***

 

,, Sunt obosit. Am fost ,, generația de sacrificiu " și am crezut că după un drum lung și greu o să ajungem într-o poiană cu soare și flori. Drumul nu ducea nicăieri și într-o zi , sătui de foame și mizerie ne-am revoltat, ne-am ucis conducătorii și am crezut după un alt drum lung și greu, că o să ajungem la malul unei ape dulci. Apa este însă sălcie , terenul mlăștinos și cei mai nevolnici și netrebnici dintre noi se răsfață în calești scumpe , copiii lor ni se urcă în cap și dansează țonțoroiul , iar părinții noștri mor încet de piocianic. Frații fug scârbiți și-și căuta fericirea în alte zări. În față nu văd decât beznă și întuneric , în jurul nostru doar dezmăț și mizerie și nu mai pot și nu mai am răbdare. Am inima uscată și-n gură gust de cenușă.

Vă blestem conducători ai României, și-n pușcărie de v-aș băga pe toți, cu nimenea nu aș greși.

Vă blestem să muriți stând la coadă , să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită , într-un oraș obișnuit , cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții în întreținere pe veci. Sunt obosit și drumul nu se mai zărește."

                   -  ANDREI GHEORGHE  -

Pe 19 martie 2018 jurnalistul a plecat dintre noi ,dar cuvintele sale memorabile au rămas.

Doamna Marsa

 Doamna Marsa.

O chema Marsilia Pontremoli. Locuia într-o casă frumoasă, pe dinafară de-o eleganță obișnuită pentru cartierul care o conținea, iar pe dinăuntru de o opulență care întrecea și cea mai cutezătoare imaginație. Fiica unui ministru din timpurile monarhiei... Tatăl gusta deseori plăcerea monologului cu strămoșii, de la 77, 48, o mie șapte sute și, o mie șase sute și, o mie cinci sute, tot coborând secolele până în al treisprezecelea în care, scria într-o cronică, familia lui era atestată simultan cu cea a Basarabilor, în persoana unui căpitan de oști, ce dispunea pe lângă armată și de ceva prerogative senioriale prin preajma Ialomiței...  Își crescuse fata în pietate față de istoria neamului și cu acces deplin la toate posibilitățile materiale și spirituale ale acelor ani nebuni. Copilăria ei s-a contopit cu cea a veacului douăzeci. Apăruse la Paris un roman care smulgea exclamații: ”A la recherche du temps perdu.” Marcel Proust se afla pe noptiera ei. Ministrul era mândru de înflorirea minții și trupului fiicei lui și hotărâse  să-i ofere viața la superlativul absolut. Erau tot mai numeroase serile când se aprindeau candelabrele mari din toate trei saloanele, și când, de-a lungul scărilor de marmoră sidefie, alături de una din cele mai rare colecții de tablouri, participa la seratele alese, întregul arbore genealogic. Musafiri? Scriitori celebri, pictori, muzicieni, actori.... un tânăr pianist italian, adus odată de-un văr al ministrului de externe. Francesco Pontremoli. S-au căsătorit prin 1930. A colindat toată lumea cu turneele lui. Războiul... El a plecat. Și-au luat rămas bun pentru totdeauna. Părinții ei au pierit în bombardamentul de la 4 aprilie 1944. Se aflau într-o vizită. Doar casa și ea fuseseră ocolite de bombe. Peste puțin timp și unchiul... și sora mamii, o verișoară, un nepot... Se duseseră toți în cavoul de marmoră neagră. La nici patruzeci de ani moralul ei avea o cicatrice enormă: fericirea smulsă și singurătatea impusă. Trăia, în casa în care văzuse lumina zilei. Stăpâna unui regat mort. Printr-un miracol scăpase de confiscarea averii și poate chiar de arestare. Numele tatălui său era întâmplător identic cu al unui ștab comunist. Când cineva punea ochii pe somptuoasa reședință, i se amintea că aparține ”tovarășului...” și se stingea orice elan muncitoresc. Se vorbea că poetul stalinist A.Toma care se fotografia zilnic în biroul său sub portretul lui Eminescu, titrând retoric: ”Care e mai talentat? El sau eu?”, râvnise la această rămășiță burgheză, redactând teancuri de rapoarte, cereri și hemoragii de versificații. Însuși Petru Groza i-ar fi respins demersul, cu o apostilă care anula retorismul obsedatei întrebări: ”El!”

