miercuri, 15 aprilie 2026

$$$

 Alexandru Sahia, pe numele său real Alexandru Stănescu, s-a născut în 1908 și a murit în august 1937, înainte de a împlini 30 de ani. Moartea lui prematură a fost imediat exploatată politic. Deși, în ultimele luni de viață, fusese deja marginalizat și chiar exclus din cercurile comuniste clandestine, după dispariție a fost refolosit propagandistic drept „martir al proletariatului”, „intelectual devotat clasei muncitoare” și „victimă a lumii burgheze”. Aici stă una dintre marile mistificări ale epocii: viu devenise incomod pentru partid, mort devenea foarte util.


În epocă, necrologurile i-au construit rapid o imagine sentimentală. Ion Călugăru scria despre el ca despre „un mucenic al breslei”, Noica îl vedea ca pe un idealist aproape de tipul „creștinului primitiv”, iar Arșavir Acterian nota că „din călugăr dezamăgit devenise comunist”, adăugând și un detaliu tăios: în ultimele luni, cei care se folosiseră de el „l-au concediat”. Chiar și Siguranța observa imediat potențialul de exploatare propagandistică al morții sale: înmormântarea urma să fie transformată într-un eveniment politic, iar moartea sa să fie valorificată de presa comunistă. Cu alte cuvinte, încă din august 1937, înainte de comunizarea României, se încerca fabricarea unui simbol.


Situația era, însă, de un paradox aproape cinic. Cu foarte puțin timp înainte să moară, Sahia era tratat de propriii săi camarazi din subterana comunistă drept „dușman al partidului”. În prima parte a anului 1937, a fost exclus din PCdR, iar printre cei implicați în marginalizarea lui apar nume care, mai târziu, vor cântări enorm în propaganda regimului: Ștefan Foriș, Leonte Răutu, Sorin Toma, Aurel Rotemberg (viitorul Ștefan Voicu), iar indirect și Lucrețiu Pătrășcanu. Asta spune enorm despre mecanismul intern al partidului: omul pe care propaganda de după război îl va transforma într-un model de fidelitate era, la sfârșitul vieții, deja suspect și indezirabil.


Un motiv esențial al acestei căderi a fost legat de călătoria sa în URSS, în iarna 1934–1935. Sahia merge acolo cu entuziasmul militantului care credea în „paradisul sovietic”. Numai că ajunge să fie arestat și anchetat la Lubianka, suspectat de spionaj. Simplul fapt că GPU-ul îl luase în vizor era suficient ca, în logica terorii staliniste, să devină suspect pe termen nelimitat. A fost eliberat și trimis acasă, dar pata rămânea. În lumea Kominternului, ancheta echivala aproape cu o sentință politică. Stelian Tănase observă foarte bine această logică: dacă excluderea s-a produs la București, nu la Moscova, asta i-a salvat, probabil, viața. La Moscova, într-o vreme de epurări și de „mare teroare”, un asemenea om putea sfârși în fața plutonului de execuție.


Aici apare una dintre cele mai interesante și, pentru mulți, cele mai „picante” răsturnări de perspectivă. Sahia nu s-a întors triumfător din URSS, ci șocat și dezamăgit. Numai că, spre deosebire de Panait Istrati, care a avut curajul rupturii publice, Sahia a tăcut. Nu a povestit în cartea sa „URSS, azi” nimic despre ancheta de la Lubianka. Nu a denunțat public realitatea sovietică. Petre Pandrea notează că Sahia ar fi revenit de la Moscova devastat și că ar fi recunoscut în cerc restrâns că „nu-i paradis”, că Istrati și André Gide avuseseră dreptate. Dar nu a avut forța să rupă public cu iluzia. Aici se vede foarte limpede drama lui: era un om care avea nevoie să creadă în ceva absolut și, după eșecul religios, se agățase de revoluția comunistă. Când și această credință a început să se fisureze, nu i-a mai rămas mare lucru.


Biografia lui reală contrazice masiv mitul oficial de mai târziu. Nu provenea dintr-o familie de mizerabili și nu era nici pe departe un „copil al foamei” ieșit din mahalale. S-a născut la Mănăstirea, pe Dunăre, într-o familie de țărani înstăriți. Tatăl său fusese primar liberal, fratele său era cârciumar prosper, sora sa profesoară. A urmat liceul militar din Craiova, pregătindu-se pentru o carieră de ofițer, apoi Sfântul Sava, după care s-a înscris la Facultatea de Drept. A traversat mai multe crize existențiale: una militară, apoi una religioasă. În jurul vârstei de 21 de ani intră la Mănăstirea Cernica, unde stă aproape doi ani și de unde își ia numele de Sahia, pe care îl va păstra ca nume literar. Nici aici nu rezistă: pierde credința, începe să citească marxism și părăsește mănăstirea.


Această succesiune de rupturi îl descrie poate mai bine decât orice etichetă politică. Sahia nu era, în fond, un doctrinar rece, ci un om în permanentă căutare, predispus la absolut și la convertiri radicale. De aceea, unii contemporani l-au perceput ca pe o natură mistică, doar că, la un moment dat, mistica religioasă a fost înlocuită de mistica revoluției.


Din 1932 până în 1937, lucrează în presă și intră tot mai adânc în cercurile comuniste clandestine. Nu este doar un ziarist simpatic stângii, ci un activist real, conectat la Agitprop și la rețeaua de publicații controlate sau finanțate de PCR și de Komintern: „Veac nou”, „Bluze albastre”, „Reporter”, „Șantier”, „Buletin”, „Floare de colț”. Participă la toate marile campanii ideologice ale deceniului: scrie în apărarea greviștilor de la Grivița, a lui Mihai Gheorghiu Bujor, a lui Petre Constantinescu-Iași, face cronica procesului Anei Pauker de la Craiova și nu se limitează la articole. Potrivit documentelor citate, ducea chiar mesaje secrete ascunse în colete pentru acuzați: texte scrise pe chibrituri, pe foițe, pe ambalaje, pe ouă. Nu era doar observator. Era participant.


