&&&

 CIVILIZAȚIA ADUCERII AMINTE......

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️NINA CASSIAN....

”Avea un nas ca un topor!”, ne-a spus, la un moment dat, profesoara de literatură feminină. Cert e că NINA, pe numele ei de fată RENÉE ANNIE CASSIAN, avea un șarm aparte, un acel ”vino-ncoa” deținut de atât de puține EVE. Iar acest ultim fapt nu poate fi contestat de nimeni, indiferent de măsurători și canoane de frumusețe clasice, moderne sau postmoderne....

   O demonstrează destinul ei și porecla care i-a rămas după moarte în cercurile restrânse ale scriitorilor actuali. ”Marea seducătoare a literaturii române” a iubit și a fost iubită câți alții în zece vieți.

    -Scriitorii ION BARBU, MARIN PREDA, NICOLAE BREBAN, Al. I. ŞTEFĂNESCU, VLADIMIR COLIN, MAURICE EDWARDS ar fi fost în stare să sară și în foc după ea, să își lase famillile sau libertatea pentru a-i fi alături NINEI. Trei dintre ei au și făcut-o, căci NINA CASSIAN a fost căsătorită cu acte de trei ori. Însă numărătoarea nu e atât de simplă.....

    „Am avut două mari iubiri, IOJI şi ALI. Am avut două iubiri importante, MARIN şi SLAVOMIR, am avut şi două mici iubiri, AD şi BRUNO. N-ajunge pentru o viaţă? Ce mai pot aştepta acum?” scria NINA CASSIAN în jurnalul său, „MEMORIA CA ZESTRE “. Onestă și împăcată cu sine, poeta a recunoscut mereu că iubirea a fost pentru ea un dat existențial, adică aa venit pur și simplu, fără să o cheme sau să o caute înadins.

     -La 18 ani, tânăra originră din GALAȚI, școlită la BRAȘOV, s-a căsătorit cu prozatorul VLADIMIR COLIN, mariaj ce a durat numai cinci ani.... O dragoste adolescentină, începută devreme, fără a lua în calcul lipsurile materiale. Cei doi ajunseseră să trăiască modest, fără a-și permite prea multe haine sau ieșiri în oraș.

   „M-am măritat cu el din dragoste, din idealuri comune. Eu aveam 17-18 ani şi el, 21. Eram doi tineri, doi copii. Nu aveam bani, bineînţeles. El vopsea nasturi ca să câştige câte ceva. Când eram deja căsătoriţi, făceam mărţişoare din plexiglas pictat ca să le vindem. Ne-au ţinut mai mult părinţii”, povestea NINA în memoriile sale. Ultimul an i-a ținut „prizonieri” pe ambii într-o căsătorie de fațadă. NINA începuse o relație adulterină cu ION BARBU, deşi era încă soţia lui VLADIMIR COLIN.

    -Avea 22 de ani când l-a întâlnit pe poetul matematician. A fost dragoste la prima vedere, iar ION BARBU nu s-a mai încurcat în calcule ce țineau de etichetă sau prejudecăți. Doamna COLIN de 22 de ani, mult mai tânără decât el, i-a pus inima pe jar. Atât de mult a iubit-o, încât o numea “nespus de alba NINA ”.

   ”Pentru că avea o mustaţă de morsă, care îi acoperea gura, avea părul cărunt… M-a atras… Eram la picioarele lui din punct de vedere literar, poetic. Adică nici nu mă gândeam la o posibilă comparație. De fapt nu e vorba de atracţie aici. A fost o fascinaţie. Eu am fost pur şi simplu o subalternă în preajma lui”, îşi amintea NINA CASSIAN.

    Au scris poezii împreună, s-au iubit și nu au simțit nevoia să își oficializeze relația.

    -După divorțul de COLIN, NINA CASSIAN, deși trăia o dragoste fulgerătoare alături de BARBU, a simțit nevoia să se reașeze la casa ei. Așa l-a întâlnit pe scriitorul Al. I. ŞTEFĂNESCU. Nu a încetat relațiile cu BARBU, pe care-l considera mentor, iubit și prieten și s-a recăsătorit cu ALI. Complicat, nu-i așa?

    -“Am divorțat de COLIN şi foarte curând m-am măritat cu ALI (așa cum îl alintam eu și toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape), care nu fusese nici ilegalist, nici nu-i plăcea poezia, mai ales cea modernă, dar exercita asupra mea o autoritate (era cu aproape 10 ani mai în vârstă) de care “eternul (meu) feminin” avea nevoie şi pe care tânărul COLIN nu mi-o putea oferi”, spunea NINA CASSIAN despre Al. I. ŞTEFĂNESCU, cel care i-a fost soţ timp de 36 de ani. NINA povestea într-un nterviu pentru o revistă că nu i-a fost neaparat infidelă, „ ci a adăugat afluenți râului mare, iubirii celei mari. Nemințind și, de altfel, având prea mult de dăruit, copleșitor pentru un singur recipient.”      Din nevoia de a dărui iubire s-a născut și relația cu MARIN PREDA.