               Dincolo de grelele draperii, trase aproape întreaga zi, nu se clintise nimic din ordinea de altădată a mobilelor, tablourilor sau a obiectelor de mare preț. Ea nu mai știa și nu mai avea puterea să facă nimic din ceea ce știuse și putuse. Plătise, din minuscula pensie de văduvă , o femeie care deretica, spăla și, din ce în ce mai des, îi aducea mâncare. Văzuse că doamna Marsa nu acorda atenție alimentației și se ținea cu ceaiuri și cu câteva fursecuri aduse din când în când de câte un vizitator rămas și el, din greșeală, din lumea aceea apusă. 

Trăia ca un fluture abia prins în insectar. Un exemplar din cele mai rare. Insectarul o menținea în viață. Nu părăsise nici unul din obiceiurile de altădată. Cu ele își umplea zilele... Se scula dimineața, își făcea toaleta deschizând și închizând flacoane de soluții și creme cu mirosul proaspăt al algelor din mările îndepărtate. O cosmetică orientală, chiar antică, nu numai ca știință ci și ca durată a existenței acelor minunate unsori și licori în ungherele dulapurilor ei. Îmbrăca o rochie de zi simplă, deschisă la culoare. Prefera tonurile de gris, beige, bleu, olive... Garderoba ei păstra intactă moda anilor treizeci și cinci, patruzeci. Cobora din dormitor pe scara străjuită  de artă și istorie, într-un mic salon, pentru a-și bea ceaiul. I-l pregătea femeia angajată pentru treburile grele ale casei, dar pe care, solemnitatea și singurătatea ei o aserviseră total. O plăcere să atingi serviciul de Sevres. Ceaiul curge altfel, și lingurițele de argint aurit spun ceva, zaharnița închide taine fărâmițate și dulci, iar culorile rostesc firul aceleiași existențe trăite pe jumătate. Era o permanentă legătură între tava micului și mai mult lichidului dejun, razele care treceau chiar atunci prin perdelele de dantelă olandeză, covorul gros, alămiu și rochia bois de rose  a doamnei... La pian.... Beethoven, Bach, Mozart, Pergolesi, Schubert, Chopin.... Toată dimineața. Ora dejunului. Își schimba rochia chiar dacă farfuria de Faenza conținea doi biscuiți. După amiaza recitea în biblioteca în care părintele ei investise o altă avere. Nu-și preciza niciodată dacă era pe urmele timpului pierdut sau a celui regăsit.... Proust era Biblia. Se despărțea de Swan puțin înainte de cină când îmbrăca o rochie mai închisă la culoare, brique, betterave, havane, mauve.... De catifea sau dintr-o mătase mai plină. Ocupa unul din cele douăsprezece scaune ale mesei dintr-o garnitură Chippendale, sorbea o ceașcă de ceai la care femeia adăuga o felie de cozonac sau alt aluat. Gesturile ei te făceau să crezi că masa era plină de bucate și toți membrii familiei sau musafirii, prezenți. După cină discuri vechi. Înregistrări ale lui Francesco Pontremoli. Doar noaptea o despărțea de somnul obiectelor din casă, așa cum ele o despărțiseră de restul vieții.

            ”Cum trăia?” se întrebau vecinii cu o revoltată curiozitate față de tabloul izolării ei perfecte. Consuma cu migală un trecut bogat, aureolat de o trainică și măreață agonie. Cristalele de Murano, oglinzile venețiene, pielea de Cordoba, ceramica de Majorca, încrustațiile în fildeș, ornamentațiile de baga, candelabrele de argint și de aramă, mobilele din lemn de castan, portocal, plop, stejar, abanos, acaju și palisandru îi pedepseau și-i răscoleau aducerile aminte. Nici o dorință, nici o voință nu-i provocase, fie și numai câteva clipe, evadarea. Treizeci și doi de ani la rând. Într-o seară abia urcase în dormitor și apucase să-și scoată rochia de la cină. A simțit că amețește. A căzut. Avea șaptezeci și doi de ani. Și-a revenit, pe întuneric .... Să aprindă lumina. N-a reușit. A găsit greu un chibrit, apoi sfeșnicul. Voia puțină apă. Ușa de la dormitor era blocată. Ce se întâmplase? Se stingea și sfeșnicul. Nici o fereastră nu putea fi deschisă. A înțeles că era și mai claustrată. Că ajunsese la capătul relațiilor cu lumea ei. Aerul era pe sfârșite. A deschis dulapul,  a ales pe bâjbâite o rochie sobră, și-a netezit cu mâna părul și s-a întins pe pat așteptând.  Așa a găsit-o moartea, și tot așa au descoperit-o echipele de salvare de la cutremur. Casa s-a ruinat. Singur dormitorul și-a păstrat integritatea, căzând ca o cutie deasupra opuleței  sfărâmate.  Prizoniera lui și-a dăruit morții trupul nevătămat.  Fusese asigurată pe mai mult de o viață. Destinul însă i-a oferit polița celei mai cutremurătoare certitudini.