Siguranța îl urmărea atent. I se citea corespondența, îi erau monitorizate relațiile cu legația sovietică, era notat pentru propagandă comunistă în rândul soldaților, iar revistele la care lucra erau confiscate încă din tipografie. Și totuși, fapt interesant, nu a fost arestat serios de Siguranță. Asta poate sugera două lucruri: fie protecții puternice, fie faptul că, în unele momente, activitatea sa era tolerată până la un punct deoarece putea fi controlată și supravegheată.


Propaganda comunistă de după 1945 avea să construiască însă un portret fals, foarte rentabil politic: Sahia era prezentat ca un scriitor al mizeriei, un proletar intelectual, un om care dormea prin redacții, trăia în sărăcie și murea de tuberculoză din cauza „orânduirii burgheze”. În realitate, datele invocate de memorialiști contrazic această legendă. Sahia lucra la „Vremea” și „Dimineața”, câștiga bine, era elegant îmbrăcat, avea chiar o mică afacere cu taxiuri, finanțată de legația sovietică, și frecventa medii intelectuale exclusiviste. Petre Pandrea îl descrie ca pe un bărbat sobru, elegant, „ca un dandy”, plăcut, amabil, departe de imaginea oficială a proletarului sfârtecat de sărăcie.


Și anturajul lui spune mult. Nu trăia la periferia vieții culturale, ci exact în miezul ei. Îi întâlnim în jurul lui pe Eugen Ionescu, Ghiță Ionescu, Mihail Sebastian, Barbu Brezianu, Radu Popescu, Zaharia Stancu, Petre Pandrea, N. Cocea, dar și pe Mihail Polihroniade, Arșavir Acterian, Constantin Noica. Adică exact lumea pestriță, tensionată și inteligentă a anilor ’30, în care ideologiile se amestecau cu prieteniile, iar opțiunile se schimbau dramatic. Nu era deloc un simplu „om al uzinelor”; era bine introdus, mobil, conectat.

Cartea lui, „URSS, azi”, apărută în 1935, este un document important tocmai prin ceea ce ascunde. Este o combinație de clișee, statistici oficiale, lozinci și impresii atent dozate, perfect compatibilă cu cerințele Agitprop-ului. 


Descrie entuziast realizările sovietice, participă la festivitățile de 7 noiembrie din Piața Roșie, înregistrează marile simboluri ale puterii staliniste și produce, practic, un volum de propagandă. Dar, în spatele acestui text, stă omul care tocmai fusese anchetat la Lubianka și care știa deja că „paradisul terestru” avea un subsol represiv. Aici este una dintre marile minciuni ale cazului Sahia: cartea apare ca o mărturie de convingere, dar poate fi citită și ca produsul unei tăceri forțate sau al unei lașități tragice.

După 1945, mașinăria propagandistică se pune în mișcare cu o eficiență imensă. Deși în timpul vieții sale fusese exclus și suspectat, Sahia este resuscitat oficial. Devine modelul de scriitor „bun” pentru noul regim. 


Este introdus în manuale, editat în zeci de ediții, cu milioane de exemplare, comemorat de Academie, de Uniunea Scriitorilor, transformat în nume de școli, străzi, instituții, sate, gospodării colective. În 1948, este ales post-mortem în Academia Română. De ce atâta zel? Pentru că proza lui era perfectă pentru propaganda oficială: descria muncitori, exploatare, patroni fără milă, accidente, greve, represiune — adică exact clișeele de care regimul avea nevoie pentru a rescrie trecutul interbelic într-o cheie marxistă.

Practic, Sahia a fost ideal pentru comunism din trei motive. Mai întâi, murise tânăr și nu mai putea contrazice nimic. Apoi, scrisese suficient de „angajat” încât să poată fi canonizat ideologic. În fine, biografia lui era suficient de neclară și contradictorie încât să poată fi remodelată propagandistic. 


Regimul a șters tot ce nu convenea: originea lui bună, eleganța, contactele mondene, afacerea cu taxiuri, dezamăgirea de la Moscova, excluderea din partid. A păstrat doar figura „îngerului roșu”, a intelectualului pur, bolnav, sacrificat. În realitate, cazul Sahia arată nu doar cum propaganda comunistă și-a fabricat martirii, ci și cum i-a devorat chiar pe cei care i se oferiseră cu bună-credință. A fost folosit viu pentru agitație și propagandă, apoi aruncat atunci când a devenit suspect, apoi resuscitat mort pentru mitologie. E aproape o schemă perfectă a mecanismului comunist: te folosește, te compromite, te exclude, apoi te transformă, dacă îi mai ești util, în icoană oficială.