    Pe „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI ”, „doamna ȘTEFĂNESCU ” îl cunoaște pe când era din nou femeie măritată, cu bărbat acasă, cum ar spune unii. Ea avea 24 de ani, el - 26. A fost dragoste la prima vedere, dar niciunul nu a făcut vreun pas.

”L-am cunoscut la SINAIA, la Casă de Creaţie, la „CREATORIUM “, cum îi spuneam noi în batjocură. Era foarte tânăr. Şi eu la fel. Eu aveam 24, şi el avea 26. Am fost fascinată de prezenţa lui, şi se pare că a fost reciproc. Fără sex, m-a iubit, am fost atrasă. Dar eu eram fericită cu Ali.”, descrie NINA CASSIAN prima întâlnire cu MARIN PREDA într-un interviu.

    Ani mai târziu, cei doi se reîntâlnesc, în 1953, când NINA CASSIAN cunoscuse consacraarea ca poetă. Avea 29 de ani, iar PREDA împlinise 31. Deşi încă soţia lui ALI ŞTEFĂNESCU, NINA CASSIAN devine iubita lui MARIN PREDA: ”Într-o seară mi-a spus, referindu-se la prima noastră etapă sinaiotă, că el e ars pe dinăuntru, că nu mă mai poate iubi. Şi eu m-am dus la el la uşa şi l-am sărutat, şi el a fost surprins.

   NINA CASSIAN i-a fost iubită și lui NICOLAE BREBAN, iar bârfele din lumea literară vorbeau despre o presupusă relaţie cu NICHITA STĂNESCU. EUGEN BARBU spunea despre autorul ”NECUVINTELOR ” că și-ar fi “netezit debutul trecând prin patul NINEI ”. Aceste zvonuri nu au fost nici confirmate, nici infirmate de vreunul. În ultimii ani, NINA CASSIAN a locuit în SUA alături de soţul său, MAURICE EDWARDS, cel care a fost vreme de 40 de ani director artistic al Filarmonicii din BROOKLYN. EDWARDS a avut și talent scriitoricesc pe lângă cel muzical, iar muză i-a fost NINA.

     Poeta s-a stins în 2014, la vârsta de 89 de ani, la NEW YORK. Nu contează de câte ori a iubit și pe cine, cert e că NINA CASSIAN a știut că dragostea e cea care dă, în cele din urmă, sens existenței."

Ion Aluneanu 

                 -------------------❤️------------------

    ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🙏🕯

    ADMIRAȚIE ,CONSIDERAȚIE,RESPECT!

&&&

 --Colea Răutu 

(Nikolai Rutkovski, 

n. 28 noiembrie 1912, Limbenii Noi, raionul Glodeni, Republica Moldova – 

d.13 mai 2008, București, România) a fost un actor român de film, radio, teatru, voce și vodevil.

Biografie:

A fost cel mai mare fiu din cei patru copii ai familiei Rutkovski, alături de Larisa, Natalia și Valentin, iar tatăl - Constantin, de origine poloneză (din Lvov), a fost mecanic de locomotivă apoi caretaș, iar mama - Sofia, basarabeancă, era educatoare. După absolvirea Școlii primare s-a înscris la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, unde în anii 1923-1925 a făcut primele două clase (I și II) din cursul inferior după care a urmat Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău ca „să se disciplineze”. La liceul militar l-a avut ca profesor de muzică pe Emil Bobescu. A învățat să cânte la pian, vioară și clarinet, iar din clasa a VI-a a cântat în Corul liceului. S-a angajat la tot felul de lucrări la stadionul (ciclodromul) din Chișinău, fiind nevoit adeseori să doarmă pe plasa de volei și să se învelească cu plasa de tenis” – pasiunea sa de-o viață a fost fotbalul („rapidist” înfocat). Nu i-a plăcut niciodată cartea, după cum singur recunoștea, în schimb îi plăcea foarte mult fotbalul, jucând câtva timp în echipa Uzinelor „Mociorniță” din București. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București.

A fost mai întâi corist la Opera din Cluj.

