părinții și credem că vor călători mereu cu noi.

Totuși, într-o stație, părinții noștri vor coborî, lăsându-ne să continuăm călătoria singuri.

Pe tot parcursul timpului, alte persoane vor urca în vagoane.

Și unele vor fi foarte importante: frații noștri, prietenii noștri, copiii noștri, dragostea vieții noastre...

Mulți vor renunța la călătoria alături de noi și vor lăsa un gol mai mare sau mai mic.

Unii vor fi atât de discreți încât nici nu îți vei da seama că și-au părăsit locurile.

Această călătorie va fi plină de bucurii, necazuri, așteptări, bun-venit și rămas-bun.

Succesul înseamnă să avem relații bune cu toți pasagerii, atâta timp cât dăm tot ce este mai bun din noi.

Nu știm în ce stație vom coborî, așa că e indicat să trăim fericiți, să iubim și să iertăm.

Să facem aceste lucruri pentru ca, atunci când coborâm din tren, să lăsăm doar amintiri frumoase celor care își vor continua călătoria.

Să fim fericiți cu ceea ce avem și să mulțumim pentru această călătorie fantastică. “

Sursa: Jean d'Ormesson

***

 

Efectul Dunning-Kruger este următorul: „Oamenii cu niveluri scăzute de calificare trag concluzii greșite și iau decizii greșite, dar nu pot face greșeli din cauza nivelului lor scăzut de calificare”.

Semnificație: lipsa de înțelegere a greșelilor comise duce la o credință în propria corectitudine și, în consecință, la creșterea încrederii în propriile decizii și în sine, precum și la o conștientizare a propriei superiorități.

Astfel, efectul Dunning-Kruger este un paradox psihologic cu care cu toții ne confruntăm adesea în viață: oamenii mai puțin competenți se văd profesioniști, în timp ce cei mai competenți tind să se îndoiască de ei înșiși și de abilitățile lor. Cu cât nivelul de calificare este mai scăzut, cu atât este mai mare încrederea în sine.

La începutul cercetării lor, Dunning și Kruger au luat ca ioteză de cercetare celebra declarație a lui Charles Darwin:

„Ignoranța generează mai des încredere decât cunoaștere” și Bertrand Russell: „Unul dintre lucrurile nefericite ale timpului nostru este că cei care sunt încrezători sunt proști, iar cei care au imaginație sau înțelegere sunt plini de îndoială și indecizie”.

Dan Micsa

***

 GENIAL NOTA 10+

Preluare de pe net!

Albinele si ursii

După scurta hibernare,

urşii, căutând mâncare,

au pornit spre o stupină

dintr-o zonă subalpină,

dar, în stupi, să vezi durere,

nu era un gram de miere.

Cei bătrâni, cu influenţă,

au ţinut sfat de urgenţă

şi-adunând, apoi, tot natul,

au citit comunicatul.

– Azi s-a hotărât, în plen,

ca, din lipsă de polen,

albinele lucrătoare

să plece peste hotare,

să muncească la străini,

ca s-avem fagurii plini.

– Am şi eu o întrebare:

Dacă nu-i polenizare,

nu se rupe lanţul trofic?,

comentă un urs distrofic,

încât, la noi, prin livezi,

nici un fruct n-o să mai vezi…

– Mare pagubă-n ciuperci!

Azi livezile sunt… terci

şi nu-i chip de revenire.

Ştiţi voi… Greaua moştenire!,

îi răspunse Ursul Brun,

sprijinit de un gorun.

Fructe, cu un mic efort,

o s-aducem din import,

s-avem pentru fiecare.

– Stai jos! Altă întrebare!

– Dar cu trântorii din stup

ce-o să facem, căci la zdup

nu-i putem băga pe toţi

Ei, în primul rând, nu-s hoţi,

ca să fie pedepsiţi,

plus că trebuie hrăniţi

şi-ngrijiţi cum se cuvine,

iar din mierea de albine

ce-mi revine, natural,

nu cedez nici un pocal.

– Martinel, nu fi cretin!,

i-a zis Ursul Carpatin

celui care, din prostie,

amintea de puşcărie.

Nu-i închidem nicăieri,

îi luăm consilieri

sau îi angajăm, băiete,

trântori-şefi, la cabinete!