Și poate tocmai aici stă interesul lui Alexandru Sahia astăzi. Nu neapărat în valoarea operei sale, care nu justifică proporțiile cultului de odinioară, ci în felul în care biografia lui devine o oglindă a secolului XX românesc: criză spirituală, radicalizare ideologică, fascinație pentru utopie, contact brutal cu realitatea sovietică, tăcere, excludere, apoi mitologizare postumă. Sahia nu este doar un scriitor uitat. Este, mai ales, unul dintre cele mai clare exemple despre cum comunismul își fabrica sfinții, folosindu-se chiar de victimele și de ratații lui.


sursa Stafia lui Sahia , de Stelian Tănase in Idei în Dialog, 1 decembrie 2004 (Anul 1, / nr. 3 )

$$_

 S-a întâmplat în 15 aprilie1918: La această dată, a devenit muzeu memorial casa din pitorescul cartier ieşean Ţicău în care a locuit, între anii 1872 şi 1889, scriitorul Ion Creangă, numită şi „Bojdeuca lui Creangă" (sau „Bojdeuca din Ţicău"). Bojdeuca lui Ion Creangă este prima casă memorială din România. Primul muzeograf care a prezentat Bojdeuca celor ce veneau să o viziteze a avut dreptul să locuiască în mica bucătărioară din stanga intrării, împreună cu soţia, trei copii şi bunica. „Bojdeuca de căsuţă” cum o numeşte însuşi Ion Creangă (1837-1889), construită înainte de anul 1850, în mahalaua Ţicău, „ce-i mai zic şi Valea Plângerei”, a devenit muzeu memorial (primul muzeu memorial literar din România) la 15 aprilie 1918.

„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De aveţi răbdare, că bunătate întotdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea plângerei, strada Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezămată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu şi sfârşind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins.Răposatul Conta şi Lambrior ştiau căsuţa mea. Pompiliu, d-l. Nica şi mai ales bietul Eminescu, de asemenea”.(Scrisoare a lui Ion Creangă către Titu Maiorescu, din 19 septembrie 1887).

Căsuţa de pe strada Ţicăul de Sus nr.4 l-a găzduit pe Ion Creangă din vara anului 1872, după ce fusese răspopit. Humuleşteanul s-a mutat aici, în camera din dreapta, având-o ca vecină, în cealaltă cameră, pe Ecaterina Vartic.Toate Poveştile şi Amintirile din copilărie au fost scrise în Bojdeuca din Ţicău.În anul 1876, o jumătate de an, Mihai Eminescu a locuit aici, trăind „fără pic de gânduri rele” împreună cu Ion Creangă, cu personajele lui, viaţa adevărată pe care o visa. În bucătarie se află cuptorul cu hornul asemănător celui de la casa părintească din Humuleşti, măsuţa de lemn cu trei picioare, cuptorul, icoana – amintire de la mama sa, portretul Tincăi Vartic şi alte obiecte memoriale originale. În camera de lucru pot fi revăzute masa de lucru, cu pagini scrise de Creangă, lampa, tocul, călimara, nisiparniţa, scrinul amintind de cel al lui Eminescu, „biblioteca”, portretul original pictat de V. Muşneţanu, precum şi multe alte obiecte originale. 

Cerdacul din spatele Bojdeucii, de unde Creangă şi Eminescu priveau dealurile Ciric şi Şorogari, dar şi „pe cerul plin cu minunăţii”,aminteşte această tulburătoare prietenie. Aici petreceau cei doi ceasuri fără pereche, aici Eminescu povestea lui Creangă „atâtea lucruri frumoase… frumoase…”.Clădirea care găzduieşte Expoziţia documentară Viaţa şi opera lui Creangă, biblioteca şi fondul documentar constituit începând cu 15 aprilie 1918, ca şi amfiteatrul în aer liber (proiect realizat de arhitectul ieşean Virgiliu Onofrei) au fost construite în perioada 1984-1989 şi inaugurate la 11 iunie 1989. Cel mai vizitat muzeu din Iaşi, Bojdeuca „Ion Creangă”, se înfăţişează vizitatorilor din ţară şi străinătate nu ca o arhivă, ori ca o colecţie de documente vechi, originale, ci ca o sinteză vie, ca o oglindă modernă a vieţii şi operei unui mare creator român şi a lumii româneşti şi europene în care a trăit Ion Creangă. Casa este înscrisă în Lista monumentelor istorice, având codul IS-IV-m-B-04328. Relativ recent, bojdeuca a fost restaurată, acțiune care a atras o polemică destul de aprinsă pe rețelele de social media relativ la modul în care s-ar fi derulat efectiv această restaurare.

Surse:

https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/mnlri/muzee/muzeul-ion-creanga-bojdeuca/

https://culturainiasi.ro/bojdeuca-lui-ion-creanga/

https://www.mediafax.ro/cultura-media/bojdeuca-lui-creanga-zeci-de-mii-de-oameni-viziteaza-anual-locul-unde-s-au-nascut-amintirile-din-copilarie-galerie-foto-17163220

http://www.rador.ro/2017/04/15/documentar-bojdeuca-lui-ion-creanga-din-iasi-prima-casa-memoriala-din-romania/

_$$

 MEMORIE CULTURALĂ - HENRY JAMES


Henry James s-a născut la data de 15

aprilie 1843 în New York City, New York, SUA, și a decedat la data de 28 februarie 1916, la Londra, Anglia, Marea Britanie. 

A fost fiul unor intelectuali, Henry James Sr. și Alice James, frate al filozofului și psihologului William James, al lui Mary Robertson Walsh. 

A făcut parte dintr-o familie înstărită din Washington Square. 

Henry James a fost romancier, critic literar, dramaturg și prozator de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

James și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale în Europa, în special în Anglia, devenind spre sfârșitul vieții sale cetățean britanic. Ideile sale novatoare asupra punctelor de vedere literare, monologului interior și credibilitatea autorului însuși, prezente în toate scrierile sale, au adus o altă adâncime și un nou interes îndreptat spre scrierile narative de ficțiune. Astfel, eseul său despre roman, “The Art of Fiction”, este una dintre acele scrieri care indică puterea sa critică de analiză. Fiind un scriitor productiv, James a scris și publicat cărți semnificative de călătorie, biografii, autobiografii, cărți de ficțiune, critică de artă, critică literară alături de romane, nuvele, eseuri. A urmat o educație particulară, unde accentul s-a pus pe literatură și studiul limbilor străine. 