Cântec femeiesc

 

Cântec femeiesc – Adrian Păunescu. 

Aşa e mama şi a fost bunica,

Aşa suntem, femei lângă femei,

Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica

Doar nişte „ele” ce slujesc pe „ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme,

Ei încurcând ce ele limpezesc,

Ei numai tălpi şi ele numai palme,

Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreţ, nimic impunător.

Schimbându-şi după ei şi drum şi nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă

Şi pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede,

Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot

Şi de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica

Şi ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă

În fiecare lanţ făcut din doi,

Ce greu cu noi femeile în viaţă,

Dar e şi imposibil fără noi…

***

 

Un text RĂVĂŞITOR scris de Doamna Judecător Adriana Stoicescu. Recunosc, l-am citit cu lacrimi în ochi și nod în gât...😒

"Oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști.

Nu ne tâmpim pentru că mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să salvăm planeta.

Nu o vom salva. Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă.

E incredibil cum prostia a reușit  să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și creat omul mai de preț.

Generația decrețeilor, cea care a crezut că poate schimba lumea din temelii, cu Dumnezeu alături, va pleca în curând, lăsând în urma sa un ultim și de neacoperit gol.

Suntem ultimii care am devorat, ascunși sub plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită, cărțile copilăriei.

Cu foi rupte de atâtea recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din ”La Medeleni” și, deși nu era cazul, replicile lui Scarlett…

Suntem ultimii care am scos din minți străzi întregi cu strigăte de  ”nenea, ne dați mingea” și ”tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos?” cu joaca până noaptea târziu, când acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o urecheală, dar, inevitabil, căldura insuportabilă a locuințelor devenite, în toiul vacanței de vară, adevărate  cuptoare că, de, nu știam nimic de reabilitare..

Plecăm încet și, odată cu noi, dispare acel ”sărumânaaaaa” aruncat cu putere oricărui cetățean întâlnit pe scara blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un ”bună” din vârful buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul ”ce favoare îți fac, bro…”

Pleacă în curând generația ce asculta, alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, ”Europa liberă” cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav tbc ist, înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce oroare) începe să pară, de-a dreptul frecventabil.

Am fost copiii deprinși cu respectul, maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să știm să înotăm, că ”doar așa poți răzbi”, auzeam țipând de pe marginea bazinului…

Am fost adolescentele leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu un an mai mare, sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii lui dirigu…

Mi-e tot mai greu să înțeleg lumea în care trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi cartea a devenit un moft penibil și demn de dispreț.

Că a fi educat și cu un minim de cărți citite este doar o manifestare a unei slăbiciuni, în mințile netede ale celor care decid soarta lumii.

Am devenit o adunătură de bipezi cu ochii țintiți în niște aparate obsedante, care fac dovada statutului social.

Am devenit niște biete marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau trecuți în clasa a cincea doar de milă.

Planeta întreagă este condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare.

Iar noi suntem în top…

Și asta pentru că nu ne pasă de nimic.

Nu ne pasă de mizeria din jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi.

Devenim din ce în ce mai limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul din telefon.

Vom deveni maimuțe ce știu să tasteze.

Pe măsura ce prostia se înscăunează, transformăm în bășcălie tot.

Pentru că nu mai citim, ne lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop.

Ne batem joc de țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu pizza și Coca Cola.

Viața se reduce la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri de invidie vecinul de la parter.

Vom pleca și odată cu noi va pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect.

Se vor duce, în curând, ultimele bastioane ale simplității  și firescului.

JUDECATOR :ADRIANA STOICESCU!"

Pardoseli din lemn: lux, natură, ecologie. Meriți ce e mai bun

 Nu se mai poate așa! Trebuie făcute renovări in apartamentul in care locuiesc, plecând de la simpla igienizare a locuinței prin văruire și continuând cu remedierea podelelor prin parchetare și înlocuirea fie și parțială a aparaturii electrocasnice.

