$$$

 Memorie Artistică 

FARAH FAWCETT Astăzi, 25 iunie, se împlinesc 16 ani de la moartea ei. 

Mary Ferrah Leni Fawcett s-a născut pe 2 februarie 1947, în Corpus Christi, Texas.  Numele „Farrah" nu venea din nicio tradiție de familie — mama i-l inventase pur și simplu, fiindcă suna bine alături de „Fawcett".   Un nume fabricat pentru o femeie care urma să devină ea însăși o fabrică de imagini.

Avea sânge irlandez, francez, englez și choctaw — un amestec de origini care îi dădea acel ceva indefinibil, greu de etichetat.   

La liceu, a purtat titlul de „cea mai frumoasă elevă" timp de patru ani consecutiv.  La universitate, în Texas, fotografia ei a apărut într-un articol despre cele mai frumoase studente de pe campus, publicat în revista Cashbox — iar un publicist din Hollywood a văzut poza, a sunat-o și, timp de un an, a convins-o să vină în California.  Părinții s-au opus. Până la urmă au cedat și au însoțit-o personal la Hollywood.

 Ca adolescentă, Farrah a luat în serios ideea de a deveni călugăriță. A renunțat după aproximativ o săptămână, când și-a dat seama că sentimentele față de bărbați nu dispăreau printr-o decizie voluntară.  

Cariera a început cu reclame — Breck Shampoo, Noxzema, Ultra Brite — înainte de primele apariții în seriale de televiziune.  Hollywoodul o văzuse, dar nu știa încă ce să facă cu ea. Primul ei rol de film s-a transformat într-un dezastru: co-vedeta Mae West a cerut producătorilor să îi vopsească părul în brunet ca să nu facă umbră, iar Raquel Welch a cerut să îl revopsească, fiindcă ea era brunetă. Filmul a picat lamentabil.  

Salvarea a venit dintr-un poster. În 1976, o fotografie în costum de baie roșu a vândut 12 milioane de exemplare — un număr fără precedent pentru acea epocă.   Producătorul Aaron Spelling, cu care Farrah și soțul ei, Lee Majors, jucau tenis în mod regulat   , i-a oferit un rol în noul său serial. Astfel a apărut Charlie's Angels — și odată cu el, un fenomen cultural.

Coafura ei a primit trei denumiri diferite: „Farrah-do", „Farrah-flip" și „Farrah hair". Milioane de femei duceau poza la coafor.   Secret de culise: Farrah și-a aranjat singură părul și machiajul pentru celebrul poster, fără oglindă.  

Și totuși, după primul sezon de succes, a plecat. Spelling a dat-o în judecată pentru 7 milioane de dolari. S-au înțeles amiabil: Farrah urma să apară ca invitată în câteva episoade.   Voia altceva. Și l-a găsit în locuri neașteptate: în The Burning Bed (1984), unde juca o victimă a violenței domestice, și în Extremities (1986), despre o supraviețuitoare a unui viol — roluri care i-au adus în sfârșit respectul criticilor.  

Viața personală a fost la fel de complicată. S-a căsătorit cu Lee Majors în 1973, după cinci ani de relație, și a divorțat în 1980.   A urmat Ryan O'Neal, o poveste de 17 ani, cu rupturi și împăcări. Un fost iubit din studenție, Greg Lott, a susținut că au reluat relația în secret în 1998 și că O'Neal l-a împiedicat să o vadă în ultimele zile de viață. 

În testamentul ei, Farrah nu i-a lăsat nimic lui O'Neal — dar i-a lăsat 100.000 de dolari lui Lott.  

Fiul ei cu Ryan O'Neal, Redmond, a avut probleme grave cu drogurile și a ajuns în repetate rânduri în închisoare.  În 2001, sora ei mai mare, Diane, a murit de cancer pulmonar.  Lumea se strângea.

În 2006 a venit diagnosticul: cancer anal. A fost declarată vindecată de ziua ei, pe 2 februarie 2007 — dar trei luni mai târziu, cancerul revenise cu metastazase la ficat.   A filmat totul. Documentarul Farrah's Story (2009) a înregistrat lupta ei cu boala și i-a adus, postum, o nominalizare la Emmy.  