În perioada 1854-1860 călătorește mult, împreună cu familia în Germania, Franța, Italia. La întoarcerea din Europa, familia James se stabilește la Newport, unde cei doi frați Henry și William, iau lecții de desen și pictură. 

În 1862 se înscrie și frecventează Universitatea Harward, în vederea studierii Dreptului, dar se reorientează către studierea literaturii. 

Are loc debutul publicistic a lui Henry James în “North American Review” cu un articol de critică literară și cu o proză scurtă “Tragedia unei greșeli”, publicată în “The Continental Monthly”. După 1870 locuiește mai mult timp la Florența și Roma, după care se întoarce la Cambridge. 

În 1875 revine în Europa și se stabilește o perioadă la Paris, unde îi va cunoaște și va lega prietenii cu Turgheniev, Flaubert, Zola, Maupassant, Daudet. 

Un an mai târziu se mută la Londra, unde se va stabili definitiv. 

În 1882 se reîntoarce în America, odată cu moartea părinților lui, dar în anii care urmează călătorește în Europa, în Franța, Elveția, Italia și Anglia. 

În perioada 1889-1915 se refugiază la Rye, Anglia, unde continuă să scrie. Colaborează la revista americană “Harper's Bazaar”. 

Tulburările cardiace îl deranjează tot mai des. Primește din partea suveranului englez Ordinul Meritului, cea mai înaltă distincție britanică pentru activitatea literară. 

În 1915, în semn de loialitate pentru patria de adopție, și ca protest împotriva politicii americane de neutralitate, scriitorul a devenit cetățean britanic. În 1916 se stinge din viață pe 28 februarie în urma repetatelor crize cardiace și a unei infecții pulmonare, la Rye. 

A fost înmormântat, conform dorințelor sale împreună cu ceilalți membrii ai familiei în Massachusetts, în regiunea cunoscută ca New England, din Statele Unite. 

Opere semnificative ale lui Henry James sunt romanele Watch and Ward (1871), Roderick Hudson (1875), Americanul (1877), Europenii (1878), Încredere (1879), Piața Washington (1880), Portretul unei doamne (1881), Bostonienii (1886), Prințesa Casamassima (1886), The Reverberator (1888), Muza tragică (1890), The Other House (1896), The Spoils of Poynton (1897), Ce știa Maisie (1897), Vârsta ingrată (1899), Fântâna sacră (1901), Aripile porumbiței (1902), Ambasadorii (1903), Potirul de aur (1904), The Outcry (1911), Turnul de fildeș (neterminat, publicat postum în 1917), The Sense of the Past (neterminat, publicat postum în 1917), Între două țărmuri. A scris nuvele și povestiri: A Passionate Pilgrim (1871), Madame de Mauves (1874), Daisy Miller (1878), A Bundle of Letters (1879), The Author of Beltraffio (1884), Manuscrisele lui Jeffrey Aspern (The Aspern Papers) (1888), A London Life (1888), The Pupil (1891), The Real Thing (1892), The Middle Years (1893), The Altar of the Dead (1895), Desenul din covor (1896), The Turn of the Screw (1898) (O coardă prea întinsă), In the Cage (1898) (Din cușcă), Europe (1899), Paste (1899), The Great Good Place (1900), Mrs. Medwin (1900), The Birthplace (1903), The Beast in the Jungle (1903), The Jolly Corner (1908). Multe dintre cărțile sale au fost ecranizate, unele dintre ele cu succes. 


Citate Henry James:


“E timpul să trăiești viața pe care ți-ai imaginat-o.”

“În viaţa omenească sunt trei lucruri importante: primul este să fii bun; al doilea, să fii bun; al treilea, să fii bun.”


“În viaţă există trei lucruri importante: să fii amabil, să fii amabil şi să fii amabil.”


“Sunt puţine momente în viaţă mai agreabile decât ora dedicată ceremoniei cunoscute sub numele de ceaiul de după-amiază.”


“Poţi să trăieşti din plin! Nu îţi greşi trăirile! Dacă nu dai nicio importanţă vieţii tale, de ce mai trăieşti?”

$_$

 MEMORIE CULTURALĂ - JEAN-PAUL SARTRE


Jean-Paul Sartre (n. 21 iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filosof existentialist, romancier si dramaturg, personalitate a vietii publice franceze. Dupa ce tatal sau moare in 1906, cand Sartre avea doar un an, este crescut de mama si de bunicul lui, avand parte de o educatie conservatoare intr-o familie de burghezi instariti. Mama sa se recasatoreste in anul 1916, iar familia e nevoita sa se mute. Intra la liceul La Rochelle. Fiind influentat de opera lui Henri Bergson, isi urmeaza studiile la Ecole Normale Superieure din Paris (1924 - 1929), cu accentul pe filosofie, psihologie, sociologie. In 1929, la Ecole Normale, a cunoscut-o pe Simone de Beauvoir, o studenta la Sorbona, care a continuat sa devina un celebru filosof, scriitoare si feminista. 


Sartre si Beauvoir au contestat asteptarile culturale si sociale ale mediilor lor "burgheze” respective. Cei doi au devenit tovarasi de-a lungul vietii, desi nu erau monogami.

„Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Fără să fi discutat cu ea despre acestea, ele ar fi fost nespecifice. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez – ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir.”

„Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îţi scriu. Încearcă să mă înţelegi: te iubesc şi în acelaşi timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur şi simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu eşti a mea şi lucrurile sunt ale mele şi iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează şi ele iubirea mea.” (Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir, 1929)

„Draga mea fetiţă, aşa cum ţi-am spus, ţie îţi lipseşte prietenia. Acum e timpul să-ţi dau nişte sfaturi mai practice. Nu ţi-ai găsit nicio prietenă? Cum se poate ca Toulouse-ul să nu aibă nicio femeie inteligentă, demnă de tine? Nici n-ar trebui s-o iubeşti. Vai, tu eşti tot timpul gata să oferi iubire, e cel mai simplu lucru pe care cineva îl poate obţine de la tine. Nu vorbesc de genul de iubire pe care mi-l oferi mie, iubirea asta le depăşeşte pe toate, dar tu eşti excesiv de generoasă şi cu celelalte iubiri, acele iubiri secundare, ca atunci, în noapte aia la Thiviers când te-ai îndrăgostit de acel ţăran ce păşea în josul dealului pe întuneric, fluierând, ţăranul acela care până la urma s-a dovedit că eram chiar eu. Trebuie să ajungi să cunoşti şi acel sentiment ce nu are legătură cu tandreţea şi care apare între doi oameni.” (Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir 1929)

Principiul fundamental al filosofiei sale este ca esenta este precedata de existenta. Omul mai intai exista si de abia apoi isi contureaza o identitate definitorie, determinata de actiunile sale. Aceasta teorie se opune convingerilor teiste, conform carora divinitatea a creat omul cu un anumit scop, precum si a celor deterministe, ce sustin ca genetica si mediul inconjurator definesc, factori pe care nu ii poate controla. Dat fiind ca nu are un scop predeterminat si nici o esenta determinata din afara sa, omul este, dupa cum sustine Sartre, condamnat sa fie liber, asa ca trebuie sa suporte povara responsabilitatii pentru fiecare actiune a sa, oricat de mult disconfort si angoasa ar fi in acest adevar.

„Omul este liber, este libertate. Suntem lăsaţi singuri, fără de scuză. Asta vreau să spun atunci când afirm că omul este condamnat să fie liber. Condamnat, pentru că el nu s-a creat pe sine şi totuşi se găseşte în libertate şi din momentul în care este aruncat în această lume el e responsabil de tot ce face.” (...)

„Ceea ce îmi lipseşte mă defineşte mai intim decât tot ceea ce posed, întrucât ceea ce posed îmi rămâne exterior, dar ceea ce îmi lipseşte mă locuieşte.” (Jean-Paul Sartre în Fiinţa şi neantul, 1943)

„Doar prin ea însăşi, viaţa nu are nicio valoare. Trebuie s-o trăiţi ca să devină preţioasă. Valoarea pe care o are viaţa voastră e valoarea pe care voi i-o daţi.”

„Omul, aşa cum îl concepe existenţialismul, dacă nu poate fi definit, se datorează faptului că nu este la început nimic. El nu va deveni decât ceva pe urmă şi va fi ceea ce el însuşi se va fi făcut... Nu există realitate decât în acţiune... omul nu este altceva decât propriul său proiect, nu există decât în măsura în care se realizează pe el însuşi, nu este nimic altceva decât ansamblul actelor sale.” (Jean-Paul Sartre în Existenţialismul este un umanism)

Sartre a influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat.

In 1964 i-a fost atribuit Premiul Nobel pentru Literatura "pentru opera sa bogata in idei si strabatuta de dorinta de libertate si adevar, opera care a exercitat o mare influenta asupra epocii noastre", insa Sartre nu l-a acceptat; el a explicat ca a refuzat intotdeauna distinctiile oficiale si ca un scriitor nu trebuie sa accepte sa se lase transformat in institutie, chiar daca acest lucru se produce sub formele cele mai onorabile.

„După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau evita o neînţelegere. Vă asigur, mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincţie onorifică.” (Jean-Paul Sartre în scrisoarea prin care refuză Premiul Nobel pentru literatură, 1964)

Opera

Filozofie: Imaginația, 1936; Transcendența egoului. Schiță pentru o descriere fenomenologică, 1936; Schiță pentru o teorie a emoțiilor, 1939; Imaginarul. Psihologie fenomenologică a imaginației, 1940; Ființa și neantul, 1943; Existențialismul este un umanism, conferință publică, 1946; Critica rațiunii dialectice, 1960; Caiete pentru o morală, postum, publicat în 1983; Situații filosofice, 1990; Adevăr și existență), 1990.

Romane și nuvele: Greața, 1938; Zidul 1939; Copilăria unui șef, 2003; Drumurile libertății: vol.I, Vârsta rațiunii, 1945; vol.II, Amânarea, 1945; vol.III, Cu moartea în suflet, 1949; Scrieri de tinerețe, 1990.

Teatru: Muștele, 1943; Cu ușile închise, 1945; Morți fără îngropăciune, 1947; Târfa cu respect, 1947; Mâinile murdare, 1948; Diavolul și bunul dumnezeu, 1951; Nekrassov, 1956; Sechestratul din Altona, 1960; Les Troyennes (adaptare după Euripide), 1966.

Critică: Baudelaire, 1947; Sfântul Genet, comediant și martir, 1952; Ce este literatura?, 1964; Idiotul familiei, monografie Flaubert, vol. I, 1971; vol. II, 1972; Un teatru de situație, 1973; Cronici literare) 1975; Mallarmé, 1984.


Jean Paul Sartre-despre carti:

“Îmi găsisem religia: nimic nu mi se părea mai important decât o carte. În bibliotecă vedeam un templu.”

“De îndată ce deschideam uşa bibliotecii, mă şi pomeneam în pântecul unui bătrân inert: marele birou, mapa de birou, petele de cerneală roşii şi negre pe sugativa roză, rigla, borcanul cu clei, mirosul stătut de tutun, iar iarna, împurpurarea Salamandrei, trosnetele de mică erau Karl în persoană, devenit obiect: nu mai era nevoie de nimic altceva care să-mi creeze acea stare de graţie: alergam la cărţi. Sincer? Ce înseamnă asta? Cum aş putea să stabilesc – mai ales după atâţia ani – insesizabila şi mobila frontieră care separă posesiunea de cabotinaj? Mă culcam pe burtă, cu faţa spre ferestre, cu o carte deschisă înainte, un pahar de apă amestecat cu puţin vin în dreapta, la stânga, pe o farfurioară o tartină cu dulceaţă.”

