&&&

 GHEORGHE DINICĂ și MARIN MORARU 

~ O FRĂȚIE DE-O

        VIAȚĂ ~

Prietenia dintre Gheorghe Dinică și Marin Moraru este considerată una dintre cele mai frumoase și autentice din istoria actoriei românești — o legătură de-o viață, bazată pe origini comune, umor și respect reciproc.

Originea prieteniei

Cei doi se cunoșteau încă de la 16 ani, din cartierul Giulești al Bucureștiului, unde au copilărit amândoi în condiții modeste. „Îl cunosc pe Dinică de dinainte de a intra la Institut. Juca la Casa de Cultură a Studenților, era vedetă acolo. Apoi ne-am nimerit în aceeași clasă la Institut, la doamna Dina Cocea", povestea Marin Moraru. Acolo, cei patru ani de studenție i-au sudat definitiv. „Patru ani cât am fost studenți am mâncat aceeași mâncare și am fumat aceleași țigări. Când aveam pauză de prânz, mergeam la mine și făceam cartofi prăjiți cu ouă cât mai multe — asta era mâncarea noastră. Ne întorceam ghiftuiți și stăteam la lecțiile de actorie până seara la ora 20.00."  

Soția lui Marin Moraru, Lucia Popescu Moraru, a subliniat mereu că rădăcina comună a contat enorm: „Gândiți-vă, aproape șase decenii petrecute împreună, și pe scenă și în film, dar și în viața de zi cu zi!"  

Cum se manifesta prietenia în viața de zi cu zi...

„Eu și Gheorghe Dinică am fost nedespărțiți. Când spui Dinică, spui Moraru și de multe ori când mă adresam cuiva, persoana respectivă îmi spunea Dinică și lui Dinică îi spunea Moraru."   Erau atât de nedespărțiți încât lumea ajunsese să îi confunde, la nivel metaforic — un semn al prezenței totale a unuia în viața celuilalt.

Un detaliu amuzant și revelator: deși Dinică era cunoscut ca un „profesionist" al paharului, cel mai bun prieten al său, Marin Moraru, nu bea deloc. Diferența nu i-a despărțit niciodată — dimpotrivă, poate că tocmai contrastele i-au făcut atât de complementari.

Moraru era omul punctualității absolute: „Mă duc la o întâlnire cu cel puțin cinci, dacă nu 15 minute mai devreme. Dacă mă duc mai târziu, mor, mă frământ până mă îmbolnăvesc. La teatru mă duc cu o oră mai devreme."  Dinică, în schimb, era boemul prin excelență — omul petrecerilor, al cântecelor, al libertății totale.

Colaborarea profesională

Pe scenă, chimia lor era de neegalat. Au jucat împreună zeci de ani, iar spectacolul cel mai drag ambilor a fost „Take, Ianke și Cadîr", alături de Radu Beligan. Spectacolul s-a jucat șase ani, cu casa închisă de fiecare dată. Doar moartea lui Dinică a oprit spectacolul.   Moraru glumea cu afecțiune despre cariera lui Dinică în film: „A făcut atâtea filme că toată lumea din România crede că nu există film fără Dinică."  

În ultimii ani, au jucat împreună în telenovelele „Inimă de țigan" și „Regina". Când Dinică s-a îmbolnăvit, Moraru i-a fost alături, ajutându-l să își repete replicile.   O imagine care spune totul despre ce înseamnă prietenia adevărată.

Durerile lui Dinică — boala ținută în secret

Ultimii ani ai lui Dinică au fost umbriti de o suferință pe care el însuși nu a cunoscut-o pe deplin. Singura care a vorbit despre boala secretă a fost soția lui, Gabriela, care a dezvăluit că maestrul suferea de Alzheimer și că începuse să uite multe lucruri — „mai mult cu ceilalți, nu cu mine."   Gabriela l-a protejat și nu a vorbit despre această boală decât după moartea lui. A dezvăluit că, odată, aflați la Câmpulung, Dinică s-a rătăcit și nu a mai știut să ajungă acasă. Și că soțul ei nu știa că are Alzheimer.  