La aşa vorbe cu tâlc,

ursuleţul tăcu mâlc

şi, deşi nu avea şcoală,

a desprins şi o morală:

Când mulţimea te votează

şi deţii toata  puterea,

nici macar nu mai contează

cum si cine face mierea.

***

 Mi-ar plăcea să citiți!

"În loc să postim de carne în Post,

Papa Francisc propune 15 acte simple de caritate:

  1. Salută. (întotdeauna și peste tot)

  2. Spune mulțumesc (chiar dacă „nu ar trebui”).

  3. Amintește-le celorlalți cât de mult îi iubești.

  4. Salută cu bucurie persoanele pe care le vezi în fiecare zi.

  5. Ascultă povestea altora, fără prejudecăți, cu iubire.

  6. Oprește-te pentru a ajuta. Fii conștient de cine are nevoie de tine.

  7. Înveselește pe cineva.

  8. Sărbătorește calitățile sau realizările altcuiva.

  9. Selectează lucrurile pe care nu le folosești și dăruiește-le celor care au nevoie.

10. Ajută când este necesar, astfel încât celălalt să se odihnească.

11. Corectează cu iubire, să nu taci din frică.

12. Acordă atenție celor de lângă tine.

13. Fă ordine în lucrurile pe care le folosești acasă.

14. Ajută-i pe ceilalți să depășească obstacolele.

15. Sună-ți părinții dacă ai norocul să-i ai.

 • Renunță la cuvintele ofensive și transmite cuvinte amabile

 • Alungă nemulțumirea și fii plin de recunoștință

 • Nu te mânia și fii plin de blândețe și răbdare

 • Alungă pesimismul și fii plin de speranță și optimism

 • Grăbește-te să-ți pese și fii plin de încredere în Dumnezeu

 • Lasă plângerile și încarcă-te cu lucrurile simple ale vieții

 • Lasă deoparte tensiunile vieții și roagă-te

 • Alungă tristețea și amărăciunea și umple-ți inima de bucurie

 • Postește de egoism și fii plin de compasiune față de ceilalți

 • Iartă rapid și ia o atitudine de reconciliere

 • Renunță la cuvinte și, în tăcere, ascultă-i pe ceilalți."

Posteste de rautate si umpleti inima cu iubire si intelegere pentru aproapele tau !

***

 

Anglia, in anii 1500. Majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie. Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros. De aici vine obiceiul de a avea un buchet la nuntă. Baia consta într-un singur butoi mare plin cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul de a se spăla în apa curată, apoi fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţi de femei şi în final copiii – ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea. De unde şi zicala: “Don’t throw the baby out with the bath water” (“Nu arunca şi copilul odată cu apa de baie”). Casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf (paie groase), fără lemn dedesubt. Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş. De unde zicala: “It’s raining cats and dogs” (“Plouă cu câini şi pisici”). Nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problema în dormitor, unde gândaci şi alte lucruri puteau murdări patul. Deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie. Aşa au apărut paturile cu baldachin. Cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că împrăştiau paie (“thresh” – resturi de la treierat) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se tot adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa. Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte “threshold”, care vine de la “thresh” şi hold” – a ţine, a opri). Pe atunci uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se laude cu ea. Era semn de bogăţie că un bărbat “could bring home the bacon” (“era în stare să aducă şunca acasă”).Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi “chewed the fat” (“mestecau grăsimea”). Pâinea era împărţită conform statutului social. Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus (“upper crust”). Căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta de obicei dobora un om pentru câteva zile. Cineva care trecea pe drum îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare. Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc. Aşa a apărut obiceiul de “priveghi”, care în engleză se traduce “wake” (“to wake up” – “a se trezi”). Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat. Aşadar dezgropau coşciuge şi duceau oasele la o “casă-de-oase” (“bone-house”) şi refoloseau mormintele. Deschizând acele sicrie, au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră îngropaţi de vii. Aşa că s-au gândit ca de atunci încolo să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel. Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată “graveyard shift” – “tura de noapte”) să asculte clopoţeii. Astfel, oamenii vii erau “salvaţi de clopoţel” (“saved by the bell”), acesta mai fiind numit şi “soneria mortului” (“dead ringer”). Cam așa sta treaba cu popoarele care acum dau lecții de civilizație!....