A murit pe 25 iunie 2009, la Santa Monica, California, la 62 de ani.   În aceeași zi a murit și Michael Jackson — știrea despre el a acoperit-o aproape complet pe a ei. O ultimă nedreptate, mică și simbolică, pentru o femeie care toată viața fusese în umbra propriei imagini.

CULT URA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 Salma Hayek și-a făcut o apariție publică rară alături de soțul ei, François-Henri Pinault, la ceremonia Breakthrough Prize din Santa Monica.

Actrița l-a cunoscut pe Pinault, miliardarul care deține branduri de lux precum Gucci și Saint Laurent, în 2006, la Palazzo Grassi din Veneția, Italia. Cei doi au început o relație la scurt timp după aceea.

În 2007 au devenit părinții fiicei lor, Valentina Paloma, singurul lor copil împreună. Deși au o avere impresionantă, au ales să se căsătorească într-o ceremonie civilă discretă, la tribunalul din Paris, de Ziua Îndrăgostiților, în 2009. Câteva luni mai târziu, în aprilie, au organizat o ceremonie mai amplă, alături de familie și prieteni.

În ciuda mariajului lor fericit, Hayek a mărturisit că, inițial, a fost reticentă în privința căsătoriei. Într-un interviu acordat Times of India, actrița a declarat:

„Mi-e rușine să recunosc de câte ori a trebuit să mă ceară în căsătorie. Până la urmă, pur și simplu m-au dus la tribunal”, a spus ea. „Părinții mei, fratele meu, toți făceau front comun împotriva mea. Aveam o adevărată fobie de căsătorie.”

Totuși, într-un interviu pentru revista People, Salma Hayek a recunoscut că mariajul cu Pinault este una dintre cele mai bune decizii din viața ei.

„M-am căsătorit cu omul potrivit. Probabil că acesta este cel mai important lucru. Ne susținem reciproc în tot ceea ce facem. Ne dorim ca celălalt să evolueze și ne bucurăm sincer de succesul partenerului.”..

Sursa curiozități și  glume 2

$$$

 Bărbatul a cărui voce de tunet putea face să vibreze zidurile oricărei săli de spectacol a ales conștient să trăiască o viață de o mare simplitate, refuzând să își schimbe talentul pe privilegiile mari oferite de stat. Într-o epocă în care notorietatea se cumpăra adesea prin recitarea obedientă a unor texte de propagandă sau prin acceptarea unor roluri facile, Mircea Albulescu a transformat scândura teatrului într-un spațiu al rezistenței morale. Nu a căutat averi, ci a privit actoria ca pe o cercetare profundă a conștiinței umane. În timp ce unii colegi acceptau avantaje din partea sistemului pentru a obține locuințe de protocol și funcții politice, el a rămas un slujitor al textelor grele, izolându-se de o fațetă a faimei pe care o considera toxică.

Această decizie asumată l-a plasat într-o zonă de umbră față de marile aplauze ale nomenclaturii. Pentru el, apariția pe scenă nu reprezenta o trambulină spre beneficii materiale, ci o responsabilitate enormă față de publicul plătitor din venituri modeste. A acceptat să joace roluri psihologice epuizante, personaje frământate și complexe, care nu garantau ovații ușoare la scenă deschisă, dar păstrau intactă demnitatea profesiei. A respins cu fermitate superficialitatea și a evitat figurile eroice false, destinate exclusiv să valideze narativele ideologice ale vremii. Refuzul său constant de a face compromisuri s-a tradus printr-o retragere asumată din cercurile puterii, fără nicio urmă de regret.

 Costul acestei verticalități a fost plătit din propriul buzunar, pe parcursul a decenii de carieră neîntreruptă. Actorul care aducea la viață regi, dictatori nemiloși și titani ai istoriei cobora de pe scenă târziu în noapte doar pentru a se întoarce la o existență de o simplitate deosebită. Locuia într-un apartament de bloc și folosea zilnic transportul în comun. Cetățenii capitalei îl puteau vedea așteptând autobuzul sau tramvaiul în stații aglomerate, un munte de om amestecat printre trecători obosiți, fără nicio urmă de aroganță. Nu a avut șofer personal, nu a deținut case de vacanță somptuoase și nu a frecventat protipendada politică. Viața sa cotidiană contrasta puternic cu grandoarea personajelor pe care le interpreta seara de seara.

