$$_

 S-a întâmplat în 8 aprilie1973: În această zi, a murit Pablo Picasso. Pe numele său întreg Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez (n. 25 octombrie 1881, Malaga - d. Mougins/Cannes) a fost un mare artist plastic spaniol, pictor, grafician, sculptor şi ceramist. 

Picasso nu s-a putut mulţumi în viaţă cu un singur rol. Va juca multe, reale şi imaginare, dar pe toate cu aceeaşi pasiune. A fost andaluz şi catalan, spaniol şi francez. A fost un copil genial, la Paris un străin „iresponsabil", din cauza căruia însă cartierul Montmartre a intrat în legendă. A fost un amant pasional, soţ şi tată. Dar mai presus de orice, a fost cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeştri ai penelului, care a rupt definitiv cu convenţiile stilului iluzionist şi figurativ, dominant încă din perioada Renaşterii. Aşa cum tablourile cubiste au descompus realitatea, şi opera lui Picasso este o oglindă care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea şi totodată viaţa particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumuseţea şi erotismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică - pictură, sculptură, poezie - reflectă multilateralitatea creaţiei lui Picasso care trăieşte pentru artă şi prin artă.

S-a născut în data de 25 octombrie 1881, la Malaga, în sudul Spaniei; era al treilea copil al lui José Ruiz Blasco – pictor şi profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Malaga – şi al soţiei sale, Maria Picasso y López.Tatăl său i-a fost şi primul profesor – i-a remarcat imediat talentul şi i l-a cultivat. L-a trimis la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna, apoi la Şcoala de Arte din Barcelona, oraş în care familia s-a mutat în 1895. Se spune că, în această perioadă, tatăl i-a recunoscut talentul printr-un gest simbolic: i-a dăruit pensulele sale şi a jurat ca el să nu mai picteze niciodată. La 16 ani, Pablo a ajuns la Academia Regală San Fernando din Madrid, cea mai prestigioasă şcoală de artă din Spania. Nicăieri nu reuşea să se integreze cu adevărat, respingând rigorile sistemului şi educaţia academică.Totuşi, la Barcelona a început să se facă remarcat şi chiar respectat în comunitatea artiştilor, în ciuda vârstei fragede. La doar 19 ani, el a fost acceptat pentru a-şi expune lucrările în localul Els Quatre Gats („La patru pisici”) din Barcelona, unde se aduna avangarda artistică şi intelectuală din capitala Cataluniei. Din 1901, a început să îşi semneze lucrările cu numele mamei sale, considerând că Picasso „sună foarte bine”.

Picasso a început să îşi dorească şi să caute mai mult – începuse să îşi petreacă luni întregi la Paris, iar în 1904 s-a stabilit definitiv acolo, în cartierul Montmartre, pe care l-a şi făcut celebru. Cunoscuse un poet, pe nume Max Jacob, care îl învăţa limba şi literatura franceză. Au ajuns să împartă un „apartament” – de fapt, aveau un singur pat, în care dormeau cu rândul, unul ziua, iar altul noaptea. Se zbăteau în sărăcie şi frig, fiind nevoiţi adeseori să ardă lucrările lui Picasso, ca să se încălzească noaptea.Parisul era, la acea vreme, centrul artei mondiale, iar Picasso a înflorit aici, ca artist, în ciuda greutăţilor. A intrat în „Perioada Albastră”, pictând în tonuri reci, din această culoare, personaje din jurul său, care ilustrau sărăcia, singurătatea, tristeţea, disperarea. A cunoscut-o apoi pe Fernande Olivier, o tânără frumoasă care „lucra” ca model pentru pictori şi care avea să-i devină iubită şi muză. Datorită ei, Picasso a trecut la „Perioada Roz”, pictând arlechini, acrobaţi, totul în nuanţe deschise, senine. Fernande a fost doar prima dintr-un lung şir de femei care au trecut prin viaţa artistului, presărată cu nenumărate aventuri, iubiri şi infidelităţi.

Fernande l-a părăsit în 1912, pentru un alt pictor, însă Picasso îşi găsise deja drumul… şi primii „sponsori” – Gertrude şi Leo Stein, colecţionari americani bogaţi, care au început să îi cumpere lucrările şi să le expună în casa lor. Renunţase şi la modele, începând să picteze exclusiv din imaginaţie. În 1907 a realizat prima sa lucrare importantă: „Domnişoarele din Avignon”, care prevestea apariţia cubismului.„Les Demoiselles d’Avignon” („Domnişoarele din Avignon”), din 1907, este una dintre cele mai cunoscute şi mai importante lucrări ale lui Picasso. Deşi a fost neînţeles la aceea vreme, acest tablou ce reprezenta cinci personaje feminine dintr-un bordel a devenit cea mai semnificativă lucrare din perioada timpurie a lui Pablo Picasso, pentru că marca sfârşitul erei în care pictura trebuia neapărat să înfăţişeze realitatea şi vestea naşterea cubismului. Denumirea curentului cubist a venit în urma unui articol al criticului Louis Vauxcelles, care scria astfel: „ei dispreţuiesc formele, reduc totul – locuri, figuri, case – la formele geometrice elementare, la cuburi”. „Ei” erau Picasso şi Georges Braque, care porniseră pe un drum revoluţionar de reprezentare a formelor în picturi, altul decât cel cunoscut până atunci. 

Picasso începuse să devină tot mai cunoscut, preţul lucrărilor sale creştea, dificultăţile materiale au dispărut pentru totdeauna.Pe plan personal, avea o nouă iubită, pe Marcelle Humbert – pe care a botezat-o Eva.Aceasta a murit de tuberculoză, în 1916, lăsându-l în tristeţe şi suferinţă pentru o vreme. Şi-a revenit când prietenul său, scriitorul şi cineastul Jean Cocteau, l-a invitat să picteze decorurile spectacolului „Parada”, pe care el îl punea în scenă la Roma. Era vorba despre un spectacol al ansamblului avangardist Les Ballets Russes – iar între balerine a remarcat-o pe Olga Koklova, femeia care a îndrăznit să nu cedeze avansurilor sale şi care s-a lăsat cu greu îmblânzită.S-au căsătorit în 1918 şi, pentru un timp, au dus o viaţă liniştită şi fericită, în Parisul monden pe care Olga îl iubea. Picasso câştiga tot mai mulţi bani, spre fericirea Olgăi, care i-a şi dăruit un fiu, numit Paulo. Însă artistul a rămas un boem libertin, iar infidelităţile lui au devenit tot mai puţin ascunse, spre disperarea nevestei. Totuşi, în ciuda scandalurilor, nu au divorţat niciodată, deşi au trăit separaţi, până la moartea Olgăi. Motivul principal a fost faptul că Picasso nu dorea să îşi împartă averea cu Olga, aşa cum i-ar fi cerut legea franceză, în cazul unui divorţ.

Olga Koklova a murit în 1955, fiind bolnavă de cancer. Fiul ei, Paulo Picasso, a avut, la rândul său, doi copii – Pablito Picasso, care s-a sinucis în 1973, şi Marina, care a folosit averea moştenită de la bunicul său în scopuri caritabile. La 45 de ani, Picasso a cunoscut şi a sedus o tânără de 17 ani, Marie-Thérèse Walter. Legătura lor a durat ceva vreme, deşi era încă însurat cu Olga – la un moment dat, i-a cumpărat Mariei un apartament chiar peste drum de casa pe care o împărţea cu nevasta „oficială”. Abia când Marie a născut o fetiţă, pe nume Maya, năbădăiosul artist s-a despărţit de Olga – dar deja era îndrăgostit de o altă femeie, pictoriţa Dora Maar, care avea 29 de ani.În această perioadă, după ce izbucnise războiul civil din Spania, Picasso a pictat una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, „Guernica“, dedicată oraşului basc Guernica, bombardat de aviaţia germană. Tabloul a fost expus în 1937 la „Expoziţia Mondială” de la Paris, în pavilionul spaniol. „Guernica” marchează începutul implicării politice a artistului, care va culmina cu înscrierea în Partidul Comunist Francez (1944) – pe care îl va părăsi, totuşi, în 1953. În timpul ocupaţiei germane a Parisului, atelierul lui Picasso din rue des Grands Augustins a devenit un punct de întâlnire al artiştilor şi literaţilor, ca Jean-Paul Sartre.

Şi în viaţa lui personală se ducea un război, între cele două amante, care aflaseră una despre cealaltă şi chiar s-au întâlnit în atelierul artistului pe care şi-l disputau. Picasso însuşi a povestit cum Marie şi Dora s-au bătut, la propriu, pentru el, în faţa lui. Maestrul a asistat şi s-a bucurat de scenă, declarând că a fost una dintre cele mai „savuroase” amintiri ale sale. Se pare că Dora a ieşit învingătoare, căci legătura celor doi a mai durat mulţi ani, şi datorită potrivirii intelectuale, pe care nu o mai găsise la altă femeie. Pentru „Visul” (Le Rêve) din 1932, model a fost tânăra Marie-Thérèse Walter. Picasso a înfăţişat-o mereu pe Marie în culori deschise, blânde, în opoziţie cu reprezentările Dorei Maar, pe care o picta întunecată, „torturată”. Marie s-a sinucis la patru ani după moartea lui Picasso. Fiica ei, Maya, a avut, la rândul ei, trei copii – unul dintre aceştia, Olivier Widmaier Picasso, a publicat o biografie a bunicului său, iar fiica ei, Diana Widmaier Picasso, s-a ocupat de catalogarea sculpturilor lui Picasso. Următoarea pe lista seducătorului Picasso a fost o studentă de 21 de ani, Françoise Gilot, pictoriţă aspirantă, pe care a cunoscut-o într-o cafenea pariziană. Şi Françoise i-a rezistat destul de mult, până când a cedat, iar maestrul a instalat-o într-un apartament din apropierea locuinţei pe care o împărţea cu Dora. Aceasta din urmă şi-a găsit refugiul în religie, după ce relaţia cu artistul s-a încheiat; se spune că ar fi zis „După Picasso, Dumnezeu” – ca şi când nimeni de pe pământ nu l-ar fi putut înlocui. Dora Maar a reuşit să îşi construiască un nume şi o carieră în fotografie, având expoziţii proprii.

Picasso şi-a continuat viaţa alături de Françoise, mutându-se împreună în sudul Franţei.Au avut şi doi copii, Claude şi Paloma; însă el şi-a continuat stilul de viaţă boem şi lipsit de orice conformism social. S-a consacrat sculpturii, ceramicii şi litografiei, lucrând încontinuu, fără oprire. Françoise l-a părăsit în 1953 şi s-a recăsătorit în 1970, trăind liniştită până la 94 de ani, în Paris şi New York. A fost, la rândul ei, pictoriţă şi autor de bestseller-uri. Claude Picasso a devenit fotograf, cineast, regizor şi artist, la rândul său, desfăşurându-şi activitatea în New York. Paloma Picasso s-a făcut cunoscută ca fashion designer, designer de bijuterii şi creator de parfumuri pentru nume mari din industrie.După ce Françoise a plecat, Picasso avea 72 de ani şi un apetit neobosit pentru viaţă, dragoste, artă. A cunoscut-o pe Jacqueline Roque, o tânără de 27 de ani,care îl venera şi care i-a devenit soţie, în 1961. Ea a inspirat cel puţin 400 de lucrări ale lui Picasso, mai multe decât orice altă iubită a artistului. Jacqueline i-a stat alături şi l-a iubit până la capăt, în ciuda infidelităţilor, care au continuat până la sfârşitul vieţii maestrului. La moartea lui Picasso, în 1973, Jacqueline a rămas neconsolată şi s-a sinucis în 1986, la 59 de ani.

Pablo Picasso s-a stins din viaţă pe 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vârsta de 91 ani. Françoise Gilot a atacat procedurile de succesiune şi a năvălit peste Jacqueline, cerând pentru copiii ei partea cuvenită din avere şi proprietăţi. În final, cele două au ajuns la o înţelegere. Picasso avea în colecţia sa cea mai mare parte dintre lucrările sale originale, căci, în ultimii ani, nu mai fusese nevoit să le vândă – avea bani suficienţi, case şi vile unde şi cum şi-a dorit.Multe dintre aceste lucrări au ajuns în posesia statului francez Lucrările din prima parte a vieţii se găsesc în muzeul din Barcelona; altele sunt în marile muzee ale lumii, în Londra sau New York. Moştenitorii săi încă primesc sume imense din drepturile de autor, în condiţiile în care Picasso s-a menţinut în top, în ceea ce priveşte cele mai scumpe lucrări de artă.Pablo Picasso a rămas în istorie, fiind recunoscut la nivel internaţional ca artist excepţional, extraordinar de prolific şi de talentat, un vizionar şi un avangardist, care a schimbat pentru totdeauna arta.

Surse:

https://www.pablopicasso.org/

https://www.britannica.com/biography/Pablo-Picasso

https://www.sothebys.com/en/artists/pablo-picasso

http://transilvaniareporter.ro/reportaj/pablo-picasso-omul-si-artistul-arta-si-muzele/

$$_

 S-a întâmplat în 8 aprilie 1994: La această dată, a murit actorul, regizorul şi scenaristul de film Jean Georgescu, pionier al cinematografului românesc încă din epoca filmului mut (n. 1904). Regizor, actor şi scenarist român, Jean Georgescu a desfăşurat o activitate neîntreruptă timp de patru decenii în România şi în Franţa şi a abordat preponderent genul comic. Sursa de inspiraţie a fost adesea opera lui I. L. Caragiale, ecranizările sale (îndeosebi „O noapte furtunoasă'') rămânând repere de bază ale filmografiei caragialiene.

Pionier şi deopotrivă clasic al cinematografului românesc Jean Georgescu s-a născut la 12 februarie 1904, în Bucureşti. După absolvirea studiilor la Conservatorul Regal de Artă Dramatică, a debutat ca actor în anii '20, jucând în diferite companii teatrale alături de actori de renume ai momentului.Şi-a început cariera în cinematografie, în filmul „Ţigăncuşa de la iatac" (1923), unde a interpretat rolul unui „bonjurist". Atras din ce în ce mai mult de cinematografie, a început să scrie scenarii de film. Şi-a manifestat pasiunea pentru cinematografie în anii în care această artă începea să fie cunoscută şi în România.A plecat în Franţa,în 1929,unde a lucrat ca regizor şi scenarist. A a realizat scurt-metrajele „La Miniature" - 1933 şi „Ça colle" - 1933, în care rolul principal era interpretat de Fernandel.Foarte bine primit a fost şi filmul „Aventura fericită" (1935).

După reîntoarcerea în ţară, în anii '39-'40, a regizat filmul „O noapte furtunoasă" (1942), considerat o capodoperă cinematografică. Filmul reunea în distribuţie nume sonore ale teatrului şi cinematografului românesc: Alexandru Giugaru (jupân Dumitrache), Radu Beligan (Rică Venturiano), George Demetru (Chiriac), Dumitru Iordănescu-Bruno (Nae Ipingescu), Jean Moscopol (armeanul), Florica Demion (Ziţa), Miluţă Gheorghiu (I.D.Ionescu), Maria Maximilian (Veta), George Ciprian (Ghiţă Ţircădău). În perioada comunistă, Jean Georgescu a fost marginalizat ca regizor însă şi-a continuat cariera.Între filmele realizate în calitate de regizor s-au aflat: „Milionar pentru o zi" (1924); „Ziua cumpătării" (1942); „O noapte furtunoasă" (1943); „Visul unei nopţi de iarnă" (1946); „Petrolul" (1949); „Pădurile" (1950); „În sat la noi" (1951); „Vizită" (1952); „Lanţul slăbiciunilor" (1952); „Arendaşul român" (1952); „Directorul nostru" (1955); „Lanterna cu amintiri" (1962); „Mofturi 1900" (1965); „Pantoful Cenuşăresei" (1969). A jucat în: „Năbădăile Cleopatrei" (1925); „Maiorul Mura" (1928); „Aşa e viaţa" (1928); „Televiziune" (1931); „Nu filmăm să ne-amuzăm" (1975).

Ultimul său lung metraj a fost „Pantoful Cenuşăresei" (1969), pentru care a semnat şi scenariul alături de Alexandru Culescu avându-i în distribuţie printre alţii pe Petre Ştefănescu-Goangă, Stela Popescu, Constanţa Cîmpeanu, Geo Barton, Ovid Teodorescu. Filmul, o comedie muzicală, a redat idila dintre o casieriţă de teatru şi un doctor. Cei doi se întâlnesc întâmplător, se plac, dar o confuzie de meserii face ca acţiunea filmului să se desfăşoare cu evenimente tragi-comice. Luată drept actriţă, tânăra se vede într-o situaţie dificilă, dar prietenii din cartier vor să o ajute şi organizează un teatru de amatori, unde este invitat şi doctorul însă evenimentele decurg anapoda iar planul lor este dat peste cap. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut departe de lumea filmului. S-a stins din viaţă la 8 aprilie 1994.

Surse:

„Dicţionar de cinema'' (Editura Univers Enciclopedic, 1997

https://www.cinemagia.ro/actori/jean-georgescu-3644/

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/regizor-film-romanesc~jean-georgescu~60

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=267

http://aarc.ro/personalitate/view/jean-georgescu

$$_

 S-a întâmplat în 8 aprilie 2013: În această zi, a decedat lady Margaret Thatcher, om politic britanic, lider al Partidului Conservator (1975-1990), prima femeie prim-ministru al Marii Britanii (1979-1990). A fost supranumită şi „Doamna de Fier”, deoarece a remodelat ţara cu un liberalism economic intransigent şi i-a restabilit prestigiul internaţional. Margaret Thatcher a fost prima femeie premier din Marea Britanie, exercitând trei mandate consecutive (1979-1990). 

Ea a fost una dintre personalităţile dominante de pe scena politică a Marii Britanii din secolul al XX-lea, fiind supranumită „Doamna de fier'', datorită politicilor sale fără compromis şi a capacităţii sale de a conduce. Ideologia politică atribuită guvernelor Thatcher, denumita „Thatcherism'', îşi continuă influenţa chiar şi în prezent. 

Margaret Thatcher a lăsat în urmă „un brand în politică şi o serie de convingeri care încă rezonează de la Varşovia la Santiago şi până la Washington'', nota '„The Economist'', în 2013. „A considerat că societăţile trebuie să-i încurajeze şi să-i recompenseze pe cei care-şi asumă riscuri, antreprenorii, ei fiind cei care creează bogăţia fără de care guvernele nu pot face nimic; sa nu mai vorbim de ajutarea celor săraci. O ţară poate prospera doar prin încurajarea populaţiei să economisească şi să nu cheltuie mai mult decât câştigă. Esenţa „Thacherismului'' era reprezentată de un stat puternic şi o economie liberă'', mai evidenţia publicaţia citată.

Margaret Hilda Roberts s-a născut la 13 octombrie 1925, în Grantham, Lincolnshire.A studiat la Universitatea Oxford şi a devenit cercetător chimist.În 1946, la Oxford, era preşedintele Asociaţiei Studenţilor Conservatori. În 1954, a început sa studieze Dreptul. A lucrat ca cercetătoare în industria chimică în perioada 1947-1951. În 1954, ca juristă, se specializează în legislaţia impozitelor. După doua tentative nereuşite, în 1950 şi 1951, a primit un mandat în circumscripţia electorală Finchley din nordul Londrei, în 1959.În octombrie 1961, intră în guvernul conservator condus de Harold Macmillan, ca secretar în Ministerul pensiilor şi asigurărilor sociale, păstrând această funcţie până la victoria în alegeri a laburiştilor, în octombrie 1964. În perioada 1964-1970, când conservatorii s-au aflat în opoziţie, Margaret Thatcher a deţinut mai multe funcţii în cabinetul alternativ al lui Edward Heath.După victoria conservatorilor în alegeri, la 23 iunie 1970, şi alegerea lui Heath ca premier,Thatcher primeşte portofoliul educaţiei.După înfrângerea conservatorilor în alegerile din 1974, Margaret Thatcher intră în competiţie cu Edward Heath pentru conducerea partidului şi câştigă poziţia de lider.În mai 1979, conservatorii au câştigat alegerile generale ajungând la putere, iar Margaret Thatcher a devenit premier.

Potrivit BBC, Margaret Thatcher a militat pentru privatizarea serviciilor şi întreprinderilor de stat, reformând sindicatele, reducând impozitele şi cheltuielile sociale.Implementarea politicilor sale a determinat reducerea inflaţiei, însă şomajul a crescut. Margaret Thatcher a câştigat capital de încredere prin poziţia sa hotărâtă în războiul argentiniano-britanic privind insulele Falkland, încheiat în iunie 1982, prin capitularea trupelor argentiniene. Astfel, pe fondul unei opoziţii divizate, s-a bucurat de o victorie covârşitoare în alegerile din 1983. În 1984, Margaret Thatcher a scăpat nevătămată din atentatul revendicat de Armata Republicană Irlandeză (IRA), care a avut loc la o conferinţă a Partidului Conservator, în Brighton.

În politica externă, Margaret Thatcher a păstrat o legatură strânsă cu preşedintele american Ronald Reagan, „bazată pe neîncrederea în comunism şi pe ideologia pieţei libere'', după cum arată BBC în notele biografice.De altfel, sovieticii au fost cei care au caracterizat-o drept „Doamna de fier''. Intransigenţa şi inflexibilitatea ei s-au manifestat şi în sprijinul acordat SUA, în 1986, în privinţa atacului asupra Libiei. În plus, în ciuda presiunilor crescânde din partea Commonwealth-ului şi a statelor din Comunitatea Economică Europeană, şi-a menţinut poziţia de opoziţie faţă de sancţiunile împotriva Africii de Sud. Vizita sa la Moscova, din martie 1987, a fost apreciată de presa britanică drept un triumf personal al premierului. Ca partizană a status quo-ului, s-a opus transformărilor dramatice în blocul răsăritean, şi, la început, chiar şi reunificării Germaniei.A triumfat din nou în alegerile din 1987, câştigând al treilea mandat.Însă, politicile sale controversate au creat diviziuni în interiorul Partidului Conservator. În noiembrie 1990, a fost de acord să demisioneze, fiind succedată la conducerea partidului şi în funcţia de premier de John Major.În 1992, a părăsit Camera Comunelor.A primit titlul nobiliar de „lady'', iar în Camera Lorzilor a fost numită Baroneasa Thatcher de Kesteven. A continuat să susţină prelegeri şi conferinţe în întreaga lume. A creat Fundaţia Thatcher, pentru promovarea cauzei libertăţii politice şi economice, în special în ţările proaspăt eliberate din Europa Centrală şi de Est. În 1995, a devenit membră a Ordinului Jartierei.

În 2002, după o serie de atacuri cerebrale minore, Baroneasa Thatcher s-a retras din viaţa publica. Potrivit „The Independent'', ultimul său act politic a fost un mesaj adresat ziarului „The Sun'', în septembrie 2007, prin care susţinea apelul lansat de publicaţie la organizarea unui referendum cu privire la apartenenţa Marii Britanii la UE. A fost căsătorită, din 1951, cu Denis Thatcher (m. 2003), cu care a avut doi copii. A murit la 8 aprilie 2013, la vârsta de 87 de ani. Dintre volumele sale: „In Defence of Freedom'' (1986), „The Revival of Britain: Speeches on Home and European Affairs 1975-1988'' (1989), „The Path To Power'' (1995)

Surse:

https://www.margaretthatcher.org/essential/kids

https://www.gov.uk/government/history/past-prime-ministers/margaret-thatcher

https://www.britannica.com/biography/Margaret-Thatcher

https://www.biography.com/political-figure/margaret-thatcher

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/10/13/documentar-margaret-thatcher-prim-ministru-al-marii-britanii-1979-1990-90-de-ani-de-la-nastere-07-24-16

https://www.ro.biography.name/politicieni/26-anglia-uk/228-margaret-thatcher-1925-2013

http://www.tvr.ro/margaret-thatcher-o-biografie-neoficiala_10895.html#view

$$_

 S-a întâmplat în 8 aprilie …

- Ziua internaţională a romilor; se sărbătoreşte organizarea primului Congres al romilor de pretutindeni, care s-a desfăşurat la Londra, la 8.IV.1971. „Sărbătoarea etniei romilor din România”, stabilită prin Legea nr. 66/2006

- 1492: A murit Lorenzo de Medici, conducător, din 1469, al Florenţei; poet şi filosof; sprijinitor al artelor şi literaturii, a atras la curtea sa numeroşi artişti şi umanişti, făcând din Florenţa adevăratul centru al Renaşterii italiene (n. 1449). 

- 1692: S-a născut Giuseppe Tartini, violonist şi compozitor italian, unul dintre creatorii şcolii violonistice moderne (m. 1770) 

- 1802: S-a născut Gheorghe Magheru, general şi om politic; unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească (membru în Guvernul provizoriu); a luptat pentru unirea Principatelor (m. 1880). 

-1820: În Insula Milos din Marea Egee, a fost descoperită o sculptură antică a Afroditei, cunoscută astăzi ca celebra statuie grecească Venus din Milo. Conform unei inscripții de pe soclul inițial sculptura a dispărut misterios imediat după descoperire şi a fost sculptată de „Alexandros, fiul lui Menides, cetățean al Antiohiei din Maeander …”. Povestea descoperirii sculpturii începe când un ofițer francez pe nume Oliver Voutier şi un fermier local, pe nume Yorgos Kentrotas, au observat pe locul unui vechi teatru de pe insula Milos o bucată de piatră, a cărei frumuseţe i-a atras imediat atenţia lui Voutier. Acesta l-a plătit pe fermier să sape mai adânc pentru a extrage întregul obiect. În anul 1821, sculptura i-a fost prezentată regelui Ludovic al XVIII-lea care s-a oferit să o aşeze la Muzeul Luvru din Paris, unde a rămas până în zilele noastre. Venus din Milo este una dintre cele mai celebre sculpturi ale Greciei antice şi una dintre cele mai cunoscute monumente vechi din întreaga lume

- 1828, 8/20: S-a născut medicul român de origine franceză Carol Davila; a organizat serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice; împreună cu Nicolae Kretzulescu, a pus bazele învăţământului medical românesc (m. 1884).

- 1829, 8/20: A apărut (până la 19.IV/1.V.1848), la Bucureşti, „Curierul românesc", primul periodic din Ţara Românească, editat de Ion Heliade-Rădulescu (între 29.XI/11.XII şi 13/25.XII.1859 apare seria a II-a).

- 1835: A murit Wilhelm von Humboldt, filolog, lingvist, filosof, scriitor şi om politic german; întemeietorul Universităţii din Berlin (1810); adept al unificării Germaniei şi al unor reforme liberale (n. 1767)

- 1839, 8/20: S-a născut (la Sigmaringen, Germania) Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, proclamat domnitor al României la 10.V.1866; după cucerirea Independenţei (1877), la 10.V.1881 Carol I este încoronat, devenind primul rege al României; şi-a legat numele de acte importante ale istoriei moderne româneşti, contribuind la consolidarea instituţiilor democratice ale statului; membru de onoare al Societăţii Academice Române (1867); preşedinte de onoare (1879-1914) şi protector (1867-1914) al Academiei Române (m. 1914)

- 1848: A murit compozitorul italian Gaetano Donizetti (n. 1797)

- 1859: S-a născut filosoful german Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei (m. 1938)

- 1861: A murit inventatorul american Elisha Graves Otis, cel care a descoperit frâna pentru ascensor (n. 1811)

- 1869: S-a născut Harvey Williams Cushing, chirurg şi neurolog american, unul dintre fondatorii neurochirurgiei moderne; contribuţii în chirurgia hipofizei, extinzând experimentele medicului român Nicolae Paulescu în acest domeniu (m. 1939)

- 1870: A murit Charles-Auguste de Bériot, violonist şi compozitor belgian (n. 1802)

- 1885: A murit Constantin A. Rosetti, scriitor, publicist şi om politic liberal; ca ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (1860, 1866-1867) a propus şi susţinut înfiinţarea Societăţii Academice Române (1866), numărându-se printre membrii fondatori ai acesteia (n. 1816)

- 1885: Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, avea loc premiera comediei „D-ale carnavalului”, de I. L. Caragiale. Piesa a fost publicată la data de 1 mai a aceluiaşi an în revista „Convorbiri literare” (8/20)

- 1889: S-a născut Sir Adrian Boult, dirijor englez (m. 1983)

- 1891, 8/20: S-a născut inginerul Aurel A. Beleş; proiecte şi lucrări în domeniul construcţiilor şi al seismologiei inginereşti; membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1976)

- 1898: S-a născut Alexandru Claudian, sociolog al literaturii şi poet; deţinut politic între anii 1954 şi 1960 (m.16.X.1962)

– 1904: S-a născut inginerul Gheorghe Manea; cercetări ştiinţifice în domeniul construcţiilor de maşini; cursurile sale la Institutul Politehnic Bucureşti (publicate sub titlul „Organe de maşini”, 1956-1958) au devenit lucrări de referinţă în domeniu; membru corespondent al Academiei Române (m. 1978)

- 1911: S-a născut eseistul şi filosoful Emil Cioran; în 1938 primeşte o bursă din partea statului francez şi se stabileşte apoi la Paris, unde continuă să scrie în limba franceză (m. 1995). („Lacrimi şi sfinţi”, „Tratat de descompunere”, „Îndreptar pătimaş”, „Amurgul gândurilor”), stabilit în Franţa ( d.20 iunie 1995 Franta ). 

- 1912: S-a născut Sonja Henie, renumită patinatoare şi actriţă americană de origine norvegiană; multiplă campioană olimpică (1928, 1932, 1936); campioană mondială la patinaj între anii 1927 şi 1936, de 10 ori consecutiv (m. 1969) 

 - 1914: S-a născut Maria Félix (pe numele său adevărat María de los Ángeles Félix Güereña), actriţă mexicană de film (m. 2002)

- 1917: S-a născut Florentin Delmar, compozitor de muzică uşoară, de scenă şi de film (m. 1983) 

- 1917: A murit juristul Ioan Tanoviceanu; a exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării legislaţiei penale şi de procedură penală în România, contribuind la punerea bazelor dreptului penal modern; membru corespondent al Academiei Române din 1897 (n. 1858) 

- 1921: S-a născut tenorul italian Franco Corelli (m. 2003), unul dintre cei mai talentaţi cântăreţi de operă. A cântat alături de toate numele mari ale genului: Maria Callas, Giulietta Simionato, Giuseppe Taddei, Tenata Scotto, Nicolae Herlea (d.29.10.2003)

- 1927: S-a născut George Grigoriu, compozitor, solist şi dirijor de muzică uşoară (m. 1999) 

- 1929: S-a născut Liviu Leonte, critic şi istoric literar

- 1929: S-a născut şansonetistul belgian Jacques Brel (m. 1978)

- 1932: S-a născut Jean-Paul Rappeneau, regizor şi scenarist francez de film 

- 1933: S-a născut istoricul Florin Constantiniu; studii referitoare la istoria medie, modernă şi contemporană a României; preocupări privind istoria celui de-al doilea război mondial; autor al sintezei „O istorie sinceră a poporului român”; membru titular al Academiei Române din 2006 (m. 2012)

- 1933: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) muzicologul Elena Zottoviceanu; în perioada aprilie 1991 - noiembrie 1993 a fost director al Direcţiei Muzicale a Radiodifuziunii Române, iar din 1994, consilier la Direcţia Formaţii Muzicale a Radioului

- 1938: S-a născut Kofi Annan, diplomat ghanez, fost secretar general al ONU între anii 1997 şi 2006 (două mandate de cinci ani); Premiul Nobel pentru Pace pe 2001, alături de Organizaţia Naţiunilor Unite

- 1941: S-a născut matematicianul Dorin Ieşan; studii în domeniul mecanicii mediilor continue, în mecanica generalizată a solidelor, în mecanica mediilor elastice; membru corespondent al Academiei Române

- 1946: A murit Sava Athanasiu, geolog şi paleontolog; considerat fondator al şcolii româneşti de stratigrafie; membru de onoare al Academiei Române din 1945 (n. 1861)

- 1950: A murit (la Londra) renumitul balerin şi coregraf Vaslav Nijinsky; după o carieră fulminantă, s-a retras la numai 29 de ani, din cauza unei boli psihice (n. 1890, la Kiev/Ucraina, din părinţi polonezi, ambii cunoscuţi dansatori)

- 1952: S-a născut Gabriel Andreescu, publicist român.

- 1963: S-a născut interpretul britanic Julian Lennon, fiul lui John Lennon (membru al celebrei formaţii „The Beatles") 

- 1970: Inaugurarea oficială a Aeroportului Internaţional Bucureşti - Otopeni, acum Aeroportul Internaţional „Henri Coandă"

- 1973: A murit Pablo Picasso, pictor, grafician, sculptor şi ceramist spaniol.

- 1980: A murit medicul Ion Emil Bruckner; în cercetările sale s-a ocupat de fenomenele de imunitate, de identificarea şi clasificarea formelor anatomo-clinice ale hepatitei cronice, de bolile reumatismale, ca şi de colagen; a introdus metode noi de cercetare de laborator în domeniul nefrologiei; membru titular al Academiei Române din 1974 (n. 1912)

- 1984: A murit criticul literar Monica Lazar; a lăsat o operă critică neîmplinită, dar cu numeroase contribuţii analitice interesante despre literatura română clasică şi contemporană, interpretată dintr-un unghi fenomenologic şi stilistic (n. 1933)

- 1984: A murit fizicianul rus Piotr Kapiţa; contribuţii privind fizica temperaturilor joase, plasmele fierbinţi, fulgerul globular; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1978, împreună cu americanii Arno Penzias şi Robert Wilson (n. 1894)

- 1988: A murit sculptorul Vasile Blendea (n. 1895)

-1993: A murit Marian Anderson, cântăreaţă americană de operă (contraaltistă); prima cântăreaţă afro-americană care a apărut la „Metropolitan Opera" (n. 1897)

- 1994: A murit actorul, regizorul şi scenaristul de film Jean Georgescu; pionier al cinematografului românesc (încă din epoca filmului mut) (n. 1901). Alte surse dau ca an al naşterii 1904

- 2002: A murit pictorul Florin Mitroi (n. 1938) 

- 2002: A murit Maria Félix, actriţă mexicană de film (n. 1914) 

- 2010: A fost semnat, la Praga, Tratatul ruso-american de reducere a armelor strategice ofensive, START II, de către preşedintele rus, Dmitri Medvedev, şi cel american, Barack Obama; tratatul, care a intrat în vigoare la 5.II.2011, prevede desfăşurarea a maximum 1.550 de ogive nucleare de către fiecare din cele două state, reprezentând o reducere cu 30% faţă de nivelul stabilit prin Tratatul de dezarmare nucleară încheiat în 2002

- 2011: A murit Hedda Sterne (numele la naştere: Hedwig Lindenberg), artistă plastică de origine română, stabilită la New York (n. 1910) 

- 2011: A murit Alex Leo Şerban, critic de film, eseist, prozator, traducător; unul dintre cei mai cunoscuţi critici de film ai României timp de aproape trei decenii (n. 1959) 

– 2013: A murit Sara (Sarita) Montiel, actriţă de film şi cântăreaţa spaniolă; un adevărat mega-star în Europa şi America Latină, ea a fost şi cea mai mediatizată actriţă spaniolă de la jumătatea secolului al XX-lea (n. 1928)

– 2013: A murit lady Margaret (Hilda) Thatcher, om politic britanic; lider al Partidului Conservator (1975-1990); prima femeie prim-ministru al Marii Britanii (1979-1990); supranumită şi „Doamna de Fier”, deoarece a remodelat ţara cu un liberalism economic intransigent şi i-a restabilit prestigiul internaţional (n. 1925)

$$$

 CAIN ȘI ABEL

Cain și Abel sunt primii doi fii ai lui Adam și Eva după ce au fost expulzați din Grădina Edenului, conform cărții biblice Geneza . Conform poveștii biblice, Cain l-a ucis pe Abel pentru că Dumnezeu a acceptat jertfa lui Abel, dar l-a respins pe cea a lui Cain. Prin acest act de gelozie, Cain a devenit primul criminal.

Jertfele lui Cain și Abel

Adam s-a culcat cu soția sa, Eva. Ea a rămas însărcinată și a născut pe Cain. Ea a zis: „Cu ajutorul Domnului am născut un om.” Mai târziu, ea l-a născut pe fratele său Abel. Abel păștea turmele, iar Cain lucra pământul. După un timp, Cain a adus Domnului din roadele pământului ca jertfă. Și Abel a adus și el o jertfă de mâncare, grăsime din întâii născuți ai turmei sale. Domnul a privit cu plăcere spre Abel și jertfa lui, dar spre Cain și jertfa lui n-a privit cu plăcere. (Geneza 4:1-5)

Un text sumerian antic descria conflictul dintre nomazi și primii fermieri stabiliți și este posibil să fi influențat povestea lui Cain și Abel.

Citirea primelor capitole ale Genezei poate fi problematică, deoarece poveștile au fost derivate atât din tradiții orale antice, cât și din materiale ulterioare, editate de-a lungul secolelor. Cercetătorii biblici moderni continuă să încerce să sorteze tradițiile și sursele și să le localizeze în contextele lor istorice. Cu toate acestea, ca moderni, suntem mult mai interesați de încercarea de a determina ce s-a întâmplat cu adevărat și de a încerca să înțelegem logic detaliile. Anticii nu făceau acest lucru; ei știau cum să aprecieze o poveste ca pe o poveste, fără a lăsa faptele să le stea în cale.

Problema a început când frații au decis să aducă jertfe lui Dumnezeu din fiecare produs al lor, dar Dumnezeu l-a acceptat doar pe cel al lui Abel. Cum au știut primii doi oameni de pe pământ să aducă jertfe lui Dumnezeu? Legea lui Moise , care detaliază jertfele, nu fusese încă introdusă. Și, și mai problematic, de ce a respins Dumnezeu jertfa lui Cain? Textul nu a oferit niciun motiv. Cu toate acestea, un text sumerian antic descria conflictul dintre nomazi și primii fermieri stabiliți și este posibil să fi influențat povestea.

Prima crimă

Cain s-a mâniat foarte tare și fața lui era tristă. Domnul i-a zis lui Cain: „De ce te mânii și de ce este fața ta tristă? Dacă faci ce este drept, nu vei fi primit? Dar dacă nu faci ce este drept, păcatul pândește la ușa ta și te dorește, dar tu trebuie să-l stăpânești.” Cain i-a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieșim la câmp.” Pe când erau la câmp, Cain a atacat pe fratele său Abel și l-a omorât. Domnul i-a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu știu”. „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Domnul i-a zis: „Ce ai făcut? Ascultă! Sângele fratelui tău strigă către Mine din pământ. Acum ești blestemat și izgonit din pământul care și-a deschis gura ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-ți va mai da roade. Vei fi un rătăcitor neliniștit pe pământ.” Cain i-a zis Domnului: „Pedeapsa mea este mai mare decât pot suporta.” „Astăzi mă izgonești din țară și voi fi ascuns de fața Ta; voi fi un rătăcitor neliniștit pe pământ și oricine mă va găsi mă va ucide.” Domnul i-a zis: „Nu este așa; oricine va ucide pe Cain va fi răzbunat de șapte ori.” Domnul a pus un semn pe Cain, ca oricine l-ar găsi să nu-l omoare. (Geneza 4:5-15)

„Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” este o întrebare retorică, al cărei răspuns evident este da. Este o metaforă modernă pentru conceptul că oamenii ar trebui să aibă întotdeauna grijă unii de alții. În ceea ce privește „semnul pus pe Cain”, nu există niciun indiciu în text. Unele concepții creștine tradiționale îl leagă de 666, „numărul fiarei” din Cartea Apocalipsei (13:18).

Cain în Țara Nod

Cain a ieșit dinaintea Domnului și a locuit în țara Nod, la răsărit de Eden. Cain s-a culcat cu nevasta sa, și ea a rămas însărcinată și a născut pe Enoh . Cain zidea atunci o cetate și i-a pus numele fiului său, Enoh. (Geneza 4:16-18)

Ceea ce i-a deranjat întotdeauna pe comentatori în acest pasaj este momentul în care Cain s-a căsătorit cu o femeie din țara Nod. De unde a venit această femeie? În acest moment al narațiunii, există doar trei oameni pe pământ - Adam, Eva și Cain. Acesta este momentul în care trebuie să înțelegem ce au vrut să realizeze autorii acestui text. Detaliile sunt problematice pentru noi, dar autorii au avut probleme mai mari de abordat. Cu alte cuvinte, ei iau în considerare imaginea de ansamblu.

„Fiți roditori și înmulțiți-vă” (Geneza 9:1) este prima poruncă pentru oameni după crearea lor de către Dumnezeu. Dar cum trebuia îndeplinită aceasta? Există o singură femeie pe pământ, Eva. Luată literal, pentru a îndeplini porunca, unul dintre fiii Evei ar trebui să comită incest cu mama sa. Scriitorii nu ar permite niciodată acest lucru; nu există incest în prima familie. Prin urmare, au creat literalmente o femeie din Nod și au inserat-o în narațiune pentru a rezolva problema.

Aceasta este aceeași justificare pentru care Dumnezeu a respins jertfa lui Cain. Nu contează de ce; în ceea ce privește structura narativă, uciderea fratelui său de către Cain varsă primul sânge pe pământ și pregătește scena pentru introducerea răului și a corupției pe pământ, astfel încât Dumnezeu a trimis potopul.

Geneza 4:17-26 prezintă descendenții lui Cain. Acesta este momentul în care oamenii dezvoltă artele civilizației prin evoluția orașelor , muzicii și metalurgiei ( monede și arme). Violența lui Cain este moștenită în generația următoare. Geneza 5 face apoi o listă de descendenți prin Adam, evidențiind linia mai nobilă, prin nașterea celui de-al treilea fiu al lor, Set . Se încheie cu introducerea lui Noe , care a fost considerat drept în ochii lui Dumnezeu (din linia lui Adam).

Cain și Abel în tradiția evreiască și creștină

În comentariile lor la Tora (cărțile lui Moise), rabinii au propovăduit împotriva rivalității dintre frați dintre toți oamenii (existând mai multe relatări despre acest lucru în Geneza). În interpretarea lor, Abel, ca păstor, avea o ocupație mai bună, deoarece îi oferea timp și izolare pentru a reflecta asupra lui Dumnezeu. De asemenea, ei susțineau că Abel era smerit înaintea lui Dumnezeu, dar lui Cain îi lipsea această smerenie. Cain este legat de tema exilului din țara lui Israel , pedeapsa pentru păcat, așa cum este subliniată în cărțile Profeților.

Într-un pasaj din Evanghelia după Matei, Iisus Hristos i-a condamnat pe cărturari și farisei și a prezis suferința urmașilor săi:

Și așa va veni asupra voastră tot sângele drept care a fost vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Berechia, pe care l-ați ucis între Templu și altar. (23:35)

În perioada în care evangheliile au fost scrise, în secolul I d.Hr., se susținea că toți profeții lui Israel fuseseră martirizați. În scrisoarea către evrei din Noul Testament, jertfa lui Isus este comparată cu cea a lui Abel. Textul susținea că Abel și Isus împărtășeau același concept de credință în Dumnezeu, concept pe care, aparent, lui Cain i-a lipsit (Evrei 12:24).

Cain și Abel în Islam

În Coran , povestea lui Cain și Abel a fost folosită pentru a predica împotriva crimei și a consecințelor acesteia:

[Profet], spune-le adevărul despre povestea celor doi fii ai lui Adam: fiecare dintre ei a adus o jertfă și a fost acceptată de la unul și nu de la celălalt. Unul a spus: „Vă voi ucide”, dar celălalt a spus: „Dumnezeu primește doar jertfa celor care se pomenesc de El. Dacă ridicați mâna ca să mă ucideți, eu nu o voi ridica pe a mea ca să vă ucid. Mă tem de Dumnezeu, Domnul tuturor lumilor, și aș prefera să fiți împovărați cu păcatele mele, precum și cu ale voastre, și să deveniți un locuitor al Focului: aceasta este răsplata celor răi.” Dar sufletul său l-a îndemnat să-și ucidă fratele: l-a ucis și a devenit unul dintre pierzători. Dumnezeu a trimis un corb să zgârie pământul și să-i arate cum să acopere trupul fratelui său și el a zis: „Vai de mine! Nu aș fi putut fi ca acest corb și să acopăr trupul fratelui meu?” El a fost cuprins de remușcări.” (Sura 5:27-31)

Tradițiile ulterioare din Islam susțineau că Diavolul l-a motivat pe Cain și l-a învățat cum să ucidă. O altă tradiție relata că frații s-au certat pentru cine se va căsători cu o fiică a lui Adam și a Evei.

În Artă și Literatură

Cain și Abel au fost portretizați în operele lui Titian , Peter Paul Rubens și William Blake. În piesa Hamlet (cca. 1600) de William Shakespeare , Claudius și Hamlet îi reprezintă pe Cain și Abel, care se luptă pentru domnie. „La est de Eden ” (1952) de John Steinbeck a devenit un film de succes. Acțiunea romanului se petrece între Războiul Civil American (1861-1865) și Primul Război Mondial (1914-1918), cu două generații de frați, a doua fiind gemeni, Aron și Caleb, respectiv Cain și Abel.

Povestea lui Cain și Abel continuă să fie utilizată în explorarea originilor violenței religioase. Acest lucru este deosebit de relevant în modelul rivalității dintre frați. Modelul este cunoscut sub numele de „Rivalitatea binecuvântării”. Dacă doar un fiu (Cain sau Abel, Isaac sau Ismael, Esau sau Iacov sau, simbolic, Isus ca „fiul lui Dumnezeu”) poate fi binecuvântat și i se poate acorda legitimitate, cum pot descendenții amândurora să trăiască împreună în deplină acceptare?

$$$

 Istoria umanității (pe scurt):

1. Femeia nu mai acceptă să locuiască în copac. Și plânge. Bărbatul descoperă peștera. 

2. În peșteră e frig. Femeia plânge. Bărbatul descoperă focul.

3. Copiii țipă de foame. Femeia plânge. Bărbatul descoperă toporul, arcul și bâta și pleacă la vânătoare.

4. De la atâta carne, copilul se îmbolnăvește de scorbut. Femeia plânge. Bărbatul descoperă agricultura.

5. Deoarece mamutul se lasă cu greu ucis, bărbatul lipsește prea mult de acasă. Femeia plânge. Bărbatul începe să crească animale domestice: vacă, oaie, porc, găină etc.

6. Femeia s-a săturat de friptura făcută la țepușă cu garnitură de boabe verzi fierte, mâncată de pe o frunză. Și plânge. Bărbatul descoperă olăritul.

7. În peșteră e curent și umezeală și din cauza asta copiii răcesc, fac pneumonie și mor. Femeia plânge. Bărbatul construiește mai întâi un bordei apoi o casa din lemn și piatră.

8. A venit iarna și e frig. Femeia plânge. Bărbatul descoperă că pielea și blana animalelor moarte se poate prelucra și confecționează haine.

9. Hainele din piele precum și alea din blană put. Femeia plânge. Barbatul descoperă, pe rând, hainele din lână (care sunt aspre și zgârie - Femeia plânge), hainele din in (care tot aspre sunt - Femeia suspină) și, într-un final, hainele de mătase (care par a fi mulțumitoare. Femeia zâmbește). Mai târziu, bărbatul rezolvă și problema mirosurilor emanate de pieile și blănurile menționate mai sus.

10. Diverse treburi lipsite de importanță, cum ar fi protecția turmelor de animale și stârpirea potențialilor prădători, țin bărbatul departe de casă. Femeia plânge. Bărbatul domesticește câinele și pisica.

11. Femeia observă că seamănă prea mult cu semenele ei. Și începe să plângă. Bărbatul inventează fardurile și bijuteriile.

12. Femeia se plictisește de atâta stat în casă și vrea să-și lărgească orizontul. Normal, începe să plângă. Bărbatul inventează roata, domesticește calul și descoperă barca pentru că femeia e fragilă și obosește repede. În plus de asta, nimeni n-ar vrea să o audă iar plângând.

Peste ani...

Femeia simte nevoia de a "evada" din cotidian. Nu are timp, bani sau dispoziția pentru excursii în străinătate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de văzut, afară e vreme urâtă. Colac peste pupăză, ca de obicei, bărbatul nu e acasă și oricum nici el n-ar înțelege mare lucru. Femeia ar avea așa, un fel de chef de a scrie ceva care să-i aducă complimentele unor necunoscuți și să fie o chestie care să păstreze anonimatul și absolut totul trebuie să fie sub control. Și, pentru a nu știu câta oara în istorie, femeia începe să plângă. Bărbatul inventează blogul.

Morala: Când femeile plâng, umanitatea evoluează.

Altă morală: Fără femei am fi trăit și acum în copac... 

Text preluat.

$__

 BRUCE LEE

Bruce Lee (născut pe 27 noiembrie 1940, San Francisco, California , SUA - decedat pe 20 iulie 1973, Hong Kong) a fost un actor de film născut în America , renumit pentru priceperea sa în artele marțiale și care a contribuit la popularizarea filmelor de arte marțiale în anii 1970.

Lee s-a născut în San Francisco , dar a crescut în Hong Kong . A fost introdus în industria divertismentului la o vârstă fragedă, deoarece tatăl său era cântăreț de operă și actor cu jumătate de normă. Tânărul Lee a început să apară în filme încă din copilărie și era adesea distribuit în rolul unui delincvent juvenil sau a unui puști de stradă. În adolescență, s-a implicat în bande locale și a început să învețe kung fu pentru a se apăra mai bine. În acea perioadă, a început și lecții de dans, care i-au perfecționat și mai mult jocul de picioare și echilibrul; în 1958, Lee a câștigat campionatul de cha-cha din Hong Kong.

Părinții lui Lee erau din ce în ce mai deranjați de luptele sale stradale și de altercațiile cu poliția și l-au trimis să locuiască în Statele Unite la scurt timp după ce a împlinit 18 ani. A locuit cu prietenii familiei în Seattle , unde a terminat liceul și a studiat filosofia și teatrul la Universitatea din Washington . În timp ce se afla în Seattle, și-a deschis prima școală de arte marțiale , iar în 1964 s-a mutat la Oakland , California, pentru a înființa o a doua școală. Cam în acea perioadă și-a dezvoltat propria tehnică - jeet kune do , un amestec de kung fu antic, scrimă , box și filozofie - pe care a început să o predea în locul artelor marțiale tradiționale. A atras atenția unui producător de televiziune după ce a susținut o demonstrație de kung fu la un turneu de karate din zona Los Angeles și a fost distribuit în rolul asistentului Kato în serialul de televiziune.Viespea Verde (1966–67).

Lee a avut dificultăți în a găsi locuri de muncă în actorie după anularea filmului „Viespea Verde” și a început să-și suplimenteze veniturile dând lecții de kune do în jeet privat vedetelor de la Hollywood, inclusiv lui Steve McQueen . În filmul din 1969În Marlowe , Lee a fost remarcat pentru o scenă în care a distrus un întreg birou prin mișcări de kickboxing și karate. Tulburat însă de incapacitatea sa de a găsi alte roluri potrivite, s-a mutat înapoi în Hong Kong în 1971. Acolo, Lee a jucat în două filme care au doborât recorduri de box office în toată Asia, iar mai târziu a avut succes în Statele Unite cu Tang shan da xiong (1971; Pumnii furiei [SUA], sauThe Big Boss [titlu în engleză în Hong Kong]) și Jing wu men (1972; The Chinese Connection [SUA] sau Fist of Fury [titlu în engleză în Hong Kong]).

Lee și-a folosit influența neașteptată la box-office pentru a-și înființa propria companie de producție și a coprodus, regizat, scris și jucat în următorul său film, Meng long guo jiang (1972; Întoarcerea dragonului [SUA], sauCalea Dragonului [titlu în engleză în Hong Kong]). Următorul film al lui Lee,„Enter the Dragon” (1973) a fost prima colaborare între companii de producție din Hong Kong și SUA și a devenit un succes mondial, propulsându-l pe Lee spre statutul de vedetă internațională. Din păcate, a murit cu șase zile înainte de lansarea filmului în Hong Kong. Circumstanțele misterioase ale morții sale au fost o sursă de speculații pentru fani și istorici, dar cauza morții a fost oficial listată ca umflarea creierului cauzată de o reacție alergică la un medicament pentru durerile de cap. La acea vreme, Lee lucra la un film numit „ Game of Death” , care a fost realizat cu ajutorul unor personaje secundare și decupaje din carton ale feței lui Lee și a fost lansat în 1978.

După moartea lui Lee, filmele sale au câștigat un număr mare de fani. Lee însuși a devenit una dintre cele mai mari icoane ale culturii pop ale secolului XX și este adesea recunoscut pentru schimbarea modului în care asiaticii erau prezentați în filmele americane. Un film biografic ușor fictiv, Dragon: Povestea lui Bruce Lee , a apărut în 1993. Fiul său,Brandon, l-a urmat pe Lee în actorie și a murit după ce a fost împușcat cu o armă de recuzită încărcată greșit în timp ce filma.Corbul (1994).