Carieră artistică:

În anul 1939, cu numele real, Nikolai Rutkovski, a figurat printre balerinii teatrului atunci când trupa Cărăbușului, din care făceau parte Constantin Tănase, Mia Apostolescu, Lizette Verea, Elena Burmaz, Stroe și Vasilache, Nae Roman, Ion Antonescu Cărăbuș, Zizi Horvat (viitoarea Zizi Șerban) și Radu Zaharescu, susțineau spectacolele din turneul triumfal din Orient (Turcia, Egipt, Liban, Palestina) „Făceam mai mult gimnastică decât actorie. Și cântam. A trebuit să iau lecții de mișcare scenică pentru că ținuta mea milităroasă mă făcea să merg pe scenă ca un cărăbuș pe gard”. Cu sau fără legătură cu mersul lui pe scenă, el a fost acela care a format Trio Cărăbuș format din Colea Răutu, Grișa Tascarov și Radu Zaharescu. Aflându-se într-un alt mediu și-a schimbat numele de familie din Rutkovschi în Răutu, nume al bunicilor pe linie maternă, preferînd să-și mențină diminutivul prenumelui basarabean, Colea.   L-a pasionat și opereta, interpretând roluri interesante în comedii muzicale. Însă mentorul său, Puiu Maximilian, de la care a și luat primele lecții de actorie, l-a îndemnat să facă în mod serios teatru „N-ai să ajungi niciodată tenor sau soprană. N-ai pregătire. Fă teatru.”

A debutat la Teatrul de Revistă „Cărăbuș” condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a interpretat pentru prima oară faimosul șlagăr „Hai, coșar, coșar”, de Nicolae Kirculescu.  A debutat în cinematografie, în 1954, cu rolul lui Ilie Barbu din pelicula Desfășurarea, ecranizarea lui Paul Călinescu a nuvelei cu același titlu de Marin Preda.

La inițiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Național din București. A fost distins cu titlul de Artist Emerit (1962).

Între anii 1952-1968 a jucat la Teatrul Giulești. 

A jucat pentru scurt timp și la Teatrul din Pitești. 

A debutat pe ecran în 1954, interpretând roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât românești cât și străine și în seriale de televiziune. Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din „Desfășurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda.  A interpretat roluri memorabile în „Moara cu noroc”, „Mihai Viteazul”, „Frații Jderi”, „Nemuritorii”, „Pintea” etc.

A publicat mai multe studii despre film și teatru. A fost membru al Uniunii Cineaștilor și membru al Uniunii Teatrale din România.

Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, și s-a numărat printre laureații Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naționale în Domeniul Teatrului și Galei Premiilor în Cinematografie.

Distincții:

Ordinul Muncii clasa a III-a (7 septembrie 1957) „pentru merite deosebite în activitatea artistică, cu prilejul împlinirii a 10 ani de la înființarea Teatrului Muncitoresc C.F.R.” 

(menționat Nicolae Rutcovschi)

titlul de Artist Emerit (28 martie 1962) „pentru realizări valoroase în domeniul artistic” (menționat Nicolae Rutcovschi)

Ordinul „Meritul Cultural” clasa a III-a (6 noiembrie 1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”

Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler (30 mai 2002) „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film ro mânesc”

Sursa: Wikipedia...

&&&

 💐⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️LA MULȚI ANI, MIRELA OPRIŞOR, sau ASPIRINA!!

    S-a născut pe 12 mai 1973,BRAȘOV. 

A apărut în topul Village Voice al celor mai bune actriţe din 2011, alături de TILDA SWINTON şi MERYL STREEP. 

    „Încă nu-mi dau seama dacă e un avantaj.

Să vedem ce urmări va avea. Deocamdată îl consider aşa, ca un upgrade la calculator sau ca un tuning american la o maşină românească” 

     -MIRELA OPRIŞOR este actriță la Teatrul de Comedie din BUCUREȘTI.

     „Actorii de comedie buni sau foarte buni au drama la degetul mic. Când am dat la facultate, pregătisem un text dramatic şi, la un moment dat, DEM RĂDULESCU mi-a cerut o fabulă. Învăţasem fabula cu o zi înainte şi eram atât de concentrată să nu greşesc, încât a ieşit o comedie perfectă. Nu înţelegeam de ce râd cei din sală, eram convinsă că râd de mine, că sunt penibilă, dar ei râdeau în hohote pentru că ieşise foarte bine. Atunci am înţeles ce înseamnă comedia. Apoi mai este şi vârsta, cred că acum drama mă reprezintă. M-am schimbat după naşterea fetei”, a explicat actriţa în interviul pentru România Liberă.

În primii doi ani nu a lucrat nimic ca actriţă, apoi a primit roluri în reclame şi mărturiseşte că ajunsese poreclită "prinţesa reclamelor".

„Apoi am rămas însărcinată şi am stat acasă trei ani. Am mai apărut în filme, în seriale, dar mai mult am stat acasă cu fetiţa. Asta e istoria mea. Foarte simplă", a spus actriţa într-un interviu pentru România Liberă.

      -Primul său rol important într-un film de lungmetraj a venit la 36 de ani în drama

„MARŢI, DUPĂ CRĂCIUN ” din 2010, regizat de RADU MUNTEAN. MIRELA OPRIŞOR a jucat în acest film alături de soţul ei, MIMI BRĂNESCU şi a fost premiată cu trofeul pentru „Cea mai bună interpretare feminină” la Festivalul Internaţional de Film de la SARAJEVO. Înainte de acest film, MIRELA OPRIŞOR a jucat în comedii, iar schimbarea a fost una majoră.