“Vizitatorii plecau, eu rămâneam singur, evadam din acest cimitir banal, mă duceam să regăsesc viaţa, nebunia, în mijlocul cărţilor. Îmi era de ajuns să deschid numai una ca să redescopăr o gândire inumană, neliniştită, ale cărei deşertăciuni şi tenebre depăşeau înţelegerea mea, care sărea de la o idee la alta atât de repede încât îmi scăpa, de o sută de ori pe pagină şi o lăsau să fugă uluit, pierdut. Eram martorul unor evenimente pe care bunicul le-ar fi socotit, desigur, neverosimile şi care au totuşi adevărul strălucitor al lucrurilor scrise. Personajele apăreau pe neaşteptate, se iubeau, se certau, se strângeau de gât: supravieţuitorul se măcina de inimă rea, îşi regăsea în mormânt prietenul sau iubita pe care o ucise.”

“Cărţile au fost păsările şi cuiburile mele, animalele mele domestice, staulul şi satul meu; biblioteca era lumea prinsă într-o oglindă.”


“Tot ce știu despre viață am învățat 

 din cărți "! 


Sursa: Wikipedia

$$$

 POVEȘTI REGALE


Când viitorul Rege Carol I a înnoptat prima dată într-un sat românesc, i s-a servit mămăligă. Neștiind ce este, a crezut că e o budincă fină de aur și a mâncat-o cu plăcere. Ulterior a aflat că e mâncarea țăranilor săraci.

Sosirea lui Carol I în România, în luna mai a anului 1866, a fost marcată de o călătorie lungă, obositoare și plină de peripeții. Viitorul rege călătorea incognito, sub un nume fals, pentru a evita conflictele politice cu Imperiul Austriac. Traseul l-a purtat prin sate sărace, pe drumuri nepietruite, oferindu-i un prim contact brutal, dar autentic, cu realitatea țării pe care urma să o conducă.

Într-una dintre primele nopți petrecute pe pământ românesc, înainte de a ajunge la București, Carol a înnoptat la o casă țărănească modestă. Gazdele, onorate de oaspete dar rușinate de sărăcia lor, i-au pus pe masă singurul lucru pe care îl aveau din belșug: o mămăligă aburindă, proaspăt răsturnată din ceaun, alături de brânză.

Tânărul ofițer german, obișnuit cu rafinamentele culinare ale occidentului, nu mai văzuse niciodată un astfel de preparat. Văzând culoarea galbenă, intensă și textura fină, Carol a crezut că i se servește un desert sofisticat, o “budincă de aur” pregătită special pentru el. A gustat-o și a fost extrem de plăcut surprins de gustul ei.

Legenda spune că, după ce a mâncat cu poftă, a întrebat cum se numește acest preparat nobil. Când i s-a explicat că este doar făină de porumb fiartă și că reprezintă mâncarea de bază a țăranului român sărac, care adesea nu își permitea pâine, Carol nu a fost dezamăgit. Dimpotrivă, reacția sa a demonstrat caracterul său auster și respectul pentru popor.

El a continuat să consume mămăligă pe tot parcursul domniei sale de 48 de ani. Se spune că la Castelul Peleș, chiar și în timpul banchetelor oficiale, Regele cerea uneori bucătarilor să îi pregătească mămăligă cu brânză și ou, spre surprinderea diplomaților străini. Pentru el, “budinca de aur” a rămas un simbol al simplității și al legăturii sale cu România.

$_$

 MEMORIA CULTURALĂ - LEONARDO DA VINCI


Intr-o zi de 15 aprilie 1452 s-a născut la Vinci, în Toscana, Italia, cel care va fi

pictor celebru, sculptor, arhitect, muzician, inventator, anatomist, geolog, dar și inginer, Leonardo da Vinci este considerat unul dintre cei mai de seamă genii din întreaga istorie a omenirii și este recunoscut în lumea întreagă datorită lucrărilor de artă. Citește povestea faimosului geniu italian, creatorului celebrei lucrări Mona Lisa.

A fost fiul nelegitim al lui Messer Piero Frusino di Antonio da Vinci și al Caterinei, însă cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat mai mulți ani registrele parohiale din Vinci și din împrejurimi, a afirmat că în acea perioadă nu a locuit nicio femeie acolo cu acest nume și, în realitate, mama lui Leonardo da Vinci ar fi fost o sclavă arabă care îi aparținea bogatului Vanni di Niccolo di Ser Vann, unul dintre clienții lui Piero, sclavă ce a fost creștinată și botezată Caterina.

În 1466, la doar 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut și sub numele de Verrocchio, artistul care avea un atelier renumit în toată Florența. Tot aici, în atelierul lui Verrocchio au fost și alți ucenici care mai târziu au devenit celebri precum: Perugino, Botticelli; Lorenzo di Credi, Domenico Ghirandaio.


Următorii 17 ani i-a petrecut la Milano, din 1482 până în 1499, iar aici i-au fost comandat primele lucrări importante precum: Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepții și fresca denumită Cina cea de Taină pentru mănăstirea Santa Maria Delle Grazie.

Leonardo da Vinci s-a implicat în numeroase proiecte pentru ducele Sforza, implicit pentru proiectul domului catedralei din Milano și modelul unei statui uriașe ecvestre a lui Frnacesco Sforza, predecesorul ducelui Ludovico. Pentru această statuie a fost nevoie de 70 de tone de bronz, însă monumentul a rămas neterminat mulți ani la rând și a fost finalizat abia în 1492.