Sursa: grupul pasionaților 

de istorie .....

Fabulă

 "Se spune că era odată o furnică ce venea în fiecare dimineață veselă la muncă. Îi plăcea ce făcea, muncea cu drag și spor și, mai ales, era fericită.

Șeful, Leul era suprins că furnica lucrează așa de bine fără să fie supravegheată. I-a venit o idee: dacă furnica producea așa de mult singură, fără să fie supravegheată sigur va produce și mai mult dacă va avea un șef direct.

Așa a fost angajat Gândacul. Acesta avea experiența în supravegherea muncitorilor și era cunoscut pentru faptul că scria niște rapoarte excelente. Prima decizie a Gândacului a fost să instaleze un ceas de pontaj. Apoi, și-a dat seama că avea nevoie și de o secretară ca să-l ajute să scrie rapoartele lui minuțioase. Astfel, a angajat pe Păianjen.

Păianjenul avea grijă de arhive și răspundea la telefon.

Leul era foarte mulțumit de munca Gândacului, rapoartele lui erau excelente, așa că i-a spus că și-ar dori și rapoarte de producție și analize ale trendului pentru a le putea folosi în ședințele viitoare.

Gândacul și-a luat munca în serios, așa că i-a cerut Leului un computer de ultimă generație, imprimantă modernă și un angajat care să se ocupe de departamentul de IT. Așa a fost angajată Musca.

Între timp, Furnica care demult venea la muncă cu plăcere și era tare productivă a ajuns să semneze tot felul de rapoarte zilnice și să participe la ședințe lungi și plictisitoare care îi luau cea mai mare din timpul de lucru.

Leul a considerat că mai are nevoie de o persoană care să se ocupe de departamentul unde lucra Furnica. Astfel a fost angajată Cicada.

Cicada, în prima zi de lucru și-a cumpărat un scaun ergonomic și un covor pentru biroul ei nou. A doua zi a cerut un computer și un asistent personal pentru a putea face planul de optimizare a muncii și bugetului.

Departamentul unde lucra Furnica a ajuns un loc extrem de trist. Nimeni nu mai lucre cu drag și spor, iar stresul afecta productivitatea.

Leul a observat că în departamentul unde lucra Furnica a scăzut productivitatea așa că a angajat Bufnița, un expert ce va veni cu soluții ce creștere a productivității.

Bufnița a analizat ce a analizat și la sfârșit a ajuns la concluzia că departamentul furnicii are prea mulți angajați.

Ghiciți pe cine a concediat Leul?

Pe furnică! Pentru că era un angajat cu o atitudine negativă și îi lipsea motivația."

Sursa: soapt e & Geta Buneru

***

 Si voi credeati ca suntem smecheri de ieri, de azi...

"Şmecher” vine de la faptul că boierii în olteni care aveau podgorii au angajat câte un specialist în degustarea vinurilor. Cum în germană cuvântul “schmecken” înseamnă a avea gust, a fi bun la gust, s-a ajuns ca specialistul respectiv, pe care nu îl puteai păcăli cu vin prost, să fie numit “şmecher”, adică un individ isteţ, imposibil de fraierit. El era mintea limpede.

Era o vreme când saşii din Siebenburgen (cum i se mai spunea Transilvaniei), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau de o calitate recunoscută în toată Europa.

Oltenii au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii nu erau obişnuiţi cu băutura, se „ameţeau” repede, iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau aproape beţi şi nu mai reuşeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… imediat negustorii saşi se „pileau” la loc.

Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu altul mai rău. Abia când ajungeau acasă negustorii saşi realizau că erau păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate, cumpărând vin scump și prost.

Așa a apărut meseria de Schmecken, care îi însoțea pe negustorii saşi spre podgoria Drăgăşani pentru a face schimb de produse şi pentru a aduce vin în Transilvania.

După ce saşii se îmbătau, intra în joc Der “Schmecken” - „cel care gustă”. Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă. El negocia și stabilea preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti și tot el gusta vinul şi fixa preţul de cumpărare. Oltenii i-au spus ”șmecher” și au înțeles că el este ”cel care nu poate fi pă călit.