În spatele acestei modestii se ascundea un efort intelectual excepțional. Când nu se afla în repetiții, își dedica timpul modelării noilor generații de actori la catedra institutului de teatru (UNATC), impunând studenților o rigoare deosebită și un respect sfânt pentru scândură. Pentru el, a intra nepregătit pe scenă reprezenta o trădare a artei dramatice. În pauzele dintre cursuri și spectacole, s-a refugiat în scris, publicând volume de poezie care dezvăluiau o sensibilitate pe care vocea sa aspră o ascundea. Poezia a fost modul său tăcut de a evada dintr-o lume în care zgomotul și compromisul deveniseră monede de schimb.

 Trecerea timpului și schimbarea regimului politic nu i-au modificat absolut deloc reperele, deși invazia noilor formate de televiziune a transformat peisajul cultural. A continuat să respingă aparițiile în emisiuni de o calitate îndoielnică, refuzând să își asocieze numele și imaginea cu o industrie a divertismentului care promova câștigul imediat. A preferat să trăiască drămuindu-și pensia calculată pe baza anilor de muncă în teatru, refuzând cu obstinație să își monetizeze deceniile de excelență în reclame la produse de consum. Organismul său a început să cedeze, inima sa necesitând intervenții chirurgicale complexe, dar mintea sa a rămas ascuțită și inflexibilă în fața ispitei comerciale.

Detaliul istoric care măsoară dimensiunea reală a modestiei sale s-a consemnat în luna aprilie a anului 2016, în momentul trecerii sale în neființă. Titanul teatrului românesc nu a lăsat în urmă conturi bancare impresionante, terenuri de valoare sau afaceri profitabile. Când inima sa s-a oprit la vârsta de 81 de ani, inventarul averii sale fizice era o dovadă supremă de simplitate asumată până la capăt. Bărbatul care memorase zeci de mii de pagini de dramaturgie universală a părăsit această lume lăsând în urmă doar o colecție uriașă de cărți uzate, volume de poezie scrise în tăcere și apartamentul său banal. Omul care ar fi putut obține absolut orice privilegiu dacă și-ar fi încălcat principiile a murit garantându-și că nimeni nu îi va putea reproșa că și-a vândut vreodată conștiința. Istorie  la Culcare

$$$

 "Sunt obosit. Am fost "generaţia de sacrificiu" şi am crezut că, după un drum lung şi greu, o să ajungem într-o poiană cu soare şi flori. Dar nu a fost aşa. Drumul nu ducea nicăieri şi într-o zi, sătui de foame şi mizerie, ne-am revoltat, ne-am ucis conducătorii şi am crezut că, după un alt drum lung şi greu, o să ajungem la malul unei ape dulci. Apa însă e salcie, terenul mlăştinos şi cei mai nevolnici şi netrebnici dintre noi se răsfaţă în caleşti scumpe, copiii lor ni se urcă în cap şi dansează ţonţoroiul, iar părinţii noştri mor încet de piocianic. Fraţii fug scârbiţi şi-şi caută fericirea în alte zări. Speranţa a leşinat bătută de jandarmi, Infinitul lucrează la un mall, iar eu îmi număr firfireii şi mă gândesc dacă-mi ajung de o funie mai sănătoasă. În faţă nu văd nimic decât beznă şi întuneric, în jurul nostru doar mizerie şi dezmăţ şi nu mai pot şi nu mai am răbdare. Am inima uscată şi-n gură gust de cenuşă. Vă blestem, conducători ai României, şi-n puşcărie dacă v-aş băga pe toţi, cu nimenea nu aş greşi. Vă blestem cu spitalele, şcolile, şoselele, şpăgile, înfumurările şi prostia voastră agresivă. Vă blestem să muriţi stând la coadă, să trăiţi din salariu şi să vă petreceți bătrâneţea cu o pensie obişnuită, într-un oraş obişnuit, cu doi copii obezi şi beţi în sufragerie şi cu părinţii în întreţinere pe veci. Sunt obosit şi drumul nu se mai zăreşte."😢🖤🕯

- Andrei Gheorghe -

"" "***

 👞 Clujana - o fabrică-simbol, 111 ani de istorie și lecțiile unui final care a spus multe despre noi toți

🏭 „Fabrica de pantofi Clujana s-a închis după 111 ani”

În inima Transilvaniei, la Cluj-Napoca, s-a scris una dintre cele mai puternice povești ale industriei românești de încălțăminte. Clujana nu a fost doar o fabrică, ci un brand purtat la propriu de o țară întreagă: calitate, durabilitate, eleganță.