    -Câştigătoare a premiilor pentru cea mai bună actriţa într-un rol principal, în cadrul galei GOPO şi la Festivalul de Film de la SARAJEVO, actriţa mărturiseşte, referitor la distincţiile câştigate: „Premiile nu te schimbă pe tine, schimba percepţia celorlalţi asupra ta. E adevărat, îţi hrăneşte orgoliul şi îţi dă speranţă ca ceea ce faci nu este în van. Dar este ceva de conjunctura. Un juriu considera la un moment dat că ceea ce ai făcut tu merita un premiu“.

      CONSIDERAȚ IE, RESPECT!

&&&

 CIVILIZAȚIA ADUCERII AMINTE...

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️PUIU CĂLINESCU,MAESTRUL UMORULUI.....

   S-a stins pe 16 mai 1997,pe un pat de spital,la FLOREASCA, spunandu-le bancuri asistentelor medicale care l-au îngrijit până în ultima clipă....

      -Ieşea pe scenă şi spunea: „Mă trezesc într-o dimineaţă, când încă nu se luminase, şi ce credeţi?  Aud, deodată, prrr, trosc, pleosc! Ce era? Se crăpa de ziuă...”. Sala era în delir. Dar nu pentru poanta şi slabă şi răsuflată, ci pentru maniera de interpretare. Vă imaginaţi cum gesticula, cum se îndoia de mijloc, cum îşi dădea ochii peste cap, ca să poată sugera „crăpatul de ziuă”?

      -Au fost voci care au afirmat că, dacă se năştea în FRANŢA, poziţia lui LOUIS de FUNES era serios ameninţată.....

Şi de cine? De PUIU CĂLINESCU, un actor plecat de jos, din sărăcie, crescut fără mamă, fără tată, de nişte mătuşi, care-l mai şi băteau „ca să-l educe”, şi care, toată copilăria, n-a avut parte de nici o jucărie! În adolescenţă, pentru a se întreţine, lipea afişe şi juca în „revistele” de cinematograf ce prefaţau cândva proiecţia unui film. Rămânea după aceea în sală să vadă filmele cu STAN şi BRAN ori CHARLIE CHAPLIN, apoi urca iar pe scenă şi juca.

      -CARMEN CĂLINESCU, fata marelui actor: 

„Este foarte greu să povestesc cine a fost tatăl meu. Nu-mi ajung vorbele...

A fost un om mare!

Perioada lui de glorie a început, prin anii '70, cu "Sonatul lunii" la BOEMA. Nu se putea circula pe stradă când avea spectacol! Biletele se vindeau cu o săptămână înainte. Câştiga foarte bine, dar cheltuia totul cu noi, copiii, cu mama... 

Le-a ajutat până şi pe mătuşile care îl bătuse în copilărie...

Nouă, mie şi surorii mele, SILVIA, ne-a oferit totul! 

De unde a învăţat omul ăsta să ofere, când el nu primise nimic, niciodată?! A crescut fără mamă...fără tată ...şi a fost bătut de mătuşi... 😢

    FOTINA CĂLINESCU a răcit la un bal şi a murit când el avea 5 ani....Iar tatăl lui a fost actorul JEAN TOMESCU, din CRAIOVA. 

Nu prea îi plăcea cartea şi mătuşile l-au trimis la muncă. 

Aşa a început tata să lipească afişe. 

Mama l-a cunoscut de prin 1944.

A fost o iubire nebună. 

Mama, fată de pension, cu fiţe, avea o prietenă şi mergeau împreună la film. Taică-meu juca în pauză la cinematograf. 

Se uita la STAN şi BRAN, la CHARLIE CHAPLIN şi apoi intra şi juca... 

Ei au fost profesorii lui!.

    A venit bombardamentul, iar bunicii din partea mamei au avut mult de suferit.

Au rămas fără nimic..... Tata se ridicase şi devenise actor, putând să ajute familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. 

Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită...

     În 1995, sora mea, SILVIA, a murit la 50 de ani.😢 Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. Iar tata a plecat, doi ani mai târziu, la 16 mai 1997.... 😢A fost cumplit! Sora mea a avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. 

Băiatul ei, BOGDAN, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. 

Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la PREDEAL. Când ne-am întors în BUCUREŞTI, am sunat-o pe SILVIA, dar nu răspundea. 

Am mers şi am spart uşa. 

Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală....

    Prin luna martie a anului 1997, mi-a spus la telefon că nu mai vedea bine, la două zile după ce i se făcuse rău pe scenă - îşi aminteşte CARMEN CĂLINESCU. Însă el a continuat să joace. 