Ce-i drept e drept... Am parchet in fiecare dintre cele trei camere. Problema mare ar fi holul care este din beton simplu și acoperit cu mochetă. Este destul de dificil când se pune problema curățeniei, căci mocheta este un veritabil depozit de praf iar înlăturarea prafului se face prin scoaterea mochetei,scuturarea acesteia și punerea ei la loc. Și e ceva de lucru, căci holul fiind destul de întortocheat, totul se acoperă cu bucăți de mochetă de diferite dimensiuni, ca într-un veritabil joc de puzzle de dimensiuni destul de mari. 

Totul s-ar putea rezolva dacă în locul mochetei ar fi gresie, de pildă. Ar fi ușor de spălat, ușor de uscat. Numai că apare o problemă: este destul de dificil de montat, înseamnă o greutate suplimentara pentru structura blocului și menține o temperatură ceva mai scăzută în casă. Spre deosebire de gresia rece, un parchet oferă ceva mai multă căldură și este ceva mai ușor. Nu este neapărată nevoie de un parchet de lux, este suficient un parchet masiv obișnuit sau un parchet stratificat, comod și elegant dar și ușor de întreținut. Este suficient să fie măturat constant și, eventual, șters cu ceva doar umezit ușor... In plus oferă senzația de căldură la nivelul picioarelor, permițând umblarea in picioarele goale sau încălțate lejer și comod. In plus, parchetul poate oferi un aspect deopotrivă modern dar și vintage, un aspect care se menține actual generație de generație și care poate fi remediat oricând, fie și parțial, fiind destul de prietenos cu mediul atât al casei cât și al planetei... Și în plus, chiar dacă pare paradoxal, un parchet, mai ales cel stratificat, permite și încălzirea prin pardoseală, ceea ce poate fi atât confortabil cât și foarte economic.

Dacă aș alege un parchet pentru casa mea? Oricând este cazul de o schimbare. Pentru că este o variantă care satisface cerințele de confort și calitate pentru toate generațiile, indiferent de cerințe, gust și necesități.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2024

***

 

Maria Rosetti

Maria Rosetti a fost prima femeie ziarist din România. Soţia revoluţionarului C.A. Rosetti a devenit simbolul Revoluţiei de la 1848, figura ei fiind cea aleasă de pictorul Rosenthal pentru tabloul ”România Revoluţionară”. A scris şi a semnat articole în presa română, într-o vreme în care meseria de jurnalist era destinată exclusiv bărbaţilor. A înfiinţat un săptămânal numit ”Mama şi copilul”.

Maria Rosetti a fost inspiraţia pictorului Rosenthal pentru celebru tablou din 1850 ”România Revoluţionară”. Ţăranca româncă oacheşă, îmbrăcată în ie, purtând maramă pe cap şi tricolorul pe umăr este văzută drept imaginea României revoluţionare de la 1848 şi simbol al luptei pentru libertate şi egalitate. Puţini ştiu că personajul feminin care întruchipează România în tabloul lui Rosenthal îşi are originile în Anglia  şi este de fapt Mary Grant, cea care a fost Maria Rosetti înainte de căsătoria cu C.A. Rosetti.

Mary Grant s-a nascut în Guernesey, Anglia, în anul 1819 şi ar fi rămas poate o simplă necunoascută pentru România dacă drumul vieţii n-ar fi purtat-o către ţara pe care avea să o iubească mai mult decât pe meleagurile natale. Mary Grant a fost fiica unui  scotian, Edward Grant, şi a unei franţuzoace, Marie Lavasseur. Şi-a petrecut copilăria în Provance, Franţa. A ajuns în România, prin fratele ei, Effingham care în  1937  se angajează la Consulatul Britanic din Valahia. Mary Grant vine şi ea în România şi se angajează ca guvernantă pentru copii colonelului Ioan Odobescu.

Îl cunoaste pe Constantin Rosseti şi între cei doi se naşte o iubire pasională. Se căsătoreşte cu C.A. Rosetti, important om politic, în 1847, cu un an înainte de Revoluţia de 1848. Deşi nu era româncă , Mary Grant devenită în urma căsătoriei Maria Rosetti, se regăseşte în aspiraţiile şi idealurile revoluţionarilor de la 1848. S-a dedicat cauzei românilor în revoluţia paşoptistă, implicându-se alături de soţ în pregătirea acţiunilor. În casa soţilor Rosetti aveau loc, înainte de Revoluţie, întâlnirile paşoptiştilor care împărtăşeau acelaşi ideal.

În numele libertăţii şi-a botezat fiica Liberté Rosetti.

Maria Rosetti, ca şi soţul ei, a făcut din libertate un ideal şi un ţel suprem. Şi-a botezat prima fiică Liberté Rosetti. Se spune că atunci când soţul ei a fost arestat , Maria Rosetti s-a deghizat în ţărancă şi cu fetiţa în braţe a plecat să-şi salveze soţul. Când C. A. Rosetti era urcat, împreună cu un grup de revoluţionari pe o corabie turcă pentru a fi dus în Serbia, Maria le-a cerut voie supraveghetorilor să fie lăsată să-şi sărute soţul de rămas-bun. I-a strecurat acestuia în gură un bileţel pe care erau scrise locul, ora şi datele operaţiunii prin care urma să fie eliberat. Graţie curajului şi stăruinţei Mariei,  Rosetti şi restul revoluţionarilor au reuşit să scape .

Ziaristă la ” Românul”

După revoluţie, Maria Rosetti a plecat cu soţul în exil. Au trăit nouă ani la Paris. În anul 1850 a fost muza pictorului C. D. Rosenthal pentru tabloul “România Revoluţionara”.  Tot ea a fost model pentru tabloul “România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii” realizat de Rosenthal în acelaşi an.

A revenit în România în 1857 şi a început o carieră jurnalistică , devenind astfel prima femeie ziarist din ţară

I s-a spus “Mama Rose” sau ” Gitana”, fiind una dintre cele mai remarcabile figuri feminine ale epocii. A scris la  ”Românul” ziarul fondat de soţul ei, Rosetti. A editat revista săptămânală “Mama si copilul”, revistă care conţinea articole despre creşterea şi educarea copiilor şi  care a apărut pe parcursul unui an. Alături de soţul ei, Maria Rosetti a susţinut acţiunile premergătoare Unirii Principatelor Române.

A înfiinţat  “Comitetul Femeilor” şi a derulat nenumărate campanii pentru strângerea de fonduri, menite să ajute armata, spitalele, femeile şi copiii. Ca publicist a militat pentru drepturile şi emanciparea femeilor.

După moartea lui Rosetti, a trăit în sediul redacţiei ” Românul” alături de fiul ei, Vintilă şi soţia acestuia. A murit la 74 de ani, pe 13 februarie 1893.

Viata ziaristei Maria Rosetti l-a inspirat pe scriitorul Camil Petrescu care a facut-o personaj în romanul “Un om între oameni”.

Sursa : Adevarul.ro

***

 

A fost cândva… când, la primele patru clase, erai controlat inclusiv dacă ai batistă, unghiile tăiate, părul tuns, iar în clasă nu auzeai decât vocea Învățătorului. Vocile noastre se auzeau în pauze sau după ore… când ne jucam, pentru că aveam și timp să ne jucăm… “cu cheia la gât”.

A fost cândva… când clasele V-VIII însemnau pregătirea pentru Treapta I care era, de fapt, intrarea la liceu. Pe atunci, niciunul dintre noi nu auzisem de cuvântul “meditații”. Totul se învăța în clasă și chiar se învăța! … și uite așa rămânea timp să ne și jucăm… “cu cheia la gât”.

 A fost cândva… când, după ce tremuram de emoții la Treapta I, intram la liceu, iar clasele  a IX-a și a X-a erau, cumva, mai relaxante, dar primeam informații și despre ce înseamnă o viitoare meserie. Și cu toate că Treapta a II-a bătea la ușă, rămânea timp și pentru filme, plimbări sau excursii… de data aceasta, “cu cheia in buzunar”, pentru că deja eram mari.

A fost cândva… când clasele a XI-a și a XII-a însemnau pregătirea pentru a intra la facultate. Pe nimeni nu interesa Bacalaureatul și nu pentru că nu ar fi contat, dar nimeni nu își imagina că nu l-ar fi luat… pentru că eram pregătiți, pentru că știam.

Abia atunci, prin clasa a XII-a, unii dintre noi mai făceam pregătire suplimentară, dar era pe final de clasă și în apropierea admiterii la facultate. Și cu toate acestea, aveam timp pentru prieteni, aveam timp pentru noi… iar cheia era tot în buzunar.

A fost cândva… când totul se învăța “la clasă” și aveam timp și pentru noi.Text  preluat de pe internet.