De la modest atelier de cizmărie la gigant industrial care producea milioane de perechi anual, Clujana a devenit simbolul unei epoci, mândria unei industrii și speranța a mii de muncitori. În anul 2022, după 111 ani, activitatea a fost suspendată, iar lacătul a fost pus pe porți.

🪡 Rădăcini de secol XIX

Tradiția încălțămintei la Cluj s-a format încă din secolul al XIX-lea, când cizmarii locali s-au organizat în bresle. Poziția orașului, aflat la intersecția rutelor comerciale transilvănene, a încurajat dezvoltarea meseriei. Pielea de calitate venea din satele din jur, iar meșterii au început să folosească tehnici moderne inspirate de școlile austro-ungare și germane.

🏗 De la Renner & Co la Clujana

În anul 1911, familia Renner a fondat „Fabrica de Piele Frații Renner & Co.”, transformată după Primul Război Mondial în „Dermata” — una dintre cele mai mari fabrici de încălțăminte din România interbelică.

După naționalizarea din 1948, fabrica a primit numele Clujana. Într-o țară care se reconstruia după război, noua întreprindere a devenit parte din strategia de industrializare. Primele produse au fost ghete militare și încălțăminte de lucru.

La început, echipamentele proveneau din Uniunea Sovietică și Cehoslovacia, iar muncitorii erau formați pe loc. Cu timpul, Clujana și-a creat propria cultură: disciplină, precizie și perfecționism.

🚀 Epoca de aur: 1960–1980

Anii ’60 și ’70 au fost vârful Clujanei. Cu investiții masive în tehnologie și cu mii de muncitori calificați, fabrica a devenit lider național și exportator global. De la câteva sute de angajați în anii ’50, numărul lor a crescut la peste 8.000, iar unele surse vorbesc chiar de 11.000 la finalul anilor '80.

În perioada de glorie, Clujana producea o gamă uriașă: de la pantofi de lucru și militari la modele elegante pentru femei și bărbați, pantofi sport, încălțăminte pentru copii și chiar produse de lux. Modelele sale, create în colaborare cu designeri italieni și francezi, erau apreciate pentru rafinament și confort.

🧪 Tehnologie și inovație

Fabrica avea propriul laborator de cercetare și dezvoltare, înființat la sfârșitul anilor ’60. Aici se lucra la noi materiale și metode de prelucrare a pielii. Rezultatul: pantofi rezistenți, flexibili și eleganți, competitivi pe piața internațională.

Clujana devenise un reper de profesionalism. Școala profesională a fabricii, înființată în anul 1965, forma generații de specialiști. Munca acestor oameni a transformat Clujul într-un centru tehnic de excelență în domeniul pielăriei și încălțămintei.

🌍 Pantofi românești în 40 de țări

Din anul 1965, Clujana a început exporturile în țările socialiste, iar din anii ’70 a pătruns pe piețele occidentale. În 1980, pantofii produși la Cluj se vindeau în peste 40 de țări — de la Uniunea Sovietică și Polonia până la Franța, Italia, Germania de Vest și Statele Unite.

Veniturile din exporturi reprezentau mai mult de jumătate din cifra de afaceri, iar brandul românesc devenise o marcă de încredere pe plan internațional.

🏙 O fabrică, o comunitate

Clujana nu era doar un loc de muncă, ci un întreg univers social. Cu mii de angajați, fabrica era cel mai mare angajator din oraș. A construit locuințe, a susținut centre medicale, tabere de vară, cluburi culturale și sportive.

Mulți angajați s-au mutat în cartierul Mănăștur, ridicat în anii ’60–’70, care a devenit unul dintre cele mai moderne din țară. Spiritul de comunitate era puternic: a lucra la Clujana însemna stabilitate, respect și apartenență.