În 1500, Leonardo s-a întors în Florența acolo unde, împreună cu prietenii săi, au fost oaspeții călugărilor de la mănăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit posibilitatea de a organiza un atelier de lucru și, conform spuselor lui Vasari, da Vinci a creat macheta Fecioarei cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a stârnit admirația tuturor.

În 1503 Leonardo da Vinci a pictat portretul lui Mona Lisa.

Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, portret ce este cunoscut și sub numele de Mona Lisa, (numele real este, de fapt, Monna Lisa sau La Gioconda) este cel mai cunoscut portret realizat vreodată și se află în colecția Muzeului Lucru începând din anul 1797.

În anul 1593, da Vinci a primit comandă și pentru o frescă în sala de consiliu de la Palazzo Vecchio din Florența, o lucrare de proporții monumentale, de două ori dimensiunile Cinei. A pictat timp de trei ani la Bătălia de Anghiari, o vastă pictură murală, dar nici aceasta nu a fost terminată.


Nu se cunosc prea multe amănunte despre viața personală a renumitului pictor, deși, în urma lui, a lăsat sute de pagini de manuscrise. În nicio scriere de-a lui nu apar indicii care să ducă spre un interes afectiv avut față de o persoană, deci nu se știe nimic despre o relație afectivă către vreo persoană, bărbat sau femeie.

Toți cei care l-au cunoscut pe da Vinci au afirmat că el era o persoană dedicată trup și suflet artei și științei.

În aprilie 1519, cu câteva zile înainte de moarte, Leonardo da Vinci și-a redactat testamentul. A împărțit și a lăsat moștenire averea, dar și o mică proprietate care aparținuse unchiului Francesco, fraților vitregi. Fostului asistent personal Salai i-a dăruit jumătate din via pe care o primise de la Francesco Sforza și jumătate din taxa de canal pe care i-o acordase Ludovic al XII-lea.

El a lăsat bunuri moștenire și prietenilor și servitorilor, iar majoritatea moștenirii i-a revenit ucenicului său preferat, Francesco Melzi, căruia i-au fost încredințate tablourile, manuscrisele, obiecte personale, pensia, dar și proprietatea.

Leonardo da Vinci a murit la vârsta de 67 de ani, la 2 mai 1519, la Castelul Clos Luce din Amboise, pe Valea Loarei, în Franța. Leonardo da Vinci a fost înmormântat la biserica Saint-Florentin din Amboise. Biserica a fost distrusă în timpul Revoluţiei Franceze şi, de atunci, rămășițele lui Leonardo au fost considerate pierdute. În timpul unor lucrări de excavare pe terenul bisericii, au fost descoperite, în 1863, oase despre care se crede că sunt rămășițele lui Leonardo. Acestea au fost mutate în Capela Saint-Hubert din Castelul Clos Luce, unde se află astăzi presupusul mormânt al lui Leonardo.

$$$

 S-a întâmplat în 15 aprilie 1446: În această zi, a murit Filippo Brunelleschi, artist italian. Filippo Brunelleschi (Filippo di ser Brunellesco Lapi), (n. 1377) a fost un bijutier, inginer constructor, arhitect și sculptor florentin, unul dintre promotorii Renașterii italiene timpurii. Alături de Masaccio, Lorenzo Ghiberti și Donatello Brunelleschi a revoluționat arhitectura și arta plastică introducând în spațiul plastic perspectiva (perspectiva liniară), o metodă rațională prin care se putea crea un spațiu tridimensional coerent, omogen și infinit pe o suprafață bidimensională. 

Printre operele arhitecturale care i-au adus faima se găsesc: loggia Spitalului Inocenților, construită între 1421 și 1424 unde, claritatea, simplitatea și linearitatea constituiau o inovație a timpului său și Domul Santa Maria del Fiore, (Florența, 1420-1436) a cărui cupolă (supranumită „lanterna”) construită fără proptele de sprijin este considerată o capodoperă a arhitecturii italiene din Quattrocento (sec. XV). Puținele date asupra copilăriei și tinereții marelui arhitect al renașterii italiene timpurii provin din scrierile lui Antonio Manetti și Giorgio Vasari. Conform acestor surse, Pippo (Filippo) s-a născut ca fiul al doilea dintre cei trei copii ai notarului și avocatului ser Brunellesco di Filippo Lapi (sau Lippo) și al Giulianei di Giovanni Spinelli, dintr-o familie florentină nobilă, una dintre străzile din centrul Florenței îi purta numele. Casa părintească se situa în vecinătatea bisericii Chiesa di San Michele Betelde (actualmente San Gaetano), lângă Piazza degli Agli. Se menționează că în 1364, ser Brunellesco Lapi, trimis într-o misiune diplomatică, a avut o întrevedere la Viena cu Împăratul Carol al IV-lea.

Filippo a primit o educație aleasă, cuprinzând matematica și literatura, pentru a ocupa, ca și tatăl său, o funcție publică dar înclinațiile artistice l-au făcut să se alăture ca ucenic și calfă în ghilda mătăsarilor, bijutierilor și lucrătorilor în bronz și alte metale (Arte della Seta), unde devine în 1398 „maestru bijutier”. În această poziție ghilda îi aduce și prima comandă, Ospedale degli Innocenti. Brunelleschi își face ucenicia de artist în atelierul unui aurar din Florența. Este foarte interesat de studiul antichității și face numeroase călătorii la Roma, de multe ori în compania prietenului său, Donatello. Concursul pentru crearea celei de-a doua porți a Baptisteriului catedralei florentine Domul Santa Maria del Fiore (1401) a pus în lumină calitățile sale, câștigând concursul cu relieful său, „Sacrificiul lui Isaia” (Florența, Bargello), ex aequo (în latină la egalitate) cu Lorenzo Ghiberti. Brunelleschi s-a simțit frustrat, a refuzat să colaboreze cu Ghiberti și și-a încetat activitatea sa ca sculptor, care mai cuprindea și capodopere, ca „Profeții” și „Părinții Bisericii”.

A revenit la sculptură în 1420 cu „Crucifixul Capelei Santa Maria Novella” (sculptat, conform unei anecdote a vremii răspândită de Vasari, la întrecere cu Donatello care lucra în acea vreme la crucifixul bisericii florentine „Santa Croce”) și continuând cu „Evangheliștii” din Capella dei Pazzi. Crucifixul lui Brunelleschi, cu proporțiile perfect armonizate, a fost mult mai reușit decât cel realizat de Donatello (și considerat cu ironie de Brunelleschi ca fiind prea primitiv și țărănesc).Interesul lui Brunelleschi pentru matematică (a fost prieten bun cu matematicianul Paolo dal Pozzo Toscanelli) și studiul monumentelor antice l-au îndreptat spre arhitectură, vizând încă din 1409 catedrala florentină Santa Maria del Fiore, care sa afla în construcție. L-a preocupat îndeosebi, problema cupolei și, la concursul din 1418 a prezentat un model cu care a câștigat concursul, din nou, ex-aequo cu Ghiberti. Calitățile soluției tehnice propuse de el i-au fost recunoscute abea în 1423 când i-a fost încredințată responsabilitatea în totalitate a lucrărilor. 

Realizarea cupolei, care urma să fie foarte amplă și la mare înălțime, prezenta numeroase probleme. Brunelleschi a conceput o structură din cărămizi dispuse în formă de spinare de pește care permitea înălțarea boltei fără a mai fi nevoie de elemente susținătoare și cu o formă perfectă de arc, întreaga suprafață fiind împărțită în opt porțiuni. În înaltul cupolei se află candelabrul circular, care reprezintă elementul central al catedralei.Cu această lucrare, Brunelleschi a pus bazele arhitecturii renascentiste: a fost inițiatorul noii tehnici, învățată din studiul monumentelor antice, care i-a permis să ridice maiestuoasa cupolă fără a fi nevoie de armături dar, mai ales, a fost inițiatorul unei noi ideologii în arhitectură.

Odată cu Brunelleschi, arhitectul nu mai este doar maistrul zidar medieval, ci proiectantul în măsură să rezolve problemele cu ajutorul intelectului. Arhitectura lui Brunelleschi este una rațională bazată pe linearitatea prospectivă și pe modularea exactă a spațiului. El a revoluționat spațiul plastic introducând metoda perspectivei liniare, o metodă rațională, deci o convenție, prin care se crea un spațiu tridimensional coerent, omogen și infinit pe o suprafață bidimensională, iluzia unui spațiu spectaculos, creat și controlat matematic[5].„Loggia Spitalului Inocenților”, construită de Brunelleschi între 1421 și 1424, se remarcă prin claritatea, simplitatea și linearitatea, care reprezintă o inovație a timpului.

În jurul anului 1423 Brunelleschi a început construirea „Bisericii San Lorenzo”, care va fi terminată în 1428, odată cu construirea sacristiei. În interior, biserica este compusă din trei navete despărțite de arcuri care reiau motive din Loggia și care dau iluzia de profunzime a spațiului. Sacristia este un intrând cubic cu cupola în formă de emisferă împărțită în 12 porțiuni. Între 1430 și 1444, Brunelleschi a construit pentru familia Pazzi, Capela Santa Croce. După moartea sa, lucrările la portic, continuate de un elev al maestrului, au rămas neterminate. În 1444, Brunelleschi a lucrat la reconstruirea impunătoarei și monumentalei biserici „Santo Spirito”. În afară de arhitectura religioasă, Brunelleschi a activat și ca arhitect și inginer militar, inventator al unor mașini, arhitect civil (a contribuit la construirea „Palatului Parte Guelfa” și a „Palatului Pizzi” – 1440).Filippo Brunelleschi a murit la Florența în 1446 fiind înmormântat in catedrala Santa Maria del Fiore. Mormântul său, rămas necunoscut timp de secole, a fost identificat în 1972.

Surse:

Istoria vizuală a artei, Enciclopedie Larousse, ed. Rao, București, 2003.

Bell, Julian : Oglinda Lumii, O nouă Istorie a Artei, ed. Vellant, București, 2007.

Gombrich, E.H.: Istoria Artei, ed. Pro Editura și Tipogr., București, 2007.

Berence, Fred: Renașterea italiană, ed. Meridiane, București, 1969.

Panofsky, Erwin: Renaștere și renașteri în arta occidentală, ed. Mer., Buc.,1974.

Bellosi, Luciano: Da Brunelleschi a Masaccio. Le origini del Rinascimento, Milano, 2002.

it L'Universale - la Grande Enciclopedia Tematica, vol. 8, Milano, Garzanti Libri, 2003.

https://www.encyclopedia.com/people/literature-and-arts/architecture-biographies/filippo-brunelleschi

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/60907-filippo-brunelleschi.html

https://www.biography.com/artist/filippo-brunelleschi

https://condo.kudika.ro/articol/condo~arhitectura/11953/incursiuni-in-arhitectura-renasterii-filippo-brunelleschi.html

http://totallyhistory.com/filippo-brunelleschi/

$$$

 S-a întâmplat în 16 aprilie1879, 16 / 29: La această dată, s-a născut Gala Galaction (pseudonimul lui Grigore Pişculescu), prozator, memori...