joi, 18 ianuarie 2024

***

 Dobos C. Jozsef 


Dobos C. Jozsef(Pesta 18 ianuarie 1847 -Budapesta 10 octombrie 1924) cofetarul care ne-a dat tortul Doboș. S-a născut într-o familie de bucătari cu origine romano-catolică din Pesta. Tatăl său a fost András Dobos, bucătar, mama sa a fost Roșália Gogola. A studiat alături de tatăl său și apoi la familia Andrássy. Și-a deschis cofetăria la Budapesta în 1878. „Jozsef C. Dobos deţinea, la Budapesta, un magazin gourmet de renume la acea vreme, cu produse de import într-o perioadă în care transportul mâncării pe distanţe lungi nu era la îndemâna oricui. Acolo puteau fi găsite felurite brânzeturi, diferite soiuri de vin, pâine şi chiar prăjituri. Renumele european şi l-a căpătat, însă, cu Tortul Doboş, rămas în istorie şi degustat cu plăcere în continuare.”  Rețeta originală a fost   inventată în anul 1884. Din 2019  a devenit un „Hungaricum”, produs tradiţional unguresc, marcă înregistrată. Cel mai prestigios titlu în clasificarea produselor de apartenenţă ungară. Oficial sunt doar 70 de itemuri în această listă. Cofetarul a dorit să facă un tort care să fie cât mai puţin perisabil, să reziste cât mai mult, și a reușit. Acum la 139 de ani distanță de când această delicatesă a fost  inventată, creată, este la fel de căutată ca-n zilele ei de început. 

Tortul a fost prezentat în anul 1885, la prima Expoziţie Generală din Budapesta.  

 „Era o curiozitate. Acest tort era prima prăjitură din epocă ce avea crema din unt și ciocolată. În acea perioadă toate torturile erau excesiv decorate, cu mai multe etaje şi cu cremă de frişcă. Mai mult, atunci nimeni nu concepea că untul poate fi îndulcit. Regula era că untul se servea doar sărat. 

Împăratul Franz Josef și soția sa, Împărăteasa Sissi, au fost printre primii invitați să guste neobișnuita prăjitură. Tortul a primit numele autorului, Doboș, și a cucerit imediat pe toată lumea prin simplitate, eleganţă și gust deosebit de rafinat.” 


Legenda din bucătărie


„Se spune că celebra cremă cu unt a apărut din greșeală. ”Vinovatul” a fost un ucenic al celebrului Jozsef Dobos, care a pus zahăr în unt, crezând că e sare. Dar rezultatul era gustos și interesant. Pentru că nu au vrut să arunce untul, s-au gândit ce să facă cu el. Cum am spus, untul dulce era ceva de neconceput în epocă. Maestrul însă nu a aruncat ”crema compromisă”, ci s-a gândit cum să o ”salveze”, și a adăugat ciocolată. Plus un praf de sare. Puțină sare are rolul de a accentua gustul ciocolatei.


Rețeta originală a Tortului Doboș numără 12 straturi. Sunt șase blaturi, intercalate, de jos în sus, cu cremă de unt cu ciocolată. Peste ultimul strat se pune un strat de caramel. Acesta se prepară cu o picătură de oțet. Rolul oțetului este să îl facă să strălucească. 

Abia în 1906, când Dobos Jozsef s-a retras din activitate, a dezvăluit reţeta. O ținuse secret, sub cheie, timp de 21 de ani.  La pensionare le-a dat-o membrilor Asociaţiei Cofetarilor din Budapesta, care au jurat să o păstreze doar pentru ei.” 


PS. De peste o sută de ani, la Timișoara și în Banat se păstrează reţeta originală a celebrului tort. Tortul  Doboş, este regele torturilor în Banat și Ardeal, dup ă părerea mea.