🔄 Tranziția dură

După 1990, prăbușirea comunismului a adus o lovitură dură. Piețele tradiționale din Est s-au prăbușit peste noapte, iar pe piața românească au intrat produse asiatice mult mai ieftine.

În lipsa capitalului și a sprijinului statului, Clujana s-a confruntat cu datorii, întârzieri de plată și lipsa comenzilor. Conducerea a încercat modernizarea: reducerea costurilor, diversificarea modelelor, deschiderea către piața internă și chiar lansarea unei linii premium, „Clujana Premium”, în anul 1995.

Produsele au fost apreciate, dar nu au reușit să compenseze pierderile.

💸 Privatizare și declin

În anul 1998, Clujana a fost inclusă în programul de privatizare. După negocieri și amânări, în anul 2000 fabrica a fost vândută unui consorțiu româno-italian pentru aproximativ 12 milioane de dolari, cu promisiunea păstrării a 3.000 de locuri de muncă și a investițiilor în modernizare.

Primele semne au fost încurajatoare: s-au deschis magazine proprii, s-au reluat exporturile și s-a încercat repoziționarea brandului. Dar concurența globală și preferințele consumatorilor au continuat să erodeze piața internă.

Criza financiară din 2008 a fost lovitura decisivă. Comenzile s-au prăbușit, creditele s-au închis, iar în 2010 fabrica a intrat în insolvență. În 2012, producția s-a oprit, iar ultimele 800 de persoane au fost concediate.

După o scurtă relansare, în anul 2018 Clujana a intrat din nou în insolvență. A reușit să iasă din procedură în 2020, însă în noiembrie 2022 activitatea a fost din nou suspendată.

💔 Moștenirea unui simbol

Pentru generațiile de români care au purtat încălțămintea Clujana, marca rămâne sinonimă cu calitatea și cu o epocă în care produsele românești erau o mândrie.

După închidere, o parte dintre foștii angajați au continuat tradiția în ateliere mici de pantofi artizanali. Clădirile fabricii, aflate aproape de centrul Clujului, au fost transformate parțial în spații comerciale și birouri.

Există planuri pentru un muzeu dedicat istoriei Clujanei — un loc care să păstreze nu doar obiecte, ci și poveștile oamenilor care au construit, la propriu, pantofii unei țări întregi.

🧭 Lecții dintr-un drum lung

▪ Inovația și adaptarea fac diferența între supraviețuire și dispariție;

▪ Brandul și marketingul sunt la fel de importante ca produsul însuși;

▪ Diversificarea piețelor oferă rezistență în fața schimbărilor;

▪ Oamenii sunt cea mai valoroasă investiție: priceperea și devotamentul lor au ținut Clujana în viață mai bine de un secol.

🇷🇴 O amintire care merge mai departe

Clujana a fost mai mult decât o fabrică: a fost o poveste despre ambiție și identitate, despre cum o comunitate întreagă a putut crea un produs care a mers în lume purtând numele unui oraș.

Astăzi, pantofii Clujana nu mai ies din linia de producție, dar rămân vii în memoria unei țări care a crezut, măcar o vreme, că excelența poate fi făcută acasă.

Pantofii Clujanei au mers pe toate continentele, purtând cu ei o bucată din sufletul românesc. Iar acest drum – de 111 ani – nu a  fost eminamente industrial. A fost, mai presus de toate, un drum al demnității. 🙌

$$$

 Memorie Artistică 

STEFAN LUCHIAN 

Ștefan Luchian – Pictorul care a învins suferința cu penelul

Născut în 1868 la Ștefănești, Botoșani, Ștefan Luchian a arătat de timpuriu o sensibilitate aparte față de lumea din jur. A studiat la București, München și Paris, unde s-a format în contact cu impresionismul, dar și-a păstrat mereu un limbaj propriu, profund personal.

Întors în țară, a ales să picteze altfel decât îi cerea societatea vremii. Nu portrete de comandă pentru boieri, nu academism rece — ci flori de câmp, țărani, mahalalele Bucureștiului, chipuri de oameni simpli, surprinse cu o căldură pe care puțini pictori români au egalat-o vreodată.