Am mers la Spitalul Militar. Se pare că suferise atunci un infarct.... Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. 

Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la SINAIA. 

Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. 

Îmi spunea "ia-mi hârtia asta din mână", iar el nu avea nimic în mână! 

Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva.

Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. 

A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul FLOREASCA.... 

Era o mână de om, dar îl dureau toate!

Nu mai era tata! 

Vineri dimineaţa mă duc înapoi la spital, la reanimare, şi el nu era....

M-am speriat. 

O asistentă mi-a spus că-şi revenise şi că fusese mutat într-un salon, la terapie. Intru în salon, iar tata era înconjurat de asistente. Le spunea glume. Când m-a văzut, i-a căzut o lacrimă. Maestre, chiar credeai că te-am abandonat? Ce s-a întâmplat?, l-am întrebat. Carmen, să ştii că am visat că mor, mi-a răspuns.

     Avusese temperatură foarte mare, era pe perfuzii, dar voia să trăiască. Mă întreba tot timpul dacă pică în perfuzie”. 

Cu toate că o simţea din ce în ce mai aproape pe "dânsa" cu coasa, actorul voia să plece, fiindcă a doua zi, sâmbătă, avea spectacol.....

"Nu mai aveţi voie să intraţi. A decedat!", a auzit o asistentă cum o informa, extrem de conştiincios. În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise.

Am apucat să văd că în patul lui era altcineva.... 

Când plecasem dimineaţa de la spital era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că decedase la 16:45.”...

Un sfert de oră.... Atât. ...Dacă n-ar fi plecat, dacă ar fi venit mai devreme, dacă şi iar dacă... Frământări deşarte. „Dânsa” îi dăduse întâlnire lui PUIU CĂLINESCU la 16:45....

„Mi s-a povestit că era înconjurat de asistente, că le spunea glume şi că din senin a făcut un stop respirator. A murit cum şi-a dorit: cu zâmbetul pe buze.... Totuşi stau şi mă gândesc iar enigma tot nu mi-a dezlegat-o nimeni până acum. Dacă a murit cu doar un sfert de oră înainte să ajung eu, iar el nu mai era în salon şi altcineva îi luase locul, unde îl duseseră pe tata? Nici acum nu ştiu de ce s-au grăbit să-l ia?! Acum regret că am plecat de lângă el....

Dintotdeauna suferinţele le trata cu indiferenţă. Era pe la PETROŞANI, într-un turneu, şi avea două spectacole pe zi. În timpul matineului, i s-a făcut rău pe scenă. 

     Au venit şi l-au luat cu Salvarea. Nu ştiu ce i-au făcut doctorii de la spital, dar la ora opt seara, era din nou pe picioare, în teatru. Altă dată, a venit asistenta să-i facă o injecţie, că tata avea probleme şi cu inima, şi cu rinichii, i-a băgat acul şi, când să-i facă injecţia, 

PUIU CĂLINESCU era chemat în scenă. 

Tata şi-a tras repede pantalonii şi a fugit pe scenă, cu tot cu acul de la seringă”.

     ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯🙏

RECUNOȘTINȚĂ ȘI RESPECT!

&&&

 ȘTIAȚI CĂ?

    -La data de16 mai 1972,a fost inaugurat sistemul hidroenergetic PORTILE DE FIER I, cu o putere de 1050 MW, in partea romaneasca si tot atat in partea iugoslava?

      - Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie PORŢILE DE FIER I, amplasat pe DUNĂRE la km 943, la 15 km amonte de DROBETA-TURNU SEVERIN, a fost inaugurat acum 54 de ani, la 16 mai 1972.

  -Lucrările au început în 1964, în colaborare cu IUGOSLAVIA, și s-au finalizat cu realizarea a două obiective: ­lacul de acumulare (130 km lungime, 5 km lăţime), creat în spatele barajului dintre GURA VĂII (ROMÂNIA) şi SIP (IUGOSLAVIA), şi hidrocentrala, cu o putere instalată de 2.100 MW, din care revin fiecărei țări jumătate. 

  - S-au folosit tehnologii noi în ţara noastră, iar în colonia muncitorească de la GURA VĂII şi în DROBETA TURNU-SEVERIN au fost cazaţi peste 10.000 de angajaţi. 

    -Hidrocentrala este exploatată împreună cu SERBIA şi este echipată cu douăsprezece turbine KAPLAN verticale, câte şase pentru fiecare țară, cu o putere instalată a fiecăreia de 194,5 MW, greutatea unei turbine este de 3.680 tone. Axul turbinei are o lungime de 16 metri și 71,5 rotații pe minut. La capătul inferior al acesteia se găsește butucul cu 6 pale (20 tone/pală). Rotorul generatorului are 600 tone și un diametru de 14 metri. Căderea medie de apă este de 27,5 metri iar debitul necesar fiecărei turbine este de 800 mc/s.   

  -Tipul de turbină ales este o invenție din anul 1913 a inginerului austriac VIKTOR KAPLAN ⁠.

  -  În urma retehnologizării din 1999 - 2011, în centrala românească, puterea unei turbine a crescut de la ­178 MW la 194 MW. 

   - De la punerea în funcţiune, la Centrala Hidroelectrică PORŢILE DE FIER I s-au produs peste 195 de miliarde de kwh. 

  - Grandiosul obiectiv a contribuit şi la rezolvarea problemei navigaţiei fluviale prin DEFILEUL DUNĂRII, deoarece, până la amenajarea hidro-energetică PORŢILE DE FIER navigaţia în acest sector era extrem de dificilă, punând mari probleme marinarilor. Între DRÂNCOVA (localitate de pe malul DUNĂRII, în judeţul CARAȘ-SEVERIN) şi ORȘOVA, piloţi special instruiţi erau necesari pentru traversarea strâmtorilor.

      „Canalul în această secţiune are o lăţime medie de 60 de metri, dar în zona PORŢILOR DE FIER pe un sector de circa cinci kilometri lăţimea căii de navigaţie se îngusta la 20 de metri. Doar câte un vapor sau o barjă aveau loc să navigheze prin PORŢILE DE FIER. Pe partea românească, o locomotivă cu ecartament îngust era folosită la nevoie pentru a trage vasele şi barjele în amonte. Uneori, vasele erau trase cu ajutorul unui remorcher. Dura cam două ore - două ore şi jumătate pentru ca un remorcher de 600 de cai putere să tragă o barjă de 80 de tone prin PORŢILE DE  FIER ”, arăta un raport al CIA, din 1952.

- Această operă măreață nu s-a putut realiza însă fără unele sacrificii: strămutări de vetre, despărţiri de familii, înecarea insulei ADA-KALEH, tărâm fabulos, unic pe tot cuprinsul DEFILEULUI DUNĂRII.

  rezumat"Enciclopedia geograficăa României", editat E.B.Pichiu

&&&

 „Când Superman a vrut să renunțe, un nebun cu un halat alb l-a readus la viață.”

Era mai 1995, iar în salonul alb și rece al unui spital din Virginia, Christopher Reeve — actorul care făcuse lumea întreagă să creadă că oamenii pot zbura, că eroii există, că imposibilul e doar o chestiune de voință — zăcea întins, conectat la aparate, incapabil să miște măcar un deget, după ce o cădere brutală de pe cal îi fracturase coloana cervicală la nivelul cel mai nemilos posibil, lăsându-l captiv într-un trup care nu mai răspundea. Întors spre soția sa, Dana, cu o disperare pe care nici măcar Superman nu o putea învinge, îi spusese șoptit că poate ar fi mai bine să-l lase să plece, să nu-l forțeze să trăiască o viață pe care nu o mai recunoștea. Și chiar atunci, fix când întunericul părea să-l înghită definitiv, ușa salonului s-a deschis brusc, iar un medic cu halat alb, mască chirurgicală și accent rusesc gros a intrat cu o gravitate absurdă: „Bună ziua, sunt proctologul dumneavoastră și trebuie să vă examinez imediat!”

Privirea lui Reeve s-a umplut de groază, apoi de uimire, apoi, în clipa în care „doctorul” și-a smuls masca, s-a transformat în ceva ce părea imposibil: râs. Pentru că sub halat, cu zâmbetul acela nebun pe care doar el îl avea, stătea Robin Williams — prietenul său din tinerețe, camaradul din anii de început, omul care nu suporta să vadă durere fără să se arunce asupra ei cu armele lui: nebunie, umor, lumină.

„În momentul acela”, avea să spună Reeve ani mai târziu, „am știut că voi trăi. Dacă încă pot râde, încă pot trăi.”

Dar ca să înțelegi de ce Robin Williams a intrat în salonul acela ca un clovn apocaliptic, trebuie să te întorci în timp, într-un alt oraș, într-o altă viață.

Era anul 1973 la Juilliard, una dintre cele mai prestigioase școli de actorie din lume, iar doi tineri complet diferiți, Robin Williams — un fulger pe două picioare, un vulcan de improvizație, energie, nebunie — și Christopher Reeve — disciplinat, serios, sculptat pentru tragedii clasice — au fost puși în aceeași clasă, apoi în aceeași cameră, devenind colegi de cameră, apoi prieteni, apoi frați. Împărțeau mâncare, roluri, îndoieli, sărăcie, vise; în camerele mici de la Juilliard își făgăduiseră unul altuia că, oricât de mare va deveni lumea în jurul lor, ei nu vor lăsa niciodată distanța, succesul sau viața să-i despartă.

Anii au trecut, și destinul i-a dus pe culmi pe care nici ei nu le-ar fi putut imagina: Robin, superstarul comediei, geniul improvizației, omul care electriza săli întregi; Christopher, întruchiparea lui Superman, simbolul unei Americi care avea nevoie să creadă în eroi. Cariera îi purta în locuri diferite, dar promisiunea rămânea. Ei doi erau legați de un fir care nu se rupea.

Apoi, o clipă, o cădere, o vertebră ruptă — și tot universul se sfărâmă.

În zilele de după accident, Christopher Reeve, omul care fusese idolul unei generații, își dorea să moară. Când sufletul îi aluneca în prăpastie, când moartea părea mai ușoară decât viața, când chiar și aerul pe care aparatul îl împingea forțat în plămânii săi părea un efort fără sens, Robin Williams a intrat pe ușă și a făcut ceea ce făcuse și la Juilliard, și în sălile de repetiții, și de fiecare dată când prietenul lui era în întuneric: a aprins lumina.

Și nu a plecat.

Ani de zile, Robin a fost acolo, în tăcere, în umbră, ajutând când facturile medicale deveneau sufocante, ridicând fonduri pentru fundația lui Reeve, telefonând la orice oră doar ca să-i stârnească un râs care făcea ce nici măcar știința nu putea: aducea viață într-un trup care refuza să se miște.

Prietenia lor era un jurământ. Iar Robin, cu toată suflarea lui, l-a respectat până la capăt.

Când Christopher Reeve a murit în 2004, Robin Williams a spus doar: „Mi-am pierdut fratele.” Nu colegul. Nu actorul. Fratele.

Zece ani mai târziu, Robin a plecat și el, luat de o boală nemiloasă, lăsând lumea mai întunecată decât o cunoscuse vreodată.

Dar povestea lor rămâne una dintre cele mai luminoase lecții despre prietenie: că adevăratul prieten nu vine doar la petreceri, ci și la spital; că nu se sperie de întuneric, ci intră în el cu un zâmbet și o glumă; că nu trebuie să repare imposibilul, ci doar să fie acolo; că uneori, un singur hohot de râs poate smulge un om de pe marginea renunțării.

Christopher Reeve a spus cândva că „un erou este cineva care găsește puterea de a continua în ciuda obstacolelor copleșitoare”.

Fără să vrea, îl descria pe Robin.

Pentru că, în ziua în care Superman a vrut să moară, cel mai adevărat erou nu a fost omul care zbura în filme. A fost omul care a intrat în salon, purtând un halat alb și un accent ridicol, și l-a făcut să râdă. 

Asmarandi Alexandra

$&&

 CIVILIZAȚIA ADUCERII AMINTE...

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️PUIU CĂLINESCU,MAESTRUL UMORULUI.....

   S-a stins pe 16 mai 1997,pe un pat de spital,la FLOREASCA, spunandu-le bancuri asistentelor medicale care l-au îngrijit până în ultima clipă....

      -Ieşea pe scenă şi spunea: „Mă trezesc într-o dimineaţă, când încă nu se luminase, şi ce credeţi?  Aud, deodată, prrr, trosc, pleosc! Ce era? Se crăpa de ziuă...”. Sala era în delir. Dar nu pentru poanta şi slabă şi răsuflată, ci pentru maniera de interpretare. Vă imaginaţi cum gesticula, cum se îndoia de mijloc, cum îşi dădea ochii peste cap, ca să poată sugera „crăpatul de ziuă”?

      -Au fost voci care au afirmat că, dacă se năştea în FRANŢA, poziţia lui LOUIS de FUNES era serios ameninţată.....

Şi de cine? De PUIU CĂLINESCU, un actor plecat de jos, din sărăcie, crescut fără mamă, fără tată, de nişte mătuşi, care-l mai şi băteau „ca să-l educe”, şi care, toată copilăria, n-a avut parte de nici o jucărie! În adolescenţă, pentru a se întreţine, lipea afişe şi juca în „revistele” de cinematograf ce prefaţau cândva proiecţia unui film. Rămânea după aceea în sală să vadă filmele cu STAN şi BRAN ori CHARLIE CHAPLIN, apoi urca iar pe scenă şi juca.

      -CARMEN CĂLINESCU, fata marelui actor: 

„Este foarte greu să povestesc cine a fost tatăl meu. Nu-mi ajung vorbele...

A fost un om mare!

Perioada lui de glorie a început, prin anii '70, cu "Sonatul lunii" la BOEMA. Nu se putea circula pe stradă când avea spectacol! Biletele se vindeau cu o săptămână înainte. Câştiga foarte bine, dar cheltuia totul cu noi, copiii, cu mama... 

Le-a ajutat până şi pe mătuşile care îl bătuse în copilărie...

Nouă, mie şi surorii mele, SILVIA, ne-a oferit totul! 

De unde a învăţat omul ăsta să ofere, când el nu primise nimic, niciodată?! A crescut fără mamă...fără tată ...şi a fost bătut de mătuşi... 😢

    FOTINA CĂLINESCU a răcit la un bal şi a murit când el avea 5 ani....Iar tatăl lui a fost actorul JEAN TOMESCU, din CRAIOVA. 

Nu prea îi plăcea cartea şi mătuşile l-au trimis la muncă. 

Aşa a început tata să lipească afişe. 

Mama l-a cunoscut de prin 1944.

A fost o iubire nebună. 

Mama, fată de pension, cu fiţe, avea o prietenă şi mergeau împreună la film. Taică-meu juca în pauză la cinematograf. 

Se uita la STAN şi BRAN, la CHARLIE CHAPLIN şi apoi intra şi juca... 

Ei au fost profesorii lui!.

    A venit bombardamentul, iar bunicii din partea mamei au avut mult de suferit.

Au rămas fără nimic..... Tata se ridicase şi devenise actor, putând să ajute familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. 

Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită...

     În 1995, sora mea, SILVIA, a murit la 50 de ani.😢 Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. Iar tata a plecat, doi ani mai târziu, la 16 mai 1997.... 😢A fost cumplit! Sora mea a avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. 

Băiatul ei, BOGDAN, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. 

Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la PREDEAL. Când ne-am întors în BUCUREŞTI, am sunat-o pe SILVIA, dar nu răspundea. 

Am mers şi am spart uşa. 

Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală....

    Prin luna martie a anului 1997, mi-a spus la telefon că nu mai vedea bine, la două zile după ce i se făcuse rău pe scenă - îşi aminteşte CARMEN CĂLINESCU. Însă el a continuat să joace. 

Am mers la Spitalul Militar. Se pare că suferise atunci un infarct.... Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. 

Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la SINAIA. 

Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. 

Îmi spunea "ia-mi hârtia asta din mână", iar el nu avea nimic în mână! 

Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva.

Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. 

A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul FLOREASCA.... 

Era o mână de om, dar îl dureau toate!

Nu mai era tata! 

Vineri dimineaţa mă duc înapoi la spital, la reanimare, şi el nu era....

M-am speriat. 

O asistentă mi-a spus că-şi revenise şi că fusese mutat într-un salon, la terapie. Intru în salon, iar tata era înconjurat de asistente. Le spunea glume. Când m-a văzut, i-a căzut o lacrimă. Maestre, chiar credeai că te-am abandonat? Ce s-a întâmplat?, l-am întrebat. Carmen, să ştii că am visat că mor, mi-a răspuns.

     Avusese temperatură foarte mare, era pe perfuzii, dar voia să trăiască. Mă întreba tot timpul dacă pică în perfuzie”. 

Cu toate că o simţea din ce în ce mai aproape pe "dânsa" cu coasa, actorul voia să plece, fiindcă a doua zi, sâmbătă, avea spectacol.....

"Nu mai aveţi voie să intraţi. A decedat!", a auzit o asistentă cum o informa, extrem de conştiincios. În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise.

Am apucat să văd că în patul lui era altcineva.... 

Când plecasem dimineaţa de la spital era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că decedase la 16:45.”...

Un sfert de oră.... Atât. ...Dacă n-ar fi plecat, dacă ar fi venit mai devreme, dacă şi iar dacă... Frământări deşarte. „Dânsa” îi dăduse întâlnire lui PUIU CĂLINESCU la 16:45....

„Mi s-a povestit că era înconjurat de asistente, că le spunea glume şi că din senin a făcut un stop respirator. A murit cum şi-a dorit: cu zâmbetul pe buze.... Totuşi stau şi mă gândesc iar enigma tot nu mi-a dezlegat-o nimeni până acum. Dacă a murit cu doar un sfert de oră înainte să ajung eu, iar el nu mai era în salon şi altcineva îi luase locul, unde îl duseseră pe tata? Nici acum nu ştiu de ce s-au grăbit să-l ia?! Acum regret că am plecat de lângă el....

Dintotdeauna suferinţele le trata cu indiferenţă. Era pe la PETROŞANI, într-un turneu, şi avea două spectacole pe zi. În timpul matineului, i s-a făcut rău pe scenă. 

     Au venit şi l-au luat cu Salvarea. Nu ştiu ce i-au făcut doctorii de la spital, dar la ora opt seara, era din nou pe picioare, în teatru. Altă dată, a venit asistenta să-i facă o injecţie, că tata avea probleme şi cu inima, şi cu rinichii, i-a băgat acul şi, când să-i facă injecţia, 

PUIU CĂLINESCU era chemat în scenă. 

Tata şi-a tras repede pantalonii şi a fugit pe scenă, cu tot cu acul de la seringă”.

     ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯🙏

RECUNOȘTINȚĂ ȘI RESPECT!