***

 INFORMAȚIE de CULTURĂ GENERALĂ PENTRU TOTI UNGURII CARE STRIGĂ CĂ ARDEALUL E AL LOR, DAR NU-ȘI CUNOSC ISTORIA !!!


Stiţi cum o chema pe mama lui Matei Corvin? (rege al Ungariei timp de 32 de ani - 1458-1490 - FIUL lui Iancu de Hunedoara) :Elisabeta 

 Sălăjan !!!


DRAGI CONCETĂȚENI MAGHIARI

PÂNĂ DE CURÂND NU ȘTIAM PROVENIENȚA DENUMIRII ''UNGARIA''.


AȘA CĂ VĂ AJUTĂM ȘI PE VOI SĂ VĂ ÎMBOGĂȚIȚI CUNOȘTINȚELE ÎN MATERIE DE ISTORIE ! ! !


Foarte adevărat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiană, a decedat la 300 ani după regele Ștefan (la 1300). 

Din 1300, până în 1527, au fost numai regi străini, ce nu aveau nici o legătură cu ''ungurii'' minoritari în Panonia.

Numele de "Ungaria" derivă din turcă și înseamnă ''10 săgeți'', adică numărul triburilor turcice venite în Panonia: 

1. 3 triburi de turci Cabari (proveniti din Khazari- popoare turcice care au adoptat iudaismul), 

2. 6 triburi de populații turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) și 

3. un trib de Bașchiri, de la care derivă și cuvântul ''Bozgor'' (bașchir, boșchir, boscor) din care s-a format în română verbul "a boscorodi - a vorbi neînțeles".

UNGARIA  MARE NU A EXISTAT! 


Să afle și TOKES!!!

Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire!

Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.

Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.

Unde este jertfa ungurească la 1867?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?

Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: 

când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! 

Nici unul! 

La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania.

Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare.

Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe!

De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527?

Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.

Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! 

Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!

S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: 

Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? 

Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?.

Să mi se ierte simplicitatea, approape penibilă, a demersului pe care îl propun!

Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!

Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!

Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.

Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai.

Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş!

Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!.

Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!

Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!

Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria!

Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. 

De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! 

Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!

Care e logica acestor resentimente?

Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!

Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?

Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?

Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!

Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! 

Nici mai mult, nici mai puţin!

Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!.

Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea.

S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! 

Nu ştiau încotro s-o apuce!

Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!

Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!

Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!.

Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ?

Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.

Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!

Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!

Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din

Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.

Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!

A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!

Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de

a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata

noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului.

Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!

E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!

Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară!

Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!

Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice OCAZIE!

Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!

Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!

Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului.

Numai că trebuie să avem grijă mare:

ATENȚIE...

 Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!

Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. 

Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.

Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel româ nesc, inima şi fruntea sus.....

Dați și altor români să ia la cunoștință!.....Preluat: VASILE BORZ

***

 ❤ Cavalcada - Poezie scrisă de Radu Gyr


În freamăt lung de mare treapăt

Pe armăsari de-aramă grea,

Gonind s-ajungă pân' la capăt,

Înalţi, cu pumnul pe plăsea,

Atâţia trec şi râd cum şchioapăt

În urma lor, pe gloaba mea.


În urma lor pe gloaba mea!


Galopul lor înghite poşte,

Potcoava sfarmă cremenea,

Sau scoală smârcuri să mă-mproşte

Cu smoala-i putredă şi rea,

Căci m-au lăsat la zeci de poşte

În urma lor, pe gloaba mea.


În urma lor pe gloaba mea!


Nu-i poticneşte-n drum nici sete,

Nici răni nu-şi spală la cişmea,

Nici munţii nu le stau perete.

Eu cad în fiece vâlcea,

Las zdrenţe-n fiece scaiete,

Julit mă urc pe gloaba mea.


În urma lor pe gloaba mea!


Şi cum merg cetele buimace

Spre nicăieri, spre nimenea,

Se-afundă goana în băltoace

Şi cade primul frânt din şa.

Pe lângă şanţu-n care zace

Eu trec la pas cu gloaba mea.