Boala și ultimii ani

Pe la 30 de ani, Luchian a început să simtă primele semne ale unei boli nemiloase: scleroza multiplă, deși la acea vreme nu era numită astfel. Treptat, corpul i s-a transformat dintr-un instrument în dușman. Mâinile au început să tremure, picioarele nu l-au mai ținut, iar în ultimii ani ai vieții era complet imobilizat.

Dar nu a renunțat la pictură.

Când mâna dreaptă nu a mai ascultat comenzile creierului, a acceptat să i se lege pensula de antebraț. Picta astfel, cu mișcări chinuite, din pat sau din fotoliu, ajutat de oameni apropiați care îi pregăteau culorile. Lucrări ca Anemone, Safta florăreasa sau seriile de flori din această perioadă nu trădează nimic din calvarul fizic al autorului lor — dimpotrivă, emană o vitalitate și o tandrețe tulburătoare.

Trăia în sărăcie. Prietenii și câțiva oameni de cultură îl ajutau cu bani, cu mâncare, cu îngrijire. Criticul de artă Alexandru Bogdan-Pitești a fost unul dintre cei care i-au stat alături. Luchian știa că moare, dar continua să picteze câtă vreme mai putea ține ceva în mână.

În noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, Luchian s-a stins la 48 de ani. Afară, România se pregătea să intre în Primul Război Mondial — lumea era în flăcări, și el a plecat tăcut, aproape neobservat în tumultul vremii.

A lăsat în urmă câteva sute de lucrări și o lecție tăcută despre ce înseamnă să nu cedezi. Nu a pictat în ciuda suferinței. A pictat prin ea.

Florile lui Luchian sunt, poate, cele mai curajoase flori din pictura românească.

RESPECT!

CULTURA  CURIOZITATI GANDURI

***

 ⭐️⭐️⭐️⭐️RONA HARTNER.....

      Ai fost pe acest Pământ explozie de:LUMINĂ, BUCURIE și DRAGOSTE DE VIAȚĂ!

          Îți mulțumesc că ai existat!

Când vorbim cu sufletul, ne înțelegem în toate limbile Pământului....

Pe cât de frumos scrie presa franceză despre cariera ei, stilul inconfundabil, maniera ei de a fi pozitivă chiar și n fața unui diagnostic atât de dur, pe atât de urâte și lipsite de empatie sunt articolele din presa română, care îi pătează memoria în cele mai grele momente ale familie ei.Trist și injust! 

Mi am dorit mult să devin jurnalist, și am învățat singură, iar când m am văzut prima oară pe treptele de la Casa Scânteii, mi am ascuns lacrimile de fericire. Eram neica nimeni, dar ideea că am ajuns să urc treptele alea și să intru într o redacție, îmi dădeau niște emoții de simțeam că am atins cerul.

N am luptat să rămân în presă și mă bucur că nu am făcut o, pentru că nu mă identific deloc cu ceea ce se scrie, televizează, promovează, din contră, îmi provoacă  repulsie și un mare regret că n am ascultat o pe mama să dau la medicină ca sor mea.

Iubesc Romania cu toată ființa mea, îmi doresc din tot sufletul să mă pot întoarce acasă la un moment dat, însă... mi e tare frică, nu știu dacă aș mai putea să mă adaptez acolo, iar copiii mei... altă poveste...

"Am făcut 30 de filme şi am primit 7-8 premii internaţionale, însă niciun premiu în ROMÂNIA. Iar asta e o lovitură pentru mine." RONA HARTNER 🖤

Această minunăție de femeie a luptat atât de mult și a ținut cu dinții de originile ei, chiar și atunci când rasismul și xenofobia o loveau din toate părțile, iar azi, la plecarea ei, presa română alege să publice articole pline de răutăți, deși, în urmă i rămân multe emisiuni frumoase care o arată exact așa cum era, o minune care lumina totul în jur doar cu un zâmbet.

Viața este darul suprem al lui Dumnezeu, făcut pentru fiecare din noi în parte. Venim pe lume și de-a lungul întregii vieți, încercăm să dăm sens zilelor.Îți mulțumim că ai trecut prin universul nostru și l ai încălzit cu căldură!

RonaHartner🖤🖤🖤

sursa:Raluca Teodora-2023 noiembrie-23...😢

          ADMIRATIE,RESPECT!

  ODIHNA- N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯🙏