$$_

 ALEXANDRU OBEDENARU

Alexandru Obedenaru (n. 13 iulie 1865 – d. 13 ianuarie 1945) a fost un poet român. A făcut parte din grupul de scriitori constituit în jurul lui Alexandru Macedonski și aparține curentului decadentist ce s-a manifestat în literatura română la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Biografie

Alexandru Obedenaru a lucrat un timp la Biblioteca Centrală Universitară din București, apoi, între 1901 și 1933, a fost funcționar la Academia Română. A dus o viață de boem, frecventând cafenelele bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, îndeosebi cafeneua Fialkowski, unde se adunau poeții simboliști și decadenți. La bătrânețe le-a evocat cu nostalgie și cu umor în amintirile sale. A fost pasionat de teatru și de spectacolele de operă. Primele versuri le-a publicat în 1884, în revistele ”Opinca” și ”Ciulinul”. În anul 1888 l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski și a participat la întâlnirile cenaclului condus de acesta. La revista lui Macedonski, ”Literatorul”, a colaborat cu versuri în 1890, devenind și redactor al publicației. Tot în 1890 a ținut o conferință la Ateneul Român despre ”poezia decadentă”. Între 1891 și 1895 a fost director al ”Revistei poporului”, care sub conducerea sa a publicat cu precădere versurile poeților decadentiști. A colaborat la revistele: ”Literatorul”, ”Generația nouă”, ”Românul literar”, ”Liga literară”, ”Revista literară”, ”Vieața nouă”, ”Ilustrațiunea română”, ”Convorbiri literare”, ”Epoca”, ”Luceafărul”, ”Masca”, ”Evenimentul”, ”Universul”, ”Propilee literare”. În 1932 a fost decorat cu Meritul Cultural în grad de Cavaler. A murit la București în 13 ianuarie 1945 și a fost incinerat la crematoriul ”Cenușa”.

Poezia

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Alexandru Obedenaru a publicat două volume de versuri: Spleen în 1891 și Rondele în 1892. Volumele sunt reprezentative pentru curentul decadentist ce se manifesta atunci în literatura română, mai ales în poezie. În volumul care a urmat, Sonete (1916), autorul s-a apropiat de parnasianism și de simbolism, fără să renunțe cu totul la temele și maniera decadentismului. O schimbare neașteptată, explicabilă prin angajarea României în Primul Război Mondial, s-a produs odată cu apariția volumului Dacia noastră în 1919. Acesta cuprinde poezii cu tematică marțială, scrise în tonalitatea solemnă a odei, arătând o atitudine politică favorabilă Marii Uniri. În ultimele două volume, Pantheea (1927) și Himere (1927), Alexandru Obedenaru a reînnodat firul cu poezia simbolistă și parnasiană de dinainte de război.

Memorialistică

Între 1933 și 1935, și-a publicat amintirile în foiletonul ziarelor ”Adevărul” și ”Dimineața”, rememorând figuri și evenimente semnificative din epoca regelui Carol I. O parte din însemnările lui memorialistice a fost adunată în volum în anul 2010, sub titlul Amintirile unui poet decadent. Alte însemnări, inedite, se păstrează în Arhiva Societății Române de Radiodifuziune din București.

Opera

Spleen, Editura tipografiei ziarului ”Patris”, București, 1891.

Rondele, Tipografia Miulescu, București, 1892.

Sonete, Tipografia Bucovina, București, 1916.

Dacia noastră, București, 1919.

Himere, Tipografia Bucovina, București, 1927.

Pantheea, Tipografia Brănișteanu, București, 1927.

Amintirile unui poet decadent, ediție îngrijită și note de Margareta Perian, prefață de Gheorghe Perian, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010.

Referințe critice

Claudia Millian, în ”Adevărul”, nr. 15.624, 15 decembrie 1934.

N. Davidescu, în ”Universul literar”, nr. 26, 1 iulie 1939.

Tudor Vianu, în ”Contemporanul”, nr. 19, 7 mai 1954.

Gheorghe Perian, în ”Vatra”, nr. 2, 2010

FLORI DE SÂNGE

Cu epiderma ta de roze,

Înfierbântată în delir,

Tot vei dansa în negrul șir

Pe drumul spre metamorfoze.

Imagine de-apoteoze

Din Wagner, Fragonard, Shakespeare,

Te-ai stins ca sunet pe-un clavir

Sau ca un vis între nevroze.

O, silf arid în reurcare

Mai sus de-arhaice altare,

Vrei tot văzduhul să cutreieri?

Când ochii tăi nu vor mai plânge,

Lăsa-vei munții peste creieri

Și lângă suflet, flori de sânge.

MAI SUS DE STELE

Sub irizatele făclii

A vieții noapte înfășoară

Și glas și umbră de fecioară,

Și țărm fatal și nebunii.

După decepții și orgii

Întocmai ca odinioară,

Din haos iar se desfășoară

Conturul formelor zglobii.

Olympiana mea harpistă,

Himerică și egoistă,

Mai sus de stele m-a suit.

Părea că-ntreg văzduh se frânge

Pe-un basm trecut, de zei vrăjit,

Schițat într-un amurg de sânge.

LINȚOLIUL SUFLETULUI

Aprinsele orbite au prins numai splendoare,

Feerica sculptură din galic parc s-a stins;

Nebun, în largi tenebre, zadarnic am întins

Privirea-mi către forța etern prăvălitoare.

M-a dogorit extazul prin stepe, sub teroare,

M-a urmărit himera în visuri de învins,

Și muzică funebră din creier s-a desprins,

Cernind și vopuptatea din seri îmbătătoare.

Am străbătut văzduhul, trecutul și Pământul,

Pierdut între reflecții, nu m-a-ngrozit mormântul,

N-am fost uimit de aur, nici încleștat de-orgoliu.

Și grija, deznădejdea, sălbatice stăpâne,

Au azvârlit pe suflet și mai hidos lințoliu

Decât fatala zdreanță ce-n groapă va rămâne.