În urma lor pe gloaba mea!


Şi rând pe rând încep să cadă,

Le sună zaua-a tinichea,

Eu n-am nici zale, n-am nici spadă,

Dar cred într-un crâmpei de stea;

Şi-n timp ce corbii vin să-i roadă

Târâş mă urc pe gloaba mea.

'Naintea lor pe gloaba mea ! 


Imagine via iStock


#DoruOctavianDumitru

***

 Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu


Mărturia părintelui Ioan de la Rarau


- Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…


- Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile.

Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.

Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. 


Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el - nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat - pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici - eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul - dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni - acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.


Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui - ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.


- Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

- Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

- A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

- Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

- Nu mai erau rigide?

- Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

- Nu se vedeau semne de putrefacţie…

- Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.


- Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

- Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” - exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.


- Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

- Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.


(Pr. Ioan de la Rarău - Interviu realizat de Danion Vasile, publicat în Revista Ati tudini nr. 3/2008, pag. 28-29)

***

 😢.....Basmaua mamei șade-n cui,

O strâng la piept, că mama nu-i...

S-a dus să răsădească flori

Într-o grădină după nori,

Și-o tot aștept să vină iar…

Dar în zadar...


S-a dus cu cât era pe ea,

Nici o lețcaie nu avea,

Doar zâmbetu-mpietrit pe față,

În palme... faptele de-o viață

Și-n poala sufletului său…

Bocetul meu...


Mereu o caut din priviri,

Pe drum, prin casă, prin vecini...

Și uneori chiar mi se pare

Că o zăresc în depărtare

Și dau să ies în calea sa …

Dar nu e ea...


Unii mi-au spus că nu se poate

Să o zăresc în tot și-n toate,

Că mama s-a tocmit la sfinți,

Degeaba stau să-mi sar din minți,

S-o uit că altfel e prăpăd…

Dar eu, o văd...


Ba pune busuioc la grindă,

Ba scutură un țol din tindă,

Ba-i cu găleata la fântână

Și mă reped să-i iau din mână,

Dar până să ajung la ea…

Nu mai era…


Mă tot închin și fac pomană,

Dar dorul nu știe de strană,

Nici lacrima de sărbătoare,

Nici nodu-n gât ce e uitare,

Nici timpul nu e de vreun leac...

Și eu tot zac...


Da-n colțurile băsmăluței

Parcă simt mâinile măicuței,

Simt lacrima de la icoană,

Iubirea ei de pus pe rană

Chiar și mirosul e i.... de zici, 

Că e aici...

  (Liliana Burac)

***

 Cândva, un om, un biet argat,

Creștin, cu inima curată,

Lucra la un stăpân bogat,

Aproape pe nimica toată!

N-avea nimic, sărac lipit,

Trăia așa de azi pe mâine,

Muncind la omul înstărit,

Pentru un pat și-un colț de pâine!

Dar, într-o zi, și-au luat bucate

Și au pornit la drum, călare,

Bogatul vrând să îi arate,

Argatului său, tot ce are!

Șezând în șa, mândru, pe cal,

Fiind timp frumos, ziua senină,

Îl duse pe argat pe-un deal

Și-i spuse, întinzând o mână:

-Privește-n zare...tot ce vezi,

Păduri, câmpii...tot ce-i mai bun...

Nu poți nici să-ți imaginezi

Ce am...cât am putut s-adun...

De-acolo, de pe deal, săracul,

Privind în jos, în depărtare,

Printre copaci, văzu conacul,

În toată marea lui splendoare!

Uitându-se în jur, apoi,

La umbră, pe lângă copaci,

Pășteau turme întregi de oi,

Sute de cai...și mii de vaci...

-Pământu-l vezi cât se întinde?

Nici nu mai știu să mai socot...

Tot ce cu ochii poți cuprinde,

Chiar și mai mult...al meu e tot...