Cu toate acestea, a continuat să joace impecabil, chiar dacă pe platoul de filmare al serialului „Aniela" era nevoit să poarte o cască prin care i se suflau replicile.  

Demnitatea până în ultima clipă.

Gheorghe Dinică a încetat din viață pe 10 noiembrie 2009, în urma unui stop cardiac, după ce fusese operat de colecist și dezvoltase o infecție cu stafilococ auriu și candida.  

„La moartea lui Dinică l-am simțit pe Marin al meu că se rupe ceva în el. Nu a vrut să ne împovăreze cu durerea sa, dar am simțit asta. Așa cum a și spus atunci, și mult după, îi murise fratele de suflet. L-a afectat foarte tare!", mărturisea Lucia Popescu Moraru.

Moraru însuși a spus printre lacrimi: „Odată cu Gheorghe Dinică a murit și o parte din mine" și „A murit fratele meu de suflet."

Marin Moraru s-a stins pe 21 august 2016, la 79 de ani, la aproape șapte ani după prietenul său. Mulți au spus, simplu și frumos, că „s-a dus după Dinică."

De ce a fost o prietenie adevărată?

Dinică era, după cum spune titlul unei cărți dedicate lui, „un mare singuratic" — atunci când trebuia să fie. Dar era și încântător de vesel, sociabil, plin de spirit, cu cine merita.   Iar Moraru era omul cu un cult al prieteniei rar întâlnit, capabil să vorbească despre fiecare coleg cu o generozitate aproape literară.

„Păi, dacă eu sunt monstru sacru, Dinică ce e? Dar Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Mircea Albulescu, ce sunt?"   — spunea Moraru cu umilința care îl definea.

Prietenia lor nu a avut nevoie de explicații. A trăit în cartofi prăjiți mâncați împreună la prânz, în cafele băute în fiecare dimineață, în replici suflate la ureche pe platoul de filmare, în lacrimi ținute în față lumii. O frăție adevărată, de la Giulești până la capătul vieții.

Respect,

Admirați e,

Prețuire!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 🎬🎶 La mulți ani, Ileana Popovici!

    ~ O viață trăită 

    ca un film~

S-a născut pe 13 Mai 1946, în Buturugeni, județul Giurgiu. Tatăl ei a fost preot. Familia venea din Basarabia.  De fapt, familia se refugiase în România de două ori: în 1940, la prima cedare a Moldovei de Est, apoi în 1944.  Copilăria — marcată de sărăcie și de rădăcinile smulse — a modelat o femeie cu coloană vertebrală.

„Am fost săraci, dar foarte fericiți. Nu am simțit sărăcia. Știam că trebuie să port paltonul surorii mele, cu 6 ani mai mare..."  

Debutul — în costum de baie

A studiat vioara la Conservatorul „Ciprian Porumbescu", pe care l-a absolvit în 1969. Dar regizorul Lucian Pintilie ar fi văzut-o în costum de baie la mare — și așa a luat-o să joace în filmul Reconstituirea, în 1968.   Unul dintre cele mai importante filme ale cinematografiei românești, descoperit dintr-o întâmplare pe o plajă.

Au urmat zeci de roluri: 100 de lei, Filip cel Bun, Zile fierbinți, Pentru patrie. Din 1966 lucra deja la Televiziunea Română, unde în 1969 a fost angajată oficial ca ilustrator muzical.  

Muzica gimnasticii românești

Un capitol mai puțin știut, dar fascinant: între 1984 și 1994 a realizat ilustrația muzicală pentru exercițiile la sol ale echipei naționale de gimnastică artistică și ritmică. A colaborat cu Aura Urziceanu, Gheorghe Zamfir și Dan Mândrilă.  Medaliile României aveau și sunetul ei.

Bună dimineața, România!

A realizat și prezentat Bună dimineața — prima emisiune matinală din istoria Televiziunii Române. Până în 1998.  Timp de ani de zile, vocea și chipul ei au fost primul lucru pe care România îl vedea dimineața.

Iubirile

A recunoscut că s-a îndrăgostit des. Printre bărbații pe care i-a iubit: regizorii Dan Pița și Sergiu Nicolaescu, jurnalistul Mihai Tatulici, compozitorul Richard Oschanitzky.  

Pe Sergiu Nicolaescu l-a descris drept „un om frumos, dar chinuit, perfecționist și greu de iubit".  

Și Florian Pittiș a iubit-o. „Moțu Pittiș, Dumnezeu să-l ierte, m-a iubit foarte mult. Îmi scria scrisori la cămin aproape în fiecare zi. Dar nu a fost să fie. Eram prieteni foarte buni, dar eu nu l-am iubit cum m-a iubit el pe mine."  

Marea iubire — după 30 de ani

Povestea cea mai frumoasă o păstrase pentru mai târziu. L-a cunoscut pe Tudor Gheorghiu la Vama Veche, în tinerețe, pe platourile filmului Zodia Fecioarei. S-au despărțit. S-au reîntâlnit după 30 de ani. Și s-au căsătorit când Ileana împlinise 50 de ani.  

„A fost o iubire matură, liniștită, fără focurile tinereții, dar plină de sens."  

Regretul

Actrița a mărturisit că marele ei regret a fost că nu a avut copii.   În schimb, a ajutat copii talentați din Basarabia să studieze în România — un fel de a întoarce înapoi ce îi luase istoria familiei ei.  

La  80 de ani, are aceiași ochi blânzi, același zâmbet fermecător. O femeie care a transformat fiecare piesă a vieții ei — durere, iubire, muzică, ecran — într-o operă coerentă și frumoasă. 

Respect !

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 La multi ani, 

      Al Bano!

   Pe 20 mai 2026, Al Bano împlinește 83 de ani – o vârstă la care puțini artiști mai rămân atât de vii în sufletul publicului.  El este vocea care a însoțit generații întregi prin iubire, suferință și speranță. Născut într-un sat simplu din sudul Italiei, Cellino San Marco, în 1943, într-o familie modestă de țărani, Al Bano a dus în suflet o comoară: muzica – izvorâtă din pământul natal, din dorul de părinți, din visul unui tânăr care a plecat cu mâinile goale și cu inima plină.

     Iubirea vieții lui – Romina Power

    În 1967, destinul l-a pus față în față cu Romina Power, frumoasa fiică a actorului hollywoodian Tyrone Power. Erau tineri, frumoși și total diferiți – el, fiu de țăran italian; ea, o visătoare dintr-o lume artistică și cosmopolită. Dar muzica și dragostea i-au unit. Și astfel, au devenit cel mai îndrăgit cuplu muzical al Italiei.

    Cântecele lor – Felicità, Ci sarà, Sempre sempre, Sharazan – nu au fost doar hituri internaționale, ci povești de iubire cântate cu sufletul. Zâmbetele lor, armonia de pe scenă și frumusețea cuplului au fermecat milioane. Pentru public, păreau eterni.

    Împreună au avut patru copii: Ylenia, Yari, Cristel și Romina Jr.

Tragedia a lovit familia în 1994, când Ylenia, fiica lor cea mare, a dispărut fără urmă în New Orleans. Al Bano a fost devastat. A căutat-o ani întregi, cu disperarea unui tată care nu vrea să accepte. Durerea pierderii și distanțele sufletești au dus la destrămarea căsniciei cu Romina în 1999, după peste 25 de ani de iubire și muzică împreună.

    În mod neașteptat, în anii 2010, Al Bano și Romina Power au urcat din nou împreună pe scenă. Publicul a plâns, i-a aplaudat în picioare, a simțit că dragostea, chiar dacă se schimbă, nu moare. Al Bano a spus într-un interviu că, deși nu mai sunt un cuplu în viața personală, pe scenă "suntem și vom rămâne uniți prin muzică, prin ceea ce am construit împreună".

    La 83 de ani, Al Bano nu se retrage. Continuă să cânte, să apară la televiziune.

    Al Bano rămâne o punte între generații, o voce care aduce liniște și emoție, o poveste vie despre iubire, pierdere, rădăcini și renaștere.

CULTURA  CURIOZI TATI  GANDURI

&&&

 În Memoriam

    ION DICHISEANU 

Ion Dichiseanu s-a născut pe 20 octombrie 1933 în Adjud, România, și a fost unul dintre cei mai apreciați actori de teatru și film din țară. Deși inițial a studiat la Politehnică, a fost îndrumat spre actorie de către nepoata lui George Vraca, ceea ce l-a determinat să urmeze Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, pe care l-a absolvit în 1959.

Cariera sa artistică s-a desfășurat pe parcursul a peste cinci decenii, timp în care a jucat în numeroase filme și piese de teatru. A fost o prezență constantă pe scena Teatrului Nottara, unde a interpretat roluri memorabile. În cinematografie, a devenit cunoscut datorită unor producții celebre precum Toate pânzele sus, Titanic-Vals, Trandafirul galben și Clipa. Talentul său a fost recunoscut prin numeroase premii, inclusiv Premiul ACIN pentru rolul din Clipa și Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Pe lângă activitatea artistică, Dichiseanu a fost și scriitor, publicând volume de poezie și memorii. 

A avut o viață personală intensă, fiind cunoscut pentru relațiile sale, inclusiv cea cu cântăreața spaniolă Sara Montiel. 

A fost un om carismatic, apreciat de colegi și public, iar în ultimii ani ai vieții a continuat să fie activ în lumea artistică.

Ion Dichiseanu s-a stins din viață pe 20 mai 2021, la vârsta de 87 de ani, lăsând în urmă o moștenire artistică impresionantă și o amintire de neuitat pentru iubitorii de teatru și film.

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 6 curiozități despre Vârful Everest, testul suprem al alpiniștilor

Există o mulțime de detalii impresionante, dar mai puțin cunoscute, despre cel mai înalt pisc din lume. De aceea, îți prezentăm o listă de curiozități despre Vârful Everest, „acoperișul lumii”.

Cel mai înalt munte din lume, Everest (cunoscut în nepaleză ca Sagarmatha), este un vârf pe care mulți vor să urce, însă doar puțini reușesc. Cei care au ajuns aici au fost răsplătiți cu un sentiment de mândrie și cu priveliști extraordinare.

Muntele a fost întotdeauna o sursă de uimire și de frică și continuă să fie o provocare pentru cei mai buni alpiniști din lume.

1

Vânturile de 280 kilometri pe oră sunt un coșmar pentru alpiniști

Iată prima informație de pe lista noastră de curiozități despre Vârful Everest. Muntele Everest ajunge până în stratosferă, așa că alpiniștii care îl escaladează se confruntă cu vânturi extreme.

Pe munte, viteza medie a vântului este de 160 de kilometri pe oră și poate ajunge până la 280 de kilometri pe oră, așa cum s-a întâmplat pe 6 februarie 2004.

Asta înseamnă puțin mai mult decât un uragan de categoria cinci, cum a fost uraganul Katrina din SUA (cu vânturi de 250 kilometri pe oră).

Din acest motiv, cei mai mulți alpiniști urcă pe munte în luna mai sau în luna septembrie. Aceste luni marchează începutul și sfârșitul sezonului musonic din Asia și fiecare dintre ele oferă o fereastră de 10-15 zile de vreme liniștită.

Este singura perioadă în care viteza vânturilor se reduce drastic. Ascensiunea are loc numai atunci când vântul este de aproximativ 56 de kilometri pe oră pe vârf.

2

Un alpinist care urcă pe Everest arde până la 10.000 de calorii pe zi

Iată una dintre cele mai neașteptate curiozități despre Vârful Everest. În medie, alpiniștii ard între 6.000 și 10.000 de calorii pe zi și până la 20.000 când urcă pe vârf.

Cu cât mai mult urcă un alpinist, cu atât mai puțină poftă de mâncare are. Într-o regiune numită „Zona Morții”, corpul se deteriorează mult mai repede și este imposibil să înlocuiești caloriile arse prin consumul de mâncare.

„Zona Morții” este situată la peste 7.920 de metri altitudine, unde nu există suficient oxigen pentru corpul uman. Este nevoie de o energie mai mult decât dublă pentru a îndeplinic chiar și cele mai mici sarcini.

În tabăra de la bază, de mâncare se ocupă un bucătar care se asigură că alpiniștii primesc nutrimentele de care au nevoie. Alpiniștii sunt avertizați să mănânce cât de mult pot, deoarece în viitor nu vor mai putea face acest lucru.

Taberele situate mai sus de tabăra de la bază nu sunt dotate cu bucătari, așa că alpiniștii trebuie să își gătească singuri. Gătitul la tabăra a patra, situată la 7.924 de metri, este o sarcină grea.

Este obositor și numai să încălzești un vas cu apă. În această etapă, alpiniștii consumă în mare parte gustări pregătite dinainte.

3

Până în 2017, aproximativ 290 de oameni au murit încercând să ajungă pe vârf

Iată una dintre acele curiozități despre Vârful Everest care sunt de-a dreptul sinistre. Cei mai mulți dintre alpiniștii care au murit încercând să escaladeze muntele Everest au căzut în „Zona Morții”.

Nimeni nu cunoaște numărul exact al cadavrelor de aici. Însă alpiniștii folosesc trupurile înghețate drept semne de traseu. Hainele colorate purtate de acești alpiniști ies în evidență prin zăpadă, motiv pentru care zona a fost numită „Valea Curcubeului”.

Rămășițele lui Tsewang Paljor, un alpinist care a murit în viscol în 1996, sunt cele mai cunoscute. În ziua în care a murit, purta bocanci verzi, așa că a fost poreclit „Bocanci Verzi”.

Mulți alpiniști trebuie să treacă pe lângă acest cadavru înghețat, care se află pe munte de 22 de ani. Este imposibil de adus un cadavru înapoi, deoarece coborârea este la fel de periculoasă ca ascensiunea.

De aceea, peste 200 de cadavre au rămas pe munte de zeci de ani.

4

Pe Everest, temperatura nu crește peste limita de îngheț nici măcar vara

În orice perioadă a anului, temperatura de aici este sub limita de îngheț. Media este între -15 și 0 grade Celsius, însă poate ajunge până la -24 de grade Celsius.

Este mai cald de la sfârșitul lui mai până în a treia săptămână din octombrie, fiindcă vânturile se mai potolesc în această perioadă.

În 2008, o stație meteorologică a fost construită la altitudinea de 8.000 de metri. Stația, alimentată cu energie solară, se află pe ruta numită „South Col”.

Cei care urcă pe traseul „Southest Ridge” (cel mai popular traseu) se expun mai puțin la riscuri, fiindcă temperatura extrem de joasă face ca blocurile de gheață să rămână sudate și să nu îi lovească pe alpiniști sau să nu se prăbușească.

În „Zona Morții”, temperatura este atât de scăzută, încât dacă o parte a corpului este expusă la atmosferă, va degera.

5

Înălțimea Everestului este puțin mai mică decât altitudinea la care zboară avioanele

Altitudinea a fost stabilită în urma unei prospectări făcute de indieni în 1955 și a fost confirmată de chinezi în 1975. Altitudinea este acceptată atât de China, cât și de Nepal.

Altitudinea obișnuită de zbor a unui avion poate fi de 10.000 sau 10.600 de metri. Avioanele ușoare rămân la 3.000 de metri, adică mai puțin de jumătate din înălțimea muntelui.

Avioanele comerciale zboară la această altitudine, deoarece aerul este destul de rarefiat, fapt care sporește eficiența combustibilului. Diferența dintre Vârful Everest și altitudinea de zbor a unui avion este de doar 900-1.000 de metri.

6

Stânca din vârful muntelui se afla pe fundul oceanului acum 450 de milioane de ani

Iată și ultima informație de pe lista noastră de curiozități despre Vârful Everest. Munții se formează în mii de ani; când apar deformări în scoarța Pământului, lanțurile muntoase se formează sub formă de centuri liniare și alungite.

Lanțurile muntoase se ridică printr-un proces numit „orogeneză”, datorat mișcărilor plăcilor tectonice. Întregul proces implică deformarea structurală, împăturirea, metamorfismul, glaciația, eroziunea și sedimentarea.

Când o mișcare verticală a scoarței Pământului este cauzată de deformarea rocilor, fenomenul se numește „ascensiune”. Acest fenomen a format muntele Everest și astfel se explică prezența calcarului marin pe vârful său.

Marginile plăcilor convergente și derivele continentale au contribuit de asemenea la formarea muntelui. John Angus McPhee, scriitor și jurnalist american, scrie în cartea sa, „Anale ale lumii de ieri”, care a câștigat premiul Pulitzer:

„Când alpiniștii din 1953 și-au înfipt steagurile pe cel mai înalt munte din lume, acestea se înălțau deasupra scheletelor creaturilor care au trăit în oceanul cald și limpede pe care India, deplasându-se spre nord, l-a făcut să dispară. Probabil că la 6.000 de metri sub fundul oceanului, rămășițele scheletice s-au transformat în roci. Acest fapt face cât un tratat despre mișcarea suprafeței Pământului. Dacă ar trebui să rezum totul într-o singură  propoziție, aș alege-o pe aceasta: Vârful Everest este compus din calcar marin.”

&&&

 Curiozităţi despre corpul uman: ştiaţi că ritmul cardiac imită muzica pe care o ascultăm?

1. Inimile femeilor bat mai repede decât ale bărbaţilor.

2. Ovarele conţin peste 500.000 de ovule, dar numai aproximativ 400 pot fi fertilizate pentru a da viaţă.

3. Transpiraţia este inodoră.

4. Fără salivă nu putem simţi gustul.

5. Nasul uman poate simţi un trilion de mirosuri diferite.

6. Părul facial creşte mai repede decât în orice altă zonă de pe corp.

7. Organismul uman conţine suficient fier pentru a face un cui de metal de 3 centimetri.

8. Persoanele care au păr excesiv pe corp sunt considerate mai inteligente.

9. Urechile şi nasul continuă să crească pe măsură ce înaintăm în vârstă.

10. Fiecare persoană are o amprentă diferită a limbii.

11. Creierul uman produce energie suficientă pentru alimentarea unui bec de dimensiuni mici.

12. Persoanele cu ochi albaştri au mai multă rezistenţă la alcool.

13. Dacă ochiul uman ar fi un aparat de fotografiat, ar avea o cameră de 576 megapixeli.

13. Creierul foloseşte 20% din oxigenul şi sângele din corp.

14. Oasele sunt compuse din 31% apă.

15. Ritmul cardiac imită muzica pe care o ascultăm.

16. În fiecare zi, inima produce suficientă energie cât pentru a conduce un camion pe o distanţă de 32 de kilometri.

17. Mai puţin de şapte ore de somn pe zi reduc speranţa de viaţă.

18. Muşchii ocupari se contractă de 100.000 de ori pe zi.

19. Cu cât nivelul de inteligenţă este mai mare, cu atât mai mult ar trebui să visezi.

20. Este imposibil să te gâdili singur.

21. Fiecare persoană are un miros diferit, cu excepţia gemenilor.

22. Corpul uman poate distinge până la zece milioane de culori.

23. Ne petrecem aproximativ 10% din timp cu ochii închişi sau clipind.

24. Inima umană poate bate chiar şi atunci când este scoasă din organism.

25. După fiecare masă copioasă, auzul uman este slăbit.

Curiozităţi despre corpul uman: ştiaţi că ritmul cardiac imită  muzica pe care o ascultăm?

$$$

 "Plecand in lumea din care nimeni nu s-a intors vreodata, n-asi voi sa supar pe nimeni, dar adevarul totusi trebuie spus: prea multa nedreptate este in blagoslovita Tara Romaneasca."

 Gheorghe Marinescu, medic neurolog, profesor la Facultatea de Medicina Bucuresti, fondatorul Scolii Romanesti de Neurologie, moare pe 15 mai 1938 .