Era o zi caldă de vară,

Fără un nor, s-aducă ploi,

Și se făcuse deja seară,

Cât au vorbit pe deal cei doi...

La-ntoarcere, pe-același drum,

Argatul, plin de Dumnezeu,

Șopti: -Aș vrea să-ți spun acum,

Ce bogăție am și eu...

stăpâne...uită-te în sus,

Vezi tu, cât sunt de multe stele?!

Eu până astăzi nu ți-am spus...

Să știi...că toate-s ale mele!

Tu nu poți să-nțelegi misterul,

Ce multe bogății am eu...

Privește și mai sus...e Cerul

Și cât Îl vezi, e tot al meu!

Chiar dacă, astăzi, pe pământ,

N-am decât țoala de pe mine,

Am încheiat un Legământ,

Care, de Cer, legat mă ține!

E greu ca să poți înțelege,

Dar va veni o zi în care,

Acolo sus, în Cer, voi merge,

Unde e veșnic sărbătoare!

Azi, toate ale tale sunt,

Dar vei pleca de-aici, stăpâne,

Că viața este frunză-n vânt,

Și nu vei lua nimic cu tine!

De-a înțeles ce-a spus argatul,

Nu aș putea ca să vă zic,

Dar la întoarcere, bogatul,

Tot drumul, n-a mai zis nimic!

Bogat, nu e acela care

Adună saci cu bani, mereu...

Boga t e omul care-L are,

În inimă, pe DUMNEZEU!....

Dorel Mărgan ....✍

***

 LA HISTORIA COMPLETA DE ALADINO Y LA LÁMPARA MARAVILLOSA: Un Viaje de Humildad y Heroísmo 🧞‍♂️🪔


La historia de Aladino es un relato fascinante que se ha transmitido a través de generaciones, formando parte de la famosa colección de cuentos de "Las mil y una noches". La versión más conocida de la historia probablemente sea la adaptación cinematográfica de Disney, pero su origen es mucho más antiguo y se encuentra enraizado en la tradición de narrativa oral de Oriente Medio.


Aladino era un joven pobre que vivía en una ciudad de Oriente Medio, a menudo descrito como ingenuo pero de buen corazón. La aventura comienza cuando un hechicero malvado, haciéndose pasar por el tío perdido de Aladino, lo convence de entrar en una cueva mágica para recuperar una lámpara vieja. El hechicero intenta engañar a Aladino, pero este último logra escapar con la lámpara.


La lámpara, que Aladino descubre que alberga a un genio, se convierte en la fuente de su fortuna. Al frotarla, el genio aparece y le concede a Aladino una serie de deseos. Con la ayuda del genio, Aladino se enriquece y se convierte en una persona de gran influencia y poder. También se enamora de la princesa de la ciudad, llamada Jasmín, y usa sus riquezas y el poder del genio para cortejarla y eventualmente casarse con ella.


Sin embargo, la historia no termina aquí. El hechicero, furioso por haber sido engañado y haber perdido la lámpara, regresa para vengarse. Usa su magia para robar la lámpara y secuestrar a Jasmín, obligando a Aladino a embarcarse en otra serie de aventuras para rescatarla y recuperar la lámpara. Finalmente, Aladino logra derrotar al hechicero y libera al genio, quien agradece su libertad convirtiéndose en amigo de Aladino.


Esta historia, con sus múltiples capas y personajes, no solo ofrece un relato emocionante de aventuras y magia, sino que también brinda lecciones sobre la humildad, la importancia de la astucia sobre la fuerza bruta, y el valor de la libertad. Aladino, de ser un joven ingenuo, se transforma en un héroe astuto y valiente. La historia ha sido objeto de numerosas adaptaciones y reinterpretaciones, cada una aportando su propio matiz a este cuento clásico.


#aladdin #aladino #cuentos #culturaarabe #orientemedio #librosrecomendados #jessic acanaltravel

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...